Numai cine trăieşte Filocalia înţelege Filocalia.

[Adrian Pop]

160. Omului credincios şi celui ce vrea să înţeleagă pe Dumnezeu nimica nu-i este anevoie. Iar dacă vrei să-L şi vezi, priveşte podoaba şi pronia tuturor celor ce au fost făcute şi a celor ce se fac cu cuvântul Lui. Şi toate sunt pentru om.

[Adrian Pop]

161. Sfânt se numeşte omul curăţit de patimi şi de păcate. De aceea cea mai mare izbândă a sufletului, care place lui Dumnezeu, este să nu mai fie păcat în om.

[Adrian Pop]

162. Numele este însemnarea unuia dintre mulţi. De aceea e lucru fără minte a socoti că Dumnezeu, care e unul singur, mai are alt nume. Căci Dumnezeu aceasta înseamnă: Cel fără de început, care a făcut toate pentru om.

[Adrian Pop]

163. Dacă ştii că ai fapte rele întru tine, scoate-le din sufletul tău în aşteptarea celor bune. Căci drept este Dumnezeu şi iubitor de oameni.

[Adrian Pop]

164. Cunoaşte pe Dumnezeu şi e cunoscut de Dumnezeu omul care neîntrerupt se nevoieşte să fie nedespărţit de Dumnezeu. Iar nedespărţit de Dumnezeu ajunge omul care e bun în toate şi care biruie toată plăcerea nu din pricina lipsei, ci prin voinţă şi înfrânare.

[Adrian Pop]

165. Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este cunoştinţa de Dumnezeu: să-I urmezi Lui cu smerită cugetare şi printr-unele ca acestea. Iară lucrarea aceasta nu este a celor de rând, ci a sufletului care are minte.

[Adrian Pop]

166. Stihul acesta l-am scris pentru cei mai simpli spre dreaptă ştiinţă, pentru că unii au avut îndrăzneala să spună cu necredinţă că ierburile şi legumele ar fi însufleţite. Le spun acestora: Ierburile au viaţa firii, suflet însă n-au. Iar omul se numeşte animal raţional pentru că are minte şi este capabil de ştiinţă. Celelalte dobitoace pământeşti şi din aer au glas în ele fiindcă au duh (πνεϋμα) şi suflet. Şi toate cele care cresc şi scad sunt vieţuitoare, fiindcă vieţuiesc şi cresc, dar pentru aceea nu au şi suflet. Iar deosebirile vieţuitoarelor sunt patru: unele sunt nemuritoare şi însufleţite, ca îngerii, altele au minte, suflet şi duh, ca oamenii, altele au numai duh şi suflet, ca dobitoacele, iar altele numai viaţă, ca ierburile. În ierburi dăinuieşte viaţa fără suflet, fără duh şi fără minte. Iar toate celelalte fără viaţă nu pot să fie. Şi tot sufletul omenesc este într-o mişcare necontenită de la un loc la altul.

[Adrian Pop]

167. Când primeşti închipuirea vreunei plăceri, păzeşte-te ca să nu fii răpit îndată de ea, ci, ridicându-te o clipă mai presus de aceasta, adu-ţi aminte de moarte şi gândeşte-te că e mai bine să te ştii că ai biruit această amăgire a plăcerii.

[Adrian Pop]

168. După cum de la naştere începe pătimirea, fiindcă ceea ce a venit la viaţă se şi strică, aşa de la patimă începe păcatul. Să nu zici, prin urmare, că Dumnezeu n-a putut tăia păcatul, căci cei ce zic aşa sunt nesimţitori şi nebuni. Nu era de lipsă să taie Dumnezeu materia, pentru că aceste patimi sunt ale materiei. Dar Dumnezeu a tăiat păcatul din oameni în chip folositor, dându-le minte, ştiinţă, cunoştinţă şi putere de a deosebi binele. Deci cunoscând că păcatul ne vatămă, putem să fugim de el. Dar omul fără minte i se aruncă în braţe şi se laudă cu el, şi căzând ca într-o mreajă e războit de el după ce e tras înăuntru. Unul ca acesta niciodată nu mai poate să-şi ridice capul, să vadă şi să cunoască pe Dumnezeu, Cel ce a făcut toate pentru mântuirea şi îndumnezeirea omului.

[Adrian Pop]

169. Cele muritoare sunt nemulţumite de ele însele, ştiind de mai înainte de moartea care vine. Nemurirea îi vine sufletului cuvios din bunătatea lui, iar moartea i se trage sufletului ticălos şi fără minte din răutatea lui.