Gheorghe Gavrila Copil - Un Roman serios

[Adrian Pop]

Domnule Gheorghe Gavrila Copil,

Pentru reusita orcarui scop Nobil ales, este nevoie de tineri pregatiti.

Forumul SFATULBATRANILOR din Romania ( www.sfatulbatranilor.ro) si Scoala de afaceri online Zalmoxa (http://www.sfatulbatranilor.ro/forum...N-LINE-ZALMOXA ), au rolul de a " modela " omul in OM.

Cu mare placere va sprijin in ceea ce doriti sa realizati.

Zile Minunate,
adi




On 7/25/2013 3:11 PM, Gheorghe Gavrila Copil wrote:

Domnule Adi Pop,
Proiectele dvs au început să prindă rădăcini. Continuaţi!
Mulţumim pentru publicarea mesajului Să redevenim stăpânii României!
Gheorghe Gavrilă Copil

[Adrian Pop]

-------- Original Message --------
Subject: Graniţele pentru naşterea Ungariei
Date: Sat, 24 Aug 2013 08:03:09 -0700 (PDT)
From: Gheorghe Gavrila Copil <gheorghegavrilacopil@yahoo.com>
Reply-To: Gheorghe Gavrila Copil <gheorghegavrilacopil@yahoo.com>
To: adipop <adipop@popservice.ro>


Domnule Adi Pop,
Citind în Sfatul bătrânilor mesajul-apel al doamnei Simina Lazăr Huser, Transilvania în pericol, am considerat necesar să vă propun spre publicare studiul Graniţele pentru naşterea Ungariei.
Cu preţuire,
Gheorghe Gavrilă Copil



Graniţele pentru naşterea Ungariei

Cuvânt introductiv
Precizăm că acest studiu a fost susţinut în cadrul Cercului Deceneu şi publicat în revista Noi, Tracii, 1988, nr.169. Este cuprins în lucrarea de grad în învăţământ, Gheorghe Gavrilă Copil, DACIA SECOLELOR IX-XIV. LITERATURA DACOROMÂNĂ VECHE ÎN CONTEXT ISTORIC ŞI CULTURAL EUROPEAN, Bucureşti, 1988, înregistrată la Universitate la nr. 633/29 VIII, 1988.Vezi mai multe în Cuvânt lămuritor la studiul Când s-a tradus liturghia în limba dacoromână? Pe la 1100 sau în secolul XVII?, Studii şi cercetări de dacoromânistică, Revista Academiei Dacoromâne, anul I, nr. 1, 2011, p. 355.
Între Menumorut-Arpad (Arpad moare în 907) şi Ştefan I al Ungariei (997-1038), este un secol. Ce s-a întâmplat în acest secol? Istoricii noştri nu ne spun, deşi este vorba de contextul istoric european al statelor medievale româneşti, implicit de istorie românească.
Aceeaşi situaţie se repetă şi cu sec. XI.
S-a strecurat, şi în tratatele de istorie, o eroare regretabilă. Panonia, teritoriul în care au migrat ungurii în 896, este la vest de Dunărea Mijlocie (aproximativ jumătatea de vest a Ungariei de azi). Acest adevăr este cuprins, în străinătate, în tratatele sau capitolele consacrate Evului Mediu, situaţie reliefată şi în hărţi, fără nici o excepţie. Extinderea Denumirii de Panonia este târzie. În sec XIX pătrunde în unele cărţi de istorie. E preluată astfel, din nebăgare de seamă, de istoricii noştri. Aşa şi Constantin C. Giurescu în Istoria Românilor, I, Bucureşti, 1975, vorbeşte şi exact despre Panonia şi inexact (…”prin pasul Vereczke- Poarta Rusiei-şi pătrunse în câmpia panonică ocupând oraşul Mukacevo”-p.201. “De altfel <<blaci>>sau români nu sunt amintiţi de notarul anonym numai în Transilvania, ci şi în Panonia, adică în Câmpia Dunării şi a Tisei”-p. 133), întreţinând, bineînţeles fără intenţie, confuzia, care ne face regretabile deservicii. Că românii (blacii, blahii, vlahii) trăiau şi în Câmpia Tisei şi în Câmpia Dunării, este un fapt ştiut, dar Panonia nu se întindea până în Transilvania, nu cuprindea Câmpia Tisei de la est de Tisa, nu cuprinde ţările româneşti-acestea aveau graniţa de vest pe Tisa. Dar nici partea de vest a câmpiei Tisei, nu însemna Panonia. Ungurii, când au trecut Carpaţii prin trecătoarea Vereczke, pe la nord-vest de România, nu au ajuns în Câmpia Panonică, ci au mers spre Panonia.
Numai cunoscând bine istoria şi civilizaţia vecinilor, vom şti şi efectul constructiv sau distructiv în raporturile dintre aceştia şi români. Aşa, ungurii, înainte de a ajunge în Panonia, trăiau în corturi, erau fără căpătâi (Nestor, Povest vremennih let-Povestea vremurilor de demult), la fel trăind şi între 896-955. Nu au adus nimic constructiv pe planul civilizaţiei urbane şi culturale, pe planul vieţii sedentare (agricultură, etc.) din Dacia sec. XI-XIII.
Dominanta civilizaţiei ungureşti se poate recunoaşte în forţa armată ca mijloc principal de asigurare a existenţei materiale pentru întreaga comunitate.

GRANIŢELE PENTRU NAŞTEREA UNGARIEI
Sec IX-X: românii, germanii, ungurii
Este ştiut că ungurii au migrat din Asia, mereu spre soare apune. Drumurile tuturor migratorilor erau aceleaşi până la est de Nistru, pe teritoriul viitoarei Ucraine. De aici, având Dacia ca o adevărată placă turnantă, unii pătrundeau prin Dacia de răsărit şi de sud-est (Basarabia şi Dacia Pontică) spre Constantinopol. Alţii, pe la nordul Daciei, spre Panonia şi în continuare. Pe teritoriul viitoarei Ucraine aveau loc popasuri tipice, care, pentru migratorii ce treceau pe la nordul Carpaţilor, se repetau în Panonia. Acesta este şi traseul ungurilor. Ajung în Panonia, pe la 896. În urmă, de unde răsărea soarele, rămâneau nenorociri şi sărăcia, din cauza jafurilor, fiind ştiut că migratorii îşi asigurau cele trebuitoare existenţei, în primul rând hrana, prin jaf. Conform direcţiei de înaintare, ungurii, din popasul panonic, îşi continuă incursiunile de jaf, ca de obicei, cu preponderenţă spre soare apune. Conform traseului, presărat cu popasuri, traseu de mii de kilometric, din Asia până în Panonia, după ce au adus ţările de la vestul Panoniei la sărăcie, şi-au continuat traseul spre vestul Europei, lăsând Panonia departe, în urma lor. Drumul spre vest, din popasul panonic, fără putinţă de negat, reiese atât din incursiunile de jaf ale hoardelor migratoare ungureşti, popasul din Panonia fiind ca orice popas din Asia până în Europa, cît şi din migrarea lor, în masă, pînă la Augsburg, pe râul Lech. Aşa, ungurii pornesc în primul lor raid de pradă în Italia, în Lombardia şi Veneţia, în anul 899. În 908 sunt prădate Turingia şi Saxa. În 911, 912, 913, 915 calamităţile pricinuite de unguri (maghiari) au loc în Bavaria, Franconia, Turingia, Suabia şi Saxa. În 913 trec Rinul şi pradă Lotaringia. În 917 ajung la Bale, pe care îl jefuiesc, apoi Alsacia şi Lorena. Înn 918 incendiază portul Bremen. În 919 sunt semnalaţi în Westfalia şi apoi în Lorena. În 921 în Italia, în Brescia. În 922 sunt în Puille. În 924 intră iar în Saxa, de unde pornesc spre Italia şi Burgundia. În drumul lor spre Lanquedec, au incendiat Pavia, patruzeci şi patru de biserici, au jefuit Piemontul, au trecut Ronul, apărând în faţa oraşului Nimes… În 926 a venit din nou rândul Bavariei, Suabiei, Franconiei, Alsaciei, Lorenei. Verdumul e incendiat şi regiunea Ardenilor pustiită. În 933 îi găsim în Saxonia, unde în faţa lui Henric I, duce de Saxonia, pierd două lupte. În 933 sunt lovite Burgundia, Italia, abia refăcute de pe vremea precedentelor incursiuni. În 937 calamitatea maghiară (ungurească) se abate peste Bavaria, Suabia, Franconia, Lorena, Champagne, Berry, Bourgogne, Piemont, Lombardia, Toscana, Campania şi Veneţia. În urma maghiarilor rămân, ca de obicei, doar fum, ruine şi jale. În 943 se pârjoleşte Italia, până la porţile Romei. Tot în 943 ajung în nord, până la Wels şi Traun. În 948-949-950 au loc încercări nereuşite de a pătrunde în Bavaria condusă şi apărată de Henric, fratele lui Otto cel Mare. Henric îi respinge şi îi urmăreşte până în Aquilea. Ungurii (maghiarii), după acest insucces, pătrund în Italia, Burgundia şi Aquitania. În 954 maghiarii (ungurii) ridicaţi în masă, intră în Franconia şi traversând-o, ajung la Rin şi de aici la Lorena, Ardeni, Hainaut, Camabrai, Laon, Reims, Chalons, Bourgogne, Lombardia. În 955 pornesc iar spre vest într-un număr impresionant, adică toţi câţi erau, cu mic cu mare, cu femei cu tot. Datorită mulţimii lor, se credeau invincibili.
Hoardele migratoare maghiare (ungureşti), este evident, în 954-955, se ridică în masă şi pornesc spre nesfârşita lor bejenie, părăsind Panonia. Străbat teritoriul actualei Austrii, pătrund pe teritoriul actualei Republici Federale Germane, depăşesc Münchenul, până la oraşul Augsbgsburg, pe râul Lech. Deci străbat un drum lung, dar cu aproximaţie aceeaşi distanţă pe care o făcuseră migrând din Ucraina până în Panonia. Extrem de grăitor este şi traseul, aceeaşi cale de nord, aceeaşi direcţie, pe care migraseră din Ucraina, pe la nord de Dacia. Nu îşi abandonează traseul, având un singur sens, înainte, după soare apune.
La 10 augusrt 955, în faţa Augsburgului, pe malurile râului Lech, i-a înfruntat Otto cel Mare, care i-a strivit în aşa măsură, încât retragerea celor care au scăpat cu zile a fost un dezastru. Conducătorul hoardelor a fost prins şi a fost spânzurat, iar resturile hoardelor au fost urmărite până în Panonia. Otto cel Mare a stabilit marginiule imperiului şi a pus temelia Austriei de astăzi. Graniţa viitoarei Austrii este totodată şi graniţa de vest a viitoarei Ungarii. În acest fel a scăpat Europa de la vestul Panoniei de coşmarul în care trăia de mai bine de o jumătate de secol. Dezastrul de la Lech a fost totuşi salvarea ungurilor (maghiarilor). Lech i-a salvat de la pulverizare, fenomen petrecut cu hoardele avarilor, gepizilor, vandalilor. Ar fi prădat până ce sleiţi şi străini de spiritul European, ar fi dispărut din istorie.
Desigur, succesul migratorilor unguri în luptă se eplică prin ameninţarea hordei cu dispariţia, din cauza foamei. Victoriile lor se explică şi prin atacurile surpriză-satele şi oraşele nu se aşteptau la apariţia năvălitorilor în apropierea lor-dar şi prin răspândirea groazei, în urma trecerii prin foc şi sabie a populaţiei de din afara zidurilor unor cetăţi, deci fără apărare (despre astfel de victorii este vorba de cele mai multe ori). Atunci când europenii
şi-au organizat preventiv apărarea, hoardele au fost zdrobite. După europenizare, ungurii nu au mai reprezentat prin ei înşişi un pericol militar, mereu solicitând sprijinul armat al altora, după cum uşor se poate constata, sau când s-au nimerit singuri în luptă, fiind învinşi.
Ungurii (maghiarii) vor rămâne, în urma dezastrului de la Lech, toată istoria lor, în umbra germanilor, cu o pronuţată notă de complexare. În urma barajului Germanic, de netrecut, la care se va adăuga creştinarea lor în masă, prin Roma, drumul spre vest, nesfârşitul drum spre vest, încetează. După Lech, ungurii au fost constrânşi să se limiteze la produsele alimentare ale ţăranilor traci din Panonia, ei înşişi grav afectaţi de aşezarea ungurilor în Panonia. Aceşti traci sunt de acelaşi neam cu valahii din Dacia. Stâmtorarea alimentară devine o adevărată criză alimentară. În secolul acesta, al X-lea, ungurii încă nu învăţaseră să respecte deprinderea sfântă a autohtonilor, de a lucra pământul. Succesul în incursiuni, le asigurase, din mers, o viaţă îndestulătoare. Declanşează iar incursiunile tipice, în sensul invers, spre răsărit, spre ţările medievale româneşti ale Daciei, ţări vechi, de dinaintea migrării ungurilor în Europa. Cu regret amintim că Roma “catolică”, începând cu sec. al XI-lea, secolul rupturii religioase şi definitive (?) cu Constantinopolul, a încurajat incursiunile ungurilor în direcţia opusă, spre răsărit, în Dacia “ortodoxă”. Misionarii catolici au profitat de incursiunile ungurilor pentru a face misiune creştină în Dacia, ţară în care creştinismul exista de o mie de ani, creind derută, uimire şi în consecinţă o înstrăinare de Roma, respectiv de împotmolire de lungă durată în influenţa religioasă a slavilor, care se instalaseră între Dacia şi Costantinopol, precum ungurii se insatlaseră între Dacia şi Roma. Bineînţeles, agresiunea ungurească (maghiară) nu a făcut decât să mărească rezistenţa românilor, rezistenţă care s-a finalizat prin păstrarea autonomiei Transilvaniei ca ţară românească de sine stătătoare.
Primele cronici ale cancelariei regale ungureşti, repede pusă pe picioare de Roma, prin pătrunderea masivă între unguri a misionarilor creştini din partea Romei, mărturisesc fără echivoc graniţa de apus a românilor (valahilor). Ţările românilor valahi, conduse de Menumorut şi Glad, îşi aveau graniţele de vest pe Tisa. În constelaţia ţărilor Europei, apărea o ţară nouă, Ungaria. După o perioadă de zbucium şi de cumplite nenorociri, ţările medievale româneşti din Dacia de vest scapă de sub presiunea noului stat ungar, se unifică şi formează Principatul Transilvaniei. Acest principat este una din cele trei mari ţări româneşti mediaevale ale Daciei, ţară de sine stătătoare, aşa cum a fost şi ţara vecină, Ungaria. E adevărat că la conducerea Transilvaniei au fost şi unguri (maghiari), cum adevărat este că la conducerea Ungariei au fost şi români, ba, la conducerea Ungariei cele mai multe familii domnitoare au fost străine, dar aşa ceva bineînţeles nu a modificat existenţa Ungariei ca stat, cum nici a Principatului Transilvaniei ca ţară valahă de sine stătătoare. Astfel de situaţii au existat în lung şi latul Europei medievale. Aşa, după 1301, ungurii (maghiarii), istoviţi, nu mai au conducători proprii, fiind conduşi, timp de peste două sute de ani decătre regi din familii străine, dar şi mai tăârziu, cu intermitenţe. Din 1526 Ungaria dispare ca stat sub turci şi sub austrieci pentru patru sute de ani. Încercările ungurilor, din 1848 şi 1867 de refacere a existenţei lor statale au fost minate, de gravele ignorări ale mersului istoriei în ceea ce priveşte existenţa poporului roman din Transilvania, existenţă din antichitate până azi. Ungaria reapare pe harta lumii în 1920, când poporul maghiar a înţeles că graniţele lor statale au o legătură cu cele entice.
În treacăt amintim, că aici în Ardeal a fost capitala reunificării ţărilor româneşti, la 1600, într-un singur stat, ca pe vremea statului unitar, centralizat şi liber al Daciei tracilor dacogeţi, strămoşii neamului românesc.

II

Începutul istoriei ungurilor-896-955-se înţelege mai bine, dacă o privim în contextual ţărilor de la vestul Panoniei.
Germania, Elveţia, Franţa, Italia
“…chaque année se livrèrent a des incursions jusque dans la region du Rhin. Ils détruisirent, relève Gibbon, le monastère Saint-Gall, en Suisse, ainsi que la ville de Brême. La grande époque de leurs incursions s'étend de 900 á 950. Ils firent en 938-939 un très gros effort, traverserent l'Allemagne entrèrent en France, puis passèrent les Alpes, pour rentrer chez eux par le nord de l'Italie”.
“La vigoureuse correction qu'Henri l'Oiseleur, roi élu d'Allemagne, puis Otton I, le premier empereur saxon, infligèrent aux Hongrois, inspire a ces derniers un certain respect pour civilization. Mais ce ne fut que vers l'an 1000 qu'ils se décidèrent a adopter la christianisme!” ( H.G. Wells, Esquisse de l'historie universelle, Payot, Paris, 1925, p. 324-325).
“Au avut loc de aceea o serie de năvăliri pentru jaf pe teritoriul german, până când, destul de târziu, în seolul al X-lea, regii germanici, un Henric şi un Otto de Saxonia, putură opune o rezistenţă victorioasă. De îndată ce ungurii aveau să fie respinşi, tăindu-li-se pentru totdeauna calea spre Rin şi Italia, ţinuturi care se temeau în egală măsură de apariţia lor, se ivi ideea de a pacifica pe aceşti barbari prin creştinarea lor, ori, mai curând, întrucât Bizanţul însuşi începuse, cu unele succese, această lucrare, de a-i câştiga pentru biserica Occidentului” (N.Iorga, Locul românilor în istoria universală, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985, p.87).
În volumul “Istoria lumii în date” găsim următoarele precizări:
Francii de vest
913-Prima incursiune a maghiarilor în Lorena.
954-Atac al maghiarilor până în Reims.
Francii de est
900-901-Incursiuni ale maghiarilor în Bavaria; ei sunt înfrânţi de markgraful Liutpold.
907, iul. 5. Bătălia de la Pressburg (Bratislava); armata bavareză este înfrântă de maghiari.
933, mart. 15. Bătălia de la Riade; ungurii, care atacaseră Saxonia şi Thuringia, sunt înfrânţi.
955, aug. 10. Bătălia de la Lechfeld; Otto cel Mare înfrânge decisiv pe unguri, care de la această dată, nu mai întreprind nici un atac în Germania; reînfiinţarea mărcii de est, colonizată de bavarezi.
Peninsula italică şi papalitatea
898-899. Lombardia şi centru Italiei sunt prădate de maghiari.
926. Incursiuniale maghiarilor, care ajung până la Roma.
Moravia Mare şi Cehia
905-921. Domnia lui Vratislav I din dinastia Preysl în Boemia; respingerea atacurilor maghiare; Boemia rupe relaţiile de vasalitate cu Germania
906. Invazia maghiarilor; statul Moravia Mare este distrus.
Ungurii
896-900. Aşezarea ungurilor în Panonia sub conducerea lui Arpad.
900-968. Invazii în Europa (Bavaria, Saxonia, Italia, Franţa, Imperiul bizantin).
906. Maghiarii atacă Marele cnezat morav, care, sub loviturile lor se destramă.
907. Moartea lui Arpad, întemeietorul primei dinastii ungare.
955, aug. 10. Bătălia de la Lechfeld; ungurii suferă o grea înfrângere din partea împăratului german Otto I cel Mare (Andrei Oţetea, Istoria lumii în date, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1969, p.66-68, 71, 75).
Dacă avem în vedere istoria ungurilor şi a popoarelor de la vestul Panoniei, conform datelor obiective ale istoriei, prezentate în acest studiu, reiese cu claritate că maghiarii îşi avea centrul de greutate la vest de Dunărea panonică, incursiunile lor fiind, precum din Asia până în Panonia, spre soare apune. Din Panonia se ridică în masă, ca de obicei şi pornesc tot spre soare apune, încât în a doua jumătate a secolului al X-lea îi găsim în Germania, la Lech, de unde, înfrânţi de Otto cel Mare, sunt siliţi să se reîntoarcă la vechiul lor popas de la vest de Dunăre, în Panonia.
Întoarcerea ungurilor din migrare, din Germania în Panonia, îi pun din nou, în răsărit, faţă în faţă cu românii. Pe Tisa întâlniseră barajul ţărilor româneşti medievale. Rămâne edificator răspunsul pe care îl primiseră din partea voivodului român Menumorut (Ţara românească de sub conducerea acestuia se întindea, spre vest, până la confluenţa Tisei cu Mureşul), răspuns confirmat de chiar cronicile ungureşti: “Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru. Datori îi suntem, ca unui amic, cu toate ce-i sunt necesare, fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut buneivoinţe a noastre nu i-l vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă…Nici de frică, nu-i cedăm din pământ nici cât un deget…Această ţară (moştenită) de la strămoşul meu…nimeni nu poate să mi-o smulgă din mâinile mele”( G. Popa Lisseanu, Isvoarele istoriei românilor, vol. I, Anonymi Bela Notarii Gesta Hungarorum, Bucureşti, 1934, p. 91).

III
Aşezarea ungurilor, cu centrul de greutate la Apus de Dunăre, începe prin desfiinţarea imperiului morav şi cucerirea Moraviei:
“Soulevement des Slaves. Tandisque l'empire carlovingien se voyait enhavi de trois cotes par les Sarrasins et les Northmans qui venaient piller ses provinces du sud, de l'ouest, et du nord, il était attaqué a l'est par les Sorabes, les Obotrites, les Bohémiens et les Moraves, peoples d'origine slaves, qui cernaient sa frontière orientale depuis les sourses de la Save jusqu'a l'embouchures de l'Elbe. Soumis jadis par Charlmagne a la condition de tributaires, ces peoples n'avaient jamais perdu le souvenir de leur independence, et ce fut bien plutôt dans la pansée de la reconquérir que dans une esperance de butin qu'ils profiterent de la faiblesse de l'empire pour prendre les armes. Heureusement por la civilization de l'Europe, don’t la victoire des Slaves aurait compromise l'avenir, les différents soulevements gu'ils tentèrrent furent en général mal combines, et quoique leurs révoltes aient costamment occupé l'attention de Louis le Germanique, leurs enterprises isolées purent être facilement reprimées. Cependant la grande insurrection qui éclata en 869 eut des caracteres plus inquiétants que les précédents, parce qu'elle entraina presque toutes les tribus slaves qui se trouvaient établies du Danube a la Baltique. Dan ce grand movement national, le premier role fut remplie par les moraves, contre lesquelles Louis le Germanique se vit oblige d'envoyer deux armées sous les orders de ses fils Charles et Carloman. Ces deux princes ravagèrent le pays, s’emparerent du roi Rastiz, qui fut condamné par la diète de Ratisbonne a perdre la vue (870), et le remplecèrent par son neveu Zwentibald, qui, des les début de la querre , s'était, range sous leurs drapeaux. Ce chef, qui devait le trone au parjure et la trahison, s'efforca de faire oublier l'origine de sa fortune, et consacra un regne de ving-quatre an (870-894) a constituer un puissant empire morave. Il venait a peine de forcer la diète de Forcheim a le reconnaitre independent, quoique tributaire (874), lorsque la mort de Louis la Germanique (876), le partaje des Étates de ce prince entre se trios fils et la faiblesse de Charles le Gros favoriserent ses projets d'agrandissement, et lui permirent de consolider fortement sa puissance. L'avénement d'Arnulf au trone de Germania (889) contribua meme a l'élévation de sa fortune, car le nouveau soulevment des Slaves de l'Elbe et le voisinage menaçant des Hongrois dédeterminèrent Arnulf a conclure une alliance avec Zwentibald, don’t il espéra s'assurer le dévouement en l'autorisant a faire la conquete de la Boheme pour la réunir a ses Étates. L'emoire des Moraves atteignit alors a l'apogée de sa grandeur: il comprenait la Moravie actuelle, le Voigtland, la Misnie, la Lusace, le Brandebourg, la Poméranie, la Silésie, une partie de la dalmatie et de la Pannonie. Mais cette grandeur était l'oeuvre personnelle de Zwentibald, don’t la mort, survenu en 894, fut pour l'empire qu'il avait fondé le signal d'une decadence rapide. Ses deux fils se disputerent ses Étates, et leur querelle appela l'intervention d'Arnulf, qui envahit la Moravie et la couvrit de ruines. La mort d'Arnulf (899) suspendit les hostilitées, et l'avénement de Louis l'Enfant semblait promettere aux Moraves une lonque paix, lorsque un nouveau fléau vint fondre sur eux. Les Hongrois, qu'Arnulf, irrité autrefois contre Zwentibald, avait chargé du soin de sa vengeance (893), noublierent pas la route de la Moravie: dix ans plus tard ils rentrérent pour leur proper compte (904), et trouverent d'utiles auxiliaries dans les Bohémiens, qui saisirent cette occasion de secouer le joug que leur avait impose Zwentibald. Arpad, le chef des Hongrois, assiégera Soubor dans la ville de Niétra. “Ce prince, qui fut le dernier roi des Moraves, tomba au pouvoir de l'ennemi, après une courageuse défance, et périt attaché au gibet sur la montagne qui port encore son nom (904). De lors, les populations qui habitaient entre le Wag et la Morava s'empresserent de livrer des otages aux vainqueurs, engage de leur fidélité tributaire.Sur la rive droite de la Morava, les Bohemiens restèrent les maitres, de sorte que cette rivière sépara ces deux peoples que venit de raprrocher une suite de revolutions. D'un débris de l'empire morave se forma bientôt après un margraviat dependant de la Boheme, qui eut Radislau pour fondateur. Telle fut l'origine du marquisat de Moravie”.
Invasion de Hongrois en Germanie enstalie et in France. La destruction de l'empire des Moraves fut un malheur que l'Europe eut bientot a deplorer: sa chute ouvrit aux Hongrois les portes de la Germanie, qu'il aurait pu couvrie contre les hordes asiatiques.
“Les Hongrois, dit Koch, people turc au tatar, après avoir demeuré longtemps dans la Baschkirie, au confluent de la Kame et du Volga et vers les sources du Yaik, s'etaient fixes dans les contrées qui sont situées entre le Dniester, le Dniéper et le Don. Ils y rerstérent pendanr quelques siecles, sous la dependence des Khazares, autre people turc qui dominait sur Crimée et sur les pays qui s'étendent au nord du Pont-Euxin et de la mer Caspienne. Poussés enfin par les Patcheneques, leurs voisins, ils tournérent du coté de l'Occident, et, sous la conduite d'Arpad, leur chef, ils se rapprocherent de la Teiss et du Danube vers l'an 889. Arnulf les employa comme troupes auxiliaries, et les troubles qui suivirent la mort de Zwentibald leur faciliterent les moyens de s'emparer de toute Panonie”.
Cette province, où les Hongrois devaient bientôt fonder un puissant empire, ne fut d'abord pour eux qu une terre de campement, d'ou ils s'élancèrent aux pillage de la Germanie, de l'Italie et de la France. Vainement les Germains essayérent de leurs fermer le passage; deux batailles perdues par leurs armées aux environs d'Augsbourg (901-907), ouvrirent aux barbares la Bavière, la Souabe et la Franconie, et Conrad I er (911-919) ne parvint a les élogner momentanément que par la promesse d'un tribute qui fut paye pendant près de trente ans, et qui cependant ne les empecha pas d'envahie la Saxe sous le règne de Henri I Oiseleur (924). Ce prince leur acheta une treve de neuf ans, mais il en profita pour preparer a la guerre, et lorsque les Hongrois reparurent, il les battit a la grand journée de Mersebourg, qui leur couta quarante mille homes (933) Vingt-deux ans plus tard, ils revinrent sa meler aux divisions qui déchiraient l'Allemagne: mais ils trouverent dans Othon le Grand un prince héroique qui les atteignit dans les plaines d'Augsbourg, où il effaca les deux défaites don’t ca lieu avait jadis été le théầtre par une grande victoire qui assure définitivement la tranquillité de la Germanie, et qui fit subir au Hongrois le tribute qu'ils imposaient naquère(955).
Avant que cette terrible défaite n'eut dégoûté les barbares de la vie nomads et ne les eut déterminés a embrasser les habitudes de la vie sédentair, l'Italie et la France avaient eu a subir leur devastations. Ils pénétrerent en Italie pendant que le roi Béranger lutait contre les rivaux qui lui disputaient la courrone, et, favorisés par l’anarchie qui desolait le pays, ils ravagèrent la Lombardie, incendierent Pavia (924), dévasterent Crémone. Pussant bientot vers l'Italie méridionale, ils s'avancerent jusqu'a Capoue et Otrante, et, après avoir campé sur les ruines de la colonie sarrasine du Garigliano, ils ranconnèrent les moines du Mont-Cassin (937). La France ne pouvait manquer de tenter avidité: ils y entrerent a la fois par les Alpes et par le Rhin. Apres avoir franchi plusieurs fois ce fleuve a Worms, on les vit saccager les bords de l’Aisne (926) s’avancer jusqu’a l’Océan, et porter la desolation dans le Berry et dans la Touraine (937). En meme temps les hordes qui avaient ravage l’Italie entrerent dans la vallée de Rhon, ruinerent la ville de Nimes, qui avaiet essayé de leur resister, changerent en un déser les rives de la Garonne, et elles se préparaient a franchir les Pyrénées lorsqu elles furent arretées par le compte de Toulouse, Raymond Pons, qui les extermina (925).Quelques bandes de Hongrois réussirent bien encore a pénétrer en France, mais elles furent repoussées, et la masse de la nation, épouvantée par la défaite d'Augsbourg, se résigna a rester dans ses cantonnements sur les deux bords de la Theiss. Bientot ce people, dont l'apparition avait jeté l’épouvante en Europe, dépouilla ses moeurs nomads pour s'attacher au sol, et mérita d'etre admis dans la grande familie européenne lorsqu’il eut embrassé le christianisme, a l’exemple de son chef Vaic, qui, sous le nom d’Etienne, fut le premier roi chrétien de Hongrie (1000), (Chevallier, Histoire du Moyen Age, Paris, 1859 (Cours complet d’histoire universelle, par Dottain, Chevallier et Todier, deuxieme partie) p. 272-275.
Deci:
1. L'empire de Moravie…il comprenait une partie de la Dalmatie et de la Pannonie. (E vorba de acea parte care uneşte Moravia cu Dalmaţia).
2. Poussés enfin par les Petchéneques, leurs voisins, ils tournèrent du coté de l'Occident, et, sous la conduite d'Arpad, leur chef, ils se rapprocherent de la Teiss et du Danube vers l'an 889.
3. Arnulf les employa comme troupes auxiliaries, et les troubles qui suivirent la mort de Zwentibald leur facilitèrent les moyens de s'emparere de toute Pannonie.
4. La destruction de l'empire des Moraves fut une malheur que l'Europe eut bientôt a déplorere: sa chute ouvrit aux Hongrois les portes de la Germanie, qu'il aureait pu couvrir contre les hordes asiatiques.
5. Cette province, ou les Hongrois devaient bientot fonder un puissant empire, ne fut d'abord pour eux qu'une terre de campement, d'où ils s'élancèrent aux pillages de la Germanie, de l'Italie et de la France.
6. Après avoir fait au dixième siècle l'épauvante de l'Europe, les Hongrois avaient fini par fixer au mileu de la plaine marecageus qu'arrosent Danube et Theiss (id. p.805).
Ceea ce exclude cu desăvârşire:
7. La masse de nation, épauvantée par la defaite d'Augsbourg, se resigna a rester dans ses cantonnements sur les deux bords de la Teiss.
Este evident că, 1. o parte din Panonia (dintre Moravia şi Dalmaţia), 2. s-au apropiat de Tisa şi de Dunăre, 3. toată Panonia, 4. căderea Imperiului Morav deschide ungurilor porţile Germaniei, 5. această provincie (Panonia), loc de popas pentru unguri, din care, aceştia, se năpustesc la jaf în Germania, 6. au sfârşit prin a se aşeza în mijlocul câmpiei pe care o udă Dunărea şi Tisa,
Nu este tot una cu:
7. cele două maluri ale Tisei.
…“la masse de la nation, épauvantée par la defaite d'Augsbourg, se résigna a rester dans ses cantonnements sur les deux bords de la Theiss”…”masa naţiunii înspăimântată de înfrângerea de la Augsburg, se mulţumi să rămână pe malurile Tisei”. Dar ea se afla la Dunăre şi încă în partea de vest a Dunării, în Panonia, cum afirmă clar Chevallier, în textul citat. Scăparea lui Chevallier este evidentă. Formularea corectă este: la masse de la nation, épauvantée par la defaite d'Augsbourg, se resigna a rester dans se cantonnements sur les deux bords du Danube. Cuvintele “se resigna a rester” sunt extreme de grăitoare. “Să rămână unde erau, în Panonia. S-au resemnat, n-au avut încotro din cauza neaşteptatei victorii a germanilor. Fără victoria de la Augsburg masa naţiunii maghiare nu s-ar fi resemnat, nu ar fi fost constrânsă să vieţuiască în Panonia, respectiv pe cele două maluri ale Dunării, unde, din cauza lor şi a migratorilor de dinaintea lor, viaţa era foarte grea. Iar împrejurimile fiind prădate, până adânc spre vest, se impunea un alt popas. Iar acest alt popas îl aleseseră adânc, în plină lume germană, în locuri mai prospere, încă nesărăcite.
Presupunem că formularea complet eronată în legătură cu masa naţiunii maghiare care s-ar fi resemnat să rămână pe cele două maluri ale Tisei, a fost, într-un fel sau altul preluată în false tratate de istorie, mascate de o oarecare ţinută academică. Dacă presupunerea noastră se va dovedi îndreptăţită, acei care le vor descoperi îşi vor da seama de gravele erori din tratatele respective, deoarece în cazul acestor tratate s-a preluat în mod conştient o formulare greşită şi tot în mod conştient a fost servită cititorilor, pentru a tulbura apele adevărului. Ba mai mult, idea din aceste formulări poate a proliferat şi a ajuns să fie servită sub formă de citate, de la un tratat de istorie, la un alt tratat de istorie…Numai că nefericita formulare a lui Chevallier este anulată, după cum am văzut, de chiar textul lui Chevalier. A ignora acest text înseamnă a ignora adevărul istoric
Asupra locului unde s-au aşezat ungurii, Panonia, există, în rândul istoricilor, un accord quasi general.
Dacă ar fi fost de o parte şi de alta a Tisei, atunci centrul puterii lor ar fi fost pe Tisa, nu pe Dunăre. Pe Tisa ar fi venit nobilii german şi misionarii creştini trimişi de Roma, ca să le organizeze statul, iar Ştefan, regale Ungurilor ar fi domnit aici, nu ar mai fi trebuit deci să atace locul peste care domnea, iar Dunărea Mijlocie nu ar fi făcut parte din Ungaria, în cel mai fericit caz ungurii ar fi ajuns până pe malul de est al Dunării, pe cel de vest fiind germanicii. Dar germanii, după bătălia de la Lech, nu avansează până pe Dunărea Mijlocie, ci numai până unde este partea de răsărit a Austriei de azi, teritoriul de la est de Austria şi de la vest de Dunăre (Aproximativ jumătate din Ungaria de azi) unde îşi aşezaseră ungurii centrul de greutate, fiind lăsat hoardelor maghiare. Ungurii se restabilesc aici „se resemnează să rămână”. Unde? Încă din sec X, capitala Ungariei era Székesfehérvár, în chiar centrul Panoniei, la nord-est de lacul Balaton. Aici îşi vor avea ungurii capitala până în 1361, de când vor avea o nouă capitală, Buda, pe malul de apus al Dunării. Buda va fi capitala lor până în 1541. Oraşul Budapesta apare pe harta Europei abia din 1873 prin unirea Budei cu Pesta, localitatea de pe malul răsăritean al Dunării, an din care Ungaria are cea de a treia capitală, Budapesta. Extinderea vetrei pentru Ungaria ca ţară, după cum se poate constata, se constitue şi pe pământul de la răsărit de Dunăre, cu încetinitorul, în multă vreme. Drumul Ungariei pentru a deveni o ţară de sine stătătoare, trece pin accederea ei la conducerea imperiului, alături de Austria, începând cu 1867. Atunci au greşit strategic, anexând unele popare din cadrul imperiului, aşa şi Transilvania românilor. Anexarea a fost pulverizată după doar câţiva zeci de ani, dar politicienii unguri de tip imperial au intoxicat mentalul unor concetăţeni, în legătură cu aşa numitele teritorii pierdute. Boală grea, de care cu timpul se vor vindeca. Să menţionăm că Buda este continuatoarea unei vechi aşezări ce exista încă din antichitatea tracă şi apoi traco-romană. Este vorba despre Aquincum, capitala Panoniei Inferior, adică a părţii estice a Panoniei, respectiv din partea de vest a Ungariei de azi.
În treacăt amintim câ în Câmpia Dunării una din cele mai roditoare regiuni ale Europei-deşi afectaţi de şederea temporară, aici, a hunilor, a avarilor, de constituirea Imperiului Morav, apoi de aşezarea definitivă a ungurilor, ţăranii autohtoni, urmaşii vechilor traci panoni, sunt primii pe care ungurii îi au ca model de urmat. Aceşti ţărani panoni sunt de acelaşi neam cu locuiorii voivodatelor româneşti din vestul Daciei, cu care ungurii intră în conflict militar după pătrunderea lor la Dunăre.
Chevallier şi-a publicat volumul de istorie la zece ani după Revoluţia din 1848-1849. Eroarea flagrantă, formularea neatentă, prin care se confundă cele două maluri ale Dunării cu cele ale Tisei, nu este exclus să fie o scăpare, datorită atmosferei agitate create de către unguri în urma Revoluţiei din 1848-1849, în jurul nereuşitei lor militare împotriva românilor. Situaţia ungurilor într-adevăr stârnea compasiunea. Din cei 900 (nouă sute) de ani de când intraseră în istorie, erau în al patrulea secol de când fuseseră desfiinţaţi ca stat de către turci şi austrieci. Ungurii, îmbătaţi de succesele iniţiale din cadrul Revoluţiei din 1848-1849, de eliberare a ungurilor de sub austrieci, se şi văd stăpânii Europei în locul austriecilor şi pun la cale anexarea statelor care făceau parte din Imperiul Austriac, printre care Slovenia, Croaţia, Principatul Transilvaniei şi altele, state care îşi organizează de îndată rezistenţa armată. Poporul roman (Principatul Transilvania), la pătrunderea ungurilor în Transilvania, se ridică la luptă armată pentru apărarea fiinţei sale naţionale, pentru păstrarea statutului Principatului (Voivodatului) Transilvaniei, de ţară de sine stătătoare. E vorba de un război dus de două naţiuni, una de la vest de Tisa, alta de la est de Tisa, ceea ce nu e totuna cu locul în care “s-a resemnat să rămână”naţiunea maghiară,ceea ce, repetăm, nu e totuna cu locul în care s-a format naţiunea maghiară.
Falsul cu “masa naţiunii maghiare”…care s-a resemnat să rămână în popasurile sale de pe cele două maluri ale Tisei”, deşi cunoscut, am socotit că nu e rău să mai fie deconspirat.
Fixarea ungurilor la apus de Dunăre, în Panonia, este consemnată în mod firesc de istorici. Confuzia în lumea nespecialiştilor, poate surveni doar în cazul în care se scapă din vedere că Panonia este teritoriul dintre Dunăre şi Alpi. La înlăturarea acestei confuzii se contribuie şi dacă nu se ignoră că Moravia se află la nord de Panonia, mai exact la jumătatea de nord a jumătăţii de vest a Panoniei, respective la nord de Austria de azi. Este ştiut că ungurii pătrund în Panonia în locul Imperiului Morav în Agonie, pe care îl desfiinţează definitiv, act pecetluit şi prin ocuparea Moraviei.
…”Panonie, region a laquelle corspond aujourd'hui la la partie de la Hongrie qui est a l'ouest du fleuve”(G.H.Wells, Esquisse de l'histoire universelle, Payot, Paris, 1925, p.250.
“Panonie. Prov. De l'empire romain, riveraine du Danube au N. et a l'E, séparée par le Wienwald (mons Cetius) du Norique a l'O, par les Alpes Julennes de l'Italie au S. : elle correspond donc a la Hongrie occidentale avec la Slavonie et le N. de la Bosnie, et a l'E de l'Autriche, de la Styrie et de la Carniole. Le Pannoniens assez nombreux por mettre 100.000 hommes en ligne contre les Romans (La Grand Encyclopédie , tom vingt-cinquieeme, Paris).
“Peuple slave au long passé, les Slovénes occupant la partie sud-est des Alpes, la ou les monts hérissées et calacires des Alpes Juliennes et Saviniennes descendent vers les chaines dinariques et jusqu'aux plaines de Pannonie”…”Au cours de l'histoire, cette region, qui s'ouvre, au sud, sur l'Adriatique”...(Les Slovenes un people alpin de 1500ans, par Matjas Kmecl- Le Courier, Mensuel publié en 32 lanques par l'UNESCO, Organisation des Nations Unies pour l'education, la science et la culture, fevrier, 1987).
“Panonie (en lat. Pannonia). Geogr. anc. Contrés de l'Europe centrale, englobant au sud et a l'ouest du Danube une partie de l'Autriche, de la Hongrie et de la Jougoslavie actueles”…(Larousse du XX-e siecle, tom cinquieme, Paris, 1932)
“Panonia.1. Câmpia Panoniei, denumire dată câmpiei din cursul mijlociu al Dunării în Ungaria. 2. Provincia romană organizată în vremea împăratului August (27 î.e.n.-14 e.n.). Pe teritoriul dintre Alpi şi Dunăre. Cuprindea teritoriul Ungariei, Austriei şi Iugoslaviei de azi. Prin extensiune denumire dată vastei regiuni de câmpie din regiunea Dunării mijlocii, centrul puterii hunilor (sec.V), al avarilor (sec. 6-8). Ocupată apoi de unguri (sec.9-10) a devenit nucleul statului ungar”(Mic dicţionar enciclopedic, ediţia a II-a, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1978)
“Moravia, regiune naturală în Cehoslovacia Centrală, la est de Boemia, între Cehia şi Slovacia, traversată de Morava” (idem).
Panonia, în hărţi-inclusiv în cele despre evul mediu-apare la vest de Dunăre, ceea ce iar exclude orice altă părere în legătură cu locul unde s-au stabilit ungurii în Europa Centrală.

IV

Orice posibilitate de a confunda cele două maluri ale Tisei cu locul unde
s-au aşezat ungurii-malul de vest al Dunării, apoi cele două maluri ale Dunării-este anulată şi de documentaţia în legătură cu trasseul migrării ungurilor spre Panonia şi de raporturile dintre Arpad şi Menumorut. Este vorba de Gesta Hungarorum, opera lui Anonimus, scrib regal official al Ungariei din sec. XII. Se impune totuşi precizarea că Gesta Hungarorum este o cronică internă ungurească din sec. XI, care, fiind preluată de Anonimus, devine baza cronicii acestuia.
Documentaţia transmisă prin Anonimus este bogată în prezentarea unor evenimente, inclusiv în detalii. Orice alt traseu al migrării în afara celui relatat de Anonimus se exclude categoric, dacă avem respect faţă de documente. Un alt traseu, imaginar, nu ar avea nici un support documentar, fiind o simplă fabulaţie, o sfidare a documentelor. Această cronică, Gesta Hungarorum, de o inestimabilă valoare, ungurii au preţuit-o până acum ca pe o comoară. Că în secolul XX, între cele două războaie mondiale, pe vremea lui Hitler, mai ales, unele capete înfierbântate au sfidat documentele, graniţele, popoarele, ţările, este altceva. În Gesta Hungarorum există relatări de o claritate care exclude orice neînţelegere. Aşa, în legătură cu solii trimişi de Arpad: “În adevăr, trimişii lui Arpad, Usubun şi Veluc, au trecut peste râul Tisa în vadul Lucy şi, după ce au plecat de aici, venind în fortăreaţa Bihor, au salutat pe ducele Menumorut şi i-au prezentat darurile, pe care ducele lor i le trimisese”… “Ducele Menumorut i-a primit însă cu bunăvoinţă şi, încărcându-i cu diverse daruri, a treia zi le-a cerut să se întoarcă. Totuşi le-a dat răspuns zicându-le: Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru, datori îi suntem ca un amic unui amic, cu toate ce-i sunt necesare fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe”…
Trimişii lui Arpad au trecut pe malul de est al Tisei, la români. De la Dunăre până la Tisa este o mare distanţă. Aceeaşi distanţă, cu aproximaţie, care există între partea de vest a Ungariei de azi până în teritoriile germanice(deci peste teritoriul Austriei de azi-Austria în vreamea aceea încă nu exista). Hoardele maghiare se instalaseră în chiar teritoriul de azi de la apus de Dunăre. Aici vor rămâne timp de peste o jumătate de secol, până în 955, de când, în urma bătăliei de la Lech, progresiv vor începe să trăiască pe ambele maluri ale Dunării. Va trece un secol până cînd ungurii vor ajunge iar la Tisa-la începutul sec XI, când se vor izbi din nou de rezistenţa românilor. Răspunsul lui Menumorut: “Teritoriul însă ce l-a cerut bunăvoinţei noastre nu îl vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă”-era viu în sufletele românilor. Nu l-au cedat, cât au fost în viaţă, iar fii lor, iar nu l-au cedat cât au fost în viaţă şi tot aşa din generaţie în generaţie. În faţa primejdiei din sec. IX-XI, voivodatele româneşti s-a unit într-un singur mare voivodat (principat) românesc. Dun anul 1.111 există prima menţiune documentară a unui peincipe al Transilvaniei, Mercurius. Principatul Transilvaniei are, în vest, aceeaşi graniţă, pe Tisa, ca şi fostele voivodate româneşti conduse de Menumorut şi Glad. Graniţa Principatului Transilvaniei, pe Tisa, este un fapt arhicunoscut, înafara oricărui echivoc. Este confirmat şi în izvoarele străine. Aşa, Hart. Schedel (1440-1514), istoric umanist din Nürnberg, în lucrarea sa Liber Chronicorum (1493), are o hartă în care Tisa este graniţa dintre Ungaria şi dintre Principatul Transilvania. A se vedea harta ataşată la sfârşitul acestui studiu-Transilvania la est de Tisa fl., Wurtzland, Sibenburg (Ţara Bârsei), Walachia. (Marin Popescu-Spineni, România în izvoare geografice şi cartografice. Din antichitate până în pragul veacului nostru, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978). Am ales acest autor, Hart. Schedel, din sec. XV-XVI, deoarece acum, în sec. al XV-lea şi la începutul sec. al XVI-lea, Ungaria atinge maximul gloriei şi puterii ei statale, din întreaga sa istorie. Graniţa de vest a Transilvaniei este pe Tisa, unde o aveau şi voivodatele româneşti din sec. al IX-lea, înainte de migrarea ungurilor în Panonia. Faptul este extreme de grăitor. După cinci secole de vecinătate cu Ungaria, graniţa, pe Tisa, este fermă. Dacia antică de până la Tisa îşi continuă existenţa şi acum, impunându-se în conştiinţa europenilor, în timpul deplinei străluciri a statului vecin, Ungaria. În contextual acestor rânduri se impune să ne reamintim că ţara noastră s-a numit Dacia, din antichitate, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când, în mod artificial, s-a impus numele de România, în urma unirii celor două mari ţări româneşti, Moldova şi Ţara Românească. Desigur numele de Dacia coexistă alături de cel de România şi azi şi va dăinui şi în viitor, deoarece noi românii suntem urmaşii direcţi, în chip neîntrerupt, a tracilor dacogeţi din Dacia antică. Hotărârea reunificării celor trei principate româneşti, Ardealul, Moldova şi Ţara Românească, o luaseră conducătorii revoluţiei de la 1848-1849. Prima etapă se realizase în 1859 prin unirea Moldovei cu Ţara Românească. Spre această unire a tuturor românilor într-un singur stat s-a îndreptat în mod inevitabil şi celălalt principat românesc, Transilvania, care s-a aureolat prin robusteţe, prin rezistenţă în vremuri de restrişte, prin păstrarea fiinţei naţionale, prin păstrarea graniţei de vest a Daciei, în faţa hunilor, avarilor şi ungurilor. Prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Ardealului cu Patria-Mamă, s-a împlinit unirea tuturor românilor într-un singur stat, pe teritoriul lor strămoşesc.
Gheorghe Gavrilă Copil
gheorghegavrilacopil@yahoo.com

[Adrian Pop]

Graniţele pentru naşterea Ungariei Cuvânt introductiv Precizăm că acest studiu a fost susţinut în cadrul Cercului Deceneu şi publicat în revista Noi, Tracii, 1988, nr.169. Este cuprins în lucrarea de grad în învăţământ, Gheorghe Gavrilă Copil, DACIA SECOLELOR IX-XIV. LITERATURA DACOROMÂNĂ VECHE ÎN CONTEXT ISTORIC ŞI CULTURAL EUROPEAN, Bucureşti, 1988, înregistrată la Universitate la nr. 633/29 VIII, 1988.Vezi mai multe în Cuvânt lămuritor la studiul Când s-a tradus liturghia în limba dacoromână? Pe la 1100 sau în secolul XVII?, Studii şi cercetări de dacoromânistică, Revista Academiei Dacoromâne, anul I, nr. 1, 2011, p. 355. Între Menumorut-Arpad (Arpad moare în 907) şi Ştefan I al Ungariei (997-1038), este un secol. Ce s-a întâmplat în acest secol? Istoricii noştri nu ne spun, deşi este vorba de contextul istoric european al statelor medievale româneşti, implicit de istorie românească. Aceeaşi situaţie se repetă şi cu sec. XI. S-a strecurat, şi în tratatele de istorie, o eroare regretabilă. Panonia, teritoriul în care au migrat ungurii în 896, este la vest de Dunărea Mijlocie (aproximativ jumătatea de vest a Ungariei de azi). Acest adevăr este cuprins, în străinătate, în tratatele sau capitolele consacrate Evului Mediu, situaţie reliefată şi în hărţi, fără nici o excepţie. Extinderea Denumirii de Panonia este târzie. În sec XIX pătrunde în unele cărţi de istorie. E preluată astfel, din nebăgare de seamă, de istoricii noştri. Aşa şi Constantin C. Giurescu în Istoria Românilor, I, Bucureşti, 1975, vorbeşte şi exact despre Panonia şi inexact (…”prin pasul Vereczke- Poarta Rusiei-şi pătrunse în câmpia panonică ocupând oraşul Mukacevo”-p.201. “De altfel <<blaci>>sau români nu sunt amintiţi de notarul anonym numai în Transilvania, ci şi în Panonia, adică în Câmpia Dunării şi a Tisei”-p. 133), întreţinând, bineînţeles fără intenţie, confuzia, care ne face regretabile deservicii. Că românii (blacii, blahii, vlahii) trăiau şi în Câmpia Tisei şi în Câmpia Dunării, este un fapt ştiut, dar Panonia nu se întindea până în Transilvania, nu cuprindea Câmpia Tisei de la est de Tisa, nu cuprinde ţările româneşti-acestea aveau graniţa de vest pe Tisa. Dar nici partea de vest a câmpiei Tisei, nu însemna Panonia. Ungurii, când au trecut Carpaţii prin trecătoarea Vereczke, pe la nord-vest de România, nu au ajuns în Câmpia Panonică, ci au mers spre Panonia. Numai cunoscând bine istoria şi civilizaţia vecinilor, vom şti şi efectul constructiv sau distructiv în raporturile dintre aceştia şi români. Aşa, ungurii, înainte de a ajunge în Panonia, trăiau în corturi, erau fără căpătâi (Nestor, Povest vremennih let-Povestea vremurilor de demult), la fel trăind şi între 896-955. Nu au adus nimic constructiv pe planul civilizaţiei urbane şi culturale, pe planul vieţii sedentare (agricultură, etc.) din Dacia sec. XI-XIII. Dominanta civilizaţiei ungureşti se poate recunoaşte în forţa armată ca mijloc principal de asigurare a existenţei materiale pentru întreaga comunitate. GRANIŢELE PENTRU NAŞTEREA UNGARIEI Sec IX-X: românii, germanii, ungurii Este ştiut că ungurii au migrat din Asia, mereu spre soare apune. Drumurile tuturor migratorilor erau aceleaşi până la est de Nistru, pe teritoriul viitoarei Ucraine. De aici, având Dacia ca o adevărată placă turnantă, unii pătrundeau prin Dacia de răsărit şi de sud-est (Basarabia şi Dacia Pontică) spre Constantinopol. Alţii, pe la nordul Daciei, spre Panonia şi în continuare. Pe teritoriul viitoarei Ucraine aveau loc popasuri tipice, care, pentru migratorii ce treceau pe la nordul Carpaţilor, se repetau în Panonia. Acesta este şi traseul ungurilor. Ajung în Panonia, pe la 896. În urmă, de unde răsărea soarele, rămâneau nenorociri şi sărăcia, din cauza jafurilor, fiind ştiut că migratorii îşi asigurau cele trebuitoare existenţei, în primul rând hrana, prin jaf. Conform direcţiei de înaintare, ungurii, din popasul panonic, îşi continuă incursiunile de jaf, ca de obicei, cu preponderenţă spre soare apune. Conform traseului, presărat cu popasuri, traseu de mii de kilometric, din Asia până în Panonia, după ce au adus ţările de la vestul Panoniei la sărăcie, şi-au continuat traseul spre vestul Europei, lăsând Panonia departe, în urma lor. Drumul spre vest, din popasul panonic, fără putinţă de negat, reiese atât din incursiunile de jaf ale hoardelor migratoare ungureşti, popasul din Panonia fiind ca orice popas din Asia până în Europa, cît şi din migrarea lor, în masă, pînă la Augsburg, pe râul Lech. Aşa, ungurii pornesc în primul lor raid de pradă în Italia, în Lombardia şi Veneţia, în anul 899. În 908 sunt prădate Turingia şi Saxa. În 911, 912, 913, 915 calamităţile pricinuite de unguri (maghiari) au loc în Bavaria, Franconia, Turingia, Suabia şi Saxa. În 913 trec Rinul şi pradă Lotaringia. În 917 ajung la Bale, pe care îl jefuiesc, apoi Alsacia şi Lorena. Înn 918 incendiază portul Bremen. În 919 sunt semnalaţi în Westfalia şi apoi în Lorena. În 921 în Italia, în Brescia. În 922 sunt în Puille. În 924 intră iar în Saxa, de unde pornesc spre Italia şi Burgundia. În drumul lor spre Lanquedec, au incendiat Pavia, patruzeci şi patru de biserici, au jefuit Piemontul, au trecut Ronul, apărând în faţa oraşului Nimes… În 926 a venit din nou rândul Bavariei, Suabiei, Franconiei, Alsaciei, Lorenei. Verdumul e incendiat şi regiunea Ardenilor pustiită. În 933 îi găsim în Saxonia, unde în faţa lui Henric I, duce de Saxonia, pierd două lupte. În 933 sunt lovite Burgundia, Italia, abia refăcute de pe vremea precedentelor incursiuni. În 937 calamitatea maghiară (ungurească) se abate peste Bavaria, Suabia, Franconia, Lorena, Champagne, Berry, Bourgogne, Piemont, Lombardia, Toscana, Campania şi Veneţia. În urma maghiarilor rămân, ca de obicei, doar fum, ruine şi jale. În 943 se pârjoleşte Italia, până la porţile Romei. Tot în 943 ajung în nord, până la Wels şi Traun. În 948-949-950 au loc încercări nereuşite de a pătrunde în Bavaria condusă şi apărată de Henric, fratele lui Otto cel Mare. Henric îi respinge şi îi urmăreşte până în Aquilea. Ungurii (maghiarii), după acest insucces, pătrund în Italia, Burgundia şi Aquitania. În 954 maghiarii (ungurii) ridicaţi în masă, intră în Franconia şi traversând-o, ajung la Rin şi de aici la Lorena, Ardeni, Hainaut, Camabrai, Laon, Reims, Chalons, Bourgogne, Lombardia. În 955 pornesc iar spre vest într-un număr impresionant, adică toţi câţi erau, cu mic cu mare, cu femei cu tot. Datorită mulţimii lor, se credeau invincibili. Hoardele migratoare maghiare (ungureşti), este evident, în 954-955, se ridică în masă şi pornesc spre nesfârşita lor bejenie, părăsind Panonia. Străbat teritoriul actualei Austrii, pătrund pe teritoriul actualei Republici Federale Germane, depăşesc Münchenul, până la oraşul Augsbgsburg, pe râul Lech. Deci străbat un drum lung, dar cu aproximaţie aceeaşi distanţă pe care o făcuseră migrând din Ucraina până în Panonia. Extrem de grăitor este şi traseul, aceeaşi cale de nord, aceeaşi direcţie, pe care migraseră din Ucraina, pe la nord de Dacia. Nu îşi abandonează traseul, având un singur sens, înainte, după soare apune. La 10 augusrt 955, în faţa Augsburgului, pe malurile râului Lech, i-a înfruntat Otto cel Mare, care i-a strivit în aşa măsură, încât retragerea celor care au scăpat cu zile a fost un dezastru. Conducătorul hoardelor a fost prins şi a fost spânzurat, iar resturile hoardelor au fost urmărite până în Panonia. Otto cel Mare a stabilit marginiule imperiului şi a pus temelia Austriei de astăzi. Graniţa viitoarei Austrii este totodată şi graniţa de vest a viitoarei Ungarii. În acest fel a scăpat Europa de la vestul Panoniei de coşmarul în care trăia de mai bine de o jumătate de secol. Dezastrul de la Lech a fost totuşi salvarea ungurilor (maghiarilor). Lech i-a salvat de la pulverizare, fenomen petrecut cu hoardele avarilor, gepizilor, vandalilor. Ar fi prădat până ce sleiţi şi străini de spiritul European, ar fi dispărut din istorie. Desigur, succesul migratorilor unguri în luptă se eplică prin ameninţarea hordei cu dispariţia, din cauza foamei. Victoriile lor se explică şi prin atacurile surpriză-satele şi oraşele nu se aşteptau la apariţia năvălitorilor în apropierea lor-dar şi prin răspândirea groazei, în urma trecerii prin foc şi sabie a populaţiei de din afara zidurilor unor cetăţi, deci fără apărare (despre astfel de victorii este vorba de cele mai multe ori). Atunci când europenii şi-au organizat preventiv apărarea, hoardele au fost zdrobite. După europenizare, ungurii nu au mai reprezentat prin ei înşişi un pericol militar, mereu solicitând sprijinul armat al altora, după cum uşor se poate constata, sau când s-au nimerit singuri în luptă, fiind învinşi. Ungurii (maghiarii) vor rămâne, în urma dezastrului de la Lech, toată istoria lor, în umbra germanilor, cu o pronuţată notă de complexare. În urma barajului Germanic, de netrecut, la care se va adăuga creştinarea lor în masă, prin Roma, drumul spre vest, nesfârşitul drum spre vest, încetează. După Lech, ungurii au fost constrânşi să se limiteze la produsele alimentare ale ţăranilor traci din Panonia, ei înşişi grav afectaţi de aşezarea ungurilor în Panonia. Aceşti traci sunt de acelaşi neam cu valahii din Dacia. Stâmtorarea alimentară devine o adevărată criză alimentară. În secolul acesta, al X-lea, ungurii încă nu învăţaseră să respecte deprinderea sfântă a autohtonilor, de a lucra pământul. Succesul în incursiuni, le asigurase, din mers, o viaţă îndestulătoare. Declanşează iar incursiunile tipice, în sensul invers, spre răsărit, spre ţările medievale româneşti ale Daciei, ţări vechi, de dinaintea migrării ungurilor în Europa. Cu regret amintim că Roma “catolică”, începând cu sec. al XI-lea, secolul rupturii religioase şi definitive (?) cu Constantinopolul, a încurajat incursiunile ungurilor în direcţia opusă, spre răsărit, în Dacia “ortodoxă”. Misionarii catolici au profitat de incursiunile ungurilor pentru a face misiune creştină în Dacia, ţară în care creştinismul exista de o mie de ani, creind derută, uimire şi în consecinţă o înstrăinare de Roma, respectiv de împotmolire de lungă durată în influenţa religioasă a slavilor, care se instalaseră între Dacia şi Costantinopol, precum ungurii se insatlaseră între Dacia şi Roma. Bineînţeles, agresiunea ungurească (maghiară) nu a făcut decât să mărească rezistenţa românilor, rezistenţă care s-a finalizat prin păstrarea autonomiei Transilvaniei ca ţară românească de sine stătătoare. Primele cronici ale cancelariei regale ungureşti, repede pusă pe picioare de Roma, prin pătrunderea masivă între unguri a misionarilor creştini din partea Romei, mărturisesc fără echivoc graniţa de apus a românilor (valahilor). Ţările românilor valahi, conduse de Menumorut şi Glad, îşi aveau graniţele de vest pe Tisa. În constelaţia ţărilor Europei, apărea o ţară nouă, Ungaria. După o perioadă de zbucium şi de cumplite nenorociri, ţările medievale româneşti din Dacia de vest scapă de sub presiunea noului stat ungar, se unifică şi formează Principatul Transilvaniei. Acest principat este una din cele trei mari ţări româneşti mediaevale ale Daciei, ţară de sine stătătoare, aşa cum a fost şi ţara vecină, Ungaria. E adevărat că la conducerea Transilvaniei au fost şi unguri (maghiari), cum adevărat este că la conducerea Ungariei au fost şi români, ba, la conducerea Ungariei cele mai multe familii domnitoare au fost străine, dar aşa ceva bineînţeles nu a modificat existenţa Ungariei ca stat, cum nici a Principatului Transilvaniei ca ţară valahă de sine stătătoare. Astfel de situaţii au existat în lung şi latul Europei medievale. Aşa, după 1301, ungurii (maghiarii), istoviţi, nu mai au conducători proprii, fiind conduşi, timp de peste două sute de ani decătre regi din familii străine, dar şi mai tăârziu, cu intermitenţe. Din 1526 Ungaria dispare ca stat sub turci şi sub austrieci pentru patru sute de ani. Încercările ungurilor, din 1848 şi 1867 de refacere a existenţei lor statale au fost minate, de gravele ignorări ale mersului istoriei în ceea ce priveşte existenţa poporului roman din Transilvania, existenţă din antichitate până azi. Ungaria reapare pe harta lumii în 1920, când poporul maghiar a înţeles că graniţele lor statale au o legătură cu cele entice. În treacăt amintim, că aici în Ardeal a fost capitala reunificării ţărilor româneşti, la 1600, într-un singur stat, ca pe vremea statului unitar, centralizat şi liber al Daciei tracilor dacogeţi, strămoşii neamului românesc. II Începutul istoriei ungurilor-896-955-se înţelege mai bine, dacă o privim în contextual ţărilor de la vestul Panoniei. Germania, Elveţia, Franţa, Italia “…chaque année se livrèrent a des incursions jusque dans la region du Rhin. Ils détruisirent, relève Gibbon, le monastère Saint-Gall, en Suisse, ainsi que la ville de Brême. La grande époque de leurs incursions s'étend de 900 á 950. Ils firent en 938-939 un très gros effort, traverserent l'Allemagne entrèrent en France, puis passèrent les Alpes, pour rentrer chez eux par le nord de l'Italie”. “La vigoureuse correction qu'Henri l'Oiseleur, roi élu d'Allemagne, puis Otton I, le premier empereur saxon, infligèrent aux Hongrois, inspire a ces derniers un certain respect pour civilization. Mais ce ne fut que vers l'an 1000 qu'ils se décidèrent a adopter la christianisme!” ( H.G. Wells, Esquisse de l'historie universelle, Payot, Paris, 1925, p. 324-325). “Au avut loc de aceea o serie de năvăliri pentru jaf pe teritoriul german, până când, destul de târziu, în seolul al X-lea, regii germanici, un Henric şi un Otto de Saxonia, putură opune o rezistenţă victorioasă. De îndată ce ungurii aveau să fie respinşi, tăindu-li-se pentru totdeauna calea spre Rin şi Italia, ţinuturi care se temeau în egală măsură de apariţia lor, se ivi ideea de a pacifica pe aceşti barbari prin creştinarea lor, ori, mai curând, întrucât Bizanţul însuşi începuse, cu unele succese, această lucrare, de a-i câştiga pentru biserica Occidentului” (N.Iorga, Locul românilor în istoria universală, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985, p.87). În volumul “Istoria lumii în date” găsim următoarele precizări: Francii de vest 913-Prima incursiune a maghiarilor în Lorena. 954-Atac al maghiarilor până în Reims. Francii de est 900-901-Incursiuni ale maghiarilor în Bavaria; ei sunt înfrânţi de markgraful Liutpold. 907, iul. 5. Bătălia de la Pressburg (Bratislava); armata bavareză este înfrântă de maghiari. 933, mart. 15. Bătălia de la Riade; ungurii, care atacaseră Saxonia şi Thuringia, sunt înfrânţi. 955, aug. 10. Bătălia de la Lechfeld; Otto cel Mare înfrânge decisiv pe unguri, care de la această dată, nu mai întreprind nici un atac în Germania; reînfiinţarea mărcii de est, colonizată de bavarezi. Peninsula italică şi papalitatea 898-899. Lombardia şi centru Italiei sunt prădate de maghiari. 926. Incursiuniale maghiarilor, care ajung până la Roma. Moravia Mare şi Cehia 905-921. Domnia lui Vratislav I din dinastia Preysl în Boemia; respingerea atacurilor maghiare; Boemia rupe relaţiile de vasalitate cu Germania 906. Invazia maghiarilor; statul Moravia Mare este distrus. Ungurii 896-900. Aşezarea ungurilor în Panonia sub conducerea lui Arpad. 900-968. Invazii în Europa (Bavaria, Saxonia, Italia, Franţa, Imperiul bizantin). 906. Maghiarii atacă Marele cnezat morav, care, sub loviturile lor se destramă. 907. Moartea lui Arpad, întemeietorul primei dinastii ungare. 955, aug. 10. Bătălia de la Lechfeld; ungurii suferă o grea înfrângere din partea împăratului german Otto I cel Mare (Andrei Oţetea, Istoria lumii în date, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1969, p.66-68, 71, 75). Dacă avem în vedere istoria ungurilor şi a popoarelor de la vestul Panoniei, conform datelor obiective ale istoriei, prezentate în acest studiu, reiese cu claritate că maghiarii îşi avea centrul de greutate la vest de Dunărea panonică, incursiunile lor fiind, precum din Asia până în Panonia, spre soare apune. Din Panonia se ridică în masă, ca de obicei şi pornesc tot spre soare apune, încât în a doua jumătate a secolului al X-lea îi găsim în Germania, la Lech, de unde, înfrânţi de Otto cel Mare, sunt siliţi să se reîntoarcă la vechiul lor popas de la vest de Dunăre, în Panonia. Întoarcerea ungurilor din migrare, din Germania în Panonia, îi pun din nou, în răsărit, faţă în faţă cu românii. Pe Tisa întâlniseră barajul ţărilor româneşti medievale. Rămâne edificator răspunsul pe care îl primiseră din partea voivodului român Menumorut (Ţara românească de sub conducerea acestuia se întindea, spre vest, până la confluenţa Tisei cu Mureşul), răspuns confirmat de chiar cronicile ungureşti: “Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru. Datori îi suntem, ca unui amic, cu toate ce-i sunt necesare, fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut buneivoinţe a noastre nu i-l vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă…Nici de frică, nu-i cedăm din pământ nici cât un deget…Această ţară (moştenită) de la strămoşul meu…nimeni nu poate să mi-o smulgă din mâinile mele”( G. Popa Lisseanu, Isvoarele istoriei românilor, vol. I, Anonymi Bela Notarii Gesta Hungarorum, Bucureşti, 1934, p. 91). III Aşezarea ungurilor, cu centrul de greutate la Apus de Dunăre, începe prin desfiinţarea imperiului morav şi cucerirea Moraviei: “Soulevement des Slaves. Tandisque l'empire carlovingien se voyait enhavi de trois cotes par les Sarrasins et les Northmans qui venaient piller ses provinces du sud, de l'ouest, et du nord, il était attaqué a l'est par les Sorabes, les Obotrites, les Bohémiens et les Moraves, peoples d'origine slaves, qui cernaient sa frontière orientale depuis les sourses de la Save jusqu'a l'embouchures de l'Elbe. Soumis jadis par Charlmagne a la condition de tributaires, ces peoples n'avaient jamais perdu le souvenir de leur independence, et ce fut bien plutôt dans la pansée de la reconquérir que dans une esperance de butin qu'ils profiterent de la faiblesse de l'empire pour prendre les armes. Heureusement por la civilization de l'Europe, don’t la victoire des Slaves aurait compromise l'avenir, les différents soulevements gu'ils tentèrrent furent en général mal combines, et quoique leurs révoltes aient costamment occupé l'attention de Louis le Germanique, leurs enterprises isolées purent être facilement reprimées. Cependant la grande insurrection qui éclata en 869 eut des caracteres plus inquiétants que les précédents, parce qu'elle entraina presque toutes les tribus slaves qui se trouvaient établies du Danube a la Baltique. Dan ce grand movement national, le premier role fut remplie par les moraves, contre lesquelles Louis le Germanique se vit oblige d'envoyer deux armées sous les orders de ses fils Charles et Carloman. Ces deux princes ravagèrent le pays, s’emparerent du roi Rastiz, qui fut condamné par la diète de Ratisbonne a perdre la vue (870), et le remplecèrent par son neveu Zwentibald, qui, des les début de la querre , s'était, range sous leurs drapeaux. Ce chef, qui devait le trone au parjure et la trahison, s'efforca de faire oublier l'origine de sa fortune, et consacra un regne de ving-quatre an (870-894) a constituer un puissant empire morave. Il venait a peine de forcer la diète de Forcheim a le reconnaitre independent, quoique tributaire (874), lorsque la mort de Louis la Germanique (876), le partaje des Étates de ce prince entre se trios fils et la faiblesse de Charles le Gros favoriserent ses projets d'agrandissement, et lui permirent de consolider fortement sa puissance. L'avénement d'Arnulf au trone de Germania (889) contribua meme a l'élévation de sa fortune, car le nouveau soulevment des Slaves de l'Elbe et le voisinage menaçant des Hongrois dédeterminèrent Arnulf a conclure une alliance avec Zwentibald, don’t il espéra s'assurer le dévouement en l'autorisant a faire la conquete de la Boheme pour la réunir a ses Étates. L'emoire des Moraves atteignit alors a l'apogée de sa grandeur: il comprenait la Moravie actuelle, le Voigtland, la Misnie, la Lusace, le Brandebourg, la Poméranie, la Silésie, une partie de la dalmatie et de la Pannonie. Mais cette grandeur était l'oeuvre personnelle de Zwentibald, don’t la mort, survenu en 894, fut pour l'empire qu'il avait fondé le signal d'une decadence rapide. Ses deux fils se disputerent ses Étates, et leur querelle appela l'intervention d'Arnulf, qui envahit la Moravie et la couvrit de ruines. La mort d'Arnulf (899) suspendit les hostilitées, et l'avénement de Louis l'Enfant semblait promettere aux Moraves une lonque paix, lorsque un nouveau fléau vint fondre sur eux. Les Hongrois, qu'Arnulf, irrité autrefois contre Zwentibald, avait chargé du soin de sa vengeance (893), noublierent pas la route de la Moravie: dix ans plus tard ils rentrérent pour leur proper compte (904), et trouverent d'utiles auxiliaries dans les Bohémiens, qui saisirent cette occasion de secouer le joug que leur avait impose Zwentibald. Arpad, le chef des Hongrois, assiégera Soubor dans la ville de Niétra. “Ce prince, qui fut le dernier roi des Moraves, tomba au pouvoir de l'ennemi, après une courageuse défance, et périt attaché au gibet sur la montagne qui port encore son nom (904). De lors, les populations qui habitaient entre le Wag et la Morava s'empresserent de livrer des otages aux vainqueurs, engage de leur fidélité tributaire.Sur la rive droite de la Morava, les Bohemiens restèrent les maitres, de sorte que cette rivière sépara ces deux peoples que venit de raprrocher une suite de revolutions. D'un débris de l'empire morave se forma bientôt après un margraviat dependant de la Boheme, qui eut Radislau pour fondateur. Telle fut l'origine du marquisat de Moravie”. Invasion de Hongrois en Germanie enstalie et in France. La destruction de l'empire des Moraves fut un malheur que l'Europe eut bientot a deplorer: sa chute ouvrit aux Hongrois les portes de la Germanie, qu'il aurait pu couvrie contre les hordes asiatiques. “Les Hongrois, dit Koch, people turc au tatar, après avoir demeuré longtemps dans la Baschkirie, au confluent de la Kame et du Volga et vers les sources du Yaik, s'etaient fixes dans les contrées qui sont situées entre le Dniester, le Dniéper et le Don. Ils y rerstérent pendanr quelques siecles, sous la dependence des Khazares, autre people turc qui dominait sur Crimée et sur les pays qui s'étendent au nord du Pont-Euxin et de la mer Caspienne. Poussés enfin par les Patcheneques, leurs voisins, ils tournérent du coté de l'Occident, et, sous la conduite d'Arpad, leur chef, ils se rapprocherent de la Teiss et du Danube vers l'an 889. Arnulf les employa comme troupes auxiliaries, et les troubles qui suivirent la mort de Zwentibald leur faciliterent les moyens de s'emparer de toute Panonie”. Cette province, où les Hongrois devaient bientôt fonder un puissant empire, ne fut d'abord pour eux qu une terre de campement, d'ou ils s'élancèrent aux pillage de la Germanie, de l'Italie et de la France. Vainement les Germains essayérent de leurs fermer le passage; deux batailles perdues par leurs armées aux environs d'Augsbourg (901-907), ouvrirent aux barbares la Bavière, la Souabe et la Franconie, et Conrad I er (911-919) ne parvint a les élogner momentanément que par la promesse d'un tribute qui fut paye pendant près de trente ans, et qui cependant ne les empecha pas d'envahie la Saxe sous le règne de Henri I Oiseleur (924). Ce prince leur acheta une treve de neuf ans, mais il en profita pour preparer a la guerre, et lorsque les Hongrois reparurent, il les battit a la grand journée de Mersebourg, qui leur couta quarante mille homes (933) Vingt-deux ans plus tard, ils revinrent sa meler aux divisions qui déchiraient l'Allemagne: mais ils trouverent dans Othon le Grand un prince héroique qui les atteignit dans les plaines d'Augsbourg, où il effaca les deux défaites don’t ca lieu avait jadis été le théầtre par une grande victoire qui assure définitivement la tranquillité de la Germanie, et qui fit subir au Hongrois le tribute qu'ils imposaient naquère(955). Avant que cette terrible défaite n'eut dégoûté les barbares de la vie nomads et ne les eut déterminés a embrasser les habitudes de la vie sédentair, l'Italie et la France avaient eu a subir leur devastations. Ils pénétrerent en Italie pendant que le roi Béranger lutait contre les rivaux qui lui disputaient la courrone, et, favorisés par l’anarchie qui desolait le pays, ils ravagèrent la Lombardie, incendierent Pavia (924), dévasterent Crémone. Pussant bientot vers l'Italie méridionale, ils s'avancerent jusqu'a Capoue et Otrante, et, après avoir campé sur les ruines de la colonie sarrasine du Garigliano, ils ranconnèrent les moines du Mont-Cassin (937). La France ne pouvait manquer de tenter avidité: ils y entrerent a la fois par les Alpes et par le Rhin. Apres avoir franchi plusieurs fois ce fleuve a Worms, on les vit saccager les bords de l’Aisne (926) s’avancer jusqu’a l’Océan, et porter la desolation dans le Berry et dans la Touraine (937). En meme temps les hordes qui avaient ravage l’Italie entrerent dans la vallée de Rhon, ruinerent la ville de Nimes, qui avaiet essayé de leur resister, changerent en un déser les rives de la Garonne, et elles se préparaient a franchir les Pyrénées lorsqu elles furent arretées par le compte de Toulouse, Raymond Pons, qui les extermina (925).Quelques bandes de Hongrois réussirent bien encore a pénétrer en France, mais elles furent repoussées, et la masse de la nation, épouvantée par la défaite d'Augsbourg, se résigna a rester dans ses cantonnements sur les deux bords de la Theiss. Bientot ce people, dont l'apparition avait jeté l’épouvante en Europe, dépouilla ses moeurs nomads pour s'attacher au sol, et mérita d'etre admis dans la grande familie européenne lorsqu’il eut embrassé le christianisme, a l’exemple de son chef Vaic, qui, sous le nom d’Etienne, fut le premier roi chrétien de Hongrie (1000), (Chevallier, Histoire du Moyen Age, Paris, 1859 (Cours complet d’histoire universelle, par Dottain, Chevallier et Todier, deuxieme partie) p. 272-275. Deci: 1. L'empire de Moravie…il comprenait une partie de la Dalmatie et de la Pannonie. (E vorba de acea parte care uneşte Moravia cu Dalmaţia). 2. Poussés enfin par les Petchéneques, leurs voisins, ils tournèrent du coté de l'Occident, et, sous la conduite d'Arpad, leur chef, ils se rapprocherent de la Teiss et du Danube vers l'an 889. 3. Arnulf les employa comme troupes auxiliaries, et les troubles qui suivirent la mort de Zwentibald leur facilitèrent les moyens de s'emparere de toute Pannonie. 4. La destruction de l'empire des Moraves fut une malheur que l'Europe eut bientôt a déplorere: sa chute ouvrit aux Hongrois les portes de la Germanie, qu'il aureait pu couvrir contre les hordes asiatiques. 5. Cette province, ou les Hongrois devaient bientot fonder un puissant empire, ne fut d'abord pour eux qu'une terre de campement, d'où ils s'élancèrent aux pillages de la Germanie, de l'Italie et de la France. 6. Après avoir fait au dixième siècle l'épauvante de l'Europe, les Hongrois avaient fini par fixer au mileu de la plaine marecageus qu'arrosent Danube et Theiss (id. p.805). Ceea ce exclude cu desăvârşire: 7. La masse de nation, épauvantée par la defaite d'Augsbourg, se resigna a rester dans ses cantonnements sur les deux bords de la Teiss. Este evident că, 1. o parte din Panonia (dintre Moravia şi Dalmaţia), 2. s-au apropiat de Tisa şi de Dunăre, 3. toată Panonia, 4. căderea Imperiului Morav deschide ungurilor porţile Germaniei, 5. această provincie (Panonia), loc de popas pentru unguri, din care, aceştia, se năpustesc la jaf în Germania, 6. au sfârşit prin a se aşeza în mijlocul câmpiei pe care o udă Dunărea şi Tisa, Nu este tot una cu: 7. cele două maluri ale Tisei. …“la masse de la nation, épauvantée par la defaite d'Augsbourg, se résigna a rester dans ses cantonnements sur les deux bords de la Theiss”…”masa naţiunii înspăimântată de înfrângerea de la Augsburg, se mulţumi să rămână pe malurile Tisei”. Dar ea se afla la Dunăre şi încă în partea de vest a Dunării, în Panonia, cum afirmă clar Chevallier, în textul citat. Scăparea lui Chevallier este evidentă. Formularea corectă este: la masse de la nation, épauvantée par la defaite d'Augsbourg, se resigna a rester dans se cantonnements sur les deux bords du Danube. Cuvintele “se resigna a rester” sunt extreme de grăitoare. “Să rămână unde erau, în Panonia. S-au resemnat, n-au avut încotro din cauza neaşteptatei victorii a germanilor. Fără victoria de la Augsburg masa naţiunii maghiare nu s-ar fi resemnat, nu ar fi fost constrânsă să vieţuiască în Panonia, respectiv pe cele două maluri ale Dunării, unde, din cauza lor şi a migratorilor de dinaintea lor, viaţa era foarte grea. Iar împrejurimile fiind prădate, până adânc spre vest, se impunea un alt popas. Iar acest alt popas îl aleseseră adânc, în plină lume germană, în locuri mai prospere, încă nesărăcite. Presupunem că formularea complet eronată în legătură cu masa naţiunii maghiare care s-ar fi resemnat să rămână pe cele două maluri ale Tisei, a fost, într-un fel sau altul preluată în false tratate de istorie, mascate de o oarecare ţinută academică. Dacă presupunerea noastră se va dovedi îndreptăţită, acei care le vor descoperi îşi vor da seama de gravele erori din tratatele respective, deoarece în cazul acestor tratate s-a preluat în mod conştient o formulare greşită şi tot în mod conştient a fost servită cititorilor, pentru a tulbura apele adevărului. Ba mai mult, idea din aceste formulări poate a proliferat şi a ajuns să fie servită sub formă de citate, de la un tratat de istorie, la un alt tratat de istorie…Numai că nefericita formulare a lui Chevallier este anulată, după cum am văzut, de chiar textul lui Chevalier. A ignora acest text înseamnă a ignora adevărul istoric Asupra locului unde s-au aşezat ungurii, Panonia, există, în rândul istoricilor, un accord quasi general. Dacă ar fi fost de o parte şi de alta a Tisei, atunci centrul puterii lor ar fi fost pe Tisa, nu pe Dunăre. Pe Tisa ar fi venit nobilii german şi misionarii creştini trimişi de Roma, ca să le organizeze statul, iar Ştefan, regale Ungurilor ar fi domnit aici, nu ar mai fi trebuit deci să atace locul peste care domnea, iar Dunărea Mijlocie nu ar fi făcut parte din Ungaria, în cel mai fericit caz ungurii ar fi ajuns până pe malul de est al Dunării, pe cel de vest fiind germanicii. Dar germanii, după bătălia de la Lech, nu avansează până pe Dunărea Mijlocie, ci numai până unde este partea de răsărit a Austriei de azi, teritoriul de la est de Austria şi de la vest de Dunăre (Aproximativ jumătate din Ungaria de azi) unde îşi aşezaseră ungurii centrul de greutate, fiind lăsat hoardelor maghiare. Ungurii se restabilesc aici „se resemnează să rămână”. Unde? Încă din sec X, capitala Ungariei era Székesfehérvár, în chiar centrul Panoniei, la nord-est de lacul Balaton. Aici îşi vor avea ungurii capitala până în 1361, de când vor avea o nouă capitală, Buda, pe malul de apus al Dunării. Buda va fi capitala lor până în 1541. Oraşul Budapesta apare pe harta Europei abia din 1873 prin unirea Budei cu Pesta, localitatea de pe malul răsăritean al Dunării, an din care Ungaria are cea de a treia capitală, Budapesta. Extinderea vetrei pentru Ungaria ca ţară, după cum se poate constata, se constitue şi pe pământul de la răsărit de Dunăre, cu încetinitorul, în multă vreme. Drumul Ungariei pentru a deveni o ţară de sine stătătoare, trece pin accederea ei la conducerea imperiului, alături de Austria, începând cu 1867. Atunci au greşit strategic, anexând unele popare din cadrul imperiului, aşa şi Transilvania românilor. Anexarea a fost pulverizată după doar câţiva zeci de ani, dar politicienii unguri de tip imperial au intoxicat mentalul unor concetăţeni, în legătură cu aşa numitele teritorii pierdute. Boală grea, de care cu timpul se vor vindeca. Să menţionăm că Buda este continuatoarea unei vechi aşezări ce exista încă din antichitatea tracă şi apoi traco-romană. Este vorba despre Aquincum, capitala Panoniei Inferior, adică a părţii estice a Panoniei, respectiv din partea de vest a Ungariei de azi. În treacăt amintim câ în Câmpia Dunării una din cele mai roditoare regiuni ale Europei-deşi afectaţi de şederea temporară, aici, a hunilor, a avarilor, de constituirea Imperiului Morav, apoi de aşezarea definitivă a ungurilor, ţăranii autohtoni, urmaşii vechilor traci panoni, sunt primii pe care ungurii îi au ca model de urmat. Aceşti ţărani panoni sunt de acelaşi neam cu locuiorii voivodatelor româneşti din vestul Daciei, cu care ungurii intră în conflict militar după pătrunderea lor la Dunăre. Chevallier şi-a publicat volumul de istorie la zece ani după Revoluţia din 1848-1849. Eroarea flagrantă, formularea neatentă, prin care se confundă cele două maluri ale Dunării cu cele ale Tisei, nu este exclus să fie o scăpare, datorită atmosferei agitate create de către unguri în urma Revoluţiei din 1848-1849, în jurul nereuşitei lor militare împotriva românilor. Situaţia ungurilor într-adevăr stârnea compasiunea. Din cei 900 (nouă sute) de ani de când intraseră în istorie, erau în al patrulea secol de când fuseseră desfiinţaţi ca stat de către turci şi austrieci. Ungurii, îmbătaţi de succesele iniţiale din cadrul Revoluţiei din 1848-1849, de eliberare a ungurilor de sub austrieci, se şi văd stăpânii Europei în locul austriecilor şi pun la cale anexarea statelor care făceau parte din Imperiul Austriac, printre care Slovenia, Croaţia, Principatul Transilvaniei şi altele, state care îşi organizează de îndată rezistenţa armată. Poporul roman (Principatul Transilvania), la pătrunderea ungurilor în Transilvania, se ridică la luptă armată pentru apărarea fiinţei sale naţionale, pentru păstrarea statutului Principatului (Voivodatului) Transilvaniei, de ţară de sine stătătoare. E vorba de un război dus de două naţiuni, una de la vest de Tisa, alta de la est de Tisa, ceea ce nu e totuna cu locul în care “s-a resemnat să rămână”naţiunea maghiară,ceea ce, repetăm, nu e totuna cu locul în care s-a format naţiunea maghiară. Falsul cu “masa naţiunii maghiare”…care s-a resemnat să rămână în popasurile sale de pe cele două maluri ale Tisei”, deşi cunoscut, am socotit că nu e rău să mai fie deconspirat. Fixarea ungurilor la apus de Dunăre, în Panonia, este consemnată în mod firesc de istorici. Confuzia în lumea nespecialiştilor, poate surveni doar în cazul în care se scapă din vedere că Panonia este teritoriul dintre Dunăre şi Alpi. La înlăturarea acestei confuzii se contribuie şi dacă nu se ignoră că Moravia se află la nord de Panonia, mai exact la jumătatea de nord a jumătăţii de vest a Panoniei, respective la nord de Austria de azi. Este ştiut că ungurii pătrund în Panonia în locul Imperiului Morav în Agonie, pe care îl desfiinţează definitiv, act pecetluit şi prin ocuparea Moraviei. …”Panonie, region a laquelle corspond aujourd'hui la la partie de la Hongrie qui est a l'ouest du fleuve”(G.H.Wells, Esquisse de l'histoire universelle, Payot, Paris, 1925, p.250. “Panonie. Prov. De l'empire romain, riveraine du Danube au N. et a l'E, séparée par le Wienwald (mons Cetius) du Norique a l'O, par les Alpes Julennes de l'Italie au S. : elle correspond donc a la Hongrie occidentale avec la Slavonie et le N. de la Bosnie, et a l'E de l'Autriche, de la Styrie et de la Carniole. Le Pannoniens assez nombreux por mettre 100.000 hommes en ligne contre les Romans (La Grand Encyclopédie , tom vingt-cinquieeme, Paris). “Peuple slave au long passé, les Slovénes occupant la partie sud-est des Alpes, la ou les monts hérissées et calacires des Alpes Juliennes et Saviniennes descendent vers les chaines dinariques et jusqu'aux plaines de Pannonie”…”Au cours de l'histoire, cette region, qui s'ouvre, au sud, sur l'Adriatique”...(Les Slovenes un people alpin de 1500ans, par Matjas Kmecl- Le Courier, Mensuel publié en 32 lanques par l'UNESCO, Organisation des Nations Unies pour l'education, la science et la culture, fevrier, 1987). “Panonie (en lat. Pannonia). Geogr. anc. Contrés de l'Europe centrale, englobant au sud et a l'ouest du Danube une partie de l'Autriche, de la Hongrie et de la Jougoslavie actueles”…(Larousse du XX-e siecle, tom cinquieme, Paris, 1932) “Panonia.1. Câmpia Panoniei, denumire dată câmpiei din cursul mijlociu al Dunării în Ungaria. 2. Provincia romană organizată în vremea împăratului August (27 î.e.n.-14 e.n.). Pe teritoriul dintre Alpi şi Dunăre. Cuprindea teritoriul Ungariei, Austriei şi Iugoslaviei de azi. Prin extensiune denumire dată vastei regiuni de câmpie din regiunea Dunării mijlocii, centrul puterii hunilor (sec.V), al avarilor (sec. 6-8). Ocupată apoi de unguri (sec.9-10) a devenit nucleul statului ungar”(Mic dicţionar enciclopedic, ediţia a II-a, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1978) “Moravia, regiune naturală în Cehoslovacia Centrală, la est de Boemia, între Cehia şi Slovacia, traversată de Morava” (idem). Panonia, în hărţi-inclusiv în cele despre evul mediu-apare la vest de Dunăre, ceea ce iar exclude orice altă părere în legătură cu locul unde s-au stabilit ungurii în Europa Centrală. IV Orice posibilitate de a confunda cele două maluri ale Tisei cu locul unde s-au aşezat ungurii-malul de vest al Dunării, apoi cele două maluri ale Dunării-este anulată şi de documentaţia în legătură cu trasseul migrării ungurilor spre Panonia şi de raporturile dintre Arpad şi Menumorut. Este vorba de Gesta Hungarorum, opera lui Anonimus, scrib regal official al Ungariei din sec. XII. Se impune totuşi precizarea că Gesta Hungarorum este o cronică internă ungurească din sec. XI, care, fiind preluată de Anonimus, devine baza cronicii acestuia. Documentaţia transmisă prin Anonimus este bogată în prezentarea unor evenimente, inclusiv în detalii. Orice alt traseu al migrării în afara celui relatat de Anonimus se exclude categoric, dacă avem respect faţă de documente. Un alt traseu, imaginar, nu ar avea nici un support documentar, fiind o simplă fabulaţie, o sfidare a documentelor. Această cronică, Gesta Hungarorum, de o inestimabilă valoare, ungurii au preţuit-o până acum ca pe o comoară. Că în secolul XX, între cele două războaie mondiale, pe vremea lui Hitler, mai ales, unele capete înfierbântate au sfidat documentele, graniţele, popoarele, ţările, este altceva. În Gesta Hungarorum există relatări de o claritate care exclude orice neînţelegere. Aşa, în legătură cu solii trimişi de Arpad: “În adevăr, trimişii lui Arpad, Usubun şi Veluc, au trecut peste râul Tisa în vadul Lucy şi, după ce au plecat de aici, venind în fortăreaţa Bihor, au salutat pe ducele Menumorut şi i-au prezentat darurile, pe care ducele lor i le trimisese”… “Ducele Menumorut i-a primit însă cu bunăvoinţă şi, încărcându-i cu diverse daruri, a treia zi le-a cerut să se întoarcă. Totuşi le-a dat răspuns zicându-le: Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru, datori îi suntem ca un amic unui amic, cu toate ce-i sunt necesare fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe”… Trimişii lui Arpad au trecut pe malul de est al Tisei, la români. De la Dunăre până la Tisa este o mare distanţă. Aceeaşi distanţă, cu aproximaţie, care există între partea de vest a Ungariei de azi până în teritoriile germanice(deci peste teritoriul Austriei de azi-Austria în vreamea aceea încă nu exista). Hoardele maghiare se instalaseră în chiar teritoriul de azi de la apus de Dunăre. Aici vor rămâne timp de peste o jumătate de secol, până în 955, de când, în urma bătăliei de la Lech, progresiv vor începe să trăiască pe ambele maluri ale Dunării. Va trece un secol până cînd ungurii vor ajunge iar la Tisa-la începutul sec XI, când se vor izbi din nou de rezistenţa românilor. Răspunsul lui Menumorut: “Teritoriul însă ce l-a cerut bunăvoinţei noastre nu îl vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă”-era viu în sufletele românilor. Nu l-au cedat, cât au fost în viaţă, iar fii lor, iar nu l-au cedat cât au fost în viaţă şi tot aşa din generaţie în generaţie. În faţa primejdiei din sec. IX-XI, voivodatele româneşti s-a unit într-un singur mare voivodat (principat) românesc. Dun anul 1.111 există prima menţiune documentară a unui peincipe al Transilvaniei, Mercurius. Principatul Transilvaniei are, în vest, aceeaşi graniţă, pe Tisa, ca şi fostele voivodate româneşti conduse de Menumorut şi Glad. Graniţa Principatului Transilvaniei, pe Tisa, este un fapt arhicunoscut, înafara oricărui echivoc. Este confirmat şi în izvoarele străine. Aşa, Hart. Schedel (1440-1514), istoric umanist din Nürnberg, în lucrarea sa Liber Chronicorum (1493), are o hartă în care Tisa este graniţa dintre Ungaria şi dintre Principatul Transilvania. A se vedea harta ataşată la sfârşitul acestui studiu-Transilvania la est de Tisa fl., Wurtzland, Sibenburg (Ţara Bârsei), Walachia. (Marin Popescu-Spineni, România în izvoare geografice şi cartografice. Din antichitate până în pragul veacului nostru, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978). Am ales acest autor, Hart. Schedel, din sec. XV-XVI, deoarece acum, în sec. al XV-lea şi la începutul sec. al XVI-lea, Ungaria atinge maximul gloriei şi puterii ei statale, din întreaga sa istorie. Graniţa de vest a Transilvaniei este pe Tisa, unde o aveau şi voivodatele româneşti din sec. al IX-lea, înainte de migrarea ungurilor în Panonia. Faptul este extreme de grăitor. După cinci secole de vecinătate cu Ungaria, graniţa, pe Tisa, este fermă. Dacia antică de până la Tisa îşi continuă existenţa şi acum, impunându-se în conştiinţa europenilor, în timpul deplinei străluciri a statului vecin, Ungaria. În contextual acestor rânduri se impune să ne reamintim că ţara noastră s-a numit Dacia, din antichitate, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când, în mod artificial, s-a impus numele de România, în urma unirii celor două mari ţări româneşti, Moldova şi Ţara Românească. Desigur numele de Dacia coexistă alături de cel de România şi azi şi va dăinui şi în viitor, deoarece noi românii suntem urmaşii direcţi, în chip neîntrerupt, a tracilor dacogeţi din Dacia antică. Hotărârea reunificării celor trei principate româneşti, Ardealul, Moldova şi Ţara Românească, o luaseră conducătorii revoluţiei de la 1848-1849. Prima etapă se realizase în 1859 prin unirea Moldovei cu Ţara Românească. Spre această unire a tuturor românilor într-un singur stat s-a îndreptat în mod inevitabil şi celălalt principat românesc, Transilvania, care s-a aureolat prin robusteţe, prin rezistenţă în vremuri de restrişte, prin păstrarea fiinţei naţionale, prin păstrarea graniţei de vest a Daciei, în faţa hunilor, avarilor şi ungurilor. Prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Ardealului cu Patria-Mamă, s-a împlinit unirea tuturor românilor într-un singur stat, pe teritoriul lor strămoşesc. Gheorghe Gavrilă Copil gheorghegavrilacopil@yahoo.com

[Adrian Pop]

Aşa, ungurii, înainte de a ajunge în Panonia, trăiau în corturi, erau fără căpătâi (Nestor, Povest vremennih let-Povestea vremurilor de demult), la fel trăind şi între 896-955. Nu au adus nimic constructiv pe planul civilizaţiei urbane şi culturale, pe planul vieţii sedentare (agricultură, etc.) din Dacia sec. XI-XIII. Dominanta civilizaţiei ungureşti se poate recunoaşte în forţa armată ca mijloc principal de asigurare a existenţei materiale pentru întreaga comunitate.

[Adrian Pop]

http://www.sfatulbatranilor.ro/threa...acii-Mondiale-!!!

Noi suntem mesagerii Omeniei, ai Bunului Simt si ai Pacii Mondiale !!!

Cu ceva ani in urma cativa olteni au venit cu ideea ca in Romania, Sarmizegetusa Regia (cetatea dacilor ce reprezintã Capitala Spiritualã a Romanilor) sa devina Capitala Pacii Mondiale.

Sunt total convins ca toti oamenii normali de pe Terra isi doresc sa fie fericiti, sanatosi, sa traiasca decent si in pace. Va rugam sa aveti bunavointa de a contribui la dezvoltarea acestui proiect extrem de important pentru omenire, astfel incat in urmatorii zeci de ani sa realizam ce ne-am propus.

[Adrian Pop]

http://www.miscarea.net/1-evrei-in-structurile-de-decizie.htm


Gem târgurile de carte, librăriile, ştandurile stradale, de cărţi scrise de evrei, în care, de nenorocirile întâmplate în România, de la 23 august 1944, până în anul 1989, sunt de vină doi români, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu. De ce vor să ascundă ceva cutremurător de grav?

Responsabilitatea pentru tot ce s-a întâmplat în comunism aparţine unicului factor de decizie, partidului comunist, de la factorul centralizat, la cel teritorial. El hotărăşte ce să se facă şi cum să se facă.
Factorul comunist de preluare a puterii în Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, în timpul rebeliunii iudaice antiromâneşti din 1940, a fost deţinut de evrei. Tot de ei, în continuare, aşa cum reiese din tabelele cu repartizarea teritorială a sutelor de evrei comunişti (Vezi Holocaustul (genocidul) evreilor împotriva românilor). E de ajuns să suprapunem localităţile din care s-au făcut arestările şi întemniţările românilor, dar şi deportările şi ne dăm seama cine a decis ca asupra românilor să se practice genocidul. Soldaţii sovietici mongoli şi nu numai, nu ştiau care sunt români, sau de alt neam. Şi nici alţi conducători veniţi degrabă din URSS. Evreii localnici ştiau.
Dar în România din noile ei graniţe, impuse de URSS? Se poate ajunge cu uşurinţă, după opinia noastră, la un număr de vreo zece mii de tovarăşi comunişti evrei, care au fost factori de decizie în România, de la factorul centralizat, la cel teritorial. Ideologii evrei de azi, pentru a evita ajungerea evreilor în situaţia de a răspunde în faţa poporului român de holocaustul săvârşit asupra românilor, îşi amintesc sectorial şi evaziv de unii evrei cu responsabilităţi, dar şi atunci arată spre cei doi români, Gheorghe Gheorghiu-Dej si Nicolae Ceauşescu.
După 23 august 1944 evreii bolşevici s-au trezit într-o situaţie stânjenitoare. Partidul Comunist din România era un partid al evreilor, dar cu un număr prea mic de evrei. Români să fi fost câţi să-i numeri pe degetele unei mâini. De numărul acesta mic de evrei se prevalează ideologii evrei, mai reducând numărul. E adevărat, documentele din arhiva românească a vremii reţine un număr mic, de evrei bolşevici, până în 1940. Văzându-se Ana Pauker et Co., că are Armata Roşie la dispoziţie în toată România, îi iscodi mintea o fabrică de evrei ilegalişti. Doi ilegalişti dacă depun mărturie pentru al treielea, este şi acesta ilegalist (Practica minciunii prin mărturii mincinoase s-a transformat în “documente” şi în alte domenii). Adică a desfăşurat activitate în clandestinitate, în calitate de comunist (bolşevic) al P.C. din România.Şi fabrica de minciuni a funcţionat. Din mincinoşi, la mincinoşi, la mincinoşi, până Partidul Comunist din România s-a îngroşat cu cinci mii de ilegalişti. Şi cu ceilalţi, de dinainte, vreo mie, în total şase mii de bolşevici evrei se instalează brutal şi sângeros, la pârghiile de conducere ale României. Şase mii? Nici vorbă. Ci vreo zece- douăsprezece mii. Cei şase mii de evrei şi ce evrei, ilegalişti, n-au mai avut şi ei alţi evrei, care să dea năvală, la absolut toată bogăţia României? Soţii, fraţi, surori, nepoţi. Prieteni. Cunoscuţi. Pe un lung şir de ani. Se regăsesc în dominarea numerică, în structurile centralizate statale şi teritoriale, în instituţii. Acolo, unde, în mod excepţional nu au dominat şi numeric, au avut funcţiile de decizie, de conducere. Aşa, în agricultură. Întreaga ţară căzuse sub dictatura iudaică. Din 1940, până în 1989 (Cu întrerupere în 1942 şi 1943 şi parţial în 1940). Tot ei pot fi identificaţi în structurile decizionale ale ţării şi după 1989. In ultima perioadă, înainte de 1989, românii urcau printre evrei în structurile centrale, dar şi teritoriale, spre disperarea evreilor, care sufereau o anume restrângere de autoritate. În următorii vreo zece-cincisprezece, românii ani ar fi redevenit stăpâni deplini în propria lor ţară. Aşa se explică lovitura de stat anti românească şi executarea lui Nicolae Ceauşescu. Tot cu ajutorul Uniunii Sovietice. Si au pus mâna din nou pe România. Cu siguranţa nu pentru prea multă vreme. Dar am anticipat destul. Aşa cum în Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, unde se cunosc, până acum, peste trei sute de bolşevici evrei vinovaţi, să dăm şi din România cu graniţele de azi, nume de tovarăşi evrei bolşevici. O mică parte din cei vreo zece mii. Pe cei de azi, de după 1989, îi vor trece sudorile reci, ei fiind urmaşii celor din 1940, până în 1989. 1) Urmaşii familiilor de evrei (tatăl evreu, mama evreică). 2) Urmaşii românilor căsătoriţi (măritaţi!) cu evreicile aduse din URSS, evreice cărora Ana Pauker le-a dat o destinaţie clară, căsătoria cu acei români care vor fi toleraţi în funcţii de conducere, necesari. Sărmanii români le spuneau rusoaice, aşa aveau sarcină de la evrei. Nu le scoteau în publicul de jos şi la rudenii, nu ştiau româneşte şi românaşii isteţi, ar fi înţeles şi ce fel de “rusoaice” sunt. Si acestea au fost spionii propriilor soţi în favoarea comunităţii bolşevice evreieşti. Si prin soţii lor aflau unele, altele, pe care le raportau confidenţial. Iar o parte din aceste soţii erau ele însele, cu anumite funcţii importante. Si urmaşii acestora sunt înfipţi şi azi la cârma ţării. 3) Si urmaşii românilor căsătoriţi cu evreice din România. Se ştie că la evrei, în cazul familiilor mixte, cu mamă evreică, apartenenţa la comunitatea evreiască, o dă mama. Când tatăl este evreu şi soţia nu este evreică, aceasta trece la religia mozaică. Şi se mai ştie că Sinagoga de regulă nu permite căsătoria unui evreu cu o creştină, sau a unei evreice cu un creştin, doar atunci când există anume interese iudaice. Interesele iudaice pot fi uşor contabilizate şi în cazul căsătoriilor mixte, de sub controlul evreilor comunişti din România. Si al sinagogii. Este de ajuns că se ştiu cei care au fost înainte de 1989 în structurile guvernamentale şi teritoriale, în fruntea unor instituţii culturale, ştiinţifice şi se va descoperi, cu stupoare, că sunt evrei (tatăl evreu, mama evreică), sau români ajunşi acolo prin faptul că erau căsătoriţi cu evreice. Şi soţiile lor evreice. O listă cu evreicile din structurile guvernamenmtal si din alte instituţii ar fi edificativă. Că unii au ajuns cu timpul personalităţi, e firesc. Au avut toate condiţiile şi avantajele. Dar românii căsătoriţi cu românce nu au beneficiat de sprijinul comuniştilor evrei. Ajunşi, în anii de dinainte de 1989, în instituţiile la care ne-am referit, ori deveneau colaboraţionişti ai evreilor, ori li se făceau zile fripte. La fel şi azi. (Sărmanii, unii au devenit porta vocea evreiască împotriva românilor. Lor le-a fost şi le este bine. Au ajuns şantajabili.). Că după trecerea unor ani, cei mai mulţi evrei din România îşi ascund originea, dar continuă să acţioneze în interesul evreilor din România şi din întreaga lume, este ştiut. Dacă ar fi fost loiali poporului român, n-ar avea de ce să-şi ascundă originea. Simpatia faţă de confraţii evrei ar fi fost de înţeles şi facilitarea unor legături culturale, ştiinţifice, economice, între poporul român şi evreii de dinafara României, ar fi fost normală. Iar părerea multor evrei, că nu li se mai ştie apartenenţa etnică la evreime, este eronată. In continuare să argumentăm cele de mai înainte, limitându-ne la spaţiul restrâns al unui articol, dar cei interesaţi, pot afla ei înşişi numele a mii de evrei bolşevici din România. Ilegaliştii au primit indemnizaţii mari, sfidătoare faţă de nivelul de trai al românilor. La rang de demnitari de stat. Unii trăiesc şi azi. Şi urmaşii lor au primit ajutor de urmaş de ilegalist, de parcă nu aveau beneficii mult prea mari faţă de nivelul de trai al românilor. Iar deţinuţii politici români, supravieţuitori ai închisorilor şi lagărelor, au fost muritori de foame, situaţia lor financiară fiind şi azi ofensator de mică, faţă de a călăilor României. Comparaţi nivelul financiar al ilegaliştilor în viaţă şi al deţinuţilor politici români.
Desigur exista şi evrei (propriu-zişi, sau din familii mixte) cu un comportament normal în relaţiile cu românii. Dar şi aceştiea se fac a nu şti despre activităţile incorecte, intolerabile, ale altora. Îşi păstrează avantajul unor relaţii.
Sunt şi excepţii. Cunoaştem cazul lui Bruhis, autorul cărţii Rusia, România, Basarabia, Universitas, Chişinău, 1992, în care nu a ezitat să deconspire activitatea netrebnică a evreilor bolşevici faţă de poporul român.
În rândurile ce urmează ne vom restrânge la numele unor evrei din structurile de conducere ale României.
Cele ce urmează sunt extrase din cărţile pe care le vom cita la sfârşit:
Pe urmaşii lui Cain, destinaţi să instaureze comunismul în România, capitularea necondiţionată de la 23 august 1944 i-a surprins la Moscova...
Sosind de la Moscova la 17 septembrie 1944, grupul Anei Pauker a dat peste cap conducerea provizorie a PCR şi de fapt i s-a substituit... Întrucât din totalul de 900 de comunişti existenţi la acea dată în România, cei de etnie română puteau fi număraţi pe degetele de la o mână, “greul” îl duceau urmaşii lui Cain şi câţiva comunişti: unguri, bulgari, ruşi, ucrainieni şi armeni. Pentru acest motiv, această adunătură se numea nu Partidul Comunist Român, ci Partidul Comunist din România.
Pentru a spori numărul comuniştilor s-a trecut la completarea Partidului cu “ilegalişti”. Această măsură a condus la creşterea numărului membrilor de partid, dar compoziţia naţională nu s-a schimbat, alogenii şi în special urmaşii lui Cain erau majoritari. Pentru a deveni comunist “ilegalist” aveai nevoie de doi martori “ilegalişti” şi cum români nu aveau precursori, nu deveneau “ilegalişti” comunişti.
In scurt timp, “ilegaliştii” au ajuns la 5000 de membri. În faţa argumentului de “ilegalist” cădeau toate criteriile de selectare şi promovare a cadrelor, inclusiv criteriile de clasă, aplicate cu stricteţe românilor.
Fabricanţi, bancheri, negustori şi tot felul de alţi bogătaşi, dar mai ales descendenţii lor, care în nici un caz nu aparţineau clasei muncitoare sau ţărănimii sărace, au revenit la statutul din perioada capitalistă, de subordonare a muncitorilor şi ţăranilor. Au devenit ofiţeri cu funcţii de comandă care să apere ţara, aşa cum orice animal îşi apă prada. Pe mâna lor au încăput finanţele ţării, economia, comerţul interior şi exterior, producţia, cercetarea, ştiinţa, cultura, mass-media, politica şi reprezentarea diplomatică a ţării. “Ilegaliştilor” li s-au oferit toate privilegiile: pensii FIAP, spitale şi policlinici speciale, magazine speciale şi li s-a deschis calea promovărilor în cele mai înalt funcţii din partid şi administraţie.
Nici un sector politic, economic, cultural, ştiinţific nu a rămas neacoperit de aceşti misterioşi “ilegalişti”. Cine erau ei, unde şi cum luptaseră în ilegalitate? Răspunsul era pe buzele tuturor românilor năpăstuiţi: erau sionişti care desfăşuraseră o activitate specifică acestei organizaţii de întrajutorare evreiască. Cei mai mulţi dintre ei, fiindcă erau bogaţi, cotizaseră cu importante sume de bani la ajutorul sionist, pe care, la recunoaşterea calităţii de “ilegalist PMR” îl transformaseră în “ajutorul roşu”. Merită a fi amintit cazul baronului Neuman, patronul fabricii de textile de la Arad şi a prietenului său, bogătaşul Donath Andrei.
Lista “ilegaliştilor” s-a îngroşat cu maghiarii proveniţi din puzderia de organizaţii existente în Transilvania, inclusiv în partea de nord, cedată Ungariei prin odiosul Diktat de laViena.
În perioada octombrie 1944-martie 1945, când Ardealul de nord s-a menţinut sub ocupaţie sovietică, în înţelegere cu Moscova, au fost aduşi în aceste teritorii aproximativ 200 000 de unguri, care i-au înlocuit pe cei care au fugit din România, de teamă să nu fie judecaţi pentru faptele săvârşite în timpul ocupaţiei hortyste. În categoria “ilegalişti” au fost incluşi şi foştii agenţi KGB, care în proporţie de peste 90% erau urmaşii lui Cain.
În Biroul Politic al CC al PCR, cel mai autoritar organism politic la acea vreme, erau: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Robinsohn Puker, Teohai Georgescu (alias Burach Tescovici) şi Vasile Luca (alias Luka Laszlo), respectiv un român şi trei alogeni.
În cartea sa, Primejdii, încercări, miracole, rabinul-şef din România, Moses Rosen, scria: Dej şi Luca erau socotiţi formal, primii, însă toată lumea ştia că ea (Ana Pauker n.a.) era numărul unu...
In PC(b) urmaşii lui Cain deţineau puterea în proporţie mai mare de 80%. În compensaţie toate secţiile Comitetului Central erau conduse de aceştia, astfel:
1. Mihai Roller. A condus sectia de istorie. Este făcut academician. Nu avea studiile terminate. Iată cei mai apropiaţi colaboratori ai săi:
2. Filipovici (venit şi el din URSS).
3. Onesacu Marcu (nume de împrumut). Absolvent al Facultăţii de drept din Bucureşti.
4. Marusohn. Studii medii.
5. Krakauer Charlota. Profesoară de franceză.
6. Langfelder Paul. Venit din Occident în 1946. Nu ştia româneşte.
7. Aronovici.Arhitect.
8. Milka Herşcovici.
9. Iosif Chişinevschi. A condus secţia de propagandă. Evreu Basarabean. L-a avut alături pe evreul transnistrian
10. Miron Costantinescu. Împreună şi-au adus contribuţia la uciderea bestială, cu ranga, a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care avea “vina” că se declarase român.
11.Teodor Rudenco. A condus secţia de cultură. Evreu din Basarabia. Acum apar “poeţii muncitori” Ion Păun Pincio, Marcel Breslaşu, A.Toma, E. Frunză, Th. Neculuţă s. a.
12.Vincze. A condus secţia pentru îndrumarea şi controlul armatei, justiţiei şi securităţii. Evreu ungur.
13. Ghizela Vass. A condus secţia externe. Evreică maghiară. Asistată de 14. Lidia Lăzărescu (nume de împrumut), 15. Olga Deuth, 16. Andrei Goanţă (nume de împrumut).
In ministere situaţia era identică:
17. Ana Robinsohn Pauker. Evreică. Ministrul Afacerilor Externe. Îi avea ca adjuncţi pe 18. Eduard Mezincescu (Mezingher), evreu. 19. Grigore Preoteasa. Căsătorit cu o evreică, 20. Nicolae Cioroiu. Căsătorit cu o evreică.
Toţi directorii din Ministerul Afacerilor Externe erau evrei :
21. Lăzărescu, 22. Mircea Bălănescu, 23. B. Şerban, 24. Clara Ardeleanu, 25. Ida Felix, 26. E. Păsculescu, 27. Ana Toma, 28. Cornel Bogdan, 29. Petre Iosif, 30. Dionisie Ionescu, 31. Nicu Şerban.
Ambasadori evrei: 32. Gheorghe Stoica, la Berlin, 33. Davidovici, în Israel, 34. Simion Bughici, la Moscova, 35. Mircea Bălănescu, la Paris, 36. Petre Iosif, la Roma, 37. Silviu Brucan (Samuil Brukner), la Washington.
Toamna, când începeau sesiunile ONU, mass-media care anunţa sosirea delegaţiilor se amuza, anunţând că Israelul a veni la sesiune cu două delegaţii, una din Israel şi alta din România.
In ministerul de externe singurii români erau femeile de serviciu, portarii şi şoferii. In rest “poporul ales”.
Circula atunci în minister o vorbă de duh, sau de năduh, conform căreia în MAN funcţionau 11 sinagogi. Talmudul prevede că unde sunt 10 iudei (bărbaţi) poate lua fiinţă o sinagogă şi în Ministerul de Externe erau 112 evrei (bărbaţi).
38. Mihai Florescu (nume de împrumut). Ministrul Petrolului şi al Chimiei. Venit din URSS cu Ana Pauker. S-a strecurat în casa lui Nicolae Ceauşescu, jucând un rol nefast în toate evenimentele “epocii de aur”.
Şi acesta a avut grijă să umple ministerul cu oameni de încredere după modelul Anei Pauker. A înfiinţat celebrul SOVROM-PETROL: altă pâlnie prin care petrolul românesc s-a scurs fără greutate spre Uniunea Sovietică. Prin anii 50, o societate sovietică (Cuarţit) a început exploatarea sălbatică a uraniului din Munţii Apuseni, despre care se spunea că este cel mai pur din lume. Românii îl scoteau din pântecul pământului, îl încărcau în lăzi speciale şi lua drumul URSS. Era material strategic pentru interesul socialismului.
Valoarea uraniului jefuit de sovietici a depăşit trei miliarde de dolari.
La Ministerul Apărării Naţionale, la început a fost ministru ruteanul Emil Bodnarebko (Botnăraş). Mai târziu,
39. Leontin Silaghi (Sălăjan). Căsătorit cu o evreică.
40. Walter Neulander (Roman). Responsabil cu educaţia politică a armatei (îndoctrinare).
Aceştia au fost groparii armatei române din cel de al II-lea război mondial.
41. Luka Laszlo (Vasile Luca). Ministrul Finanţelor. Prieten apropiat al evreilor unguri Bela Kun şi Mathyasz Rakoczi. Un adept făţiş al falsei teorii că Ardealul e unguresc. Şi-a văzut împlinit visul , după care râvneşte şi azi UDMR, de a înfiinţa Regiunea Autonomă Maghiară. În scută vreme şi acest minister a fost dominat de urmaşii lui Bela Kun şi ai lu Cain. Un glumeţ spunea că în Ministerul de Finanţe nu mai vorbeau româneşte decât femeile de serviciu şi portarii.
În timpul războiului, mareşalul Ion Antonescu i-a obligat pe nemţi să plătească nu cu mărci, ci cu aur masiv, toate exporturile României către Germania şi s-au adus în ţară 40 de tone de aur masiv. Sovieticii l-au considerat aur german şi l-au confiscat, drept pradă de război...
Deşi prin armistiţiul semnat la Moscova, în noaptea de 12-13 septembrie 1944, despăgubirile de război fuseseră fixate la 300 milioane USD, în realitate, până la semnarea tratatului de pace de la Paris s-au plătit mai mult de 1,5 miliarde USD. Prin SOVROMURI, România a fost exploatată mai sălbatic decât coloniile.
42. Ana Toma, evreică. Ministrul Comerţului Exterior. Fostă şefă de cabinet la Ana Pauker. Soţia lui Bodnarenco Pantelei Pantiuşa (alias Pintilie Gheorghe) din Tiraspol, şeful Securităţii Române.
Ana Toma a avut sarcina de partid să prezinte la procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu dovezile fabricate, cum că acesta era duşmanul Uniunii Sovietice, dovezi care, deşi nu au convins pe nimeni, au stat la baza condamnării la moarte a celui care a declarat la Cluj, că în primul rând este român şi apoi comunist.
Şi în acest minister şi în societăţile de comerţ exterior organizate pe ramuri ale economiei naţionale, majoritatea conducătorilor şi funcţionarilor erau evrei. Aceştia afirmau că românii nu au calităţi de comercianţi.
Pagubele provocate economiei naţionale prin operaţiuni frauduloase în comerţul exterior au fost fabuloase. Oala era bine acoperită, astfel că nu a fost dat în vileag decât cazul de la AGROIMPORT-EXPORT, când grupul de delapidatori condus de Donath Andrei a furat şi depus la băncile elveţiene 50 de milioane USD.
43.Alexandru Moghioroş (evreu din Ungaria-n.n.). Dirija Ministerul Agriculturii, de la nivelul Comitetului Central.
44. Teohari Georgescu (Burach Tescovici). Ministru de Interne.
45.Alexandru Nicolschi (Grumberg Boris Nicolschi) . Evreu basarabean. Sovieticii i-au dat gradul de general. La începutul anului 1945, pentru Grumberg Boris Nicolschi s-a creat o structură specială: Brigada mobilă, care poate fi socotită nucleul viitoarei securităţi. Această formaţiune de represiune formal era încadrată în cadrul Direcţiei Generale a Securităţii Statului, însă acţiona independent şi avea misiuni speciale de informaţii, de arestare şi cercetare a populaţiei (s.n.).
46.Serghei Niconov. Şeful spionajului român. Avea o biografie asemănătoare cu a lui Alexandru Nicolschi.
În anul 1948 s-a înfiinţat Direcţia Generală a Securităţii poporului (DGSP), condusă de evreii Alexandru Nicolschi,
47. Bodnarenco, 48. Pantelei Pantiuşa, 49. Vladimir Mazuru. Dintre oamenii care în primii ani de existenţă a DGSP au ocupat funcţii de conducere, până la şef de birou inclusiv, atât în compartimentele operative cât şi în cele administrative, erau: Serghei Niconov (enumerat mai înainte), 50. Cacica Sasa, 51. Oprescu Dorel (nume de împrumut), 52. Rita (soţia lui Oprescu Dorel), 53. Slechinger Paul, 54. Chioreanu Magdalena (nume de împrumut), 55. Blaukenstein Magdalena, 56. Roza Adalbert, 57. Bichel Ivan, 58. Mişa Protopopov, 59. Bercovici, 60. Ijak Adalbert, 61. Szabo Eugen, 62. Maximenco Feodor, 63. Hollinger Isidor, 64. Teişanu Eugen (nume de împrumut), 65. Hirch Tiberiu, 66. Friedlander Eugen, 67. Herişan Alina (nume de împrumut). Tatăl ei era proprietarul unei rafinării şi al unor sonde din Moldova. 68. Ebner Silvia, 69. Kovaks Pius, 70. Demeter Şandor, 71-72. Fraţii Ady, 73. Hirch-Haiducu, 74. Fux Beria, 75. Herscovici , 76. Schmerler, 77. Hary Bogadan, 78. M. Pacepa. Si alţii .
În Direcţia de Cercetări Penale, întregul efectiv, în frunte cu Dulgheru Mişu, erau evrei:
79.Dulgheru Mişu (Dulbergher), 80.Aritonovici Samy, 81. Matusevici Nathan, 82. Ficher Simon, 83. Zigler Simon, 84. Davidovici Leon, 85. Segal Luiza. Si alţii (s.n.).
Şeful de cadre din Ministerul de Interne: 86. Demeter Şandor.
Secretar general al Ministerului Afacerilor Interne: 87. Iosif Straier.
Unităţile teritoriale aveau în conducere, în majoritatea cazurilor, de asemenea evrei.
La regiunea Bucureşti: 88. Stancu Aurel. Venit în 1944 de la Moscova. Avea ca principali colaboratori pe: 89. Weis Isidor, 90. Kohn Bernanrd, 91. Edelstein, 92. Rodelstein, 93. Hâncu (nume de împrumut). Şi alţii.
La regiunea Ploieşti: 94. Ştrul Mauriciu, colonel.
La Braşov: 95. Kalausek Koloman, colonel.
La Piteşti: 96. Nedelciu Mihailo, apoi, 97. Wisting Eugen.
La Galaţi: Ijak Adalbert (enumerat mai înainte).
La Cluj: 98. Patriciu Mihail (nume de împrumut).
La Bacău: 99. Câmpeanu (nume de împrumut), colonel.
La Suceava: 100.Popic Adalbert. Paraşutat de sovietici în timpul războiului).
La Târgu-Mureş: 101. Daszkel Eugen.
La Oradea: 102. Zeller.
La Maramureş: 103. Davidovici- Dascălu. Şi altii.
La Satu-Mare: 104. Ludovik Weiss.
Mişu Dulgheru (enumerat mai înainte)...angajat al Ministerului de Interne în 1945, apoi trecut la Serviciul Special de Informaţii. Între 1948 şi 1952 a fost şeful Direcţiei de Anchete Penale, poziţie în care a instrumentat cazul Lucreţiu Pătrăşcanu, condamnat la moarte şi ucis în aprilie 1954. La începutrul anilor 80, călăul a emigrat în Israel.
Ludovik Weiss...a lucrat în Siguranţă în 1946-1948, iar ulterior la Securitate (1948-1960), fie ca şef al Serviciului judeţean Satu-Mare, fie în cadrul Direţiei Anchete Penale, care i-a încredinţat loturile Canal şi pe Lucreţiu Pătrăşcanu. Pentru ultima “ispravă, Weiss a fost decorat cu Ordinul Steaua RPR. In anii 80 a plecat în Israel. In anul 1949 a împuşcat patru ţărani din Odorhei (Satu-Mare): Andrei Pop, Chira Gheza, Biro Andrei, Gyla Alexandru.
Regiune Prahova: 105. Iţic Averbach. Comandantul Securităţii.
La Iaşi: 106. David Isidor şi 107.Vasile Dascălu.
108. Ştefan Koller. Locotenent colonel de securitate. A funcţionat din 1952, în Ministerul Afacerilor Interne, în Direcţia Generală a Lagelor, iar între 1954 şi 1957 a fost comandantul închisorilor din Aiud şi apoi a Văcăreştilor.
Şi justiţia se afla în mâinile urmaşilor lui Cain:
109. Avram Bunaciu, “măritat” cu o evreică. Secretar general la Ministerul de Interne. Preşedinte al Tribunalului Poporului.
La Parchetul general şi mai târziu, la Tribunalul Suprem:
110. Alexandru Voitinovici. Apropiat colaborator al familiei Brukner (Brucan).
111. Alexandra Sidorovici (soţia lui Silviu Brucan).
Aceştia au trimis în faţa plutoanelor de execuţie, sau la moarte lentă, în închisori, floarea intelectualităţii româneşti, care era vinovată de faptul că şi-a iubit ţara şi a militat pentru înălţarea neamului românesc.
În spatele Anei Pauker şi a baionetelor armatei roşii, având drept model procesele staliniste din anii 30, acuzatorul public Alexandra Sidorovici şi-a permis să urle şi să îndrepte arătătorul spre boxele în care se aflau nişte monştri sacri ai neamului românesc: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Gheorghe Brăteanu, Constantin Titel Petrescu şi alţii.
Singurul minister în care predominau români era cel al agriculturii, dar dirijat, la nivelul Comitetului Central, de Alexandru Moghioroş.
La instituirea acestei stări politico-sociale au contribuit nu numai Kremlinul, ci şi organizaţiile mondiale evreieşti, interesate de extinderea comunismului pe întreaga planetă.
În lucrarea sa Contribuţia unor minorităţi naţionale la bolşevizarea României, analistul politic, generalul Neagu Cosma, arată că în România erau “instructori” israelieni, care instituiau sarcini speciale pentru Ambasada Israelului şi pentru evreii din România”: 112. Scholmo Leibovici, 113. Yeschaianu Dan.
Silviu Brucan (Samuil Brukner). Enumerat mai înainte. Cel mai teribil acuzator, redactor-şef al ziarului Scânteia.
La Botoşani: 114. Moritz Feller, 115. Ruchenstein,116.Solomovici.
Toată România era ocupată şi torturată de călăi de teapa unui Feller, Ruchenstein, Solomovici, Grundberg, Nicolschi, Grumberg, isterizaţi de un Brukner. (Ieronim Hristea, De la steaua lui David la steaua lui Rothschild, Editura Ţara noastră, Bucureşti, 2004, p. 326-336, 341, Neagu Cosma, Cupola-Din culisele securităţii, Editura Globus, Bucureşti, p. 44-83).
Numerotarea şi sublinierile de mai înainte ne aparţin-G.G.C.
Să continuam şi cu alţii, care s-au înscăunat în locul românilor? Să aleagă cititorii, domeniile care-i interesează. Noi am precizat că în afara agriculturii- pe care tot bolşevicii evrei au sovietizat-o, martirizând un mare număr de ţărani,- evreii dominau numeric în structurile centralizate şi teritoriale.
Subliniem că nu a fost o cale legală de pătrundere în mecanismele vitale ale României, ci prin forţă brutală, criminală, apoi abuzând de poziţiile obţinute. Aşa cum se întâmplă şi azi. Procesul de eliberare naţională, la care se angajează românii,este legitim şi de nestăvilit. Au dreptul să îndepărteze pe uzurpatori şi să preia controlul mecanismelor de control şi dăinuire ale poporului roman. Evreilor inteligenţi le va fi bine, plecând de bună voie din locurile pe care le deţin prin abuz criminal, sau le menţin ca uzurpatori, prin moştenire. Inclusiv cei care s-au revărsat din nou, după 1989, în structurile informative. In locul lor se vor înălţa românii.
Să presupunem că palestinienii, ajutaţi de o forţă militara straină, ar fi ajuns în fruntea Israelului şi ar fi lichidat israelienii valoroşi, politicieni, oameni de stiinţa, de cultura, rabini şi ar fi reuşit să-şi prelungeasca autoritatea la urmaşi, iar acestia să şi-o menţină. Ce ar face evreii din Israel şi nu numai? Ar actiona cu toate mijloacele pentru eliberare. Pentru preluarea destinului neamului lor în propriile mâini.
Gheorghe Gavrilă Copil

[Adrian Pop]

-------- Original Message --------
Subject: Fw: NU CUMPĂRAŢI BENZINĂ DE LA LUKOIL
Date: Sun, 15 Sep 2013 05:49:05 -0700 (PDT)
From: Gheorghe Gavrila Copil <gheorghegavrilacopil@yahoo.com>
Reply-To: Gheorghe Gavrila Copil <gheorghegavrilacopil@yahoo.com>
To: undisclosed recipients: ;





Nu cumpăraţi benzină de la Lukoil||
Noi, Dacii! nr. 71, 2013

www.noidacii.ro

[Adrian Pop]

-------- Mesajul original --------

Subiect:	Presiune asupra Moscovei
Dată:	Sat, 10 Feb 2018 14:02:33 +0000 (UTC)
de la:	Gheorghe Gavrila Copil <gheorghegavrilacopil@yahoo.com>

Presiune asupra Moscovei
www.noidacii.ro
Nr. 107-textul îl aveți și atașat.


For publication/Pentru publicare
The pressure on Moscow/Presiune asupra Moscovei

Why in English and Romanian? To retransmit to English, to parliaments, to governments, to politicians, to electronic and printed media. Also send to the Russian Federation. Of course, to the Romanians in the country and everywhere.
De ce în engleză și română? Ca să retransmiteți în țările de limbă engleză, spre parlamente, guverne, spre oamenii politici, spre presa electronică și tipărită.Transmiteți și în Federația Rusă. Desigur și spre românii din țară și de pretutindeni.
The pressure on Moscow is a holy duty of every Romanian, for all his life. We do not betray Romania!
Dear Romanians, in the country and everywhere, knowing the life of the politician martyr hero Daniel Ciugureanu, Prime Minister of the Bessarabian government, a government born of the Country Counsel, the Council that had voted the Union of Bessarabia with Romania, we understand that we must mobilize for Romania's Reunification. No conjuncture, no alien force, can prevent us. Reunification does not depend on conjunctions, any foreign oppressive force, but, first of all, on ourselves, on our national solidarity. Love of God and People must be the spiritual dominance of the Romanians. Head up, Romanian Nation! There's a word, the Russian does not give back what he's got. Daniel Ciugureanu did not accept that. He acted, at any cost, all his life, opposed to Russia, who annexed the eastern part of Romania. And he managed to bring Bessarabia home to Romania in 1918, along with those who love the Land and the People. The Union of Bucovina and The Home Land followed, through the efforts of the Bukovina Unionists. The completion of the Union takes place on 1 December 1918, through the integration of Transylvania into Romania's borders. The Czarist authorities, in 1912, sentenced him to detention in Siberia. He soon escapes. He returns to Bessarabia where he works with all the energy for the Union. Daniel Ciugureanu was the only Romanian politician sentenced to death by the Soviet Bolsheviks. He was a Romanian citizen, he lived in Romania. The conviction took place in 1926. In Romania, the Bolsheviks brought on the Soviet tanks to rule our country, assassinated him in 1950 on his way to Sighet prison. Now is the turn of the first step of making the country whole, Republic of Moldova! It depends on us! The pressure on Moscow is a holy duty of every Romanian, for all his life. We do not betray Romania! Our country is made up of ourselves, together with our elders.

Bucharest-Chisinau Cultural Society,
Gheorghe Gavrilă Copil, President
“We, Getodacs” Party (Pending legalisation) l,
Gheorghe Gavrilă Copil, President

bucuresti.chisinau@gmail.com

Давление на Москву – свя щенная обязанность каждого румына на всю его жизнь. Мы не предаем Румынию!
Дорогие румыны страны и во всем мире, зная жизнь политического героя-мученика Даниэля Чугуряну, Премьер-министра правительства Бессарабии, правительства, рожденного из Сфатул Цэрий, правительства, проголосовавшего за Объединение Бессарабии с Румынией, мы понимаем, что нам следует мобилизоваться во имя Воссоединения Румынии. Никакая конъюнктура, никакая враждебная внешняя сила не может нам помешать. Воссоединение не зависит ни от каких-либо конъюнктур и ни от каких-либо враждебных внешних сил, а прежде всего от нас самих, от нашей национальной солидарности. Любовь к Всевышнему и к своему народу должна быть духовной доминантой румын. Вперед, Румынская Нация!
Говорят, что русский не возвращает то, на что наложил руку. Даниэль Чугуряну не признавал этого. Он действовал любой ценой всю свою жизнь, сопротивляясь России, аннексировавшей восточную часть Румынии. И добился вместе с другими патриотами Страны и Народа возвращения Бессарабии домой, в Румынию, в 1918 году. Затем, усилиями буковинских унионистов, последовало Объединение Буковины с Родиной-Матерью. Завершение Объединения произошло 1 Декабря 1918 года интегрированием Трансильвании в пределы Румынии. В 1912, царские власти приговорили его к длительному заключению в Сибирь. Скоро, ему удается сбежать. Возвращается в Бессарабию и включается со всеми силами в дело Соединения с Румыниeй. Даниэль Чугуряну был единственный политический деятель Румынии приговоренный большевиками к смерти в своем отсутствии. В то время он был румынским гражданином, он жил в Румынии. Приговор был провозглашен в 1926 году. В Румынии, большевики приехавшие на советских танках править нами,убили его в 1950 по рути в Сигетскую тюрьму. Теперь настало время первого шага к Объединению – Республика Молдова. Все зависит от нас! Давление на Москву – священный долг каждого румына на всю жизнь. Мы не предаем Румынию! Наша страна создана нами вместе с нашими предками.
Общество Культуры Бухарест-Кишинэу
Георге Гаврилэ Копил, председатель
bucuresti.chisinau@gmail.com
Presiunea asupra Moscovei este o datorie sfântă a fiecărui român, pe toată viața. Noi nu trădăm România!
Dragi români din țară și de pretutindeni, cunoscând viața politicianului erou martir Daniel Ciugureanu, Primul-ministru al guvernului Basarabiei, guvern născut din Sfatul Țării, Sfat care votase Unirea Basarabiei cu România, înțelegem că trebuie să ne mobilizăm pentru Reîntregirea României. Nici o conjunctură, nici o forță străină potrivnică, nu ne pot împiedeca. Reîntregirea nu depinde de conjuncturi, de nici o forță străină potrivnică, ci, în primul rând, de noi înșine, de solidaritatea noastră națională. Iubirea de Dumnezeu și de Neam trebuie să fie dominanta spirituală a românilor. Sus fruntea Nație Română! E o vorbă, rusul nu dă înapoi pe ce a pus mână. Daniel Ciugureanu nu a acceptat așa ceva. A acționat, cu orice preț , toată viața, opunându-se Rusiei, care anexase partea de răsărit a României. Și a reușit, împreună cu ați iubitori de Țară și Neam, să aducă Basarabia acasă, în România, în 1918. Urmează, prin efortul unioniștilor bucovineni, Unirea Bucovinei cu Patria-Mamă. Desăvârșirea Unirii se înfăptuiește la 1 Decembrie 1918, prin integrarea Transilvaniei în granițele României. Autoritățile țariste, în anul 1912, l-au condamnt la detenție în Siberia. La scurt timp reușește să evadeze. Revine în Basarabia unde acționează cu toată energia pentruUnire. Daniel Ciugureanu a fost singurul politician roman condamnat la moarte, în contumacie, de către bolșevicii sovietici. Era cetățean român, trăia în România. Condamnarea a avut loc în anul 1926. În România, bolșevicii aduși pe tancurile sovietice, să ne conducă țara, l-au asasinat, în 1950, în drum spre închisoarea Sighet.
Acum e rândul primului pas reîntregitor de țară, Republica Moldova. Depinde de noi! Presiunea asupra Moscovei este o datorie sfântă a fiecărui român, pe toată viața. Noi nu trădăm România! Țara noastră este formată din noi înșine, împreună cu moșii și strămășii noștri.
Societatea Culturală București-Chișinău,
Gheorghe Gavrilă Copil, președinte
bucuresti.chisinau@gmail.com
Celelalte scrisori în www.noidacii.ro:
The other letters in www.noidacii.ro:


Nr. 100
http://www.noidacii.ro/N%20r.%20100,...3im%20rana.pdf
Nr. 99
http://noidacii.ro/99,%202017/Rom%C3...C5%A3iilor.pdf
Nr.96
http://noidacii.ro/96,%202017/O%20no...0scrisoare.pdf
Nr.94
http://noidacii.ro/Nr.94,%202017/Dificultate.pdf
Nr.89
http://noidacii.ro/Nr.89,%202016/Vla...ld%20Trump.pdf
Nr. 85
http://noidacii.ro/Nr.%2085,%202015/Trei%20trad.pdf
Nr.80
http://noidacii.ro/Nr.%20special%208...ir%20Putin.pdf

[Adrian Pop]

NOI, DACII!

Revistă pentru Cultura şi Limba Dacilor

Cultura Dacilor este cultura noastră de dintotdeauna, iar Limba Română este limba noastră,
a Dacilor de dintotdeauna. Trebuie să ne obişnuim cu adevărul că noi Dacii suntem noiRomânii.
Aşa, seva spirituală din şirul mileniilor, ne străbate pe toţi, iar stejarul este viguros.
Pe cei harnici îi ajută Dumnezeu!
Redactor: Gheorghe Gavrilă Copil
E-mail: gheorghegavrilacopil@yahoo.com
Telefon 0720127570
Răspunderea pentru conţinutul lucrărilor publicate aparţine autorilor.
Se poate prelua oricare lucrare, fără nici o restricţie, precizând Preluată din www.noidacii.ro.
www.miscarea.net, http://www.lupta-ns.blogspot.com, http://duminicale.blogspot.com/,
http://biblioteca-virtuala.blogspot.com/, www.adrianbotez.com, http://sergentu.blogspot.com,
www.probasarabiasibucovina.ro, www.romaniacarnavalului.com, www.romaniataranoastra.eu,
www.consiliul-unirii.ro. www.partidulnationalist.ro,www.sfatulbatranilor.ro, www.familiaortodoxa.ro,
www.rouacerului.eu, http://www.romaniamagnifica.ro , www.dumitruichim.com,www.sfatultarii.ro,
http://www.limbaromana.md,

	George Liviu Teleoacă,	Crezând te respecţi pe tine şi vom reuşi! Unirea de la 1 Decembrie 1918 este activă în sufletele românilor şi vom ajunge, neîndoielnic, în România noastră Reîntregită! Această stare sufletească v-o dorim tuturor, de 1 Decembrie, de 15 ianuarie, de 24 ianuarie, de Paşti, de 15 iunie, de Crăciun, de Anul Nou şi zi de zi, până la împlinirea acestui ideal sacru! 15 iunie. Oare ce sfânt o fi murit azi, că nu scrie nimic în calendar! (George Roca) Gheorghe Gavrilă Copil, Romane, teatru, studii, articole Sunt pe Valea Hăşdăţii Scrisoare deschisă pentru Valea Hăşdăţii Rodul pelerinajului de pe Valea Hăşdăţii Cu Mihail Eminescu şi Mihai Viteazu în Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului Переговоры в Москве-video Talks in Moscow-video Convorbiri la Moscova Stenograma convorbirilor de la Moscova AICI DOCUMENTELE PODULUI DE FLORI SOCIETATEA CULTURALĂ BUCUREŞTI-CHIŞINĂU Pelerinaj cu Mihail Eminescu şi Mihai Vodă Viteazu Slujbe de pomenire (Parastase)-filme- în Mitropolia Clujului Catedrala Reîntregirii, Alba Iulia Cluj,Catedrala Mitropoliei-Manastirea din Petridul de Sus- Agris-Mânăstirea Mihai Vodă Viteazul, de pe Câmpia Turzii Pruniş-Şutu. Copiii din Sutu, din balconul cu flori, din greseală, sunt în filmul din Filea Filea de Sus, Filea de Jos-Sălicea Turda-Băisoara-Iara Albac,mânăstirea şi bis. parohială-Câmpeni În Mitropolia Târgoviştei Catedrala Mitropoliei Costişata Biblioteca din Bezdead Valea Leurzii De ce am făcut parastasele? Înainte de film, trebuie citit, în întregime, studiul Comemoraea Moşilor de dinainte de Hristos până azi FILM-DIN LITURGHIA ZALMOXIANĂ, AZI, ÎN COMUNA BEZDEAD MOŞII DE VARĂ Partea I Partea II Partea III Filmul are continuitate, e împărţit în părţi din motive tehnice. 15 IUNIE ZIUA NAŢIONALĂ MIHAIL EMINESCU PARTIDUL DACIA ETERNĂ Partidul Dacia Eternă'' Mesaj către Neamul Românesc Cum completaţi listele Listă model GHEORGHE GAVRILĂ COPIL Curicculum vitae NOI, DACII! nr.107, 2018 Societatea Culturală București-Chișinău Presiune asupra Moscovei/The pressure on Moscow Coaliția Națională pentru Modernizarea României, Apel pentru desființarea UDMR, PCM și PPMT Elena Anghel,autoarea poeziei, Neamul Românesc nu piere, Dacii încă mai trăiesc! Scoateți steagul la vedere Și-n Ținutul Secuiesc! https://vestea.net/scoateti-st eagul-la-vedere-si-n-tinutul- secuiesc-clipul-difuzat-de- vestea-cu-o-luna-si-jumatate- inainte-de-incidentul-odorhei/ Rugămu-vă frumos faceți clik și aici Neamul Românesc nu piere; Dacii încă mai trăiesc! Scoateţi steagul la vedere Şi-n Ţinutul Secuiesc! Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, Burse pentru elevii de etnie româ nă din Ucraina Ioan Roșca, Procesul genocidului comunist Doina Drăguț, Constelații diamantine *** Sate din Basarabia votează declarații de Unire cu România SUA declară că fondul alocat holocaustului a fost fraudat Nu vei afla din presa oficială niciodată așa ceva NOI, DACII! nr.106, 2018 Gheorghe Gavrilă Copil, Un roman al Unirii de la 1 Decembrie 1918 Valea Hășdății Cristian Petru Balan, SUA Facebook Enemies of death of Trump´president Inamicii de moarte ai președintelui Donald Trump Speaker Paul Ryan, Speaker Ryan's Floor Speech on the Senate Democrats' Shutdown Isabela Vasiliu-Scraba, Hyperion’s cosmogonic visions as remembrance (as Platonic «anámnesis») Viziunile cosmogonice ale lui Hyperion ca amintire (ca "anamnesis" platonic) Dorin Suciu, Edictul Dietei de la Turda Dumitru Ichim, Ecce Homo Dragoș Popovici, Ce e Amorul?... Nicolae Băciuț, Vatra Veche, lunar de cultură Florin Hălălău, Interviu cu Nicolae Constantinescu *** Revista presei nord bucovinene de limba română din 19/01/2018

[Adrian Pop]

-------- Mesajul original --------

Subiect:	A început lichidarea conscințelorTratatului Ribbentrop-Molotov, pentru alte țări!
Dată:	Sat, 17 Mar 2018 18:04:38 +0000 (UTC)
de la:	Gheorghe Gavrila Copil <gheorghegavrilacopil@yahoo.com>

A început lichidareaconscințelorTratatul Ribbentrop-Molotov, pentru alte țări!
www.noidacii.ro
Nr.113
Retransmiteți, retransmiteți, retransmiteți