Medicina holistica zamolxiană: patrimoniu cultural al românilor, medicina viitorului.

[Adrian Pop]

----- Original Message -----
From: adi pop
Cc: Radu_necea@yahoo.com ; yo7aoz@yahoo.com ; Oana Garceag ; Andrei P ; Marian Ilie ; Cristian Anghelina ; ninabeciu@yahoo.com ; Ioana Alex ; Drumea Balcanu Silvia ; george visu ; samdacul@gmail.com ; "Zamfir Catalin" ; Alice Nacioiu ; G Niki ; scoalaignat@yahoo.com ; gelu_stefanescu@yahoo.com ; Cantemir Lorin ; ioanpop@yahoo.com ; Petre Savescu ; Petre Titi ; Alina Echert ; echert_radu@yahoo.com
Sent: Sunday, October 30, 2011 11:11 PM
Subject: Fw: Sarut mana Doamna Elena Armenescu


Academia Dacoromania
geostroe@gmail.com,
armenescu.eliana.elena3@gmail.com,
ovi_vio_ivo@yahoo.co.uk;

Nucleul Inovativ

nicolaenacioiu@yahoo.com,
alecu_ioan@yahoo.com,
achimescu_ovidiu@yahoo.com;

Scoala online Zalmoxa -

enciustefan@yahoo.com;
banuionutgabriel1@gmail.com;
alice.nacioiu@creativeluggage.com;
administrator@cab.ro;

Adrese de confirmare a mesajelor trimise.
adipop@popservice.ro,
zalmoxa_adipop@yahoo.com,
----- Original Message -----
From: adi pop
To: Elena Armenescu
Cc: Geo Stroe ; BAGIU OVIDIU ILIE ; nicolaenacioiu@yahoo.com ; Alecu Ioan ; achimescu_ovidiu@yahoo.com ; enciustefan@yahoo.com ; banuionutgabriel1@gmail.com ; Alice Nacioiu ; "Zamfir Catalin" ; adi pop ; Pop Adrian
Sent: Sunday, October 30, 2011 11:05 PM
Subject: Fw: Sarut mana Doamna Elena Armenescu


Sarut mana Doamna doctor Elena Armenescu,

Multumesc. O sa-l vad sigur.
Ma uitam acum pe Antena 3.

Mihai Gadea
Printul Charles face reclama Romaniei. Tara avem, ce ne lipseste?


Adrian Pop Ne lipseste conturarea unui sfat al batranilor - http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php

Sfatul Batranilor
www.sfatulbatranilor.ro
Bun venit la o lectie de viata. Am cunoscut oameni ale caror sfaturi au insemnat... enorm de mult pentru formarea mea ca Om. La randul meu am sfatuit multi tineri si acum, cu o parte dintre acestia, ma mandresc.
--------------------------------------
Medicina holistica zamolxiană: patrimoniu cultural al românilor, medicina viitorului.

Ce înseamna medicina holistica?

Medicina holistica (MH) inseamna medicina integrala, (de la holos-intreg) - adică abordarea intregului corp daca dorim sa vindecam partea in care se manifesta boala.Tratamentul holistic inseamna sa vindeci concomitent trupul si sufletul, prin toate mijloacele!



Conceptul de medicina holistica porneste de la acest principiul că tot ceea ce este viu poseda si este animat de energie (denumit[ forţa Qi), forta energetica vitala responsabilă de activitate vitala fizică şi cerebrală si incearca prin toate mijloacele sa intareasca energia vitala, astfel incat, dupa declansarea bolii, sa aduc[ organismul intr-o stare de echilibru cat mai apropiata de normalitate, adică de starea de dinaintea imbolnăvirii. Acest lucru se poate realiza prin metode de tratament naturale, energetice, informationale, lipsite de toxicitatea si efectele secundare pe care le au medicamentele chimice, folosite de medicina clasica.
O abordare holistica presupune ca exista o forța vitală în fiecare pacient si că aceasta este singura capabila sa determine -prin modificare, diminuare, împreună cu agentul cauzal - cauza bolii, dar alaturi de modalitatea terapeutica contribuie si la restabilirea echilibrului, revigorare, la însănătoșire.

Fundatia MIRABILIS Club UNESCO pentru Medicină Alternativă Transdisciplinară îşi propune să adune, sintetizeze, dezvolte, promoveze si să facă totodată cunoscute totalitatea izvoarelor si cunostintelor legate de vechile metode medico-terapeutice practicate de-a lungul vremurilor pe teritoriul României.

Fundaţia MIRABILIS pentru Medicină Alternativă Transdisciplinară, organizaţie nonguvernamentală, nonprofit, cu personalitate juridică nr 23 din 21-04 1994, cu sediul în Bucureşti, a fost înfiinţată dintr-o necesitate obiectivă de a promova prevenirea îmbolnăvirilor prin metode naturale şi terapiile tradiţionale autohtone alături de cele extrem orientale şi neconvenţionale pentru afecţiuni cronice în general pentru toate vârstele, în special pentru bolnavii care prezintă rezistenţă ori alergie la medicamente, sau prin contraindicaţiile acestora, cum ar fi anumite medicamente benefice pentru o boală, dar care nu pot fi administrate datorită asocierii altei boli în care medicamentul respectiv este contraindicat , si ar produce efecte secundare nedorite, nocive etc.


Activitatea noastră constă în:
a), practicarea in cabinetele Fundatiei a metodelor naturale ca: apifitoterapie, echilibrare energetică, masaj terapeutic, meloterapie, cromoterapie, acupunctura, electropunctură alături homeopatie şi biorezonanta (medicina cuantica) si evident de recomandări privind o dietă corectă, individualizată în funcţie de sex vârstă, profesie (sedentară sau nesedentară ), modificarea stilului de viata, când este cazul, sacroterapia, etc.
b) promovarea unui stil de viata sanatos, intr-un mediu care din punct de vedere ecologic sa fie corespunzator normelor europene, adica nepoluat .

c) editare de cărţi în domeniu: Medicină şi terapie naturală pentru toţi.

Autori Ovidiu Bojor, Elena Chiţimia Armenescu

d) lansarea cartilor editate

e) organizarea Simpozioanele Naţionale de Terapii Naturale, anul acesta ajungând la a XVII-a ediţie ( www.mirabilismed.ro) in cadrul carora a oferit diplome si distinctii.

f) participarea la simpozioane si congrese a caror tematici au tangenta cu domeniul nostrum.

g) organizare de excursii in locuri sacre si pitoresti.



Medicina tradiţionala (zamolxiană) – a trecut proba timpului.

De ce afirmăm că medicina holistica zamolxiană este inca vie?



După cum cunoaştem cu toţii, Zamolxis este principalul zeu al geto‑dacilor, amintit în repetate rânduri în literatura antică, începând cu Herodot, Platon, până târziu de către istoricii bizantini.Este celebru citatul din Operele lui Platon : «Regele nostru Zamolxis, care este si zeu ne învată că după cum nu trebuie să îngrijim ochii fără să ţinem seama de cap şi nici capul nu poate fi îngrijit neţinând seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul şi iata pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli, pentru că ei nu cunosc întregul ce-l au de îngrijit ! » (Dialogul Carmides)



Prin urmare, printre atribuţiile lui Zamolxis se înscriu şi cele de vindecător al întregului (organism) adică holistic! Acest concept se adresează vindecării cauzei bolii care a produs-o si nu simptomelor şi totodată ţine seama de întregul organism, neuitand sa trateze si partea psihică, adică cea a sufletului.

Este demn de mentionat Dictionarul plantelor medicinale cu nume dacice, respectiv traducerea in limba Latina, realizat de medicul Dioscoride, cel care l-a insotit pe Imparatul Traian in expeditiile din Dacia, dovada ca la acea vreme exista o indelungata practica si experienta vindecatoare pe aceste meleaguri.

Atat medicina autohtona dacoroman[ cat si cea extrem orientală, decriu si sustin într-o primă etapă îmbolnavirea sufletului, adica o tulburare in planul corpului nostru eteric, energetic, cel care raspunde de pildă de instalarea starii de rau prin deochi, adica prin exercitarea unei forte energetice puternice asupra unui ins (de cele mai multe ori copii, cu o mai mica putere de aparare), la care medicina alopată modernă nu poate da explicatii.

Cercetările moderne totuşi confirmă faptul că in primul rând se tulbură psihicul de pildă in stress, boala secolului generata de suprasolicitare si insatisfactii pe diferite planuri (social, familiar, financiar, discordante religioase in cazul casatoriilor realizate intre membrii a doua religii diferite, etc).

Un medic sau un terapeut specializat in medicina holistica stie sa recunoasca simptomele fortei vitale diminuate, iar remediile sale terapeutice nu sunt indreptate spre contracararea unui efect, ci pentru a stimula energia Qi, forţa capabilă de a restabili (reabilita) starea de sanatate a intregului organism. Forta vitala, odata trezita, elimina boala; pacientul trebuie doar sa aiba rabdare si sa actioneze in aceeasi directie cu aceasta forta. Practic, trebuie sa aiba incredere in inteligenta acestei forte care lucrează in intimitatea organismului, in nevăzut, adică la nivel inframicroscopic.

Nu întamplator prima întrebare care trebuie adresata pacientului este: Vrei să te vindeci? Este o întrebare retorica de altfel care are rolul de a-l face pe bolnav co-participant la vindecare, si totodata constient de puterea vointei sale. Toate procesele bio-fizico-chimice sunt controlate perfect de forta vitala care este stimulată psihic de puterea subconstientului bolnavului. Boala apare pentru că noi împiedicam energia vitală să actioneze asa cum ar trebui, şi de multe ori, inconstient, din necunoastere sau lipsă de voinţă de a renunţa la vicii, ne împotrivim ei. (ultramoden se discuta despre psihologia transpersonala)

Conform medicinii holistice, pacientul trebuie înteles şi tratat în funcţie de un ansamblu de factori: fizici, emotionali, sociali, spirituali si economici. Tratamentul holistic înseamna să vindeci concomitent trupul si sufletul, prin toate mijloacele. De aceea, cand se doreste tratarea unei afectiuni, trebuie sa se tina cont de toate aspectele din viata bolnavului, inclusiv de emotiile cu care ne confruntam. Mania, stresul sau tristetea sunt sentimente care consuma energia organismului si scad dramatic numarul globulelor albe, influentand negativ imunitatea. De asemenea, este important si cum ne odihnim. Imunitatea creste daca-i dam organismului suficient timp de refacere, prin activitati relaxante si somn odihnitor.

Este important sa petrecem cat mai mult timp recreativ in mijlocul naturii!

Dumnezeu i-a asezat pe protoparinti in gradina raiului, nu intr-o urbe poluata! Acolo avem noi specia umana experienta multimilenară! De acolo au cules stramosii nostri remediile pentru bolile care erau mai putine la numar decat cele de azi generate de complexitatea vietii moderne!

Este important sa respectam si ritmurile circadiene. Este indicat sa dormim intre orele 22 si 06. Noaptea, cand toate fiintele vii cu exceptia pradatorilor nocturni isi refac energia, este planificata pentru refacere. În acest interval de pilda, ficatul suprnumit laboratorul organismului, “curaţă” adica detoxifică mai eficient sangele si își regenerează celulele ( mai exact între orele 1 si 3 noaptea).

Respiratia este o alta componenta de importanta majora in medicina holistica. In reglarea imunitatii, plămânii joacă un rol esential. O respiratie corectă, profundă (toracica si abdominala) inseamna o mai bună oxigenare a celulelor. Multe boli sunt determinate de slaba oxigenare celulară, aceasta favorizand cresterea nivelului de radicali acizi - un mediu care îmbatranește prematur organismul.

Alimentatia este cea mai importanta componenta de care trebuie sa tinem cont, atunci cand este vorba de sanatate. Perioadele de post, ori regimurile speciale pentru lehuze, galbenare (hepatita) diabet sunt recomandări care insoțeau (și insoţesc) fiecare tratament. Este important sa respectam inapetența in timpul bolii, pentru a nu suprasolicita în scopul digestiei energia destinata vindecarii.

Care sunt metodele Medicinei holistice?



Fitoterapia este una din cele mai vechi metode practicate de om, fiind şi cea mai la îndemână.Substantele biologic active continute in plantele care cresc din solul bogat in anumite substante minerale specifice, influientate atât de structura subsolului cât si de actiunea astrelor care stralucesc nopţile deasupra acestui teritoriu situat la jumătatea distanţei intre Polul Nord si Ecuator, au proprietati vindecătoare deosebite.

Apiterapia cu toate produsele stupului.

Atingerea, mângâierea locului dureros al copilului de mâna mamei, veche de când lumea, este una din metodele moderne la care apelează psihologii (terapia prin atingere).

Presopunctura si masajul.

Culorile verde si albastra, culori neutre, culorile padurilor noastre si a cerului senin, ambele intalnite pe tot teritoriul tarii asezata pe paralela 45, sunt culori vindecatoare pentru multe afectiuni cronice prin ceea ce numim cromoterapie. Culorile au o mare influenta asupra psihicului uman. Fiecare culoare are un rol bine stabilit asupra omului: verdele linisteste si este un calmant excelent pentru organism, in vreme ce rosul incita, este excitant, creste tensiunea arteială! este hipertensor! Medicina traditionala indiana Ayurveda, foloseste si ea de mii de ani aplicarea culorilor pentru reenergizarea si armonizarea organismului).

Sunetele muzicale rezultate din rostirea incantatorie a unor formule ritualice de vindecare, dar si sunetele nascute din adierea vântului printre ramurile arborilor ce strajuiesc si azi ca şi in vechime lacasele de cult - mânastirile primele promovatoare si pastratoare a metodelor terapeutice antice, au devenit ceea ce numim meloterapie (Azi stim ca tot ceea ce este viu reactionează la o ANUMITA muzica. La cea armonioasă, frumoasa, plantele reactioneaza pozitiv: infloresc, se dezvolta mai repede si in deplinatatea lor. La o muzica stresanta (heavy metal) plantele se ofilesc si mor. Animalele sunt si ele sensibile la muzică. S-a constatat ca vacile dau mai mult lapte daca ascultă muzică terapeutică cum ar fi Mozart ori "Anotimpurile" lui Vivaldi).

Dacă la toate metodele autohtone adaugăm metodele ayurvedice sau cele ale medicinei chineze vom vedea ca avem la dispozitie o multitudine de procedee din care putem alege pe cea benefică, adica ce este bine fiecarui bolnav!

Actualmente, alaturi de acestea, acupunctura, presopunctura shiatsu si în mod special homeopatia, care este una dintre cele mai importante metode energoinformationale holistice de restabilire a sanatatii, sunt metode care astăzi întregesc lista lor. Sigur, mai sunt si altele ca: balneologia, talazoterapia, tratamentele cu namol, reflexoterapia, fizioterapia cristaloterapia etc. Fiecare dintre acestea ajuta in procesul therapeutic, de vindecare de regasire a homeostaziei, a funcţionalitaţii normale a organismului. Ele trebuiesc conduse si supravegheate de specialisti, de oameni care au studiat aceste forme de terapie.



Este mai usor sa previi decât să tratezi!

Acest dicton antic cunoscut isi pastreaza si azi valabilitatea. Daca ne odihnim bine, respiram corect aer proaspat, nu ne mâniem si nu păstrăm ranchiună, nu ne expunem abuzurilor de orice natura si mai mult decat toate daca alimentatia este echilibrata, adaptata calitativ si cantitativ, ne putem considera sănatoşi în proportie de 90%.

Cunostintele actuale privind metabolismul confirma faptul ca este esențial sa consumăm fructe si legume proaspete, bogate in vitamine, care stimuleaza imunitatea, cum ar fi vitaminele A, C, E, B1, B5, B6, B9 si B15. De asemenea, si mineralele sunt foarte importante pentru biochimia organismului: fără calciu, potasiu, magneziu, zinc, seleniu, crom, organele interne nu functioneaza corespunzator.

In perioada aceasta, a supremei comunicari ne bucuram și de cunostintele furnizate de alte culturi medicale de pe alte meridiane care s-au dezvoltat în paralel - cum este cea chineză sau indiană, ayurvedică așa cum am arătat mai sus - și constatam ca nu există contradicții.

Iată de exemplu cum răspund la întrebarea:

Cum să nu ne reîmbolnăvim?

Conceptul antic zamolxian, regasit și in medicina extrem orientală este valabil pentru orice boală adaptat zilelor noastre: dacă frigul sau umezeala ori erorile alimentare, intoxicarea involuntară cu tot felul de droguri inclusiv medicamente ori alcoolismul cronic sau fumatul au condus la boală, şi până se vindecă omul evită aceste agresiuni asupra corpului, dar după o vreme uită şi din nou se expune din neatenţie, lipsă de voinţă, sau forţat de împrejurări, se va reîmbolnăvi şi face o formă mai gravă decât prima dată.



Indemnul lui Iisus cu privire la păstrarea stării de sănătate după o vindecare”sa nu-ți fie tie mai rău” este cunoscut, ca și povaţa demnă de urmat ce decurge si din Imnurile sacre - atribuite lui Pitagora ( învățături de care iniţiaţii de aici din Dacia nu erau străini, si le-au transmis poporului:

„ Îngrijeşte-te de sănătatea trupului tău



Dar dă-i cu măsură băutura, mâncarea şi

Mişcarea



Şi numesc măsură ceea ce nicicând nu te va

Stânjeni”.



Pentru ca am subliniat deja sacroterapia, spre incheiere subliniez faptul ca

credinta în vindecare dar şi în divinitate, este esentiala pentru sanatatea noastra trupeasca si sufletească. Uneori omul se simte singur si abandonat in mijlocul rautaţii si grijilor.

Rugaciunea sub forma dialogului intim, sincer, profund, cu Divinitatea ori luata din cartile de rugaciuni, este foarte importantă şi azi ca în vremurile când era invocat Zamolxis.

Seara, totodata este important ca in câteva minute, sa recapitulam ce am facut bine si ce am facut mai putin bine sau rău, adică să constientizăm actiunile noastre, încât să putem spune: "Doamne, ajuta-mă ca mâine sa fiu mai bun, să răspândesc armonie şi pace si să fac mai mult bine decat am făcut azi!"

În concluzie:

Consider că există o continuitate de necontestat în privința metodelor terapeutice

vechi, autohtone, asa cum există în bogata noastră tradiție privitoare la: limbă, port popular, obiceiuri de botez, nuntă, înmormântare, ritualuri agrare de fertilitate, şi de stimulare a dragostei.

Proba timpului a dovedit ca aceste metode sunt eficiente si acum pe plan mondial se revine la terapiile naturale si tratament după conceptul holistic.

De aceea apreciez ca aceasta medicina îmbogatită cu tot ce ne pune la dispozitie tehnologia moderna de pilda BIOREZONANTA ori prin holograme terapeutice, constituie medicina viitorului.

Dr Elena Armenescu

Președinta Fundatiei MIRABILIS –club UNESCO






Cu mare admiratie,
Adrian Pop

----- Original Message -----
From: Elena Armenescu
To: adi pop
Sent: Sunday, October 30, 2011 10:30 PM
Subject: Re: Sarut mana Doamna Elena Armenescu


Buna seara,

Va trimit un articol care poate fi postat pe site.

Asta seara s-a dat in reluare o emisiune pe Trinitas TV.
Cred ca se retransmite si in jurul orei 0.30-1.00

Cu pretuire,
Dr Elena Armenescu

[Adrian Pop]

Conceptul de medicina holistica porneste de la acest principiul că tot ceea ce este viu poseda si este animat de energie (denumit[ forţa Qi), forta energetica vitala responsabilă de activitate vitala fizică şi cerebrală si incearca prin toate mijloacele sa intareasca energia vitala, astfel incat, dupa declansarea bolii, sa aduc[ organismul intr-o stare de echilibru cat mai apropiata de normalitate, adică de starea de dinaintea imbolnăvirii. Acest lucru se poate realiza prin metode de tratament naturale, energetice, informationale, lipsite de toxicitatea si efectele secundare pe care le au medicamentele chimice, folosite de medicina clasica.

[Alina Bratu]

credinta în vindecare dar şi în divinitate, este esentiala pentru sanatatea noastra trupeasca si sufletească. Uneori omul se simte singur si abandonat in mijlocul rautaţii si grijilor.

Rugaciunea sub forma dialogului intim, sincer, profund, cu Divinitatea ori luata din cartile de rugaciuni, este foarte importantă şi azi ca în vremurile când era invocat Zamolxis.

[admin]

Ce loc....

[Alina Bratu]

Primul nivel

În primul an, înainte de a purcede la curăţenia trupului, a minţii şi a sufletului, discipolii aveau obligaţia să înveţe cât mai multe dintre legile frumoase, iar apoi trebuiau să le aplice în viaţa de toate zilele. De regulă, ziua începea cu câte o plimbare, fie în pădure, fie pe munte sau pe malul vreunul râu sau lac, iar învăţătorii le explicau pe îndelete tinerilor discipoli despre natura şi esenţa legilor divine, care se întrevăd în toate cele care sunt sub soare. Primele „materii” învăţate erau ascultarea (disciplina), hărnicia, studiul, cumpătarea şi sârguinţa.
„Disciplina vine din ascultare, spuneau învăţătorii. A nu trăi în disciplină, înseamnă a nu te deosebi de dobitoace. Acestea ascultă doar de glasul pântecului şi de poftele cărnii. Nu fiţi ca ele, ci ridicaţi-vă deasupra lor, căci demni sunteţi de-a purta în voi Focul Viu”.
Astfel erau îndrumaţi să postească pentru a-şi potoli poftele pântecului şi ale cărnii. Tinerii discipoli erau ajutaţi să înţeleagă faptul că doar un trup curat poate curăţa sufletul şi mintea, şi doar o minte şi un suflet curat pot primi lumina Focului Viu şi Veşnic.
„Curăţirea trupului începe din pântec; pântecul curat aduce curăţire sângelui; sângele curat aduce linişte nervilor, iar liniştea nervilor potoleşte pornirile sufletului.”
„Ascultaţi şi chibzuiţi ce spun legile, ascultaţi şi chibzuiţi ce vă spun bătrânii şi cei înţelepţi, căci vorbele lor sunt trecute prin focul şi vâltoarea vieţii, apoi ascultaţi ce vă spun pământul şi susurul apei, ascultaţi foşnetul pădurii, ascultaţi soarele şi luna, stelele şi norii.”
„Cum putem auzi norii, soarele şi luna?” spuneau ei, fascinaţi fiind de cele auzite.
„Multe zgomote trebuiesc potolite pentru a putea auzi şoaptele lor. Trebuie ca după ce aţi potolit lăcomia pântecului şi patima cărnii, să potoliţi şi zgomotul poftelor voastre. Poftele de mărire şi de întâietate în faţa celorlalţi sunt chiar mai rele decât poftele cărnii. Primele vă pun lângă dobitoace, dar acestea vă duc mai jos de ele, după cum bine spune legea.
„Deci sărăcia este cea mai bună?” întrebară ei.
„Nici sărăcia nu e bună, căci demn este omul de toate cele ce sunt pe acest pământ, dar nici prea multă avuţie nu face bine. Hărnicia, blândeţea, dărnicia şi modestia trebuie să fie înaintea oricărei măriri. Dar să nu-ţi stăruie gândul de a fi înaintea celorlalţi. Nu te măsura cu altul căci focul ce-l aprinzi în celălalt se va întoarce negreşit la tine, şi grea arsură îţi va da la suflet. Mâinile harnice sunt întotdeauna binecuvântate şi nu vor cunoaşte lipsa. Fii deci harnic, ascultă glasul celor înţelepţi, nu-ţi da mărire în faţa altora şi nu da ascultare poftelor şi patimilor cărnii. Astfel făcând, nu vei cunoaşte lipsa şi nici boala nu se va atinge de tine, prieteni destoinici vei avea şi nicio duşmănie ce va veni asupră-ţi nu va prinde ziua de mâine.”
„Apoi glasul norilor şi stelelor îl vom auzi?”
„Întâi să ascultaţi de glasul pământului, căci trupul din pământ este făcut. Nu e oare tăria oaselor voastre asemenea cu tăria stâncii? Nu curge izvorul asemenea sângelui din vine? Nu este vântul asemenea suflului vostru? Ascultaţi deci glasul pământului şi multe vă va învăţa.
„Dar necuprins este pământul” spuseră ei. De unde să purcedem?
„De acolo de unde sunteţi. Nu plecaţi urechea spre glasurile altor pământuri, căci acelaşi pământ este şi de aceeaşi lege ascultă. Deschideţi-vă urechile şi ochii minţii şi ai sufletului, şi veţi auzi şi veţi vedea minunăţiile pământului în fiecare colţişor al său. Cumpătarea (echilibrul) să fie prima voastră lecţie ce-o veţi primi de la pământ. Luaţi seama la rodul cel bun al copacului. Pentru ce să ţi se frământe inima? Pentru ce vrei să aduni mai multe decât îţi trebuiesc? De ce să porţi grija preaplinului?”
Astfel le erau explicate pe îndelete legile pământului, iar înţelepciunea se aduna în mintea lor pe zi ce trece. Pas cu pas, în primele şase luni, hrana lor devenea la fel cu cea a învăţătorilor, adică turte uscate din secară, hrişcă sau grâu, legume şi fructe (crude sau uscate), miere, alune, nuci, seminţe. Câteodată primeau de la oameni şi caş, brânză, lapte sau ouă. Învăţaseră de la Zamolxe să nu mai treacă hrana prin foc, căci altfel puneau stavilă simţurilor fine. Trecerea se făcea gradat, iar Zamolxe ştia că pentru a reuşi, discipolii trebuiau să-şi hrănească atât mintea cât şi sufletul.
„Cine nu se îngrijeşte de hrana minţii şi a sufletului, nu poate ridica stavilele din pântece. Căci mare şi grea e pofta mâncării trecute prin foc.” spunea Zamolxe, explicându-le prin aceasta că hrana curată trebuie să fie susţinută de cultivarea minţii şi a sufletului.
„Prin studiu, mintea se dezvoltă, iar prin experienţă se îmbracă cu înţelepciune” le spunea adesea.
Până să se împlinească şase luni, unii discipoli părăseau grupul, căci nu reuşeau să se adapteze cerinţelor. Nu dovediseră nici chemarea spre lumină şi nici tăria de a rezista lăcomiei pântecului sau a poftelor cărnii. Nu erau alungaţi, ci ei plecau, din voia lor. Aceştia primiseră totuşi multe seminţe de înţelepciune, şi în decursul vieţii dovedeau că sunt deasupra altora, prin hărnicie, cumpătare şi ascultarea de lege, reuşind să fie oameni de vază ai comunităţilor.
În primele şase luni, locuiau cu toţii într-o mică aşezare izolată, de la poalele unui munte, construită din avuţia lui Zamolxe. Tot el avea grijă ca hrana şi hainele să nu le lipsească, sau alte trebuinţe precum diferite unelte. Vestea despre ei ajunse departe. Multe alte comunităţi le-au construit locuinţe, din avuţia lor, în speranţa că se vor hotărî să treacă şi pe la ei. Cu toţii aflaseră că pe unde treceau şi soarele îi binecuvânta şi toate le mergeau bine.
După aceste prime şase luni, cei care ascultaseră de glasul sufletului, având pântecele curat şi potolite pornirile cărnii, aveau să primească alte seminţe ale înţelepciunii. Urmau să înveţe despre elemente şi să-şi cultive virtuţile. Pentru aceasta, adesea plecau cu zilele şi mergeau la şes, la deal şi apoi iar la munte, petreceau o vreme lângă râuri, lacuri şi izvoare, păduri cutreierau şi glasul vântului ascultau.
„Spune-ne despre pământ, bunule Zamolxe” întrebau adesea discipolii. „Cu toţii auzim un murmur de la el, dar nu-l putem încă desluşi, deşi ne-am potolit pofta cărnii şi patima pântecului.”
„De necuprins este pământul pentru mintea omului şi de neînţeles este glasul său pentru cei mulţi. Astupate sunt urechile (pentru murmurul său) şi închise sunt pleoapele pentru cei ce, în trufia lor, cred că-i pot cuprinde mărirea. Doar cu privirea de prunc se pot cuprinde cele ce sunt deasupra omului. Cu inima curată se deschid urechile sufletului şi pleoapele minţii. Ţărâna este cea dintâi; moale şi totuşi atât de puternică. Ţărână găseşti în toate cele ce au trup – iarbă, flori, copaci, dobitoace şi oameni, şi toate acestea ţărână se vor face peste vremi. Căci aşa este de când lumea şi pământul.”
„Ce spune glasul ţărânei, mărite Zamolxe?”
„Iată ce spune glasul ei: «Vedeţi cum dobitoace şi oameni deopotrivă mă calcă în picioare? Eu, ţărâna, nu mă întorc împotriva lor şi nici nu mă uit la faţa lor, la puterea lor, la averea sau la ştiinţa lor. La fel servesc pe toţi. Asta să învăţaţi de la mine: servitutea (supunerea) şi modestia. Serviţi lumina din voi, aducând-o afară, şi fiţi modeşti în faţa tuturor, aşa cum sunt şi eu. Serviţi lumii precum şi eu servesc plantelor, hrănindu-le cu ţărâna mea, cum servesc dobitoacelor, hrănind însăşi hrana lor, şi pe oameni asemenea. Hrăniţi-i pe ceilalţi cu lumina voastră şi veţi învăţa graiul meu. Cu el veţi deschide porţile cunoaşterii pământului şi plinătatea sa va fi a voastră.»”
„Dar stânca ce ne învaţă?” întrebară ei atunci.
„Iată stânca ce spune: «Învăţaţi de la mine, neclintiţi să fiţi în faţa greutăţilor de tot felul, căci doar astfel tăria mea o veţi primi. Nici adierile învolburate ale minţii (gândurile potrivnice) şi nici apele tulburi ale sufletului (emoţiile şi patimile) să nu vă schimbe hotărârea. Doar astfel cunoaşterea mea se va deschide vouă. Dar să nu-ţi ridici semeţia prea mult, căci cu cât mai sus se pune mândria, cu atât mai rău se prăbuşeşte. Eu n-am teamă decât să nu-mi ridic prea sus mândria, căci mulţi semeni de-ai mei zac sfărâmaţi la poalele muntelui, din cauza căderii. Învaţă deci ce este tăria şi neclintirea, dar nu-ţi lăsa trufia să te acopere, căci rea va fi căderea şi cruntă suferinţa.»”
„Deci ce ne învaţă pământul?”, îi întrebă Zamolxe.
„Servitutea (supunerea), modestia, unitatea, plinătatea şi tăria”, răspunseră cu toţii într-un glas.
„Bine spus. Dar ce le ţine împreună? Putem avea plinătate fără a avea măsură şi echilibru, sau putem avea tărie fără a avea sprijin? La ce folos o inimă curată şi dornică de servitute dacă nu ai cele de trebuinţă? Deci luaţi seama la măsură, echilibru şi sprijin. Orice plinătate, fără măsură şi fără echilibru, aduce osteneală mare trupului şi minţii, iar tăria fără sprijin este ca îndărătnicia dobitoacelor.
În continuare, Zamolxe le explica discipolilor despre rolul şi rostul pământului în toate cele ce sunt pe lume. Pe unde treceau, discipolilor li se deschideau ochii minţii şi ai sufletului, şi aflau astfel povestea fiecărui vârf de munte, al fiecărui deal sau chiar a fiecărei pietre. După o vreme, fiecare discipol putea anticipa „viaţa şi experienţa” unei pietre, doar văzând-o pe îndelete; de la ruperea ei de stâncă, la mersul prin şuvoaiele ploilor, la şlefuirea ei prin frecarea cu vântul, apa, ţărâna şi alte pietre, intuind chiar şi distanţa parcursă. Limbajul „pietrei” se înţelege doar după ce sunt potolite zgomotele minţii şi ale sufletului, şi când se arată respectul cuvenit pentru pământ.
După ce învăţau lecţiile pământului, Zamolxe şi învăţătorii îi învăţau pe discipoli lecţiile apei. Astfel, paşii le erau purtaţi către lacuri, râuri şi izvoare.
„Dar lacul ce ne învaţă, bunule Zamolxe?”, întrebau ei.
„Precum este liniştea lacului, aşa să vă fie şi sufletul; precum este el de limpede, aşa să vă fie şi mintea. Nu uitaţi aceasta când vâltoarea vieţii vă va tulbura sufletele şi minţile. Luaţi seama la lecţia sa căci bună povaţă vă dă. Apoi luaţi seama că lacul este ochiul pământului. Prin lacuri, pământul îşi aţinteşte privirea spre cer, iar cerul îşi trimite lumina pe pământ. Stăruiţi în cele ce v-am spus şi multe lucruri tainice veţi afla.”
„Dar râul şi izvorul ce lecţie ne învaţă?”
„De neschimbat în hotărâri să fiţi, aşa cum bine spune legea. Fă-i stavilă râului şi vei vedea că tot îşi va găsi drumul. Nimic nu poate opri drumul său; va merge după cum îi şopteşte pământul, căci una este cu el. Iată care sunt poveţele apelor ce curg necontenit: curăţarea, hrănirea, mângâierea, unirea, hotărârea, vindecarea, răbdarea, eliberarea, mişcarea, limpezirea, echilibrarea. Asemenea unui râu să fiţi şi voi printre oameni. Să nu treacă zi fără să-i „udaţi” pe ceilalţi cu ştiinţa şi lumina voastră. Hrăniţi-le mintea şi sufletul, mângâiaţi-le sufletele precum o mamă îşi mângâie pruncul, urniţi-i din nepăsarea lor cu blândeţe şi băgare de seamă, vindecaţi-i cu puterea voastră, învăţaţi-i cât de mare-i puterea răbdării şi cât de ascuţit e tăişul unei minţi limpede. Precum izvoarele se întâlnesc în râu, aşa uniţi să fiţi şi voi în cuget şi simţiri.”
Multe lacuri, râuri şi izvoare îşi depănau poveştile atunci când ei soseau în preajma lor, şi multă bucurie era în sufletele lor, căci ele nu vorbeau asemenea pământului. Glasul apelor era asemenea unor cântece care mângâiau urechea şi sufletul.
„Prin cântec duios îşi spun apele povestea, le spunea Zamolxe. Cântecul lor să-l învăţaţi şi apoi lumii să-l cântaţi.”
Zi de zi, discipolii prindeau a învăţa tot mai bine graiul pământului şi cântecul apelor. Mare bucurie era în sufletul lor, căci fiece clipă era minunată şi fiece zi era binecuvântată. Învăţaseră să aibă respect pentru fiecare fir de praf, pentru fiecare piatră şi fiecare stâncă. Chiar şi paşii le păreau a fi mai degrabă mângâieri decât călcări. Atât de drag le devenise pământul.
(Notă subsol: În realitate, avuseseră parte de o primă iniţiere, care le permitea accesarea energiilor telurice. Aceasta se face prin intermediul centrilor energetici din talpă. Spre deosebire de iniţierile dure ale vechilor preotese, Zamolxe întocmise iniţierile în aşa fel încât să nu fie simţite foarte dur de discipoli. Dar acest lucru presupune o mai bună armonizare între corp, minte şi suflet şi vieţuirea lângă zone care prezintă trasee energetice speciale ale energiilor telurice şi elementale.)
„Aici vrem să rămânem cu toţii. Să nu mai coborâm între oameni”, spuneau ei câteodată. Nu ne mai săturăm de poveştile pământului şi de cântecul apelor. Binele este cu noi pururea şi bucuria în fiece clipă.”
„Cel ce primeşte, trebuie să dea mai departe. Cel ce învaţă trebuie să înveţe pe altul, cel ce se desfată din cânt, trebuie să cânte pentru altul, cel ce primeşte bucuria trebuie s-o dea mai departe, şi cel ce primeşte lumina, trebuie s-o poarte în lume.”
Apoi discipolii au înţeles că rolul lor era de a răspândi pacea, lumina şi iubirea printre ceilalţi, şi nu să se bucure doar ei de toate acestea.
„Să nu vi se întristeze inima, căci mai mare este bucuria dăruirii decât cea a primirii. Să luaţi seama la ce v-am spus acum; să nu uitaţi aceasta.”
„Dar vântul ce poveşti ne spune? Ce putere ascunsă împinge aerul încolo şi încoace? Cum adună el norii şi ne revarsă apa peste grâne?”
„Precum voi aveţi suflare, aşa îşi are şi pământul suflarea sa. Şi una şi alta îşi au obârşia din puterea Focului Viu şi prin El se fac toate cele din lumea aceasta. Căci orice mişcare are un mişcător; orice mişcător mic are un mişcător mai mare şi tot aşa până la marele mişcător, care este Focul Viu. Tot aşa, suflarea este mişcătoare pentru viaţa voastră, viaţa voastră este mişcătoare pentru lume, lumea este mişcătoare pentru întreg pământul, iar întreg pământul este mişcat la rândul lui de Focul cel Viu şi Veşnic.”
„Cum se poate, bunule Zamolxe, ca Focul cel Viu să fie în tot şi în toate; pe unele să le mişte mai domol, iar pe altele mai tare, şi toate să fie în acelaşi timp?”
„Aveţi voi un trup?”
„Avem, bunule Zamolxe”
„Are trupul mâini, picioare şi mai multe degete? Are el ochi să vadă, urechi să audă, piele să simtă, limbă să guste şi nas să miroasă?”
„Are, bunule Zamolxe.”
„Se foloseşte omul de toate?
„Din plin.”
„Are în nări un suflu de viaţă. Se vede acesta?
„Nu se vede.”
„Trupul se vindecă singur. Se vede vindecarea?
„Nu se vede.”
„Puteţi cuprinde judecata în braţe sau gândul să-l măsuraţi?
„Nu putem.”
„Tot aşa se foloseşte Focul cel Viu şi Veşnic de toate cele ce se văd şi mai ales de cele ce nu se văd, iar vântul este unul dintre ele. Deşi nu se văd, mari puteri poartă vânturile şi multe comori pentru minţile şi sufletele voastre.”
„Vântul de răsărit ce poveşti ne spune?”
„Iată ce spune vântul de răsărit: «Eu aduc veselia începutului de zi; puterea zilei începe cu mine. Ridică-ţi faţă spre mine şi soarbe-mi suflarea. Eu sunt cel ce aduce prospeţime şi limpezime gândului tău, şi tot eu, cu adierea mea, aduc bucuria în sufletul tău. Eu port cu mine primele raze de soare şi nu cunosc nicicând oboseala. Poartă-mă cu tine în dimineţile tale şi întreaga zi îţi va fi binecuvântată.»”
„Dar vântul de apus, ce are el de spus?”
„Iată ce spune vântul de apus: «Eu port cu mine împlinirea, mulţumirea şi rodul întregii zile. Ridică-ţi deci privirea spre mine şi soarbe-mi adierea, iar somnul îţi va fi plăcut şi ziua de mâine va fi deja pregătită; mintea îţi va fi cumpătată şi nu va mai zburda fără de folos.»”
„Dar vântul cald de miazăzi? Care e povestea sa?”
„Iată ce ne spune vântul de miazăzi: «Eu aduc curăţenie, vindecare, altoire, dar şi schimbare acolo unde este necesar a fi schimbat. Prin adierea mea usuc ceea ce trebuie a fi uscat şi întăresc ceea ce trebuie întărit. Ridică-ţi privirea spre mine şi soarbe-mi adierea; astfel voi aduce aşezare, cumpătare şi măsură în gândurile tale, şi bun prieten vei găsi în mine.»”
„Şi vântul cel de miazănoapte?”
„Aşa grăieşte vântul cel de miazănoapte: «Eu dau putere minţii şi răcorire sufletului. Prin mine, gândul se adună, se întăreşte şi creşte. Degeaba ai putere în braţe dacă mintea îţi este slabă. Soarbe-mi adierea şi mintea ta va creşte într-un an cât a altora în zece. Eu întăresc hotărârile minţii şi întocmesc planurile cumpătate. Fii prietenul meu, ridică-ţi faţa spre mine, soarbe-mi adierea şi bine îţi va fi.»”
„Cum de n-am ştiut a desluşi acestea, mărite Zamolxe? Atât de clare ne sunt ele acum pentru minţile şi sufletele noastre!”
„Ce deosebeşte înţeleptul de neînţelept? Nu acelaşi trup au? Nu acelaşi loc ocupă? Se vede oare ascuţimea minţii? Se poate număra priceperea? Se arată ochilor înţelegerea?
Cum poate vântul asemenea puteri s-aducă nouă?”
„Cum poate gura spune lucruri frumoase şi cum pot urechile să asculte cântece plăcute? Prin deschidere, gura vorbeşte şi urechile aud; tot aşa, mintea se deschide celor patru vânturi când simţirea şi mintea se apleacă asupra lor. Fii deci cu băgare de seamă unde îţi merge voinţa, căci acolo îi urmează de îndată şi simţirea şi mintea. Nu uitaţi deci de puterile şi darurile celor patru vânturi şi multe veţi avea de câştigat.”
„Rămâne ca despre foc să ne mai lămureşti, bunule Zamolxe”, spuseră ei cu vocile timide.
„De ce întrebaţi cu vocile scăzute?”
„Ştim puterea sa şi nu vrem a-l supăra cumva cu neştiinţa noastră. Glasul focului îl auzim cu toţii, dar plăcut de auzit este numai în vatră, când trupul ne încălzeşte”.
„Atunci n-aţi auzit nimic. Voi nu glasul focului l-aţi auzit, ci glasul celor ce se mistuie.”
„Ce spune focul? Care e învăţătura sa?”
„Iată ce spune focul: «Eu aduc începutul şi tot eu aduc sfârşitul! Prin mine toate se înnoiesc! Prin mine lucrurile se dovedesc şi sufletele se întăresc! Prin mine lumina răzbate şi prin mine toate lucrurile sunt urnite! Peste tot găseşti lucrarea mea, de la un capăt al pământului până la celălalt, din străfundul lui până în înaltul cerului! Ţărâna şi piatra cunosc atingerea mea, apa se iuţeşte la atingerea mea şi se întăreşte când nu sunt acolo! Orice trup cunoaşte atingerea mea, şi orice suflet prin mine se manifestă! În soare îmi am obârşia, în nori mă ascund, iar în pământ îmi pregătesc lucrarea! Cuprinde-mă cu grijă şi cu băgarea de seamă, şi mâna ta dreaptă voi fi!»”
Aşa erau ei învăţaţi despre pământ, apă, aer şi foc, iar Zamolxe şi cei zece le deschideau minţile şi sufletele faţă de minunile acestei lumi. Clipe minunate petreceau ei împreună, ascultând poveştile pământului, cântând cântecele apelor, zburând împreună cu vânturile şi întărindu-se cu focul cel cuprinzător.
Astfel trecea anul, adunând multe bucurii în suflet, iar Zamolxe şi discipolii aveau să coboare iarăşi printre oameni, aducând cu ei legea, lumina, bucuria, cunoaşterea pământului, cântecele apelor, ştiinţa vânturilor şi puterea focului. De la o lună nouă la alta (un ciclu lunar) aveau ei să petreacă între oameni, mergând din comunitate în comunitate, vindecând ce era de vindecat, învăţând ce era de învăţat, îndreptând ce era de îndreptat, dăruind ce era de dăruit şi luminând ce era de luminat. Lumea îi aştepta ca pe ploile de primăvară.
„Mulţi precupeţi bogaţi, şi chiar conducători de oşti şi de noroade, cu toţii aşteaptă ca tu să-i atingi, mărite Zamolxe”, spuneau oamenii la vederea sa.
„Ce doresc ei de la mine?” întrebă Zamolxe.
„Spuneau că tu le aduci tăria în oase, puterea în braţe şi în coapse, ba chiar şi limpezimea în minte. Ziceau că ai mai trecut pe la ei, cu ceva primăveri în urmă. Ei te ştiau că ai fi un grec atins de zei, iar unii chiar au zis că nu ai fi din lumea aceasta. Cu pânze fine au venit, aur mult, unelte şi multe alte lucruri bune. Ale tale sunt toate, spun ei, doar să-i atingi cu lumina mâinilor tale.”
Zamolxe le oblojea rănile, le aducea puterea şi vigoarea tinereţii, iar ei plecau mulţumiţi şi bucuroşi că zeii îi atingeau prin mâinile sale. Alţii plecau limpeziţi la minte şi liniştiţi la suflet, căci Zamolxe le descoperea pornirile rele, supărările sau spaimele ce le aveau. Multe bogăţii lăsau în urma lor şi lumea se mira de toate acestea.
Apoi Zamolxe aduna pe toată lumea din comunitate şi organiza un ospăţ pe cinste. Bucuroşi erau cu toţii; ospăţul şi voia bună ţinea de la o dimineaţă la cealaltă. Şi bogatul şi săracul, de la cel mic până la cel mare, cu toţii petreceau şi se bucurau. Zamolxe îi aduna laolaltă pe toţi discipolii şi apoi le spunea:
„Iată, mesele sunt pline; îmbucături de toate felurile şi pentru toate poftele, iar vinul curge de voie. Un an v-aţi ostenit la pântec şi multe lucruri bune aţi adunat în minţile şi sufletele voastre. Ospătaţi-vă deci după inima voastră.”
Aceasta era ziua în care se deosebeau cei care mergeau mai departe, adică cei setoşi de şi mai multă lumină şi înţelepciune, de cei care se hotărau să rămână printre oameni. Mirosul feluritelor cărnuri puse la proţap, tocăturile şi sfârâiala ouălor în untură, felurite fierturi de legume aşezate lângă păsările frumos rumenite pe jar, ademeneau şi stârneau poftele multora. Acestea erau apoi stinse de gustul acrişor şi pişcător al vinului roşu. Unii dintre ei îşi ospătau vârtos pântecul şi se bucurau de fiecare îmbucătură, iar vinul le părea să fie tot mai bun cu fiece înghiţitură, ostoindu-le din plin setea de peste an. Vedeau apoi fetişcanele bălaie sau cu părul ca pana corbului, cu ochii ca de jăratic şi trupul zvelt, cum chicoteau între ele la vederea discipolilor, căci traiul sănătos şi lumina din suflet li se vedea pe chip şi erau foarte plăcuţi la vedere. Prinşi de amorţeala pântecului şi de ameţeala vinului, mai făcând ele un pas, mai făcând ei doi, se întâmpla pe nevăzute că se trezeau ţinându-se de mână. Frumoase erau fetele dacilor şi mândre tare de trupul lor. Singure îşi ţeseau hainele de in, albite şi ţinute erau apoi în miresmele florilor de câmp şi de pădure.
„Ce bucurii ascunse vă ţin departe de noi şi lumea noastră? Cu ce puteri vă leagă munţii lângă ei? Ce bogăţii găsiţi în semeţele păduri? Ce plăceri aveţi acolo în pustie?” spuneau ele către tinerii discipoli.
„Poveşti frumoase ne şopteşte muntele, cum nicio gură nu poate a spune. Doar acolo în pustie, la lăsatul nopţii, sub stelele sclipitoare, îşi deapănă el poveştile. Sunt poveşti din vremuri de demult, când omul era ca zeii şi zeii erau ca oamenii, când luna strălucea ca soarele şi noaptea era mai luminată ca ziua.”
„De dorul cerului s-a ridicat pământul şi astfel munte s-a făcut. Cu dorul acesta după cer v-a legat şi vouă inimile” spuseră ele cu tărie.
„Adevăr grăiţi voi. Cine v-a învăţat aceasta?”
„Printre bătrâne umblă vorba că demult, tare demult, când femeile stăpâneau lumea cu puterea lor, munţii şi pădurile, apele şi focul, doar lor le şopteau poveştile.”
„Cum puteau femeile să stăpânească lumea? Cu ce puteri răzbeau ele pe bărbaţi?” spuse un discipol râzând în hohote.
„Apropie-te şi-ţi voi arăta, spuse cu glas blând una dintre ele. Înveleşte-ţi mâinile în pletele-mi bălaie. Simţi cum te mângâie ca soarele?”
„Ba chiar mai calde-s razele tale” spuse el cu voce stinsă.
„Sau poate vrei să simţi răcoarea nopţii din pletele-mi negre”, spuse o alta.
„Priveşte-mi jăraticul cerului din albastrul ochilor. Se oglindeşte mai frumos cerul în luciul apei?”
„Nicidecum.”
„Crezi că doar apele îşi au cântarea lor? Apropie-te, strânge-mi mijlocul, simte-mi şoaptele vântului cum ies din buzele mele şi mireasma pădurii din pieptul meu. Vino în negura pădurii şi de dragoste se ne mistuim până în zori.”
Astfel se aprindeau unii de dragostea firească şi mare era focul ce creştea în ei. Zamolxe, învăţătorii şi discipolii care se înfrânaseră de la ospăţ, vedeau toate cele ce se întâmplă. Cu durere în suflet, discipolii spuseră:
„De ce, bunule Zamolxe, ai îngăduit pântecului a se desfăta cu vinuri, cărnuri şi fierturi? Iată că unora li s-au pus iarăşi stavile în pântec şi lumina nu răzbate mai sus de limbă. Acum se-aprinde şi pofta cărnii în trupul lor, precum la dobitoace.”
„Fiecare s-a ospătat după inima lui, precum am spus.” Un vas mare cuprinde mai mult iar un vas mic cuprinde mai puţin. Fiecare duce cât poate şi merge încotro îi şopteşte inima. Bucuraţi-vă de bucuria lumii şi lăsaţi dragostea trupului să-şi urmeze cursul. Vlăstarele lor vor fi mai vrednice de a primi lumina.”
Dimineaţa, cei care se aprinseseră de la bucate, vin şi voie bună s-au adunat în faţa lui Zamolxe, fiecare dintre ei ţinând strâns o mândră fată.
„Iată, bunule Zamolxe, am găsit lumina cerului într-a ei privire, razele soarelui într-al sau păr şi mireasma pădurilor în pieptu-i. Ascult şi-un cântec în inima mea ce apele nu mi l-au cântat deunăzi. Nu pot merge mai departe... Aici am să rămân cu ea, şi bucuroşi ne vom duce traiul.”
„Şi eu simt răcoarea nopţii în pletele-i negre, spuse un altul. Şi verdele pădurii îl găsesc necontenit în privirea ei, iar glasul unui prunc mi-a strâns inima puternic.”
„Binecuvântaţi să fiţi şi vlăstare multe să aveţi! Să creşteţi frumos în toate cele ce veţi face”, le răspunse Zamolxe.
„Cum putem să-ţi mulţumim ţie, mărite Zamolxe, pentru toate cele ce ne-ai făcut? Ne-ai purtat de grijă, ne-ai hrănit cu lumina ta, cu înţelepciunea ta ne-ai învelit, urechile şi ochii ni i-ai deschis, pentru ca glasul pământului, cântecul apelor şi şoaptele vântului să le-auzim. Ele vor fi pururea cu noi.”
„Să duceţi mai departe cele ce aveţi. Toate acestea să le puneţi în cântecele voastre, în jocurile voastre şi în poveştile voastre. Atât vă cer.”
După aceea, celor care rămăseseră printre oameni, Zamolxe le împărţi o sumă frumuşică, pentru ca fiecare să aibă un început de drum. Văzând toate acestea, alţi discipoli se revoltau.
„Astă sumă ce le-ai dat, doar negustorii merită. Ei suferă în vânt şi ploi, în frig şi arşiţă, plecaţi sunt cu lunile şi abia pot agonisi jumate din ce le-ai dat lor. Noi ne-am înfrânat la pântece şi nici pofta cărnii n-am lăsat-o afară. Unde este dreptatea?”
„Ba chiar îndoit am să vă dau vouă, de-mi făgăduiţi că nu veţi purta supărarea în inimile voastre”, spuse atunci blândul Zamolxe.
Era un alt moment important, în care unii dintre discipoli realizau că locul lor nu este pe mai departe alături de Zamolxe şi învăţători, ci printre ceilalţi oameni. Cu strângere în inimă primeau şi ei darul lui Zamolxe, făgăduind la rândul lor că lumina şi înţelepciunea ce-o primiseră în primul an nu va rămânea doar pentru ei.
„Iată că din mai mulţi de zece, am rămas acum cu câte şapte” spuseră învăţătorii.
„Unele roade rămân cu ramul, altele se desprind să hrănească rădăcina. Bine fac şi cei ce rămân şi cei ce-au plecat. Înălţimea se urcă în trepte, iar vârful muntelui cu socoteala paşilor. Toate sunt aşa cum trebuie să fie.”
Se urneau apoi cu toţii spre liniştea munţilor. Cu obrajii şiroind de lacrimi, unii discipoli îşi întorceau privirea spre cei lăsaţi în urmă. Mulţi prieteni de suflet îşi făcuseră printre cei care rămăseseră între oameni.
Adierea vântului şi şoaptele muntelui îi făceau să uite repede necazul, iar zâmbetul şi bucuria erau iarăşi, la scurtă vreme, pe chipul lor. Noi poveşti ascultau ei... în fiece piatră, fiece munte; cântece ascultau în fiece râu, fiece izvor; poveţe aflau de la fiece vânt, fiece adiere.

Al doilea nivel

După ce ajunseseră din nou pe munte, Zamolxe le spuse pe un ton hotărât:
„Nu una, ci două primăveri veţi avea acum de trudă.”
„De-ar fi după noi, nicicând n-am mai părăsi muntele”, răspundeau ei.
„Până acum, nu aţi descoperit mare lucru. Poveştile munţilor, şoaptele vântului, cântecul apelor şi tăria focului sunt uşor de aflat când pântecele e curat şi pornirile cărnii stinse. Dar nu sunteţi departe de dobitoace, deoarece nu aveţi putinţa de a le folosi în voie. Căci nu un cântec plăcut te ridică, nici o caldă mângâiere, nici chiar poveţele muntelui nu te ridică prea mult. Omului nu-i este dat doar să pască, asemeni dobitoacelor, ci menirea lui este să rodească muguri de lumină.”
„Cum putem noi rodi muguri de lumină?”, spuseră ei atraşi nespus de cele ce auziră.
„Trebuie să ieşiţi din puterea cărnii şi din strânsoarea pământului. Este nevoie de trudă mai mare şi de osteneală îndelungată.”
„Suntem gata să purcedem. Spune-ne, ce e de făcut?”
Zamolxe le-a spus că ieşirea din puterea cărnii se face prin postul lung, tăcere şi singurătate. Doar astfel puteau ei să se folosească de puterile elementelor, să se hrănească cu ele şi să rodească muguri de lumină.
Pentru început, posteau două sau trei zile, după care treceau la postul de şapte zile. Urma cel de 15, 20 sau chiar mai multe zile. În zilele de post, unii beau apă de două sau trei ori pe zi, iar alţii doar o singură dată.
„Luaţi seama la ce se arată înlăuntrul vostru când foamea cea aspră vă bântuie carnea. Întrebaţi-vă atunci: «Cine se luptă cu mine? Cine e cel ce suferă foamea?» Luaţi deci seama la cel ce simte carnea! Acela oare sunteţi voi?”
Astfel îi îndemna Zamolxe pe fiecare în parte atunci când simţea greutate pe sufletul lor. Îi ajuta să treacă peste stările grele, peste slăbiciunile care apăreau după mai multe zile de post. Unora le era mai uşor, altora mai greu, după cum era zestrea sufletului lor. Cu cât era mai apropiat sufletul de trup, cu atât mai greu era postul. Zamolxe le reamintea mereu acest lucru.
„Când terminăm postirea?”, întrebau unii.
„Ce auziţi voi la muntele din faţă?”, întreba Zamolxe.
„Poveştile lui sunt greu de auzit acum”, spuneau unii.
„Nici şoaptele vânturilor nu le mai auzim. Nici pentru mers n-avem putere”, spuneau alţii.
„Nu v-am spus că unde vă este voia, acolo se îndreptată şi simţirea? Şi că mintea îi urmează îndată?”
„Aşa ne-ai spus.”
„Atunci de ce stăruiţi în trup? Nu în simţire trebuie să stăruiţi, ci în voinţă. Simţirea trebuie să urmeze voinţei şi nu voinţa simţirii. Nu vi s-a spus că trupul este doar o fărâmă din ceea ce se vede?”
„Dar greu se vede restul şi mult mai greu se simte.”
„Doar ochiul vede? Doar pântecele simte? Doar oasele îşi au tăria? Cine vede lumina din munte? Cine ascultă cântecul apei? Cine aude poveţele vântului? Cine cuprinde tăria din foc? Iată cum hrana cea bună stăruie în jurul vostru şi voi vă plângeţi de goliciunea pântecului.”
„Despre ce hrană vorbeşti, bunule Zamolxe?”, întrebau ei cu glasul stins.
„Ce credeţi voi că vă hrăneşte cu adevărat? Mâncarea? Băutura? Vă spun desluşit că nu. Aceeaşi mâncare ce intră pe gură se revarsă apoi în dosul pântecului.”
„Şi totuşi, ea ne dă puterea.”
„Ba nu! Cu adevărat vă spun că mult puteţi trăi doar cu puţin, dar fără suflu cum aţi putea trăi? Iată deci că îndărătul celui ce simte este cel ce cuprinde suflul. Suflul hrăneşte mai mult decât hrăneşte mâncarea şi toate care se mişcă în trup, de suflul vostru sunt mişcate. Hrăniţi-vă aşadar cu suflul. El cuprinde şi trupul ce se vede şi trupul ce nu se vede. Luaţi lumina din munte în suflul vostru şi foamea va dispare. Luaţi plinătatea ţărânii în suflul vostru şi pântecele va tăcea. Sorbiţi mustul ce se scurge din munte şi setea vă va fi ostoită. Culegeţi stropii cei dulci ai pământului, căci bună este pentru voi.”
Pas cu pas, Zamolxe îi învăţa să se hrănească folosindu-se de respiraţia conştientă. Deşi contrariaţi la început, discipolii simţeau în cele din urmă adevărul celor spuse de Zamolxe. Saltul de conştiinţă (de la conştiinţa că sunt trup la conştiinţa că sunt suflu-energie) se făcea foarte repede după ce înţelegeau procesul. Pentru a se ajunge aici, era însă nevoie de postul îndelungat şi, evident, de un trup curat. După aceasta, pe chipul lor răsărea zâmbetul şi voia bună, căci mare era bucuria acestei descoperiri.
Momentul când ei realizau acest prim salt de conştiinţă avea să le ofere accesul către energiile pământului. Unii realizau acest salt în zece zile de post greu, alţii în douăzeci, sau chiar mai mult. Unii nu reuşeau să treacă postul lung din prima încercare. Procesul de înţelegere şi saltul de conştiinţă apărea doar după mai multe zile de post. În cele din urmă, ajutaţi de Zamolxe şi învăţători, toţi discipolii realizau acest prim salt de conştiinţă.
„Ce auziţi acum la muntele din faţă?”, întreba Zamolxe.
„Vii şi mişcătoare sunt acum cuvintele ce le-auzim din munte”, spuneau discipolii.
Luaţi seama că sunt vorbe cu mare putere, ce trupul nu poate cunoaşte vreodată.”
„Lină lumină e în noaptea din munte”, spuse unul.
„Curge lumina crescută din munte”, spuse altul.
„Creşte lumină dospită din stâncă”, spuse blând un altul din grup.
„Blând înveleşte lumina din munte”, o altă voce.
(A fost un moment special pentru mine, când am scris aceste cuvinte. Eu nu prea credeam în puterea cuvintelor, deoarece nu vedeam dincolo de aparenţa lor. Deşi mă obişnuisem cu starea de semitransă – avută în clipele când treceam în scris convorbirile dintre Zamolxe şi discipoli –, în momentul când am trecut aceste citate, s-au petrecut lucruri deosebite în interiorul meu. Aveam tresăriri puternice, palpitaţii, mi se zbăteau puternic anumite părţi ale corpului, apăreau chiar scânteieri puternice de lumină. Ghidul meu spiritual m-a atenţionat de multe ori că sunt cuvinte care, aşezate într-o anumită conjunctură, pot acţiona ca nişte întrerupătoare pentru anumite structuri energetice şi psihomentale. Cuvinte care pot declanşa torente mari de energie. De exemplu, când am scris: „Curge lumina dospită din munte”, pur şi simplu am simţit cu adevărat cum lumina pătrunde în mine, că o sorb nu numai cu suflul, ci efectiv cu tot trupul şi cu toată fiinţa mea. Apoi simţeam efectiv cum creşte lumina în mine. Simţeam tăria muntelui în fiinţa mea, dar ca o tărie care se mişcă, o tărie care curge. La fel, când am scris: „Blând înveleşte lumina din munte”, eram prins într-un proces energetic extrem de puternic, de parcă aş fi fost un puf de păpădie prins în balansul energetic dintre discipol şi munte. Mie nu mi-a fost chiar blândă „învelirea” muntelui cu lumina sa. Ba dimpotrivă. Însă a fost o putere care nu m-a rănit deloc. Mi-e greu să trec în cuvinte ceea ce am simţit. Ştiam că există cuvinte care vindecă sau care pot răni foarte adânc, dar nu credeam că există cuvinte care pot declanşa torente. Acum ştiu sigur că există!)
În acest sens, într-unul din dialogurile lui Platon se afirmă următoarele:
„Dar Zamolxe, regele nostru, care este şi zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a trata ochii fără a ţine seama de cap, nici capul nu poate fi tratat neţinându-se seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul. Medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci toate lucrurile bune şi rele, pentru corp şi pentru om în întregul său, vin de la suflet şi de acolo curg ca de la cap la ochi. Trebuie deci, în primul rând, să vindecăm izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul cu tot restul trupului. Iar, dragul meu prieten, sufletul se vindecă cu descântece.”
Am văzut acest citat în foarte multe lucrări, dar în cele mai multe era omisă ultima frază. Această ultimă frază era şi cea mai importantă.
Puterea cuvântului a fost aruncată ca o haină veche. Din păcate, s-a ajuns ca ceea ce nu se înţelege să fie aruncat sau denigrat. Descântecul a ajuns de ruşine...
Dar, după cum am spus, aceste descântece sunt doar „mici declanşatoare” care au rolul de a elibera adevărate torente de energie. Până a ajunge să poţi manevra aceste declanşatoare, este cale destul de lungă. Cine nu poate înţelege mecanismul complex al acestei „magii”, va avea impresia că sunt doar vorbe în vânt.
Când un învăţător zamolxian rostea incantaţia (descântecul), el trecea foarte rapid dincolo de simpla intonaţie. În câteva momente pătrundea dincolo de cuvinte, dincolo de concepte, dincolo de forme, dincolo de culori, şi devenea una cu procesul energetic. Se accesau energiile ciclurilor, iar astfel de energii sunt extrem de puternice, şi îl pot distruge rapid pe cel care nu este demn de a le accesa. Învăţătorul zamolxian ştia că aşa cum exista un întreg al trupului, tot aşa există un întreg al pământului, un întreg al apei, un întreg al aerului şi un întreg al focului, şi bineînţeles, un întreg al tuturor acestora – Focul Viu şi Veşnic.
Tot acum aveau parte şi de contactul cu elementalii pământului. Spre deosebire de cultura celtică şi druidică, în care gnomii (spiritele pământului) erau percepuţi ca nişte pitici, în general simpatici, în vechea Dacie fiinţele elementale ale pământului erau percepute ca chipuri de stâncă, de piatră sau chiar de ţărână. Unele chipuri erau mari şi exprimau gravitate şi seriozitate, iar altele erau mici, zâmbitoare şi joviale. Zamolxe le explica discipolilor cum se pot folosi de elementalii pământului la vindecarea oaselor, la îndreptarea spatelui, la diverse umflături, pentru a-i vindeca pe cei prea visători sau prea lacomi de avere. Puteau, de asemenea, să trimită tăria şi vigoarea muntelui în cei care o cereau (şi care o meritau). Le mai puteau cere elementalilor pământului să apere comunitatea de alunecările de teren, de năvalirea unor sălbăticiuni, şi multe altele.
Pentru accesul la energiile apei se foloseau următoarele formule:
„Clipeşte cerul în ochiul de apă” – această simplă formulă facilitează accesul la energiile sufletului. În acest sens, învăţătorii zamolxieni foloseau vase de ceramică umplute cu apă şi „priveau” stelele cerului cum „clipesc” în ochiul de apă. Apa din vas era la rândul ei „descântată” să poată recepţiona anumite „daruri” cereşti. „Descântarea” presupunea o formă de energizare-magnetizare, şi se realiza prin intermediul câmpului energetic al învăţătorului. Ochiul de apă devenea un adevărat ochi energetic, în directă conexiune cu energia lui. În scurt timp, învăţătorul trecea de la vederea cu ochii de carne la vederea cu ochii sufletului. Informaţiile primite erau decodificate pe loc (pentru cei care aveau o intuiţie mai dezvoltată) sau în timpul visului.
„Zâmbeşte Luna în ochiul de apă” – aducea alinare zbuciumului sufletesc, liniştea sufletele încercate de frici diverse şi aducea la suprafaţă talentele înnăscute. Când un învăţător zamolxian întâlnea o persoană chinuită de gânduri şi temeri diverse, era îndeajuns să se gândească la momentele când era în transfer energetic cu Luna (prin intermediul ochiului de apă) şi astfel se făcea o conexiune cu energiile apei şi ale lunii. Aceste energii erau apoi transferate către cel suferind prin intermediul palmelor, iar zbuciumul său sufletesc înceta ca prin minune. În alte cazuri se „încărca apa” dintr-un vas cu energiile lunare, iar cel suferind trebuia să soarbă în fiecare zi câte o înghiţitură.
„Şoapte de vânt în cercuri de apă” – aducea echilibru şi împăcare între minte şi suflet. Se aveau în vedere toate cele patru vânturi (caracteristicile lor) şi caracterul de stabilitate şi puritate al apei. Această formulă era folosită numai în apropierea apelor stătătoare (lacuri).
„Peşteră de lumină în zâmbet de apă” – ajuta la explorarea potenţialului creator, la descoperirea unor abilităţi subtile. Prin intermediul acestei formule se accesau informaţii din vieţile anterioare.
„Şoapte de munte se preling în izvor” – prin această formulă apa era „potenţată” de caracteristicile muntelui (forţă, echilibru, stabilitate, abundenţă etc). Apa de izvor dobândea astfel un puternic caracter energizant, având darul de a revigora trupul, sufletul şi mintea.
Elementalii apei erau fiinţe energetice care apăreau sub formă feminină (nimfe, ondine) şi puteau fi folosiţi la protecţie, pentru vindecarea diferitelor afecţiuni legate de partea lichidă a corpului, purificări (eliberări), echilibru psihoemoţional. Puteau ajuta la eliberarea de diverse frici legate de exterior sau a fricilor interioare.
Pentru accesarea energiilor aerului, discipolii erau instruiţi să folosească atât puterea suflului (respiraţia conştientă), cât şi capacitatea de hrănire a pielii. Pielea este un organ care nu doar respiră, dar se şi hrăneşte cu energii subtile diverse.
Mângâierea vântului era o hrană subtilă deosebit de benefică trupului şi sufletului. Tinerii discipoli şi viitorii învăţători-preoţi zamolxieni ştiau că vântul poate „purta” diferite energii elementale. Vântul care bate dinspre o apă (fie curgătoare, fie stătătoare) este puternic încărcat cu elementul apă, iar vântul dinspre munte este încărcat cu elementul pământ. Apa curgătoare avea darul de a mobiliza, dinamiza, creşte, purifica, iar apa stătătoare avea darul de a limpezi, stabiliza, linişti, vindeca.
Prin intermediul inspirului, energiile erau purtate în interior, iar prin conştientizarea mângâierii vântului asupra pielii, energiile erau mobilizate la nivelul circuitelor energetice de pe organul dermic. Deşi învăţătorii zamolxieni nu aveau cunoştinţă despre circuitele energetice ale pielii (precum anticii chinezi), acest lucru nu însemna că erau inferiori în cunoaştere. Ba dimpotrivă, acest lucru arată că vechii chinezi pierduseră multe din contactul cu energiile elementale. Zamolxienii era interesaţi doar de obţinerea capacităţii de accesare a energiilor elementale, ca mai apoi să fie lăsate să circule liber (atât în interior cât şi în exterior). Chinezii începuseră să piardă legătura energetică şi emoţională cu elementele, astfel că au încercat să compenseze cu mentalul (teoria şi psihologia).
Formule folosite pentru accesarea energiilor aerului:
„Vânt învelit de lumina din munte” – avea darul de a accesa energiile vitale ale muntelui. Folosindu-se de suflu (respiraţia conştientă), zamolxienii accesau efectiv energia vântului şi sorbeau „încărcătura” energetică a muntelui.
„Vânt purtat de lumina din Lună” – Aici se poate spune că erau două tipuri de energii lunare. Când Luna era în creştere, formula se folosea pentru a accesa şi depozita energiile lunare, iar când era în descreştere, se foloseau energiile lunare pentru a se elibera de energii uzate sau neplăcute (gânduri, stări, trăiri, amintiri).
„Vânt încălzit de lumina din soare” – această formulă determina accesul la energiile subtile ale Soarelui. Soarele este purtătorul celor mai puternice energii din sistemul solar şi de acest lucru învăţătorii zamolxienii erau pe deplin convinşi. Totodată, ei ştiau că, deşi Soarele este astrul cel mai mare şi mai puternic, Luna este mai aproape de Pământ, iar înainte de a învăţa să acceseze energiile Soarelui, trebuiau stăpânite energiile lunare.
„Vânt mângâiat de lumina din flori” – această formulă avea darul de a aduce armonia şi frumosul între oameni.
Elementalii aerului (silfii, elfii) puteau fi folosiţi pentru protejarea culturilor agricole, pentru mobilizarea norilor aducători de ploaie, dar şi pentru a aduce liniştea, echilibrul interior, limpezimea în minte.
După toate aceste experienţe discipolii se transformau pentru totdeauna. Era ca o moarte şi o înviere, petrecute în acelaşi timp. Bucuria că trecuseră de pragul de conştiinţă al trupului era fără margini.
Prin intermediul acestor formule, discipolul accesa foarte uşor energiile elementale şi îşi putea impune voinţa asupra fiinţelor elementale care le guvernează. O minte limpede, alături de o voinţă puternică şi un suflet curat putea mobiliza un mare număr de fiinţe elementale.
Mare era uimirea şi bucuria discipolilor când vedeau ce puteri căpătaseră prin post, stăruinţă, cumpătare şi ascultare.
„E bună bucuria sufletului vostru, dar nu sunteţi decât la început de drum”, le spuse Zamolxe discipolilor.
„Ce alte bucurii ne-aşteaptă, bunule Zamolxe?”
„Dorul de lumină şi dulceaţa singurătăţii” le spuse el.
Pentru această probă, Zamolxe îi ducea aproape de cheile Dunării, într-o zonă muntoasă, plină de guri de peşteră (actualul Parc Naţional Porţile de Fier). Acolo făcuse el mici întreruperi ale curenţilor de energie elementală. Acestea erau un fel de zone moarte, în care nu se puteau accesa direct energiile vitale ale pământului. Discipolii nu aveau cunoştinţă despre aceste schimbări. Această probă avea să-i ţină mai multe zile într-o încăpere construită din lemn. Era destul de mică, asemenea unei cuşti. Cuşca era apoi plasată la gurile peşterilor. Ea era aşezată în interior doar atât cât să cuprindă o mică parte din lumina zilei. Cu zâmbetul pe buze intra discipolul, şi cu un singur ulcior de apă.
„Mă va hrăni muntele şi voi sorbi din lumina ce se scurge din el”, îşi spunea el încrezător.
Fiecare învăţător avea în grijă câte un discipol. Primele zile treceau destul de uşor, însă cu toţii aveau parte de un prim şoc în momentul în care observau că nu mai puteau accesa energiile pământului. Simţeau că se uscase cumva muntele, că era stors de bunătatea din el. Teama începuse să pună stăpânire pe unii dintre ei. Singurătatea era o altă problemă, căci nici nu aveau cu cine vorbi despre cele ce simţeau. Când apărea la vreunul dintre ei, învăţătorul îi spunea:
„Doar o dată pe zi am să vin la tine şi nu voi stărui prea mult. Nu-ţi voi aduce nici turte, nici uscături, nici seminţe. Nici apă nu voi lua cu mine. Nici vorbe multe n-am să-ţi spun. Doar la o singură întrebare îţi voi răspunde.”
Contrariat şi dezamăgit, discipolul spunea:
„Nu simt puterea muntelui, nici ţărâna nu mă ascultă. Stânca nu-şi mai spune povestea, iar foamea şi-a strâns oastea împotriva mea. Unde e glasul pământului? Şi-a terminat el poveştile? De ce nu mai simt mustul muntelui în suflarea mea? De ce nu mă mai înveleşte mierea ţărânei?”
„Aştepţi să te cuprindă muntele cu mustu-i dulce? Cu ce te-ai deosebi de dobitoace? Fă deci să vină mustul lui la tine şi foamea ţi-o vei potoli.”
„Dar cum să fac asta? Îl simt cum musteşte, dar totuşi nu se înveleşte de suflul meu.”
„Deja ţi-am răspuns la o întrebare. Păstreaz-o pe aceasta pentru mâine. Sau poate vei cântări mai bine întrebarea.”
Apoi învăţătorul pleca, lăsându-l pe discipol singur în ochiul de peşteră. În mintea lui se revărsau torente de întrebări. Se simţea mic, neputincios şi neajutorat. Răcoarea peşterii părea să-i pătrundă în oase mai puternic ca niciodată.
„Nici căldura muntelui nu mă mai înveleşte. Simt căldura lui pe-aproape, simt şi mustul cum lin i se prelinge, dar de ce stau departe de mine? În ce pământ sterp m-au pus Zamolxe şi învăţătorii? Unde sunt fraţii mei? Sunt eu pedepsit cumva? Cum să fac să vină mustul muntelui la mine? Cum?”
Foamea îi punea şi mai puternic stăpânire pe trup. Ceasurile treceau tot mai greu, iar gândurile erau tot mai negre. Aştepta cu înfrigurare ziua de mâine, socotind fiecare clipă trecută. În cele din urmă, sosea învăţătorul.
„Ai întocmit bine întrebarea?”
„Puternic m-a cuprins foamea în strânsoarea ei. Muntele nu-şi mai prelinge mustul asupră-mi. Mă simt ca o aşchie în unghia muntelui. Foamea şi gândurile s-au lăsat ca o ceaţă peste mintea mea. Las ţie să-mi răspunzi cum vei crede de cuviinţă.”
„Ca o vulpe vrei să ademeneşti răspunsul. Ca un dihor ce atrage puii. N-ai întrebare, nu primeşti răspuns.”
Apoi învăţătorul pleca lăsându-l foarte contrariat pe discipol. După o vreme acesta realiza că şiretenia, oricât de ascunsă şi de primenită era, nu este deloc calea de a obţine ceva. Apoi se mira şi el de cum a putut încerca a face una ca asta. Realiza în cele din urmă că nevoia îl poate face pe om să-şi lase omenia deoparte. Gândul că anumite condiţii mai grele îl poate face să se apropie de natura dobitoacelor îl înfiora. Întrebările şi nedumeririle îi mistuiau sufletul şi mintea. Striga apoi în zadar către învăţător, spunând că ştie ce are de întrebat. Dar nu primea niciun răspuns. Ştia că avea să mai aştepte încă o zi.
„Încă o zi de chinuri şi de foame. Mă arde sufletul de uscăciunea muntelui. Foamea îmi soarbe şi tăria din oase. Doar o adiere mă mai mângâie din când în când. Şi gura de lumină îmi mai înveseleşte ochiul. Bine că le mai am pe acestea.”
Astfel îşi vorbea în sine tânărul discipol. Apoi, ca o scânteiere de lumină, realizase că atunci când îl mângâia adierea, simţea o oarece putere, parcă şi o înviorare în suflet. Se ridică în picioare şi aştepta cu înfrigurare următoare adiere de vânt. Auzea cum bate vântul afară şi spera ca următoarea suflare să cuprindă şi gura lui de peşteră. Îşi adunase simţirea şi aştepta să soarbă toată vlaga din adiere. Această idee îl făcuse să se înzdrăvenească de-a binelea şi nici nu mai simţea atât de puternic cum foamea îl strânge de putere.
„Deci vântul are şi must hrănitor, nu doar luminează mintea şi linişteşte sufletul. Şi ce întăritor e mustul său!” spuse el, după ce sorbise de vlagă toată adierea cuprinsă în gura de peşteră.
Apoi se înzdrăvenea cu fiece adiere sorbită. Astfel trecu seara şi dimineaţa, iar a doua zi învăţătorul îl găsi înviorat şi zâmbitor.
„Am găsit must şi-n dulcea adiere!” spuse discipolul.
„Şi cum de ai reuşit să o sorbi?” întrebă învăţătorul.
„Bine spunea bunul Zamolxe că acolo unde voinţa se aşează, îndată după el se duce şi mintea şi simţirea.”
„Şi ce-i cu asta?”
„Am văzut că mare putere apare acolo unde acestea trei sunt una şi merg necontenit. Astfel, voia mea a făcut ca suflul nărilor să se învelească cu mustul dulce al adierii. Ba chiar am primenit şi-un strop de miere din gura de lumină.”
„Aşa deci. Văd că te-ai mai înzdrăvenit. E mult ospăţ aici. Să trecem deci şi la postire.”
În continuare, învăţătorul îi trăgea cuşca şi mai mult în interiorul peşterii, astfel că discipolul nu mai avea parte nici de adieri de vânt şi nici de gura de lumină.
„De ce faci asta? Aici nu am nimic din ce să mă hrănesc. Nici must de munte, nici dulceaţă de adiere şi nici măcar un strop din mierea de lumină. E mort muntele ăsta. Cum de nu simţi asta?”
„Nimic nu-i mort pe lume. Toate sunt vii sub soare.”
„Stai atunci să primenesc bine întrebarea.”
„Deja ţi-am spus ce trebuia să-ţi spun.”
Apoi pleca lăsându-l pe discipol şocat de-a binelea. Revolta începuse să pună stăpânire pe el. Negura şi liniştea deplină păreau să-i roadă ultimele puteri din sufletul şi mintea discipolului. „Mă voi slobozi din cuşcă şi voi părăsi pe Zamolxe, pe învăţători şi toţi fraţii mei. Mai mult de atât nu pot suporta. Nu pot trece de o aşa încercare”, îşi spuse discipolul. Încercă apoi se caute în partea de sus a cuştii, acolo unde îşi amintea că erau făcute legăturile. Căuta să le dezlege, însă abia îl mai puteau ţine puterile. Îşi dăduse seama că nu poate desface legăturile, căci erau prea multe şi prea puternic legate sforile, ce ţineau cuşca. Încercă apoi cu o piatră să roadă sforile dar nu avea vlagă nici să stea în picioare. Se lăsă pe vine tremurând din toate ungherele trupului. Adormi apoi...
O mică vălvătaie de lumină îl făcu să tresare. Părea că se apropie cineva. Simţi că mintea i se adună cu mare greutate şi abia după mai multe clipiri realiză că încă se afla în cuşcă.
„Învăţătorule, tu eşti?” întrebă cu voce stinsă discipolul.
„I-a spune, cum merge postirea?” veni răspunsul.
„Nu pot mai mult de-atât. Scoate-mă de aici. Vreau acasă la părinţii mei. Nici gândul nu-l mai pot ţine în mine. Cine m-a pus să vin cu voi pe munte? Scoate-mă de aici!”
„Acum te slobozesc din cuşcă şi liber vei fi.”
Se trezi repede din somn. „Un vis, asta a fost?” Încercă apoi să strige cu putere că vrea afară şi că nu mai poate suporta, dar observă că nici măcar voce nu mai avea. Renunţă la a se mai forţa, căci mai degrabă îl uscau de putere toate aceste încercări. Ultimele cuvinte ale învăţătorului începu să-i răsune puternic în minte. „Deja ţi-am spus ce trebuia să-ţi spun. Toate sunt vii sub soare.” Cu vocea stinsă îşi spunea revoltat: „Da, doar asta mi-a spus... Dar cum sunt toate vii sub soare? Ce vorba e asta? Muntele ăsta e mort, deci cum poate spune învăţătorul că totul e viu sub soare? Şi totuşi, îi simt mustul aproape... dar nu ajunge aici. Cum aşa? Am tot încercat să aduc mustul lui la mine şi n-am reuşit. Ce să fac? Nici măcar o gânganie nu vine aici.”
Gândurile îi păreau să fie şi ele tot mai slabe. „Toate sunt vii sub soare...” îi răsuna puternic în minte. „Oooo, de-aş putea fi sub soare! Ce ospăţ ar fi pe mine atunci! Ce puteri aş aduna! Gândul acesta îi dădu ceva putere şi observă că i s-a mai liniştit mintea şi trupul. „Nu cred să mă lase ei aici... să mor în negura asta pustiitoare. În niciun caz! Hotărât lucru! Mă voi hrăni până atunci cu gândul traiului bun de după acest chin.” Adormi apoi cu acest gând.
Se trezise brusc. „Parcă a trecut mai mult de o zi. De ce n-a venit învăţătorul? Ba chiar mai multe par a fi trecut. Dacă au plecat cu toţii şi m-au lăsat aici? Dacă n-au mai găsit gura de peşteră? Cine i-ar putea pedepsi pentru că m-au lăsat să putrezesc aici?”
Frica începu să-l înconjoare cu totul pe tânărul discipol. Încercă să strige, dar mai mult de un şuierat nu putu să scoată. Simţea că se scufundă...
Un licăr de lumină părea că străpunge întunericul. Acesta începu să crească tot mai mult. Ştia că nu visează. Simţi puternic cum se apropia învăţătorul. Cu cât mai repede se apropia, cu atât mai mult simţea că i se înzdrăveneşte sufletul şi mintea.
„Dragule învăţător, îţi simt apropierea. Nu ştiam că mare putere porţi cu tine. Cu putere hrănitoare mă înveleşti!”
„N-am nici turte, nici alte bucate. Nici strop de apă n-am adus cu mine. Nici nu te voi scoate afară” răspunse învăţătorul.
„Doar să mai rămâi puţin cu mine. Măcar atât. Că mult mă întăreşte prezenţa ta.”
„Am venit doar să te văd. Nu voi zăbovi mult.” Am să mai vin mâine la tine. Şi poate îţi voi da drumul. Sau poate că nu...”
„Trebuie să-mi dai drumul. Nu mai pot duce. E prea mult pentru mine.”
„Vom vedea. Acum plec.”
„Stai! Ai spus că-mi vei răspunde la o întrebare.”
„Ţi-am spus data trecută ce trebuia să-ţi spun. Lasă-mă acum. Am văzut afară mure negre şi gustoase. Mă duc să culeg câteva pentru ceilalţi fraţi.”
Discipolul încercă din răsputeri să mai soarbă din puterea învăţătorului. Simţi că prinsese oarece putere cât timp stătu lângă el.
„Poate mă voi putea ţine până mâine. Mâine mă va elibera, după cum mi-a făgăduit. Ah, cum aş gusta şi eu o mură. Măcar una. Fiecare rotunjoară negrişoară aş sorbi-o îndelung”. Oare unde s-o afla el acum? Mmm, parcă ar fi deasupră-mi. Da, el e. Îi simt puterea cum mă înveleşte. E aproape. Mai rămâi... mai rămâi.”
Îl simţi în cele din urmă cum se îndepărtează. Nu-i păsa însă. Deja se înzdrăvenise. Încercă să se ridice în picioare. Simţi câteva junghiuri în încheieturi, dar reuşi să rămână în picioare. Simţi apoi furnicături în degetele mâinilor. Când le privi, văzu o lumină palidă ce părea să le înconjoare. „Am vedenii? Ce-o fi asta? Privi apoi mai bine în jurul său. Părea să desluşească nişte forme. „O fi făcut învăţătorul vreo crăpătură în stâncă? N-am auzit nimic.” Apoi îşi dădu seama că palida lumină era mai mare decât ar fi fost conturul degetelor. Observă apoi o uşoară lumină şi în jurul mijlocului său. „Ce-o fi asta?” Cum să-mi lumineze trupul? Mi s-a părut mie că şi învăţătorul ar fi luminat uşor. Dacă e aşa, ar trebui să văd unde sunt făcute legăturile.”
În timp ce încerca să găsească nodurile de sfoară, realiza că lumina din degete părea să-i crească. Îşi dădu repede seama că poate mări puterea din degete. Îşi uni apoi voinţa cu mintea şi simţirea, ca să mărească puterea luminii din degete. Când văzu că se poate, inima îi tresări de bucurie. Dezamăgirea a fost însă pe măsură atunci când realiză că mintea şi sufletul erau mai zdravene, dar că trupul era neputincios. Nu putea nici măcar să cuprindă nodurile de sfoară. „N-aş putea rupe nici măcar o frunză” îşi spuse. Se lăsă apoi pe vine. O străfulgerare îi veni din moalele capului.
„Dar dacă aş străpunge peretele cu lumina mea? Ah, simt mustul muntelui aproape...”
Îşi uni din nou voinţa cu mintea şi simţirea, şi hotărî astfel ca lumina degetelor lui să pătrundă cât mai adânc în munte. Vedea şi simţea totodată cum lumina din degete se lungeşte tot mai mult. Apoi, în cele din urmă, simţi cum îi pătrunse mai adânc în munte. Pătrunse şi mai adânc. Mai adânc... Simţi uşor mustul de lumină al muntelui. Apoi şi mai mult. Sorbea cu nesaţ spuma dulce de munte. Simţi apoi cum tot trupul i se înzdrăveneşte. „Aşa deci... iată cum vine muntele la mine!”. Prinse apoi cu putere de sfoară şi dezlegă toate nodurile. Ieşi din cuşcă scoţând un chiot de bucurie. „Mă duc să gust şi eu din mure. Cred că am văzut şi ceva jir prin jur. E bun mustul pământului, dar trupul are nevoie şi de merinde tari. Merg acum să mă ospătez.”
La ieşirea din peşteră îl aştepta învăţătorul.
„Uite, ţi-am cules eu câteva fructe, spuse acesta zâmbind. Ia şi mestecă în linişte.”
După ce mâncă puţin, discipolul îl întrebă pe învăţător:
„Cum pot avea oamenii asemenea puteri, iar ei nici măcar să poată bănui? De ce este negura aceasta peste oameni?”
„Oamenii au puteri pe care nici noi nu le bănuim, îi spuse învăţătorul. Dar este o lege peste aceste puteri, care spune că doar cu foarte multă trudă şi osteneală se poate folosi omul de ele.”
„De ce a pus Focul Viu şi Veşnic legi peste aceste puteri?”
„Viaţa îţi va răspunde de ce. Cu siguranţă vei afla răspunsul. Pentru înţelesurile adânci, vorbele sunt fără de folos. Cele mai bune cuvinte sunt tot faptele.”
„Mi-e tare dor de Zamolxe şi de fraţii mei.”
„Atunci hai să ne grăbim. Avem o jumătate de zi de mers pe jos.”
Drumul părea să fie o binecuvântare pentru tânărul discipol. Pământul şi seva lui, blândele adieri de vânt, şoaptele munţilor din jur, cântecele izvoarelor, parfumul şi gustul fructelor de pădure, toate acestea îl făceau să se simtă extraordinar. Simţi că-şi revenise aproape complet. După ce merseseră un timp, în care părea că mai mult pluteşte decât merge, îl întrebă pe învăţător:
„Câte zile au trecut de când am intrat în peşteră? N-am mai putut ţine socoteala, dar cred că au fost destule.”
„Au fost unsprezece cu totul” răspunse învăţătorul.
„Au mai fost şi alţi fraţi încercaţi la fel?”
„Au fost alese zece guri de peşteră, şi zece dintre voi aţi fost puşi la încercare. Toţi veţi fi încercaţi astfel.”
„Au fost multe zile sau au fost puţine? Cum m-am comportat faţă de alţi fraţi?”
„Unora le-a trebuit mai puţine zile, altora mai multe. Unii vor mai avea de încercat încă o dată...”
„Chiar şi oamenii cu sufletul curat trebuie să obţină cu multă osteneală aceste puteri? Altfel nu se putea? Chiar e necesară o asemenea trudă?”
„Vorba ajută la înţelegerea vorbei, iar fapta la înţelegerea faptei. Aceste puteri trebuiesc chemate, iar chemarea se face prin necesitate. Fără a fi necesară prezenţa lor, ele nu vor veni. Prin osteneala trupului ele devin necesare, şi odată venite aceste puteri, ele trebuiesc a fi controlate.”
„Şi totuşi, alţii n-au parte de ele. Foamea le răzbeşte vieţile. Fără îndrumarea, înţelepciunea şi lumina lui Zamolxe şi a voastră, eu n-aş fi putut răzbi.”
„Dacă vrei ca trupul să se folosească de aceste puteri, atunci trupul trebuie să se ostenească, iar dacă vrei ca mintea să se folosească de ele, atunci mintea trebuie să se ostenească. Aşa este pusă legea peste puteri.”
„Deci toate sunt aşa cum trebuie să fie, după cum spunea bunul Zamolxe.”
„Acum poţi stăpâni şi puterea suflului (controlul fluxurilor energetice prin intermediul respiraţiei conştiente – n.a.), precum şi puterea înveliturii (este vorba de câmpul vital – n.a.). Prin aceste puteri multe se pot face. Trebuie să înveţi a le mânui cu mare grijă şi cu multă cumpătare.”
„Învăţătorule, cum aş putea să folosesc aceste puteri la vindecarea semenilor?”
„Toate cele ce au viaţă pe pământ sunt legate de suflarea pământului, iar suflarea pământului este legată de suflarea Focului cel Viu şi Veşnic. Cei ce sunt în suferinţă trupească au pierdut una sau mai multe legături cu suflarea pământului şi din această cauză le apar suferinţele. Cu puterea suflului (transferul energetic) şi a înveliturii tale (câmpului vital) poţi reface legăturile cu pământul ale celui suferind.”
„Multă bucurie putem aduce între oameni cu puterile noastre cele noi.”
„Nu doar pământul trebuie să fie vindecat, căci trupul este doar o fărâmă din ceea ce se vede. Trebuie ca mai apoi să fie vindecată şi mintea şi simţirea, căci acolo îşi are boala rădăcina. Când boala îl atinge pe om, nu suferă doar pământul din el, ci toate suferă. Şi apa, şi aerul, şi focul.”
„Prin suflul (transferul energetic) şi învelitoarea noastră (câmpul vital) putem mişca toate aceste patru elemente.”
„Ţi-am mai spus că aceste puteri trebuiesc mânuite cu multă grijă şi cu mare cumpătare. Nu este nicio grabă. Veţi învăţa să deprindeţi limpezimea şi echilibrul.”
După o vreme se hotărâră să poposească într-o pădure aflată la poalele muntelui. Era o pădure bogată cu felurite soiuri de copaci, iarbă şi flori. Aveau parte din plin de fructe de pădure, ciuperci, alune, ghindă şi chiar miere de la albinele sălbatice.
„N-aş mai pleca niciodată de aici, spuse discipolul lipindu-şi tot spatele de iarba moale. Simt cum mă înveleşte lumina şi puterea pământului (este vorba despre vitalitatea pământului)! Şi apa din josul ei e atât de hrănitoare! (pânza freatică – n.a.). Iar pârâul pare să treacă prin vinele mele şi adierea vântului prin nările mele!”
„Aici îi vom aştepta şi pe ceilalţi, spuse învăţătorul. Curând vor veni şi ei, alături de Zamolxe. Aici vor fi multe de învăţat şi de lămurit.”
„Ale cui sunt colibele acelea mici din pădure? Întrebă discipolul.
„Noi le-am făcut, când eram ca voi, spuse învăţătorul zâmbind. Vor trebui făcute altele. Sunteţi 70 acum.”
„Am văzut că ai toporul în traistă. Dă-mi-l şi voi tăia eu cât mai mulţi copăcei pentru colibe.”
„Nu vom tăia niciun copac. Doar ramuri vom împleti în jurul copacilor şi acestea vor fi colibele voastre. Pădurea aceasta este învăţătorul nostru şi vom arăta respectul ce se cuvine pentru trupul ei. Vom cere voie pădurii chiar şi pentru ramurile ce le vom rupe din arbori şi îi vom mulţumi pentru toate cele ce vom lua din ea.”
„Aşa am să fac, spuse discipolul ruşinat. Pădurea m-a învelit cu bunătatea ei şi eu m-am grăbit s-o vatăm cu toporul.”
Spre seară apăreau şi alţi învăţători, împreună cu o parte dintre discipoli. Bucuria revederii era mare printre ei. Restul învăţătorilor, alături de discipolii lor, urmau să ajungă în zilele următoare. Zamolxe urma şi el să apară alături de ultimii. În cele din urmă toţi discipolii aveau să înveţe lecţia despre puterea suflului şi a înveliturii (folosirea respiraţiei în transferul energetic şi a conectării la câmpul vital al pământului).
După ce s-au adunat cu toţii, Zamolxe îi chemă în jurul său şi le spuse:
„Sunt foarte mulţumit de osteneala fiecăruia. Cu grea trudă aţi primit aceste puteri, de aceea vrednici sunteţi de ele. Însă trebuiesc folosite cu multă băgare de seamă, căci au puterea să aducă nu numai bucuria, ci şi durerea. Nu orice suferind trebuie ajutat, căci toate îşi au rostul lor şi toate sunt aşa cum trebuie să fie. Pentru a putea desluşi mai multe, vom învăţa multe lecţii de la această pădure. Căci precum pădurea are felurite feluri de iarbă, flori, copaci şi animale, tot aşa sunt şi aşezările de oameni. Iar primele lucruri ce trebuiesc învăţate de la pădure sunt cumpătarea şi buna convieţuire.
Ţineţi minte că nu trebuie să ajutaţi cu puterile voastre pe cel ce ia prin siluire orice bun care aparţine semenului său, pe cel care se ridică din pricina nevoilor celorlalţi şi îi amăgeşte, pe cel care se foloseşte de bolile, spaimele şi neliniştile celorlalţi, dar nici pe cel care îl înşeală pe altul folosind măsura strâmbă. Nici pe hoţ, nici pe bătăuş, nici pe beţiv, nici pe cel ce ocăreşte, nici pe cel batjocoritor, nici pe cel puturos deşi este în putere, nici pe cel ce îşi vorbeşte de rău părinţii sau fraţii mai mari. Veţi vedea desluşit că bolile şi necazul lor de aici îşi trag obârşia. Pe restul să-i ajutaţi după nevoile lor.”
În zilele următoare, Zamolxe îi îndemna să se conecteze cât mai des la energiile (suflul) pădurii, nu numai pentru hrănirea corpului energetic, ci şi pentru a deprinde simţul echilibrului. În acest sens, erau îndemnaţi să observe armonia elementelor din zonă. Pădurea era amplasată la poalele unui masiv muntos. Era străbătută la margine de un râu, iar în interior şerpuiau două izvoare cristaline. Existau de asemenea numeroase soiuri de plante, flori şi arbori, toate acestea dând un aer deosebit pădurii.
Colibele discipolilor erau făcute din crengi subţiri de copac împletite în jurul trunchiului unui arbore mai mare, iar culcuşul era făcut din frunze şi iarbă. Fiecare dintre discipoli îşi construia astfel propria colibă. Avea să locuiască multe zile acolo, alături de acel arbore. Fiecare îşi alegea arborele în funcţie de cum îl îndemna instinctul.
Încă din prima zi, discipolul era îndemnat să formeze o legătură specială cu acesta. Se stabilea un prim contact, fizic şi subtil, prin intermediul palmelor. Discipolul urma să ofere din energia sa arborelui. La scurt timp, spre marea lui surprindere, arborele îi răspundea în acelaşi mod, oferindu-i acces la energia sa. Între discipol şi arbore se forma un câmp energetic special (numit de ei învelitoare de lumină), pe care discipolul îl putea folosi în diverse scopuri.
În curând aveau să descopere că, prin intermediul acestui câmp energetic, puteau avea acces la trecutul zonei şi chiar puteau accesa mult mai uşor energia vitală a pământului. Sclipiri de imagini le apăreau în minte atunci când doreau să afle despre trecutul arborelui sau chiar al întregii păduri. Fiecare ploaie hrănitoare, fiecare animal care a trecut pe lângă el, chiar şi fiecare ciupercă sau fir de iarbă ce a crescut alături, erau în memoria copacului. Apoi descopereau că arborele era conectat la alţi arbori prin legături ascunse şi toate erau legate între ele prin alte conexiuni nevăzute (câmpuri energetice). Apoi aveau să descopere că pădurea era în strânsă legătură tainică cu alte păduri. Discipolii erau foarte încântaţi de ceea ce descoperiseră.
Zamolxe adeseori le spunea:
„O, de ar fi oamenii precum aceste blânde fiinţe! Întreg pământul ar cânta de fericire şi zilele omului ar fi un lung strigăt de bucurie!”
„De ce vrea omul să fie peste altul?” întrebă unul.
„De ce este răutatea prezentă în lume, deşi cu toţii au un strop din Focul cel Viu şi Veşnic?” întrebă altul.
„Dragii mei. Vedeţi cu toţii această pădure minunată. Mulţi arbori o cuprind, împodobită e de multe feluri de iarbă şi de flori frumoase, mângâiată e de limpezi izvoare şi cântată de ramuri şi păsărele. Atât de multe o cuprind... şi totuşi, ea este UNA. Aşa au fost cândva şi oamenii. Cu toţii erau UNA în cuprinsul de necuprins al Focului cel Viu şi Veşnic. Apoi unii şi-au zis: Foc Viu suntem fiecare, cu toţii strălucim în Necuprinsul Foc Viu. Haideţi să ducem focul nostru pe pământ şi din el să facem Vatra Focului cel Viu şi Veşnic iar bucuria şi strălucirea noastră să fie pretutindeni pe cuprinsul său.
Dar luând trup, Focul Viu a fost acoperit de pământ şi apoi pământul s-a pus pe sine mai presus de El. Pământul acesta este trupul care ascunde Focul Viu din fiecare. El conţine şi ţărână, şi apă, şi vânt, şi foc (corp fizic, corp emoţional, corp mental, corp spiritual – n.a.). Când toate acestea vor fi UNA din nou, atunci oamenii îşi vor aduce aminte de unde au venit şi de legământul ce l-au făcut, şi vor face din acest pământ Vatra Focului cel Viu şi Veşnic.
„Putem uni pământul, apa, focul şi aerul? Căci oamenii sunt ca elementele. Unii sunt ca pământul, alţii sunt ca apa, puţini sunt ca vântul şi foarte puţini sunt ca focul. Şi nu pare chip să-i pui pe toţi laolaltă.”
„Dar nu le are omul pe toate? Răspunse Zamolxe. Datoria voastră va fi să-i adunaţi pe toţi şi să-i faceţi asemenea unui singur trup, cu o singură minte şi o singură simţire.
„Dar e greu să-i faci să fie astfel”, răspunseră ei uşor dezamăgiţi de rătăcirea oamenilor.
„E greu, căci Focul cel Viu a fost acoperit de trup şi asta i-a făcut să fie asemenea dobitoacelor rătăcite. Totuşi, nu uitaţi că oamenii au aceleaşi căutări şi aceleaşi bucurii; cele plăcute celor buni sunt plăcute şi celor răi, şi multe dintre cele căutate de cei rătăciţi sunt căutate şi de cei statornici. Din aceeaşi ploaie îşi trag tăria copacii mari şi cei mici, iarba şi florile. Şi din aceeaşi ţărână se hrănesc cu toţii. La fel sunt şi oamenii. Uniţi-i, dându-le ploaia voastră şi faceţi-i să-şi întoarcă feţele spre lumina voastră, asemenea florilor la lumina soarelui! Fiţi precum ploile binecuvântate, fiţi strălucitori ca soarele, blânzi ca luna, modeşti şi răbdători asemenea ţărânei. Nu vă uitaţi la feţele lor, la averile lor sau la puterea lor, căci unde sunt zece oameni e mai multă putere decât unde este un om cu zece avuţii, şi bucuria a zece oameni este mai bună decât bucuria înzecită a unui singur om.”
Seara se despărţeau în tăcere şi apoi fiecare cugeta la cele spuse de Zamolxe. Cei mai mulţi preferau să se plimbe singuri prin pădure. Târziu, în noapte, se întorceau la coliba împletită, din jurul arborelui. Legătura tainică pe care discipolul şi-a făcut-o cu arborele îl ajuta să-şi limpezească mintea şi să-şi liniştească sufletul.
Fiecare dintre ei înţelegea că puterile primite trebuiau folosite numai pentru a-i ajuta pe oameni să redevină ceea ce fuseseră cândva. Bucuria obţinerii acelor puteri deosebite a fost umbrită întrucâtva de o oarecare stare de apăsare sufletească. Cu toţii au înţeles că asupra lor este o mare responsabilitate, şi că vor avea foarte multe de făcut în viitor.
Cu această uşoară apăsare intra fiecare în mica lui colibă, dar crisparea dispărea repede în momentul când câmpul vital al arborelui îl înconjura. Simţea chiar o stare de afecţiune din partea arborelui. Nu de puţine ori, discipolii adormeau cu mâinele îmbrăţişate în jurul său.
Primele zile treceau uşor. Cu toţii aveau să-şi revină din încercarea la care au fost supuşi în peşteră. Într-una din dimineţi, Zamolxe îi adună pe toţi şi le spuse:
„De azi veţi învăţa graiul ierburilor, arborilor şi florilor. Veţi desluşi apoi leacurile lor şi cum trebuiesc folosite pentru nevoile oamenilor.”
„Noi le ştim de la bendise, spuneau unii discipoli. Multe am aflat de la ele... Ştim care ierburi sunt bune pentru acoperirea rănilor, care sunt bune pentru dureri felurite, pentru fierbinţeala trupului, pentru un somn liniştitor, pentru întărirea trupului, pentru arsuri, umflături, lovituri, tăieri, muşcături, sau alte felurite nevoi. Unele sunt mai bune de luat la lună plină, altele la lună nouă, altele sunt bune de luat ziua, iar altele pe înserat. La fel, unele ierburi trebuiesc culese la lună plină, altele la lună nouă, iar altele când soarele străluceşte puternic.”
„Este bine să ştiţi toate acestea, dar prea mult ajutor nu ştiţi încă să daţi. Mult mai multe lucruri bune vă vor învăţa plantele, florile şi arborii. Ele pot vindeca şi rănile ce nu se văd, nu doar cele care se văd. Aşa cum voi nu vedeţi rădăcinile ierburilor, tot aşa, rădăcinile bolilor trupului nu sunt la vedere. Acele rădăcini sunt în simţirile şi în minţile oamenilor, iar poftele sunt cele care le udă necontenit.”
„E greu de pătruns în minţile şi poftele oamenilor, bunule Zamolxe”, răspundeau ei.
„Chiar aşa să fie?”
„Au aceleaşi apucături ca dobitoacele. Fiecare vrea mai multă avuţie, iar pântecele să le fie mare. Şi când le au din plin pe acestea se luptă pentru întâietate şi fală (ego – n.a.) şi nu-i chip să-i poţi întoarce din drum.”
„Eraţi şi voi odată precum ei. Dar aţi reuşit să încălecaţi pofta şi simţirea.”
„Cu mare greutate am putut încăleca noi pofta şi simţirea, bunule Zamolxe. Nu e chip să-i pui pe oameni la asemenea osteneli. Cine ne va asculta?”
„Rana nu se zgârie, nici nu se apasă, ci se oblojeşte şi se mângâie. Boala sufletului şi a minţii se vindecă numai cu mare băgare de seamă. Nu cu vorba ademeneşti sufletul omului, ci cu fapta şi adevărul. Şi nu prin frică se face schimbarea cea bună, ci prin propriul exemplu şi prin dragostea de bine şi frumos.”
„Dar cum poate binele unuia să nu fie răul altuia, bunule Zamolxe? Când unul râde celălalt plânge şi când unul câştigă altul pierde. Toate acestea se văd necontenit.
„De ce priviţi doar cu un singur ochi? Îi întrebă Zamolxe.
„Totuşi, unul vede o roată plecând, iar altul vede aceeaşi roată venind. Cine vede totuşi mai bine? Lămureşte-ne această vorbă ce ne-ai spus-o mai demult.”
„Dar cel ce este deasupra celor doi? El ce vede?”
„Acelaşi lucru vede, doar că vede mai bine”, spuseră unii dintre discipoli.
„Cel ce împinge roata vede mai bine. El este cel ce are dreptate” spuseră alţii.
„Şi dacă-i scoatem pe cei doi? Ce se vede atunci?
„Doar o roată vedem.”
„Ba mişcarea s-o vedeţi, şi nu roata. Deci mişcarea vede cel ce este deasupra. Cel ce vede doar mişcarea este cel care vede mai bine. Vedeţi deci mişcarea şi veţi desluşi cum să împăcaţi oamenii. Vedeţi mişcarea de dincolo de feţele lor, de puterea lor, de averile lor şi de faptele lor.”
„Dar cum să-i convingem de postire?”
„Mai degrabă convingeţi-i să-şi hrănească mintea şi simţirea. Căci ceea ce mănâncă sufletul şi mintea, aceea mănâncă şi trupul. Nu uitaţi aceasta! Faceţi-i să privească mai des pământul, iarba, florile şi cerul! Faceţi-i să colinde mai des pădurea, dealurile şi munţii! Ele sunt mereu hrănitoare pentru suflet şi minte. Iar apoi, cei ce sunt vrednici de postire, vor posti.”
„Dar nu vor şti ce puteri au în sufletele lor.”
„Nu toţi trebuie să aibă puteri, dar este bine ca toţi să cunoască binele, frumosul, cumpătarea. Nu grăbiţi lucrurile căci rodul îşi dă fructul la vremea sa, nicidecum mai devreme. Semănaţi deci hărnicia, ascultarea, bunătatea, frumosul, cumpătarea, în sufletele lor şi udaţi necontenit aceste seminţe.”
„Ce bine era dacă oamenii ar fi fost precum arborii, iarba sau florile” spuneau ei.
„Cei mici sunt asemenea unor muguri. Sufletele lor tânjesc după bucuria soarelui, după tot ce este frumos, cumpătat, plăcut. Puneţi seminţele acestea în sufletele celor mici. Pregătiţi cu mare băgare de seamă jocurile lor, cântecele lor, şi cu mai mare grijă pătrundeţi în visurile lor. Binele, hărnicia, frumosul, cumpătarea, ascultarea de bătrâni şi de cei înţelepţi, prind repede rădăcini în sufletele lor blânde şi curate.”
„Dar oamenii cresc altfel de cum creşte pădurea. Arborii fac doar soiul lor de fruct, dar oamenii pot face felurite soiuri de fructe. Unele fructe sunt dulci, iar altele sunt amare. Unii stăruiesc să facă roade amare.”
„Întotdeauna rămâne din rod pentru a hrăni rădăcina. Întotdeauna faptele rele ale oamenilor se vor întoarce împotriva lor. Precum floarea se arată înaintea fructului, aşa sunt şi oamenii. Precum v-am spus, învăţând graiul ierburilor, florilor şi arborilor, veţi învăţa să desluşiţi florile ce preced fructele din sufletele şi minţile oamenilor.”
„Este aceasta cu putinţă?”
„Oamenii au obiceiul de-a spune multe neadevăruri, dar ierburile, florile şi arborii nu au acest obicei. Fiecare casă are în jurul ei felurite feluri de iarbă, flori şi arbori. Luaţi seama la cele ce sunt în jurul casei sale. Întotdeauna natura răspunde după cum este sufletul omului şi întotdeauna ierburile, florile şi arborii din jurul acelei case au câte o poveste de spus. Este de folos să folosiţi ce ştiţi de la bendise, dar mai de folos este să ştiţi cum să vindecaţi sufletul şi mintea oamenilor.”
Astfel, Zamolxe şi învăţătorii îi iniţiau pe discipoli în limbajul tainic al ierburilor, florilor şi ierburilor. În acele vremuri (ca de altfel şi în multe localităţi din mediul rural din ziua de azi), în jurul fiecărei case, se puteau găsi felurite feluri de iarbă, flori şi chiar mici arbuşti. Fie că sunt arbuşti sălbatici, fie că sunt fructiferi, aproape la fiecare casă găseai (la fel şi acum) cel puţin un fel de arbust. Discipolii prindeau „limba plantelor” prin intermediul câmpului energetic. Nu degeaba Zamolxe îi îndemnase să-şi construiseră micile colibe în jurul arborilor. Între discipol şi arbore se crea un câmp energetic special şi mulţi puteau accesa imagini despre istoria arborelui şi al zonei cuprinse de câmpul său energetic.
Din vastele cunoştinţe ale vechilor preotese, bendisele mai rămăseseră cu foarte puţine. Aveau doar cunoştinţe elementare despre efectele plantelor, florilor şi arborilor, cu folos numai asupra corpului fizic. Mai aveau ceva cunoştinţe de „tras de spate” (un fel de masaj mai dur) folosindu-se de pietre de râu şi de munte (de mai multe feluri), „descântate” cu felurite fierturi de plante. Pierzându-se tehnicile folosite de vechile preotese, bendisele nu mai puteau accesa energiile subtile ale regnului vegetal.
Zamolxe fusese iniţiat în desluşirea limbajului secret al plantelor încă din prima tinereţe (înainte de-a pleca alături de Pitagora la Crotona), de la unul din preoţii lui Demetra (cei care oficiau misterele de la Eleusis). Aceştia erau urmaşii vechilor preotese dacice, alungate în urma teribilului conflict avut cu o mie de ani în urmă. Totuşi, nu iniţierea a fost cea mai importantă, căci şi preoţii lui Demetra (zeiţa agriculturii) pierduseră foarte mult din cauza nerespectării tehnicilor folosite de vechile preotese dacice, cât mai ales zona respectivă era importantă. Preotesele au ales o zonă specială a Greciei, în care curenţii telurici aveau o anumită convergenţă cu cele elementale. În aceste condiţii, iniţierile erau avantajate din toate punctele de vedere. Iniţierea, deşi ajunsese să fie mai mult formală în acea perioadă, datorită structurii speciale a corpului spiritual al lui Zamolxe, şi al curenţilor energetici din zonă, i-a cauzat acestuia o veritabilă „furtună interioară”, şi a fost pentru el ca o veritabilă experienţă iniţiatică. Zamolxe a avut parte de o iniţiere destul de dură în accesarea şi controlul energiilor regnului vegetal, dar graţie corpului său spiritual foarte puternic, a reuşit să treacă cu bine de încercare.
Misterele de le Eleusis mai păstrau (în preajma anului 500 î.Hr.) doar puţine lucruri în comun cu vechile iniţieri ale preoteselor dacice. În fapt, era vorba de două iniţieri; una se desfăşura primăvara (pregătirea recoltei), iar cealaltă în decursul toamnei. Procesul se desfăşura în decursul a nouă zile şi cuprindea purificarea (conform tradiţiei erau necesare nouă zile de post), sacrificarea şi iniţierea propriu-zisă. Din păcate, în decursul timpului, lucrurile au decăzut enorm. Preotesele nu mai respectau tehnicile folosite in şcolile vechilor preotese, prin urmare, pierduseră legătura cu elementele şi forţele regnului mineral, vegetal şi animal. Nemaiavând controlul asupra forţelor subtile, şi fiind lipsite de protecţia amazoanelor, preotesele au fost înlocuite în timp de preoţi bărbaţi. Nici aceştia nu puteau accesa forţele elementale şi nici energiile regnurilor inferioare, dar aveau abilitatea de a se folosi de temerile populaţiei în combinaţie cu anumite forme de impresionabilitate (datorită ritualurilor extravagante şi a sacrificiilor de animale). Unii preoţi eleusini aveau capacitatea de a se folosi de toate aceste manifestări astfel încât să determine „mişcări” în psihomentalul populaţiei. Datorită acestui lucru, fenomenele de tip placebo erau frecvente, şi astfel misterele şi preoţii de la Eleusis au rezistat multe sute de ani.
Purificarea ajunsese să fie practicată formal, astfel că se consumau alimente în perioada de pregătire, dar ele erau purificate printr-o „binecuvântare”. Sacrificiile erau şi ele formale; în loc să fie sacrificate una sau mai multe caracteristici animalice din om (lăcomia, frica, agresivitatea, viclenia, poftele carnale etc.), erau sacrificate animale. Iniţierea consta numai din recitarea unor strofe considerate sacre şi participarea la ritualuri simbolice.
Cum era de aşteptat, Cronos (zeul timpului) şi-a depus pecetea asupra acestor mistere, iar în sec. 4 d.Hr. Împăratul roman Teodosiu le-a interzis.
Din cauza faptului că Zamolxe a avut parte de o iniţiere dură, (nefiind pregătit în prealabil), a hotărât ca discipolii lui să fie iniţiaţi în accesarea şi controlul energiilor regnului vegetal printr-o formă (tehnică) mult mai blândă. Cheia o constituia armonia elementelor în trup, minte şi suflet. La fel s-a petrecut şi când au avut parte de iniţierea în energiile telurice. Dacă atunci discipolii simţeau că vatămă pământul dacă mai calcă pe el (datorită centrelor energetice din talpă, care erau foarte puternic activate), acum iniţierea le dădea impresia că nu mai au nevoie de hrana fizică. Simţeau că sunt alimentaţi permanent prin intermediul ombilicului (alt centru energetic) de către pădure. În realitate, iniţierea era îndelung pregătită (fizic, energetic, emoţional, mental), iar „ombilicul energetic” era apoi instantaneu activat. Şocul era minim pentru discipol, iar Zamolxe şi învăţătorii ştiau, datorită simţurilor specifice, când un discipol este pregătit pentru a primi iniţierea.
Din punct de vedere fizic şi energetic, discipolul nu era suspus niciunui risc, însă din punct de vedere emoţional şi mental, puteau exista probleme. Conexiunile energetice cu regnul vegetal aveau darul de a amplifica foarte puternic dinamica proceselor psihoemoţionale şi, adeseori, era nevoie de prezenţa lui Zamolxe sau a învăţătorilor.
Surplusul de energie preluat de la regnul vegetal, amplifica totodată şi energia căpătată din spaţiul elemental, iar toate acestea alimentau extrem de puternic procesele psihomentale ale discipolului. Prin urmare, acesta trecea prin dese episoade de transă în care avea parte de conectări involuntare cu forţele naturii. Conectarea la energiile regnului vegetal determina chiar ieşiri involuntare din trup ale corpului energetic, iar discipolul era în acest timp într-o permanentă stare de beatitudine. Exista un risc major ca discipolului să-i fie „defazate” structurile corpului energetic şi mental (putea rămâne un „visător” pentru tot restul vieţii, fiind total rupt de realitate). Pentru a-i veni în ajutor, Zamolxe şi învăţătorii căutau să-l „împământeze” cât mai mult cu putinţă. Astfel, îl izolau de ceilalţi şi îi era incapacitată vederea. Discipolul era nevoit să-şi amplifice simţurile corpului fizic şi să realizeze forţat împământarea. De obicei, împământarea dura 20-30 de zile, iar discipolul se folosea pentru orientare doar de auz, pipăit, miros şi memorie (capul îi era acoperit cu o glugă în tot acest timp).
În perioada următoare, discipolii călătoreau foarte mult în zonă, şi intrau în contact direct cu toate felurile de iarbă, plante, flori, arbori. Fiecare plantă avea un anume miros energetic, o caracteristică aparte, o „semnătură” unică. Discipolul memora fiecare stare în parte, determinată de conexiunea directă. Pas cu pas, discipolul descoperea limbajul lor special.
După ce realiza stabilizarea corpului energetic, şi reuşea să controleze energiile regnului vegetal, discipolul învăţa foarte rapid să „decodifice” energia fiecărei plante, a fiecărei flori, a fiecărui arbore sau a fiecărei plante. Era necesar doar să-şi exprime intenţia cu privire la plantă (orice plantă ar fi fost din regnul vegetal), iar aceasta se „deschidea”. Când întâlnea o persoană bolnavă, discipolul se conecta la energiile regnului vegetal şi îi apărea în planul mental imaginea plantei (sau mai multe plante) care l-ar fi putut ajuta pe respectivul bolnav. Dacă era într-o altă zonă, pe care discipolul n-o cunoştea, exista un fel de atracţie magnetică pentru planta care îi era de folos. Se deplasa după instinct în zona exactă unde se afla respectiva plantă. După iniţiere, discipolul nu avea nevoie să înveţe nimic despre plante de la alte persoane.
În cele din urmă, toţi discipolii treceau cu bine de iniţierea în accesarea şi folosirea energiilor regnului vegetal. Întreg procesul dura câteva luni; începea cu legătura specială pe care discipolul o făcea cu energia arborelui (de care era împletită coliba), urmau călătoriile din jurul zonei urmând exact anumite trasee energetice speciale (ale regnului elemental şi vegetal) şi apoi se realiza convergenţa acestor energii în structurile energetice şi psihomentale ale discipolului. Convergenţa energiilor se realiza cu ajutorul altor formule „magice”. Deşi acest cuvânt pare să stârnească zâmbete pe feţele celor mai mulţi oameni, formulele magice aveau o putere de pătrundere uriaşă. Formula „magică” avea darul de a angrena energiile subtile, atât prin intermediul cuvântului cât şi prin intermediul formei, culorii şi apoi a energiilor.
Prin aceste formule se accesau energiile regnului elemental şi vegetal. La fel ca formulele folosite la accesarea elementului pământ (prezentate când am relatat despre iniţierea în elemente), şi acum am avut parte de stări deosebite. Mai jos am să prezint câteva astfel de formule.
„Florile schimbă şoapte cu soarele”
La început, discipolul folosea această formulă ca o simplă mantră. Rostirea ei aducea stabilitate şi calm în zona psihomentală (datorită folosirii repetitive a sunetelor). Ulterior, foloseau formula şi în gând, concomitent cu alte treburi. Se realiza astfel un fel de „gravitaţie” în jurul acestei formule, adică o formă de focalizare mentală în jurul ei. Ulterior, discipolul nu mai folosea sunetele ci doar imaginea, astfel că îşi focaliza atenţia doar asupra acelei imagini, vizualizând cum câmpul de flori era într-o tainică legătură cu soarele (el fiind chiar în mijlocul imaginii). Imaginea determina la rândul ei o „gravitaţie” specifică în zona mentală, astfel că majoritatea gândurilor îi erau focalizate doar către formele şi culorile care erau în conexiune cu imaginea respectivă. Apoi, discipolul trebuia să elimine şi imaginea, urmând să acceseze doar energia procesului natural. Aici era de fapt marele secret; accesarea procesului energetic dintre pământ (câmpul cu flori) şi soare. Întâi se folosea sunetul (repetarea formulei), apoi imaginea (flori-soare), apoi se accesa energia procesuală (conexiunea). Primele două oferă linişte, stabilitate, bucurie, dar conexiunea energetică oferă accesul la energii extrem de puternice. Se intervine în energetica regnului vegetal şi în energia soarelui (a unei părţi, fireşte). Energia florilor conectate la energia soarelui determină mişcări foarte puternice în psihomental.
Doar atât am putut să spun despre această formulă; alte aspecte sunt intuite rapid de către cei care au „deschiderea necesară”!
Prin intermediul acestor energii se pot dezvolta foarte rapid simţuri speciale, care în mod normal (prin evoluţie normală) ar fi durat mulţi ani, sau poate chiar vieţi: echilibru, graţie, eleganţă, frumos, profunzime etc.
Această formulă dezvolta corpul solar, responsabil de manifestările conştientului (memorie, forţă, inteligenţă, perspicacitate, abilităţi dobândite).
Se schimbau apoi formulele:
„Iarba schimbă şoapte cu soarele” – conexiunea energetică aducea abundenţă, vindecare, regenerare, echilibrare, stabilitate.
„Arborii schimbă şoapte cu soarele” – conexiunea energetică aducea echilibru, forţă, vitalitate, stabilitate, încredere.
Alte formule care aveau darul să mobilizeze puternic corpul solar:
„Răsărit şi amurg în sărut de curcubeie” – avea darul de a concentra energiile pozitive din timpul zilei. Imaginea are o influenţă deosebit de puternică pentru corpul mental şi emoţional. Este o formulă extrem de puternică, datorită comprimării temporale şi a puterii de pătrundere a curcubeielor (să nu uităm că, în Vechiul Testament, prin curcubeu, Dumnezeu îşi ţine legământul cu omenirea).
„Blând înveleşte lumina din soare” – conectarea la câmpul vital al soarelui. Se puteau accesa energii foarte puternice.
„Lin mă cufund în faguri de lumină” – avea darul de-a purifica atât interiorul cât şi exteriorul, conectând fiinţa la energiile înalte.
„Stropi de soare înveliţi de rouă” – aducea vitalitate, regenerare, bucuria de a trăi. Această formulă trebuia să fie „simţită”. Dimineaţa, la răsăritul soarelui, se umbla cu picioarele goale peste roua ierbii şi, efectiv, senzaţia resimţită era una deosebită. Prin intermediul acestei formule se accesau energii speciale.
„Florile schimbă şoapte cu luna” – folosea aceeaşi tehnică precum cea expusă mai sus, doar că se foloseşte luna în loc de soare. Pentru a realiza conexiunea energetică cu acest proces (flori-lună), discipolul stătea treaz în nopţile cu luna plină (atunci erau mai puternice energiile lunii).
Formula dezvolta corpul lunar, responsabil de manifestările subconştientului (intuiţie, legături cu vieţile anterioare, talente înnăscute, legături cu planurile subtile sau cu entităţi spirituale, conexiunea la matricea informaţională).
Alte formule:
„Iarba schimbă şoapte cu luna” – mobilizează energiile benefice din subconştient în procesele de regenerare şi vindecare.
„Arborii schimbă şoapte cu luna” – scoate la suprafaţă puterile, informaţiile şi talentele, obţinute în vieţile anterioare.
„Blând înveleşte lumina din lună” – prin această formulă se realizează conexiunea la câmpul vital al lunii. Câmpul vital al lunii determină o creştere puternică a propriului câmp magnetic.
„Stropi de stele ţesute de lună” – formula facilitează accesul la energiile cosmice. Tot prin intermediul astrului selenar se pot accesa energiile celorlalte planete ale sistemului solar. Luna este un fel de guvernator, în relaţia cu Pământul, pentru energiile sistemului solar.
„Luna ţese cu fir de lumină” – mobilizează aspectele pozitive din subconştient. Ajută mult la regenerarea ţesuturilor vătămate.
Alte formule utilizate pentru accesarea energiilor sublime:
„Stropi de lumină coboară din stele” – se pot accesa energiile subtile ale constelaţiilor zodiacale.
„Cuprind în suflet muguri de curcubeu” – ajută la obţinerea stării de detaşare, liniştire, bucurie etc.
„Colind luminos cu vântul pe dealuri” – este un bun calmant pentru psihomental.
Aceste formule au un efect benefic chiar dacă nu se reuşeşte conexiunea la procesul energetic. Doar folosindu-se sunetul (la modul repetitiv) şi imaginea formulei (efect mai puternic) se pot accesa energii puternice şi, de asemenea, se poate realiza stabilizarea planului psihomental. Conexiunea energetică este foarte greu de realizat atunci când sunt puternice dereglări în planurile energetice subtile, (alimentaţie dezechilibrată, pasiuni carnale, dezechilibrări în planul psihomental, temeri diverse etc).
Toţi discipolii reuşeau în cele din urmă să acceseze şi să controleze energiile regnului vegetal. Astfel trecea primul an, iar toamna târziu discipolii aveau să părăsească micile lor colibe, şi să purceadă apoi spre comunităţile de oameni. Se despărţeau cu mare greutate de pădure, dar trebuiau să-şi urmeze drumul. Urmau să pună în practică toate cele ce învăţaseră.
Oamenii, atât ai locului cât şi din alte ţinuturi îndepărtate, îi aşteptau cu mare bucurie şi mai ales cu speranţa că le vor fi rezolvate problemele fizice şi durerile sufleteşti. Doar atunci discipolii puteau simţi cu adevărat că este mai multă bucurie în a dărui decât în a primi. Deşi nu cereau niciun preţ pentru cele ce făceau, grupul primea cosoni, obiecte de aur şi argint, ţesături, unelte, hrană şi multe lacrimi de mulţumire. Unii veneau chiar din zone foarte îndepărtate, de la multe zile de mers.
Fiecare învăţător, alături de grupul său de câte şapte discipoli, pleca separat spre câte o regiune a Daciei, urmând a pune în practică toate cele ce au învăţat în decursul anului. Deşi bendisele şi preoţii lui Gebeleizis (zeul fulgerului şi al tunetului) nu-i aveau la inimă pe discipolii lui Zamolxe, fiind mult mai tineri şi mai înzestraţi decât ei, erau nevoiţi să le recunoască puterile deosebite. De multe ori învăţătorii, şi chiar discipolii, reuşeau să vindece boli grave pe care bendisele sau preoţii lui Gebeleizis nu reuşeau cu niciun chip să le rezolve. Chiar şi pe unii dintre ei i-au vindecat de felurite boli sau dezechilibre energetice.
Dar nu oblojirea rănilor era preocuparea lor principală şi nici vindecarea sau alinarea feluritelor boli. Altele îi interesau pe Zamolxe, învăţători şi discipoli. Comunităţile independente de daci şi geţi erau formate din aproape 2.000 de aşezări, cuprinzând în total peste 5 milioane de oameni. În urmă cu circa 1.000 de ani, odată cu plecarea unei bune părţi a populaţiei dacice (un grup spre Est – India, altul spre vest – peninsula italică, plus altele mai mici spre sud – Elada, Fenicia, Mesopotamia), şi apoi ca urmare a devastatorului război dintre societatea matriarhală şi societăţile patriarhale din jur, dacii şi geţii au decăzut enorm, din absolut toate punctele de vedere. Majoritatea cetăţilor mari şi foarte puternice, construite de la zero de către vechile preotese, fuseseră distruse din temelii. Aceste cetăţi erau considerate ca fiind cele mai puternice din acea perioadă, fiecare având drumuri pavate, canalizare, pieţe, manufacturi, iar furnalele lor erau cele mai avansate din lumea antică.
Din cauza exodului şi al devastatorului război, populaţia rămasă s-a retras în zonele relativ sigure de la poalele munţilor. Acest lucru a determinat o degradare accentuată a societăţii în tot ansamblul ei. Foarte mulţi ajunseseră să trăiască într-o sărăcie cruntă, fărădelegile erau frecvente, iar amintirile despre vechea societate matriarhală erau considerate fabulaţii de către cei mai mulţi. Zamolxe şi-a dat seama că dacii fuseseră loviţi în cel mai sensibil loc, anume, în credinţa în propriile puteri. Conducătorii comunităţilor şi ai aşezărilor mici nu erau deloc preocupaţi de viitor, ci erau interesaţi doar în a reuşi să adune vara şi toamna toate cele necesare pentru a trece cu bine de iarnă.
Astfel stând lucrurile, Zamolxe a înţeles că pentru construcţia unei noi societăţi, trebuia ca totul să fie început de la zero. Ştia că nu poate face foarte multe pentru generaţia curentă, astfel că s-a preocupat mai mult pentru pregătirea şi schimbarea noilor generaţii.
Planul avea să se desfăşoare în trei etape.
În prima etapă trebuia să formeze cât mai mulţi învăţători cu putinţă. Pentru a forma prima generaţie de „ridicători de patrie” avea nevoie de câteva mii de discipoli, ceea ce ar fi presupus cel puţin 15-20 de ani de pregătire.
În a doua etapă, trebuia să convingă o parte a populaţiei să revină la zonele de deal şi de şes, deoarece acestea erau foarte importante pentru dezvoltarea economică, administrativă şi culturală a comunităţilor. Deplasarea unor mase mari de oameni către alte zone (deal şi şes) este un lucru deosebit de dificil şi de riscant. Zamolxe reuşise să decodifice geografia reţelelor energetice elementale şi vitale ale spaţiului geto-dac, şi cunoştea zonele care ar fi fost propice pentru dezvoltarea armonioasă a comunităţilor.
În a treia etapă, urma să pună bazele pentru a realiza unirea tuturor comunităţilor de geţi şi daci, precum şi a celor de neam apropiat, într-un mare şi puternic stat (realizat parţial de Burebista).
Pentru a pune în aplicare primul plan (formarea a mii de discipoli) Zamolxe, învăţătorii şi prima generaţie de tineri discipoli aveau de semănat foarte multe „seminţe”.
Ştiau de asemenea că munca lor trebuia să fie discretă, că nu trebuiau să se impună ca şi conducători, nici nu trebuiau să adune bogăţii sau să se evidenţieze prea mult într-un anume fel. Era necesar ca fiecare aşezare să aibă cel puţin un discipol care să fi trecut de primele două trepte. Acesta avea datoria să ridice aşezarea din umbră, pas cu pas, acţionând pe căi tainice şi folosindu-se de toată înţelepciunea acumulată în perioada pregătirii. Munca lui era uriaşă şi trebuia să ţină cont de toate caracteristicile specifice ale unei aşezări. Vindecările erau trecute pe plan secundar. În principal, discipolul (viitorul învăţător) trebuia să le redea oamenilor credinţa în propriile puteri, să-i determine să privească cu mare încredere în viitor, să le dezvolte cultul muncii şi al onoarei, să-i determine să-şi deschidă inimile şi minţile către minunile naturii.
După ce lăsau multe „seminţe”, şi aduceau multe bucurii în comunităţi, vindecând şi aducând liniştea şi pacea în sufletele multor oameni, învăţătorii şi discipolii se adunaseră cu toţii la poalele unui munte. Apoi Zamolxe le spuse:
„A fost un an greu pentru toţi, dar şi frumos totodată. Multe aţi învăţat şi multe puteri aţi deprins. Văzând cu toţii toate cele ce sunt în mijlocul fraţilor voştri, ştiu că vă apasă pe suflet o mare greutate. Multe sunt de făcut şi puţini suntem. Seminţele ce le-aţi semănat vor da roade şi fiecare veţi avea de cules. Puterile ce le-aţi primit vor fi încununate de pricepere şi înţelepciune. Vom purcede în acest an la un alt drum. Nu veţi mai primi alte puteri, dar vă veţi mări înţelepciunea şi veţi deprinde limpezimea, echilibrul, simţul măsurii timpului şi al creşterii lucrurilor. Fără acestea, puterile voastre nu sunt de folos lumii şi nici roade bune nu vor da în timp.”
„Să începem de acum, bunule Zamolxe, răspunseră discipolii. E greu să vedem mizeria şi neştiinţa părinţilor şi fraţilor noştri. Ne doare sufletul când ştim ce puteri ascund oamenii în sufletele lor, iar ei suferă mai rău ca dobitoacele.
„Să nu lăsaţi tristeţea în suflet, căci toate sunt aşa cum trebuie să fie.”
„Dar vieţile lor sunt irosite în zadar. Mulţi nu vor mai putea cunoaşte bucuria unui suflet împlinit. Ce viaţă este aceea când nu poţi auzi şoaptele munţilor sau cântecele apelor, când nu poţi simţi tăria focului ori nu poţi cuprinde înţelepciunea vântului? Irosită este viaţa care nu a gustat mierea soarelui, sufletul nu i-a fost ţesut de lumina lunii sau pielea nu a simţit căldura vântului mângâiată de lumina din flori şi copaci.”
„Dragii mei, Lumina Focului Viu şi Veşnic este în fiecare şi în acelaşi loc se reîntoarce după moarte. Ce poate fi în afara Focului Viu? Nimic nu este! Voi credeţi că cel ce priveşte prin ochiul celui ce suferă este diferit de cel ce priveşte prin ochiul celui ce se bucură? După ce vor părăsi trupurile, se vor reîntoarce în Marele Foc Viu şi apoi vor reveni printre oameni, privind iarăşi lumea, dar prin alţi ochi. Aşa a fost de când e pământul şi omul, şi aşa va fi şi când nu va mai exista pământul şi omul. Nu fiţi cu sufletul îngreunat, căci cel ce priveşte acum prin ochii cei trişti se va întoarce pentru a privi prin ochi veseli.”
În următorul an discipolii aveau să-şi dezvolte multe alte capacităţi deosebite. Limpezimea minţii şi simţul echilibrului erau primele deprinse. În acest sens, Zamolxe întocmise o serie de tehnici prin care discipolii îşi exersau aceste capacităţi.
Se stabiliseră într-o zonă de şes, la marginea unui râu, unde era abundenţă de nisip. Amenajaseră mai multe terenuri cu nisip fin şi în acele locuri aveau să exerseze o serie de exerciţii, prin care le erau dezvoltate capacitatea de concentrare, detaşarea, atenţia distributivă, capacitatea de coordonare şi autocontrolul gândurilor. Exerciţiile solicitau foarte mult efort psihic şi mental din partea discipolilor, dar rezultatele erau pe măsură.
„Mintea este cea care îl ridică pe om mai sus de dobitoace şi tot ea este cea care îl poate coborî mai jos de ele, dacă se împresoară cu poftele trupeşti, fala şi trufia. Trebuie deci ca mintea să fie luminoasă, curată şi cumpătată. Când pântecele e curat, iar simţirea e potolită de lăcomie, poftă trupească, trufie şi dorinţă de întâietate, mintea se limpezeşte asemenea izvorului. Dar izvorul se supune celor pământeşti şi deseori este tulburat de elemente. Căci totul pe pământ se supune urcării şi coborârii, plinului şi golului, măririi şi micşorării, întăririi şi slăbirii. Trebuie deci ca mintea voastră să fie bine aşezată, iar limpezimea ei să nu fie tulburată de acestea.”
Într-o primă parte, discipolii îşi schimbau activităţile din timpul zilei cu cele din timpul nopţii, conştientizând faptul că într-un fel lucrează mintea şi simţirea pe timpul zilei, şi cu totul altfel pe timpul nopţii. Schimbarea de bioritm se făcea de la o lună plină la alta. Toţi discipolii învăţaseră deja să acceseze energiile solare şi lunare, dar nu ştiau încă să se folosească de ele pe planuri mai subtile. Zamolxe îi îndemna să-şi observe liniştea minţii şi cum este ea tulburată de alte gânduri. Deseori le spunea:
„Mintea este jucăuşă, nu vă împotriviţi glasurilor şi imaginilor ce o răscolesc, căci şi ea, asemenea elementelor, se supune urcării şi coborârii, măririi şi micşorării, plinului şi golului, întăririi şi slăbirii. Simţirea aduce şi ea osteneală minţii şi o tulbură cu durerile trecutului şi fricile viitorului sau cu aşteptările poftelor de mărire şi întâietate în faţa celorlalţi. Atât cele ce sunt plăcute cât şi cele ce nu sunt plăcute tulbură necontenit minţile oamenilor. Luaţi seama la toate acestea.”
Discipolii erau apoi învăţaţi să discearnă care sunt aspectele pozitive, dar şi negative, ale influenţelor solare şi lunare, şi cum pot fi ele influenţate de către virtuţi (iubire, voinţă, curaj, răbdare, modestie). Cele cinci virtuţi erau uneltele principale cu care lucrau discipolii. Acestea, cu ajutorul limpezimii, simţul echilibrului, simţului timpului şi al creşterii lucrurilor, puteau aduce bucuria, liniştea, mulţumirea, belşugul şi armonia printre oameni.
De multe ori, Zamolxe le spunea:
„Primele ce trebuiesc învăţate sunt ascultarea, hărnicia, cumpătarea, mulţumirea, blândeţea, adevărul şi bunătatea. Prin ele, sufletul şi mintea se pregătesc pentru a răspândi iubirea, pentru a întări voinţa, pentru a creşte curajul, pentru a deprinde răbdarea şi pentru a face să strălucească modestia. Toate acestea sunt mişcate de pământ, apă, aer şi foc, iar ele sunt învelite de soare, de lună şi de stelele cerului, şi toate sunt cuprinse de mintea omului. De aceea mintea trebuie ascuţită, limpezită şi ridicată spre culmile cerului pentru a desluşi întreaga vedere a împărăţiei omului. Căci omul este împărat peste toate acestea.”
Deşi discipolii aveau deja, graţie încercărilor grele din primul an, o bună capacitate de autocontrol psihomental, în timpul vegherii asupra minţii (meditaţiei) discipolii se confruntau adesea cu dezordinea mentală. Nu de puţine ori Zamolxe şi învăţătorii erau întrebaţi:
„Dacă vrem să punem stavilă unui gând ce curge într-una, mai multe vin dinspre alte părţi. Apa o putem mişca, ba chiar o putem opri un timp, dar gândul îşi face loc şi din stânga, şi din dreapta, şi din faţă şi spate, şi de sus şi de jos.”
„Lăsaţi gândul să se desfăşoare. Nu vă opuneţi gândurilor, căci nu e chip să le cuprindeţi, nici să le măsuraţi, nici să le puneţi unde vreţi. Luaţi seama ce putere le pune în mişcare. Ţineţi seama de cele ce v-am spus. Nu încercaţi să opriţi gândul, ci căutaţi să desluşiţi care gând este mânat de pământ, care este mânat de apă, de vânt sau de foc. Căci toate acestea îşi au gândurile lor şi toate îşi au rostul lor. Desluşiţi apoi care gânduri tulbură din trecut şi care sunt trimise de viitor. Şi apoi desluşiţi care sunt pentru urcare şi care sunt de coborâre, care sunt de umplere şi care sunt de golire, care sunt de mărire şi care sunt de micşorare, care sunt de întărire şi care sunt de slăbire. Desluşindu-le rostul, veţi vedea că nu vă vor mai tulbura, căci mintea voastră va fi deasupra lor şi liniştea cerului va fi în mintea voastră.”
Astfel stăruiau discipolii zile bune în observarea minţii lor şi multe lucruri noi aveau să afle. Unii dintre ei observau că acelaşi gând putea fi de urcare, dar în acelaşi timp era şi de coborâre.
„Bunule Zamolxe, spuneau ei, un ochi este în stânga şi altul este în dreapta, dar vedem totuşi cu amândoi. Aşa sunt şi gândurile, unul este când în stânga, când în dreapta, când umple, când goleşte, când întăreşte, când slăbeşte, când coboară, când ridică.”
„Atunci să dăm de lucru şi într-o parte şi în cealaltă, şi vom vedea cum vor mai zbura şi ce putere le-or mai mâna”, răspunse Zamolxe.
„Cum să facem asta?”
„Vom lega gândurile de trup şi le vom priponi cu voia.”
Astfel, îi pregătise pentru primul set de exerciţii. Fiecare dintre ei primea două beţe şi trebuia să deseneze pe nisip, cu amândouă în acelaşi timp, diverse forme. La început scrijeleau pe nisip aceeaşi formă, cu amândouă braţele, în acelaşi timp. Începeau cu forme simple (cerc, triunghi, dreptunghi) şi continuau apoi cu forme din ce în ce mai complexe. La primele încercări trebuiau să deseneze formele (în acelaşi timp) pornind din acelaşi punct. Apoi, acelaşi desen trebuia executat începând din puncte diferite, dar trebuiau să termine figura în acelaşi moment. După o oarecare perioadă de antrenament trebuiau să scrijelească desene diferite cu amândouă beţele, în acelaşi timp. Fiecare dintre ei primea o bucaţică de lemn sau de piatră, pe care erau desenate figurile ce le aveau de scrijelit pe nisip, iar ei trebuiau să le traseze întocmai în acelaşi timp. Desenele erau combinate, având atât forme drepte cât şi forme curbe. Unii desenau mai bine cu stânga, alţii cu dreapta, unii deformau figurile, căci le era greu să deseneze forme drepte, alţii aveau probleme cu desenatul figurilor curbe, iar altora le era foarte greu să se sincronizeze.
„Unde îţi sunt gândurile acum?”, întreba Zamolxe pe unul dintre ei.
„N-am timp de gânduri acum, căci simt o mare fierbinţeală în cap” spuse acela.
„Nu credeam să fie atât de greu a face asta”, răspundea altul.
Seara, cu toţii erau istoviţi de efortul de peste zi. Erau foarte miraţi de greutatea acestor exerciţii, iar unii chiar spuneau că preferă postirea în locul încordării minţii. Zamolxe era întrebat de unii dintre ei:
„De ce ne este aşa de greu? Doar fiecare are desenele în faţă şi doar cu o mână trebuie să scrijelim nisipul. Nici postul nu ne-ar istovi astfel, sau o zi de spart pietre. Nu putem schimba munca?”
„Aveţi voi vreun gând rătăcitor când faceţi asta?”
„E prea mare priponeala minţii. E greu să pătrundă gândurile hoinare când facem asta.”
„Dacă aţi fi făcut doar cu o singură mână, gândurile v-ar fi năpădit iarăşi, dar lucrând cu amândouă, v-aţi potolit gândurile.”
„Dar mintea şi mai rău se istoveşte.”
„Cu mare folos se istoveşte. Şi se va mai osteni multe zile de acum înainte. Nimeni nu va pleca de aici până nu va trece de aceste încercări. Acesta este postul minţii şi trebuie să-l deprindeţi bine, căci vă va da simţul echilibrului, va aduce limpezimea în minte şi buna vedere a celor ce se văd mai greu.”
Zilele treceau cu mare greutate, căci efortul în sine era într-adevăr foarte mare. Unii reuşeau să realizeze desenele mai bine şi mai rapid decât alţii, iar acest lucru le dădea speranţă tuturor.
Când în cele din urmă reuşeau să termine cu toţii exerciţiul, în care desenele erau făcute sincron şi fără a fi deformate, Zamolxe şi învăţătorii îi puneau să facă acelaşi lucru, cu deosebirea că desenele trebuiau făcute pe lateral. Aveau la vedere doar desenele ce le aveau de făcut, dar nu puteau vedea ceea ce ieşea pe nisip. Acest exerciţiu era mult mai dificil iar unii chiar aveau uşoare căderi nervoase. Nesincronizările şi mai ales deformarea desenelor erau frecvente. Desenele erau foarte greu de corectat, căci nu aveau voie să privească decât atunci când terminau, şi aveau puţin timp la dispoziţie.
Pas cu pas, cu foarte mult efort, fiecare avea să descopere unde anume are probleme. Zamolxe şi învăţătorii erau aproape de ei, urmărind cu foarte mare atenţie unde greşeşte fiecare, şi care sunt cauzele. Desenele erau întocmite de Zamolxe în aşa fel încât să lase descoperite problemele şi dezechilibrele legate de aspectele solare şi lunare (masculin–feminin, expansiune–contracţie, acţiune–reacţiune, oscilaţie–continuitate). Toate acestea se vedeau în felul cum desenele erau deformate când erau scrijelite pe lateral. Unele mici probleme ieşeau în evidenţă la primul exerciţiu iar alte probleme sau dezechilibre (mai subtile) ieşeau în evidenţă la al doilea exerciţiu.
După acest set de exerciţii istovitoare urma un altul, cel puţin la fel de greu. Adunaseră mult nisip de pe malul râului şi l-au împrăştiat peste un câmp din apropiere. Au împărţit terenul în câteva perimetre de formă pătrată, fiecare având în jur de 50-60 metri pe latură.
Exerciţiul ce-l aveau de făcut semăna puţin cu cel de dinainte. Discipolul primea o figură desenată pe o piatră şi apoi se deplasa în interiorul perimetrului imitând desenul. Capul i se acoperea cu o glugă mare astfel că vederea îi era incapacitată. Urmele pe care le lăsau pe nisip trebuiau să coincidă cu figura. Se foloseau doar de simţurile interne. Încercarea nu trebuia să dureze mult şi odată porniţi nu aveau voie să se oprească până la sfârşit.
La fel ca la exerciţiile cu beţele, la început se executau doar figuri simple. Atât formele drepte cât şi cele curbe trebuiau executate foarte bine. Apoi, se trasau figuri compuse. Dacă, de regulă, la primul exerciţiu (cel cu beţele) erau necesare 30-40 secunde, la acest exerciţiu nu trebuia să se depăşească 6-10 minute. În acest timp mintea era extrem de concentrată, trebuind să ţină seama de figura de executat şi de timpul scurt, iar coordonarea dintre minte şi trup trebuia să fie foarte bună. Fiecare discipol primea câte o astfel de figură încă de la începutul zilei, iar discipolul exersa singur figura în câmpul din apropiere până să-i vină rândul s-o execute pe nisip.
Efortul făcut de discipol era imens. Concentrarea era atât de puternică, încât mulţi dintre ei uitau efectiv de trecerea timpului. Figurile trebuiau executate atât mergând cu faţa înainte cât şi cu spatele.
Până la urmă reuşeau cu toţii să treacă de aceste teste, dar efortul făcut era uriaş. Zamolxe şi învăţătorii ştiau că dificultatea acestor exerciţii avea rolul de a disciplina minţile discipolilor. Pe de altă parte, prin intermediul greşelilor (executări greşite ale formelor curbe, drepte sau alte neconcordanţe) aveau să scoată la suprafaţă dezechilibre subtile care, în alte condiţii, erau foarte greu de sesizat.
Prin aceste exerciţii istovitoare, discipolii reuşeau să realizeze o bună capacitate de concentrare, o foarte bună „împământare”, detaşarea de alte gânduri, echilibru psihomental şi un foarte bun simţ al măsurii. Erau cele mai grele exerciţii, dar rezultatele erau pe măsura efortului. Discipolii simţeau efectiv cum liniştea şi detaşarea cuprinde tot spaţiul lor interior.
„Toate cele ce sunt afară trebuiesc cu mare grijă aduse înăuntrul vostru, şi cu aceeaşi grijă trebuiesc iarăşi scoase afară”, le spunea adesea Zamolxe. Precum arborii sorb ţărâna, apa, focul şi vântul, şi apoi îşi ţes trupul cu ele, aşa trebuie să faceţi şi voi. Fiţi rădăcini pentru semenii voştri, şi să ridicaţi cu măsură comunitatea. Iar asemenea rădăcinilor, să nu fiţi la vedere când faceţi toate acestea...”
După aceste exerciţii, discipolii se cufundau din ce în ce mai des în liniştea de dincolo de minte. În acelaşi timp, simţeau pentru prima dată că ceva-cineva-altceva pare a privi prin ochii lor. Ar fi vrut să spună despre ce anume ar fi vorba, dar nu-şi găseau cuvintele. Zamolxe le spunea:
„Nu trebuie să spuneţi nimic pentru că nu sunt cuvinte pentru a descrie pe cel ce priveşte prin ochii voştri. Ce cuvinte pot cuprinde necuprinderea?”
Unii dintre discipoli aveau străfulgerări din vieţile anterioare. Se vedeau în alte vremuri, în alte trupuri, trăind alte evenimente. Imaginile le erau întrerupte de izbucniri de lumină. Zamolxe îi ajuta să treacă peste aceste experienţe, spunându-le că Focul Viu a privit prin mulţi ochi înainte de a privi prin ochii lor şi o va mai face şi după ce ei vor pleca dintre cei vii.
„Nu carnea este vie, ci cel ce priveşte prin ochii voştri este viu. Prin El se însufleţeşte trupul.”
„De ce stă ascuns? De ce se pune dincolo de trup şi dincolo de minte?”, întrebau ei.
Zamolxe păstra tăcerea...
La fel şi ei...
Într-un amurg de zi de vară, Zamolxe avu o viziune extrem de puternică. Acelaşi chip enigmatic, ce-i apăruse într-o noapte la Crotona, i s-a arătat din nou. Acum însă viziunea a fost cu mult mai puternică. Dincolo de chipul misterios, lui Zamolxe i se arată drumul spre muntele ce ascundea mirifica piramidă de lumină. În acel moment, o chemare puternică se aprinse în sufletul lui. Nimeni şi nimic nu putea rezista chemării muntelui de lumină.
Era de fapt chemarea sufletului său. O chemare ce dăinuia de multă, multă vreme.
Astfel stând lucrurile, Zamolxe i-a adunat pe toţi în jurul său şi le-a spus:
„Am să plec o vreme dintre voi. Trebuie să urmez o chemare de demult.”
Învăţătorii şi discipolii au înţeles că nu era chip să fie oprit. Sperau să obţină mai multe răspunsuri. Văzându-i abătuţi, Zamolxe le spuse:
„Trei primăveri am fost un singur trup. Ochii vi s-au deschis, simţurile le-aţi potolit, mintea vi s-a limpezit şi puteri mari aţi primit. Pe toate le-aţi plătit prin truda voastră. Continuaţi ceea ce am început! Acum sunteţi cu toţii învăţători! Mergeţi şi adunaţi ceea ce aţi semănat.”
„Unii dintre ei au chemarea de a merge mai departe, spuse unul dintre învăţători. Sunt vrednici pentru a primi mai multă lumină. Ce facem cu ei?”
„Ştiu de ei, răspunse Zamolxe. Ei sunt ridicători de patrie. Când mă voi întoarce, ne vom ocupa de ei. Toate la vremea lor.”
„Când te vei întoarce?”
„Vă voi înştiinţa prin vis. Când veţi primi semnul, să veniţi cu toţii la locul ştiut. Acum, mergeţi printre oameni şi ajutaţi cât puteţi. Vă las cu liniştea munţilor.”
Viziunea l-a determinat aşadar să-şi părăsească discipolii şi învăţătorii, pentru trei ani şi jumătate. În perioada imediat următoare a locuit în apropierea piramidei de lumină. Îndrumat fiind de spiritele superioare, Zamolxe şi-a desăvârşit pregătirea şi, în cele din urmă, a realizat ceea ce se numeşte a doua iluminare (conştientizarea planului divin din care coborâse).
Zamolxe putea pătrunde oricând în interiorul piramidei energetice. Acolo a aflat că el însuşi era în spatele chipului misterios ce-i apăruse în viziune. Era vorba de ultima întrupare din perioada atlantă. Şocul a fost imens...
Zilnic îşi scotea sufletul din trup (călătoriile astrale erau numite în trecut „ieşiri ale sufletului”) şi pătrundea în mirifica piramidă de lumină.
Şi-a văzut toate coborârile în materie şi s-a înfiorat la vederea marii lucrări a omului. A avut acces la programul său cauzal şi a înţeles că misiunea sa era cu mult mai cuprinzătoare decât crezuse iniţial. A putut conştientiza şi lucrările celorlalte unităţi de conştiinţă divină.
Zamolxe urma să creeze o uriaşă mişcare spirituală. Tot continentul urma să fie angrenat într-o dinamică extrem de complexă. A pătruns până la cel de-al patrulea nivel al piramidei din Retezat, reuşind să stăpânească energii extrem de puternice. Era în contact permanent cu entităţile superioare, precum şi cu celelalte unităţi de conştiinţă divină întrupate. Mişcările spirituale generate de ei urmau să cuprindă întreaga lume.
În preajma piramidei de lumină, Zamolxe a stat mai puţin de un an. Conform structurii sale cauzale (pe care el însuşi a întocmit-o) nu era necesar să aibă acces la foarte multe date de acolo. Restul perioadei l-a petrecut în Munţii Orăştiei, în zona construcţiilor megalitice atlante acoperite (piramida şi paralelipipedul). Deşi acestea din urmă sunt construite din piatră, prezintă numeroase elemente de tehnologie atlantă, în interiorul lor fiind foarte multe circuite vibraţionale.
În nenumăratele ieşiri în astral, am detectat câteva centre subterane locuite, printre care una era în zona Munţilor Orăştie. Mi s-a transmis că sunt baze subterane în care activează atlanţi supravieţuitori, dar şi entităţi extraterestre. Aceştia din urmă nu pot rămâne mai mult de câteva săptămâni pe pământ (în situaţii excepţionale pot rămâne luni de zile), căci Geea nu tolerează alte structuri energo-informaţionale în afara celor deja acceptate (din cauza experimentului Fiilor lui Belial). Structurile megalitice atlante sunt protejate de către atlanţii supravieţuitori, dar şi de către entităţi energetice. Acestea sunt un fel de roboţi energetici care au rolul de a devia atenţia şi voinţa celor care încearcă să detecteze aceste centre şi să pătrundă în ele.
Ele nu sunt de nepătruns, în sensul că nu ne sunt interzise, dar există anumite „protocoale de intrare”. Este necesar să se fi atins anumite praguri de conştiinţă. Într-un cuvânt, este necesar să ai o pregătire adecvată. În plus, accesul la acestea se face numai dacă se stăpânesc anumite frecvenţe vibraţionale. Mi s-a mai transmis că sunt trei porţi principale de acces.
Prima poartă presupune activarea cu ajutorul vibraţiei cromatice, adică se intră numai dacă sunt stăpânite vibraţiile superioare frecvenţei violet, dar şi cele inferioare frecvenţei roşii. Acest lucru presupune anumite iniţieri, deci transferuri de energie înalt vibraţională, şi o pregătire pe măsură. Ca să poţi percepe clar aceste vibraţii, trebuie să fii un „maestru al formei şi al culorii”, adică să fii într-un echilibru perfect gând-cuvânt-faptă. Apoi este necesar să fii deasupra fenomenelor de atracţie-respingere şi să fii împăcat cu trecutul şi viitorul.
A doua poartă este sonică (de fapt sunt mai multe porţi sonice). Deschiderea sa presupune anumite cunoaşteri secrete legate de sunet. Nu este vorba doar de sunetul propriu-zis, ci şi de „sunetele ascunse”. Sunetele poartă amprenta multor energii vibraţionale, printre care şi a gândului. Când cineva este pregătit pentru a deschide această a doua poartă, anumite percepţii sonice interioare ghidează aspirantul spre acele „deschideri” dimensionale.
A treia poartă implică „scanarea” psiho-mentalului de către dispozitive energo-vibraţionale (folosindu-se tehnologii bazate pe cristale). Pentru a se trece de această „poartă”, este obligatorie accesarea unor energii de înaltă frecvenţă vibraţională. Aceste energii sunt recepţionate numai dacă se stăpânesc foarte bine dinamicile mentale şi cauzale.
Atlanţii s-au asigurat că nu oricine poate avea acces la instalaţiile vibraţionale din interiorul paralelipipedului şi al piramidei.
Zamolxe a reuşit să treacă de cele trei porţi şi a pătruns apoi în interiorul structurilor. Acolo a avut parte de contacte fizice cu gardienii-atlanţi, dar şi cu entităţi extraterestre. A urmat o muncă deosebit de dificilă, şi anume, formarea unor legături energetice subtile dintre piramida de lumină din Retezat şi construcţiile megalitice din Munţii Orăştiei, conform structurilor energetice ale noului ADN. Apoi trebuiau realizate numeroase conexiuni dintre acestea şi o anumită zonă din regiune. Acea zonă prezenta o convergenţă specială a energiilor telurice, magnetice şi elementale. Respectiva zonă este cunoscută sub numele de Sarmizegetusa Regia. Acolo urma să se construiască o reţea energetică foarte complexă, având conexiuni cu circuitele subtile din piramidă şi paralelipiped.
Toate sanctuarele sacre de la Regia, atât dreptunghice cât şi circulare, au rolul de interfaţă cu circuitele energetice din structurile megalitice subterane. Ca o comparaţie, se poate spune că dacă piramida şi paralelipipedul ar reprezenta unitatea unui calculator, atunci sanctuarele (dreptunghiulare şi circulare) de la Sarmizegetusa sunt tastatura.
Legat de sanctuarele sacre de la Sarmizegetusa Regia, trebuie să fac câteva precizări.
În primul rând, se vehiculează ideea că soarele de andezit era locul unde se oficiau sacrificii umane. Această idee este susţinută de către mulţi istorici „moderni”, şi se bazează pe două aspecte. Pe de-o parte, scrierile lui Herodot afirmă că o dată la patru ani era sacrificat unul dintre ei (fiind aruncat în suliţe) pentru a merge la Zamolxe, iar pe de altă parte, este vorba de orificiul din platforma inferioară a soarelui de andezit, în dreptul canalului de drenaj. Unii istorici consideră că pe acolo se scurgea sângele celui sacrificat. O părere cel puţin ciudată (dacă nu de rea credinţă), bazată pe simpla constatare a existenţei unui orificiu. Cât despre relatarea lui Herodot, adevărul este undeva la mijloc. Într-adevăr, unii daci au deprins acest obicei, ca o dată la patru ani să sacrifice un tânăr, dar el nu era trimis la Zamolxe, ci la Gebeleizis, zeul tunetului şi al fulgerului. Mulţi istorici ai vremii confundau adesea pe Zamolxe cu Gebeleizis. Practica sacrificiului a fost preluată de la celţi; se cunoaşte că practicau în mod frecvent sacrificiile (atât animale cât şi umane). Zamolxe, şi învăţătorii pe care i-a format, nu au instituit asemenea practici aberante. Comunicarea cu forţele naturii sau cu entităţile spirituale se făcea cu totul altfel. Ghizii spirituali mi-au transmis că, înainte de a cădea Dacia (în 106 d.Hr.), unii daci s-au sacrificat, din disperare, în zona sanctuarelor. Dar au fost cazuri izolate.
Herodot a preluat informaţiile de la negustori, iar printre ei informaţiile circulau deseori trunchiat sau chiar contradictoriu. De altfel, informaţii contradictorii apar destul de des în scrierile istoricilor antici. Atât istoricii romani, cât şi greci, îşi încărcau relatările cu o puternică doză de subiectivism, fiecare căutând să-i glorifice pe ai săi, în timp ce restul era catalogat „barbar”. Cu toate acestea, dacii au impresionat pe foarte mulţi istorici antici.
În realitate, soarele de andezit era locul unde se oficia o iniţiere extrem de importantă şi foarte puternică, numită „botezul apei şi al focului sacru”. Prin canalul de drenaj trecea apa a trei izvoare, semnificând curăţirea trupului, sufletului şi a minţii. Din cele trei izvoare a rămas doar unul, care a fost deviat. Orificiul cu pricina era făcut pentru a se scurge apa folosită la ritual. Apa era într-adevăr specială, fiind „informată” (i se ataşa o structură energetică specială) de către învăţătorul-preot. După ce se oficia botezul apei, discipolul era pregătit pentru botezul „focului sacru” sau „botezul luminii”. Era cel mai important moment, deoarece prin intermediul acestui ritual discipolului urma să i să extindă percepţia asupra spectrului cromatic. Iniţierea consta într-un transfer energetic extrem de puternic şi avea loc la lumina soarelui. După această iniţiere discipolul percepea o parte din spectrul infraroşu şi ultraviolet, precum şi energiile specifice lor (percepea clar şi aurele energetice ale fiinţelor).
Cele zece sectoare ale soarelui de andezit reprezintă zece vibraţii ale luminii; şapte dintre ele sunt ale culorilor de bază: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo, violet, iar celelalte trei sunt: alb, argintiu, auriu. Ultimele trei culori sunt foarte importante, semnificând vibraţia pământului, vibraţia lunii şi vibraţia soarelui. După această iniţiere discipolul devenea un învăţător de gradul 3.
Nici vorbă aşadar de sacrificii umane sau animale.
O altă mare nedreptate se referă la Zamolxe şi Decebal. Se spune că Zamolxe, şi mai apoi Decebal, ar fi blestemat acest popor pentru că ar fi părăsit credinţa strămoşească. Exista un interes deosebit de a se inocula în mentalul românului ideea că Zamolxe sau Decebal ar fi blestemat acest pământ, împreună cu locuitorii săi. De ce? Această idee trebuia să pătrundă adânc în conştiinţa oamenilor şi să rupă legăturile subtile cu energiile deosebite ale acestor locuri. Date fiind treptele dificile de parcurs pentru a deveni un învăţător (maestru) zamolxian, a fost mult mai convenabil a se primi titlul (a se citi „harul”) din afară, absolut gratuit, doar pe baza unor ritualuri simbolice, fără niciun fel de pregătire adecvată. Cum nimic nu este gratuit (şi în special puterile subtile), se poate verifica uşor unde au ajuns noii „maeştri”. Transferul de sacralitate, de la fiinţa vie la obiecte neînsufleţite (icoane, moaşte, obiecte etc.) este cel mai mare rău pe care l-au făcut, şi au plătit acest lucru din plin. Au ajuns ce au ajuns (deşi sunt bogaţi şi încă au oarece influenţă) tocmai din cauza acestui fapt. Se cred stăpâni peste spiritualitatea acestor locuri, dar de fapt sunt doar chiriaşi.
Un lucru este sigur, Zamolxe (şi nici Decebal) nu a blestemat acest popor, pentru că el nu avea cum să blesteme. Zamolxe este o fiinţă divină, care ştie că orice om este învelişul Focului Viu şi că orice om rătăcit poate fi adus pe calea cea bună.
Începând cu 2011 „interfaţa” de la Sarmizegetusa Regia va începe să se deschidă din ce în ce mai mult, astfel că fiecare va putea accesa energiile deosebite ale acestui loc. Totodată, accesul la primele trei niveluri ale piramidei energetice din Retezat se va face prin intermediul piramidei şi paralelipipedului din Munţii Orăştiei. Iar accesul la primul nivel se face deci prin interfaţa de la Regia. El este împărţit în alte şapte subniveluri şi prin intermediul lor se pot accesa energii deosebite, care amplifică de şapte ori vibraţiile la care are acces omul. În viitorul apropiat mi se vor transmite detalii despre aceste subniveluri, şi mai ales despre cum se pot accesa vibraţiile aferente (precum şi paşii ce trebuiesc urmaţi).
În cei trei ani şi jumătate, cât a fost Zamolxe plecat, învăţătorii şi primii discipoli au continuat să urmeze aceleaşi învăţături. Niciunul nu s-a reîntors la viaţa de dinainte.
Conform indicaţiilor primite de la Zamolxe, grupul s-a împărţit în alte zece grupuri. Fiecare grup era format din şapte discipoli (consideraţi deja învăţători) şi un învăţător. Toate grupurile urmau să meargă în comunităţi şi să pregătească drumul pentru noii discipoli. Cele zece grupuri şi-au împărţit tot perimetrul ocupat de comunităţile geţilor şi dacilor. În aşezările mici, de până la 2-300 de suflete, stăteau puţine zile, iar în cele mari, de până la 5.000 de suflete, stăteau mai mult. Nu se ocupau numai de vindecări, ci ajutau şi la organizarea comunităţilor.
Niciodată n-au încercat să se substituie conducătorilor locali. Erau extrem de modeşti; se declarau servitorii preoţilor lui Gebeleizis şi ai bendiselor, spunând că este o onoare pentru ei să-i poată servi. Cu toţii au înţeles că modestia (chiar umilinţa) are o extraordinar de mare putere de pătrundere. Ei erau interesaţi doar să semene muguri de lumină în sufletele tinere.
În acelaşi timp, Zamolxe şi gardienii atlanţi, lucrau la conexiunile energetice dintre structurile megalitice şi sanctuarele de la Regia. Nu numai la Sarmizegetuza s-au făcut astfel de conexiuni energetice, ci în aproape toată zona locuită de geţi şi daci (cu precădere în zonele montane). Trebuie spus că un centru puternic este la nord de actualul nostru teritoriu, anume în Ucraina, altul este pe teritoriul Ungariei, altul în fosta Yugoslavie, iar Bulgaria are două astfel de centre.
După aproximativ trei ani şi jumătate, Zamolxe şi gardienii atlanţi, atent supravegheaţi de câteva echipaje extraterestre, au terminat de făcut conexiunile dintre structurile energetice ale construcţiilor megalitice şi centrele speciale din exterior. Cel mai important centru era la Sarmizegetusa Regia.
În foarte scurt timp, după ce s-au realizat conexiunile, cei zece învăţători au fost înştiinţaţi de Zamolxe că a venit vremea să se întâlnească şi să reînceapă ceea ce a fost întrerupt. Primiseră informaţia atât în vis cât şi prin intermediul simţurilor subtile.
Printre oameni circula zvonul că Zamolxe ar fi murit şi din această cauză nu a mai apărut. Preoţii lui Gebeleizis au împrăştiat zvonul că ar fi fost trăznit de către fulgere, ca pedeapsă pentru că l-ar fi supărat pe zeul fulgerului şi al tunetului.
La apariţia sa, lumea a fost cuprinsă de o mare uimire, iar bucuria învăţătorilor şi a discipolilor a fost fără margini. În urma conexiunilor avute cu energia piramidei energetice din Retezat, Zamolxe a avut parte de o serie de transformări fundamentale, între care albirea completă a părului, concomitent cu frăgezirea pielii. Învăţătorii n-au avut niciun dubiu referitor la el, dar au fost oameni care au considerat că nu este el şi că totul ar fi scornit de învăţători şi discipoli, cu scopul de a-i discredita pe preoţii lui Gebeleizis şi pe bendise. Cei mai mulţi oameni considerau că este într-adevăr Zamolxe, iar schimbarea spectaculoasă ar fi semnul că s-ar fi transformat în zeu. Tradiţia despre moşi spunea că aceştia aveau părul alb ca neaua şi pielea ca de prunc. Deşi mulţi spuneau vrute şi nevrute despre revenirea sa, nimeni nu îndrăznea să spună ceva în preajma sa. Zamolxe avea o putere în jurul său, care îi făcea să tacă şi să-şi lase capetele plecate. Cu toţii au remarcat transformările spectaculoase ale lui Zamolxe, însă cei mai uimiţi au fost învăţătorii şi discipolii. Aceştia nu aveau nicio îndoială cu privire la el, dar simţeau că este înconjurat de puteri de nepătruns. Văzându-i cuprinşi de nelinişte, Zamolxe le spuse:
„Vă simt sufletele tulburate.”
„Schimbări mari vedem în tine, spuseră ei. Chiar şi trupul mult ţi s-a schimbat. Multe se vorbesc despre tine...”
„Iată-mă în faţa voastră. Acelaşi sunt...”
„Şi totuşi altul, spuse unul dintre ei. O înfricoşătoare putere simţim alături de tine. Fost-ai atins de zei?”
„Voi ce credeţi?”
„Unii spun că te-ai întors din moarte” spuse altul.
„Alţii spun că nu eşti Zamolxe ce-l cunoaştem, strigă altul. Prea semeni cu moşii de odinioară. Părul ţi-este alb, iar pielea netedă şi proaspătă, asemenea copiilor.”
„Dar inimile voastre ce vă spun?” întrebă Zamolxe.
„Că trebuie să mergem împreună, spuseră unii în acelaşi timp. Inimile noastre ştiu că tu eşti. Dar simţim o putere în tine... o putere care ne sperie.”
„Ce vă sperie mai mult, atingerea zeilor sau ieşirea din strânsoarea morţii?” îi întrebă Zamolxe.
La auzul acestor vorbe, unii s-au cutremurat. Zamolxe, simţindu-i, le spuse zâmbind:
„Mulţi se roagă zeilor însă nicidecum nu vor să le spună păsurile în faţă. Alţii fug de moarte, dar şi mai rău îi sperie lipsa morţii.”
„Deci ai fost atins de zei?”
„Zei suntem cu toţii! Întunecat aşternut s-a aşezat peste inimile voastre...”
„Fost-ai mort şi ai înviat?”
La auzul acestei întrebări Zamolxe izbucnise în râs.
„Voi de ce nu vreţi să gustaţi învierea? Cu adevărat vă spun că nimeni nu e viu până ce nu cunoaşte moartea. Învierea şi moartea sunt acelaşi lucru.”
La auzul acestui răspuns, discipolilor le reapăruseră zâmbetele pe feţe. Atmosfera se destinse complet. Învăţătorii şi discipolii simţiră cum bucuria le inundă sufletele. Zamolxe le spuse:
„Cu adevărat m-aţi purtat în sufletele voastre. Demni sunteţi acum să culegeţi ceea ce aţi semănat. Fiecare dintre voi sunteţi acum învăţători. Mergeţi deci la cules şi cele ce-aţi primit, la rândul vostru să daţi mai departe.”
Între timp, Zamolxe le spuse învăţătorilor să-i ţină deoparte pe cei care pot fi „ridicători de patrie”. Ei erau cei demni pentru al treilea nivel (care ar fi durat trei ani).

http://remerra.blogspot.dk/p/mistere...amolxiene.html

[Adrian Pop]

111111111111111111111