Saveta Zegrean cu Atudori Razvan şi alţi 17



26 minute ·

La mormantul lui ARSENIE BOCA. Parintele a lasat cu limba de moarte ca nimeni sa nu se atinga de osemintele lui “pana la a doua venire a lui Hristos”
24 de ani de la moartea Parintelui
Sfantul Ardealului, Soarele si Luna ortodoxiei romanesti, s-a stins la 28 noiembrie 1989 in chilia sa de la metocul manastirii Prislop (asezamant din orasul Sinaia). Oficial, decesul Parintelui a survenit in urma unor probleme de sanatate, dar cauzele mortii sale sunt inca invaluite in mister.
Se spune ca Parintele ar fi fost chemat de Ceausescu cu cateva luni de zile inainte de moarte si i-ar fi spus acestuia: “Vezi ce faci, ca nu este bine, da-le mancare la oameni, da-le libertate, ca nu e bine”. Dupa ce a iesit de acolo, l-a urmarit Securitatea si la iesirea din Bucuresti au fost somati sa se opreasca. Soferul nu voia, dar Parintele i-a spus: “Opreste, ca te impusca, te omoara, si tu ai copii. Pe mine o sa ma maltrateze, dar de mine nu ramane nimic in urma”. Si atunci soferul a oprit. Au venit doi securisti, l-au scos din masina, l-au mutat intr-o alta, ulterior fiind predat fara suflare maicutelor la Sinaia, conform marturiilor aparute dupa caderea comunismului. Cum a decurs maltratarea parintelui nu se stie exact, dar cu siguranta a fost supus unor torturi ingrozitoare, spune Dan Lucinescu in cartea sa “Parintele Arsenie Boca, un sfant al zilelor noastre”. “Degetele mainilor i-au fost distruse. Aratatorul de la mana dreapta a fost singurul scos din patrafir, in sicriul Parintelui, pentru a fi sarutat. In mod normal, mai ales in cazul unui duhovnic atat de iubit de credinciosii lui, se scoate intreaga mana. Pe figura Parintelui, al carui corp era asezat in sicriu, la Manastirea Prislop unde a fost ingropat, se vedeau pe pometii obrazului arsuri circulare, in diametru de cca doi cm, iar pielea fetei avea urmele unor traumatisme” (sursa citata).
Inmormantarea a avut loc pe 4 decembrie 1989. Parintele era imbracat in haine preotesti, vesminte pe care nu le mai purtase din 1959, cand i s-au inscenat niste nereguli financiare pentru a fi scos din monahism si indepartat de la altar. Ucenicul sau, Presfintitul Daniil Stoenescu, acum episcop in Varsetul Voivodinei (Serbia), isi aminteste ca la ultima lor intalnire de la Prislop, din decembrie 1988, Parintele a plans si a profetit: „Imi pare rau pentru voi. Frica e de la diavol… Imi pare rau pentru voi. Vor cadea multi dintre cei alesi. Va vor pune impozite, taxe si alte dari. Nu veti mai putea fi sfinti… Acum nu mai e timpul sfintilor. Acum începe timpul mucenicilor”. Dar Parintele continua sa ne vorbeasca prin profetiile si predicile scrise pe zidurile bisericutei Sfantul Nicolae de la Draganescu. Tot acolo se afla si profetirea mortii domniei sale, atat de subtil (si totusi atat de limpede) formulata prin zugravirea mortii martirice a Sfantului Stefan cel Nou, praznuit tot la 28 noiembrie si al carui destin semana izbitor cu cel al lui Arsenie Boca.
Lacrimi si sfinti la Manastirea Prislop
Exista o zi aparte de sfarsit de noiembrie, cand Tara Hategului se trezeste mai devreme ca de obicei, in tanguirea unor clopote ce cheama parca toata suflarea Ardealului la parastasul parintelui Arsenie Boca. Exista o zi anume in an, cand toate drumurile Hategului se astern grabite spre Prislop, umplandu-se de o mare nesfarsita de oameni si flori. Pe 28 noiembrie, la Prislop, florile sunt biletul de intrare in manastire si semnul de recunoastere intre pelerini. Pe 28 noiembrie, irisii imperiali, daliile galbene si craciunitele imprejmuiesc mormantul parintelui, ca un acoperamant de lacrimi multicolore – acoperamant delicat si plin de scanteieri tomnatice, asa cum era odata chipul transfigurat in rugaciune al celui numit inca din timpul vietii “sfant” si “duhovnic al Ardealului” – parintele Arsenie Boca.
O apasare pe umar
Inca inainte de a ajunge la Prislop si de a patrunde pe portile deschise solemn, ca o Psaltire, am simtit deodata o apasare asternuta bland pe umarul meu; am simtit ceea ce multi pelerini dau marturie ca simt: prezenta si ocrotirea nevazuta, abia perceptibila, a parintelui – ajutorul si rugaciunea sa. Nu stiu cum am razbit prin multimea adunata in jurul soborului de preoti, pentru a asculta slujba de pomenire si cuvantul Prea Sfintitului Daniil – vechi si incercat ucenic testamentar al parintelui. Nu stiu cum am strabatut drumul pana la cimitirul din deal si cine mi-a condus pasii.
Stiu doar ca la mormantul parintelui m-am cutremurat, ochii mi s-au umezit de lacrimi si o sfiiciune lina si curata m-a stapanit un timp, sub privirile deloc mirate ale pelerinilor care vegheasera crucea ieromonahului Arsenie toata noaptea, de-a dreptul sub cerul liber.
La sfarsit de noiembrie, de ziua parintelui, la Prislop se petrec lucruri ciudate si minunate in acelasi timp. Cateodata, pe scoarta unor copaci apare semnul crucii; cateodata, o lumina alb aurie te insoteste pana la pestera Sfantului Ioan de la Prislop, iar bradul din fata bisericii se umple, uneori, de parelnice globuri stralucitor transparente, spre uimirea si cutremurul credinciosilor adunati la slujba. De ziua parintelui, cu precizia unui ceasornic stelar, se mai petrec doua lucruri, pe care cei mai vechi pelerini le traiesc aievea, de fiecare data: pe 28 noiembrie, vremea se indulceste negresit (fie ca e deja zapada sau ploaie indesita dusmanos cu moina), iar drumul pana la manastire se arata atat de usor si fara poticnire, incat toti credinciosii dau marturie ca, de fapt, nu au calatorit pe osteneala picioarelor lor, ci intr-un zbor neobisnuit, in chiar causul palmelor sfintite si ocrotitoare ale parintelui.
Puhoaie de oameni pe dealuri
Multe lucruri uimitoare se implinesc la mormantul parintelui, dar putine pot fi povestite asa cum s-au petrecut. Ca sa te convingi cu adevarat de sfintenia si puterea cuviosului Arsenie, trebuie sa vezi cu ochii tai procesiunea Prislopului si maretia zilei de 28 noiembrie, sirul de masini si autocare inghesuite unele in altele, cale de 12 kilometri, raurile de oameni care se preling necontenit pe dealuri si pojghite alunecoase de iarba, scurtand, astfel, cu ore multe, drumul dinspre Densus, Calan sau Simeria. Iti trebuie fabulosul talent cinematografic al lui Tarkovski ca sa surprinzi geografia simfonica a locului, ingemanarea indepartata a muntilor Fagaras cu orizontul, fosnetul padurii din apropiere si chemarea clopotului de Liturghie, navala mareica a pelerinilor, povara florala din bratele lor, ravna unui tanar sprijinit in carje, care incearca sa urce singur Golgota dealului de la mormant sau sfasierea plina de speranta din privirea unei mame, ce isi poarta in brate copilasul operat recent pe creier.
Nu stiu cum si in ce fel anume, dar ceva se intampla de ziua parintelui. Cerurile se deschid, miresmele campului se intetesc si intreaga fire tresalta, starnind un val tihnit de bunatate si de impacare telurica, in timp ce pelerini veniti din toate colturile tarii opresc cuminti la coada sirului de 12 kilometri, coboara din masini si autobuze, mai privesc o data poza parintelui, asezata mandru pe parbriz, se grupeaza ordonat pe regiuni si judete, se recunosc, isi surad si, in lungul drum spre manastire, se saluta intre ei, de parca s-ar cunoaste de-o viata. Toata Romania se aduna, in noiembrie, la Prislop. Cea mai curata parte a Romaniei. La Prislop, de ziua parintelui, nu vezi nimic urat din toate cate iti imaginezi ca se pot intampla intr-o procesiune religioasa, la fel de mare si de impozanta ca sarbatoarea Maicii Domnului de la Nicula sau a Cuvioasei Parascheva de la Iasi. La Prislop, pana si negustoreala marunta, fireasca marilor adunari de oameni, poarta ceva din cumintenia, discretia si gustul pictural al parintelui, oferind pelerinilor carti frumoase si borcanele de miere, icoane pe sticla si traistute taranesti, ceaiuri si plante de leac. Fara puzderia inesteta de cersetori si alti dezmosteniti ai soartei, fara stridente si larma de iarmaroc, procesiunea de la Prislop iti da impresia unei imense tinde batranesti, la care se aduna aniversar si plin de dragoste toti cei ai casei – rude, prieteni, vecini si cunoscuti veniti de departe. Ceva ii uneste, ii face de nedespartit pe pelerini – felul cuviincios si curat in care sunt imbracati; felul in care pasesc, discuta si se poarta pana ajung la crucea mormantului. Totul le confera un aer apropiat si nestrident. Un aer comun, de familie. Sunt fiii si fiicele duhovnicesti ale parintelui Arsenie.
In genunchi, pe coasta abrupta
E greu de spus ce anume cauta si asteapta pelerinii de la cuviosul Arsenie Boca. Oricum, nu curiozitatea ii indeamna sa faca atata amar de drum si sa urce, aproape in genunchi, coasta abrupta din spatele bisericii. La Prislop, oamenii vin sa multumeasca pentru toate cate li s-au implinit, dau slava si marturie sau se roaga, se tanguie si, intr-un tarziu, pleaca, lasandu-si solemn toate grijile lor in poala parintelui.
Mereu acoperit cu flori ce nu se ofilesc niciodata, nici macar iarna, mormantul e stropit in permanenta de lacrimile credinciosilor, care se trezesc plangand fara motiv, de indata ce se ating de crucea simpla din lemn a Cuviosului. “E darul parintelui. Darul pocaintei”, spun cei care l-au cunoscut indeaproape sau l-au intalnit in duh, asa cum i s-a intamplat, de curand, pelerinului Ioan Iosif, un om intre doua varste, firav si bland ca un copil, caruia Cuviosul Arsenie i-a schimbat cursul vietii, turnandu-i in suflet “dulceata florilor de salcam” si, in minte, indemnul poruncitor de a cinsti iradierea spirituala a Prislopului.
Da, parintele e viu si lucrator. La Prislop, oamenii nu vin sa se inchine la o amintire, la un abur, la o urma de oase. Ordonati intr-un “sir al tacerii”, de-o parte si de alta a cimitirului monahal, unii se roaga sau citesc un acatist, iar altii stau mai retrasi si retraiesc ziua inmormantarii parintelui, cand a aparut o cruce de stele pe cer, desi era miezul zilei; cand, in aceeasi zi, o fata credincioasa si grav bolnava, de scleroza in placi, s-a ridicat din scaunul ei cu rotile si a plecat pe picioare acasa sau cand un copil atins de leucemie, care acum revine mereu la Prislop, cerand sa fie dus sa-l mai vada o data pe “tata Boca”, s-a vindecat numai atingandu-se de racla.
In 20 de ani, nu s-au schimbat prea multe. Mai traiesc cei care l-au cunoscut si i-au simtit palma asternuta a binecuvantare pe cap. Mai traiesc si cei care au vazut pe fata parintelui o lacrima ce nu s-a sters niciodata, nici macar pe ultima fotografie facuta inainte de a se inchide cosciugul. Traieste batranul parinte Nicodim, pe care cuviosul l-a pus sa bata patru pocimpi (tarusi) in dealul manastirii, spunand clar si poruncitor: “Pe mine aici ma veti ingropa”. Traieste si azi domnul Valcea, care a migalit crucea de tei a parintelui, dupa ce acesta i-a poruncit sa scrie pe ea anul mortii: “1989… Nici un ceas mai mult”. Mai traieste chiar si Nelu Bica, lucratorul care a zidit cu caramida mormantul si care in ziua ingropaciunii a vazut cum a venit o cruce alba, in dreptul clopotnitei. “Si cand a venit crucea, a venit alaturi si un nor mare si negru. Am vazut eu asta. Si s-a dus norul sa pravaleasca crucea alba, dar nu a pravalit-o, caci a venit un alt nor cu alta viteza si s-a nimicit norul negru si crucea alba s-a dus catre miazazi. In ast timp, din chilia parintelui a aparut semnul unei cruci in forma de X, cum e crucea Sfantului Andrei, de un argint auriu, ce stralucea ca soarele, dar daca el mi-a soptit in cuget sa nu o arat, nu am aratat-o la nimeni. Eu insa am vazut-o si asta nu pot s-o uit niciodata”.
“Daca cineva n-ar avea picioare si ar implini intocmai ce spune parintele, omului aceluia i-ar creste picioarele la loc!”
Lumea vorbeste cumva soptit si cu sfiala, de parca parintele ar fi undeva, langa ei – nevazut si totusi aievea. Discuta in gand cu el. Ii cer sfatul si ajutorul. Incotro sa o ia? Ce trebuie sa faca? Pun intrebarea in gand si asteapta cuminte raspunsul. Oamenii cred in puterile lui uriase. Nu sunt povesti sau naluciri. Multi fagaraseni batrani stiu si au vazut cu ochii lor multe. Cand, in 1959, a venit militianul sa-l aresteze, parintele a spus: “Lasa-ma sa-mi termin rugaciunea si apoi sunt al vostru”. Dupa o ora de asteptare in fata chiliei, militianul a deschis usa, a intrat si gasit incaperea goala. Alergand speriat la sediul Militiei ca sa raporteze situatia, il va gasi pe parintele asezat linistit pe trepte si pregatit pentru tot calvarul anchetei, de parca ar fi spus: “Indrazneste. Acum sunt al vostru”. Arestat si dus la Canal, parintele va afla in vis ca i-a murit mama. O zi intreaga a lipsit din lagar, incat gardienii au vrut sa-l dea pe lista evadatilor. Apoi, spre seara, a reaparut. Nimeni nu va afla unde a stat el atatea ore. Doar batranii din Vata de Sus stiau. Ei l-au vazut cu ochii lor, la capataiul mamei sale, la cimitir, in carne si oase, cu rugaciuni pe buze si praf de lacrimi pe pleoape.
Fagarasenii si toti care l-au cunoscut nu cred ca parintele a murit vreodata. Continua sa-i spuna durerea din suflet, sa-l mangaie in gand si sa-l alinte in fel si chip: “Sfantuletul nost”, “Pruncutul lui Dumnezeu”, “Parintelul neamului romanesc”. Cu totii simt ca despre parintele Arsenie nu se poate vorbi decat la timpul prezent. El este in orice piatra, in orice usa sau icoana din biserica, in orice pom sau floare din Prislop. Totul e sculptat, pictat, gandit de el. De ce a indragit atat de mult Prislopul, chiar locul surghiunirii sale? In multe, parintele ramane o enigma. Inaintevazator, stia totul despre oameni, despre lume. Odata, prin 1968, s-a inchis in altar si nu a mai iesit sapte zile de acolo. Nu a spus nimic, dar, in urma, a lasat lespedea podelei uda de lacrimile lui. “Sunt lacrimi pentru tara”, a zis el, repetand apoi rugaciunea insotita de lacrimi in 1989, cu putin timp inainte de a muri, de parca ar fi vazut caderea comunismului si jertfa tinerilor din decembrie.
Pentru parintele, nimic din ale lumii nu putea ramane tainuit. Stia tot, asa cum isi stia si sfarsitul. Maica Pavelida, stareta Prislopului, e convinsa de acest lucru si da marturie, amintindu-si cum cu trei ani inainte de a se muta la Domnul, parintele i-a zis: “Mai sunt trei calendare. Intreaba-ma ce ai de intrebat acum”. Maica nu a inteles si, in emotia momentului, i s-a adresat cu o naivitate ce astazi o face sa zambeasca: “Unde vreti sa plecati, parinte? Acum ne mai ajuta lumea pentru prezenta dumneavoastra. Dar daca plecati, cine ne va mai ajuta sa terminam chiliile si anexele gospodaresti?”. Parintele Arsenie nici nu a certat-o pe maicuta, nici nu i-a explicat talcul rostirii. I-a spus doar atat: “Eu ma avant spre multe acu… Ai sa vezi ca de acolo de unde sunt, va voi ajuta mai mult. Nimic nu o sa lipseasca maicilor. Curand se vor umple dealurile de lume”. N-ai cum sa-l cuprinzi pe parintele doar din vorbe si amintiri. “Parintele era unic si fara egal“, continua maica Pavelida. “Nici un alt mare duhovnic al nostru nu a intregit atatea daruri, cate avea cuviosul nostru, Arsenie. Era foarte talentat si haruit in toate – in teologie si in arta, in fizica cuantica si in medicina. Imi amintesc ca la Ramnicu Valcea era un medic endocrinolog de exceptie, dr. Romulus Popescu. Era credincios (pe biroul lui se afla mereu Pravila de la Govora si viata sfantului din ziua respectiva), iar ca medic, parea de neintrecut. Cunostea bolnavul dupa mers, dupa cautatura ochilor. Se uita la el si spunea ceea ce se si intampla negresit: “In doi ani, omul acesta vine la mine”. Indragindu-l si respectandu-l in mod deosebit, ne-am gandit sa punem la cale o intalnire a medicului cu parintele – lucru care s-a si petrecut. L-am adus pe Romulus Popescu la Prislop, am batut la usa chiliei si, parintele, stand cu spatele la usa, a zis fara sa priveasca spre noi: “Hai doctore. De cand te astept!”. Nimeni nu stie ce au discutat unul cu altul. O zi si o noapte au stat zavorati in chilie. Cand a iesit de la parintele, doctorul era ca de pe alta lume, transfigurat si plin de lumina. Intrebandu-l ce s-a intamplat, Romulus Popescu a spus doar atat: “Nu stiu cand a trecut noaptea”. Insistand, el a mai adaugat, ca un rezumat si o concluzie: “Ce sa va spun, maicilor? Daca cineva n-ar avea picioare si ar implini intocmai ce spune parintele, omului aceluia i-ar creste picioarele la loc!”".
Inconjurat de brazi argintii si invadat de toate florile pamantului, cimitirul se transforma de 28 noiembrie intr-o a doua biserica a Prislopului. Puse intr-o ordine perfecta, ca niste candele aliniate la picioarele Mantuitorului, crucile si numele maicutelor de pe ele rasuna ca o litanie, ca un poem tacut: Miriami, Paisia, Heruvima. Alaturi, ingropat in cale precum sfintii, strajuieste lemnul crucii pe care sta scris simplu si cuprinzator: “Arsenie ieromonah”. Poate ca pe moment nu-ti dai seama. Mai dureaza ceva pana sa intelegi ca linistea locului e chiar linistea parintelui, bucuria si tihna lui. Alungat din manastire, despuiat de straiele preotesti, hulit si spionat la fiecare pas, vreme de patru decenii, parintele si-a implinit dorul cel mai adanc. S-a intors pentru ultima oara acasa, in raiul de la Prislop, lasand testamentar si profetic, in desavarsita lui smerenie, ca nimeni sa nu se atinga de osemintele lui, “pana la a doua venire a lui Hristos”. Batranul monah Nicodim de la Prislop considera cuvintele parintelui drept porunca de a nu fi canonizat, dar poate ca se inseala. E suficient sa vezi procesiunea pelerinilor la parastasul celor 20 de ani de la Prislop, ca sa-ti dai seama ca aceasta canonizare oficiala a parintelui nu mai are nici o importanta, cata vreme asa cum spunea Prea Sfintitul Daniil: “La Prislop si in tot locul, simti ca mainile lui stau mereu asupra noastra, cuvintele lui asupra cuvintelor noastre, lucrarea lui asupra lucrarii noastre”.







Îmi place · ·