Numai cine trăieşte Filocalia înţelege Filocalia.

[Adrian Pop]

Filocalia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea susținerii bibliografice pentru afirmațiile conținute.

Filocalia este o culegere sau antologie din scrierile pustnicilor, monahilor și a clericilor ortodocși din secolele IV - XV.^[1]
"Filocalia", care înseamnă în limba greacă "iubirea de frumusețe divină" sau "iubirea de virtute", este o culegere de texte scrise de 25 de Sfinți Părinți. Antologia aceasta fusese întocmită de Sfinții Nicodim de la Muntele Athos (1749-1809) și Macarie de Corint (1730-1805)^[2] și publicată, pentru prima dată, la Veneția, în 1782.^[3] Antologia publicată la Veneția a influențat gândirea ortodoxă din Rusia în secolul al XIX-lea.^[4]
Ea poate fi reprezentată ca o întreagă documentație pentru desăvârșirea spirituală a fiecarui creștin, fiind împărțită în general pe mai multe planuri/teme/subiecte, cum ar fi:

• Akedia
• Ascultarea
• Credința
• Cunoaștere - Ignoranță
• Curaj - Frică
• Curvia - Curăția
• Deznădejde
• Discernamant - Trezvia
• Dragoste - Bunătate - Milă
• Frica de Dumnezeu - Evlavia
• Iadul
• Îmbuibarea - Înfrânarea
• Împărăția Cerurilor
• Înfricoșata Judecată
• Mania - Blândețea
• Meditația
• Moartea
• Năluciri
• Osteneala - Lenevia
• Părintele spiritual
• Patimi - Ispite
• Paza Simțurilor
• Pilde
• Plânsul
• Pocăința
• Răbdare - Suferință
• Râsul
• Retragerea
• Rugăciune
• Sărăcia - Avariția
• Slava deșartă
• Smerenia - Mândria
• Spovedania
• Suferință - Răbdare
• Trândăvia - Osteneala
• Trezvia - Împrăștierea
• Vorba deșartă - Tăcerea

Capodopera "Filocalia" a fost tradusă în limba română din limba greacă de academicianul Dumitru Stăniloae, și publicată în anii 1947-1948 în 12 volume. ^[2]

http://ro.wikipedia.org/wiki/Filocalia

[Adrian Pop]

Marta Simeon a distribuit o fotografie postată de Sfantul Ardealului - Pr.Arsenie Boca.







Povăţuiri duhovniceşti - Lasa-te rastignit si nu rastigni; lasa-te nedreptatit si nu nedreptati; lasa-te barfit si nu barfi. - Fii bland si nu fi zelos in rau… - Veseleste-te cu cei ce se veselesc si plangi cu cei ce plang, caci acesta este semnul curatiei. - Fii bolnav cu cei bolnavi. Plangi cu cei pacatosi. Bucura-te cu cei ce se pocaiesc. - Fii prieten cu toti oamenii, dar fii singur in cugetul tau. - Fii partas la patimirea tuturor, dar cu trupul tau fii departe de toate. - Nu mustra pe cineva si nu isandi nici chiar pe cei foarte rau in vietuirea lor. - Intinde haine ta peste cel ce a gresit si acopera-l; si daca nu poti lua asupra ta greselile lui si nu poti primi si cercetarea si rusinea in locul lui, rabda-l macar si nu-l rusina… - De nu te linistesti cu inima, linisteste-te macar cu limba. - Si daca nu poti pune randuiala in ganduri, pune randuiala macar in simturi. - Si de nu esti singur in cugetul tau, fii singur macar cu trupul tau. - Si de nu poti lucra cu trupul tau, intristeaza-te macar in cugetul tau. - Si de nu poti sta la priveghere, privegheaza macar sezand pe patul tau sau chiar intins pe el. - Si de nu poti posti doua zile, posteste macar pana seara. - Si de nu poti pana seara, posteste macar sa nu te saturi. - De nu esti curat in inima ta, imbraca-ti in jale macar fata ta. - De nu poti milui, vorbeste macar cu un pacatos. - De nu esti facator de pace, fii macar iubitor de imbunare. - De nu te poti stradui, fa-te macar in cuget netrandav. - De nu esti biruitor asupra pacatelor, macar sa nu te mandresti fata de cei vinovati. - De nu izbutesti sa inchizi gura celui ce barfeste pe sotul tau, pazeste-te macar sa nu te faci partas in aceasta cu el… - De iubesti blandetea, ramai in pace. - Si de te vei invrednici de pace, te vei bucura in toata vremea. - Cauta intelepciunea si nu aurul. Imbraca-te in smerenie si nu in matase. - Cauta sa dobandesti pacea si nu imparatia… - Iata, frate, Indemnul meu: mila sa-ti sporeasca in suflet pana cand vei simti in inima ta aceeasi mila pe care Dumnezeu o are fata de lume! Cuvinte despre sfintele nevointe ale Sfantului Ioan Scararul, Filocalia X






Îmi place · · Distribuie

[Adrian Pop]

Un Pacatos

acum 10 ore

Filocalia - Sfantul Ioan Scararul

Prin sudori si încordare lupta înca mai mult omul. Prin smerita cugetare, lucreaza mai mult Dumnezeu, pentru a Carui prezenta se deschide deplin cel ce simte micimea lui

[Adrian Pop]

Cartea:

• Filocalia sfintelor nevointe ale desavirsirii 1

Cărți

Viaţa şi scrierile Sfântului Antonie cel Mare

« Capitolul precedent
Urmatorul capitol »

Sfântul Antonie a fost cel dintâi monah care s-a retras în pustie, fiind urmat de mai mulţi ucenici. Viaţa lui, care a umplut de uimire lumea din acea vreme, a fost descrisă de Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei.
Născut într-un sat din Egiptul de Mijloc, după moartea părinţilor săi, ţărani cu bună stare, Antonie s-a hotărât, pe la vârsta de 18–20 de ani, să vândă tot ce moştenise, să împartă săracilor şi să-şi închine viaţa Domnului. Aceasta s-a întâmplat pe la anul 270 după Hristos. La început nu s-a depărtat prea mult de locurile în care trăiau oameni. Câtăva vreme i-a slujit drept adăpost un mormânt gol. Pe urmă, crescându-i dorinţa după singurătate, s-a retras în munţii nisipoşi de pe malul drept al Nilului. Mai târziu a părăsit şi acest loc, şi pe monahii care se strânseseră în jurul lui şi s-a dus în mijlocul pustiei din preajma Mării Roşii, de unde venea numai la anumite răstimpuri pentru a da sfaturi pelerinilor care alergau să i le ceară. A murit în anul 356 şi a fost înmomuntat într-un loc necunoscut, neavând lângă el decât doi oameni de încredere, cărora le-a poruncit să nu descopere locul mormântului.
Ca scrieri adevărate ale lui au fost dovedite până acum şapte scrisori, amintite încă de Sfântul Ieronim.1(Dovada a făcut-o F. Klejna cu lucrarea Antonius und Ammonas. Eine Untersuchung über Herkunft und Eigenart der ältesten Mönchsbriefe, în „Zeitschrift für katholische Theologie“, 62 (1938), pp. 309–348. (Cf. Marcel Viller S. I. und Karl Rahner S. I., Aszese und Mystik in der Väterzeit, Herder, Freiburg im Breisgau, 1939, p. 89)). Aceste şapte epistole sunt tipărite (în Migne, Patrologia Graeca, tom 40) în două redacţii, ambele în traducere latină. Prima redacţie (977B–1000B) e o traducere de la 1516 a lui Symphorian Champerius după un manuscris grec, care n-a fost indicat şi a rămas necunoscut. A doua, care cuprinde un text mai larg, tradus după un manuscris arab, o formează primele şapte epistole din cele douăzeci date toate sub numele lui Antonie (999C–1066B), din care însă pe cele treisprezece din urmă (1015D–1066B) Klejna le-a dovedit că sunt ale lui Ammonas, ucenicul şi urmaşul lui Antonie la conducerea chinoviei de la Pispir. În timpul mai nou a început să fie descoperit şi textul copt, cel original, al unora din aceste epistole.
O. Bardenhewer (Geschichte der altkirchlichen Literatur, vol. III, ed. a II-a, Herder, Freiburg im Breisgau, p. 81) scria la 1923, până nu se dovedise că aceste epistole sunt ale lui Antonie, că ele nu pot fi ale lui şi din motivul că sunt prea de cuprins general şi lipsite de putere şi de sevă ca să fie de la marele ascet.
Cum stăm însă cu autenticitatea celor 170 de capete pe care Nicodim Aghioritul, care a trăit la sfârşitul veacului al XVIII-lea, le-a aşezat în fruntea Filocaliei? Nici Bardenhewer, nici Viller-Rahner, din care iau aceste însemnări, nu le pomenesc între scrierile atribuite lui Antonie. Ele nu se cuprind nici în Patrologia lui Migne. Nu ştim, de asemenea, după ce manuscris le-a luat Nicodim Aghioritul. Ne dă aceasta dreptul să afirmăm cu siguranţă că nu sunt ale Sfântului Antonie? Nu, acest drept nu-l avem. Chiar dacă azi ele nu s-ar mai găsi în nici un manuscris ascuns pe cine ştie unde, Nicodim Aghioritul le-a luat sigur din vreun manuscris care s-a putut pierde. Faptul că aceste capete au şi ele acelaşi caracter general nu poate fi un argument sigur că nu sunt ale lui Antonie, cum nu e pentru epistole. Oarecare înrudiri interne între aceste capete şi epistole se pot constata, deşi ele sunt o lucrare deosebită, cu cuprinsul ei propriu. Asemenea înrudiri am avea, de pildă, în ideea de „om raţional“ pe care o folosesc şi capetele, şi epistolele; în preţul ce se pune şi în unele şi în altele pe „deosebirea dintre bine şi rău“, pe caracterizarea lui Dumnezeu ca „medic“ ş.a.m.d.


Cuvinte cheie: Antonie, Antonie cel Mare, Atanasie, Dumnezeu, Hristos, patriarhul Alexandriei, Sfântul Antonie, Sfantul Atanasie

[Adrian Pop]

Parintele Arsenie Boca-Taina Iubirii

http://www.youtube.com/watch?v=6QLWq...=RDIT_QjNVJBQE

min 31

Despre Filocalie

[Adrian Pop]

Ale celui dintre sfinţi Părintelui nostru, Antonie cel Mare – Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete

« Capitolul precedent
Urmatorul capitol »

1. Oamenii se socotesc raţionali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească oameni raţionali.
2. Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-I placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-I placă lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că e nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului doctorilor care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se par nouă grele şi să nu cunoaştem că toate ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stau mântuirea şi desăvârşirea sufletului.
3. Am primit de la Dumnezeu puteri virtuoase şi foarte mari: înfrânarea, suferirea răului, neprihănirea, stăruinţa, răbdarea şi cele asemenea, care ne ajută să ne împotrivim şi să luptăm împotriva celor rele. Având la îndemână puterile acestea şi punându-le la lucru, socotim că nimic nu ni se mai întâmplă neplăcut, dureros sau nesuferit. Credem atunci că toate-s omeneşti şi se biruiesc de virtuţile noastre. Nu se gândesc la aceasta însă cei neînţelegători; de aceea ei nici nu pricep că toate ni se fac spre bine şi precum se cuvine pentru folosul nostru, ca să strălucească virtuţile noastre şi să ne încununăm de la Dumnezeu.
4. Când vei socoti câştigarea banilor şi multul lor folos ca pe-o amăgire vremelnică, vei cunoaşte că petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu e altceva decât bogăţia. Gândindu-te la aceasta cu încredinţare şi ţinere de minte nu vei suspina, nu vei plânge, nu vei învinui pe nimeni, ci pentru toate vei mulţumi lui Dumnezeu. Nu te vei clăti văzând pe cei mai răi ca tine rezemându-se pe bani şi pe socoteli, căci foarte rea patimă a sufletului este pofta, părerea şi neştiinţa.
5. Omul cu judecată luând aminte la sine cumpăneşte cele ce i se cuvin şi-i sunt spre folos. Acela cugetă care lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului său şi care nu. Aşa se fereşte el de cele nepotrivite, care i-ar vătăma sufletul şi l-ar despărţi de nemurire.
6. Cu cât cineva are viaţa mai măsurată, cu atât e mai fericit, că nu se grijeşte de multe: de slujitori, de lucrători, de pământuri şi de avuţia dobitoacelor. Căci ţintuindu-ne de acestea ne vom îneca în greutăţile legate de ele şi vom învinui pe Dumnezeu. Iată cum din pofta noastră cea de voie se adapă moartea şi cum rătăcim în întunericul unei vieţi cu păcate, necunoscându-ne pe noi înşine.
7. Să nu zică cineva că este cu neputinţă omului să ajungă la viaţa cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este uşor, cu toate că nici cei ce au dobândit-o nu sunt pe deplin lămuriţi asupra acestui lucru. De viaţa virtuoasă se împărtăşesc toţi oamenii cuvioşi, precum şi cei cu minte iubitoare de Dumnezeu. Căci mintea cea de rând este lumească şi schimbăcioasă, răsărind şi gânduri bune, şi rele, ba şi firea şi-o schimbă, aplecându-se spre cele trupeşti. Mintea cea iubitoare de Dumnezeu însă pedepseşte păcatul care se naşte în oameni cu voia lor, în urma trândăviei.
8. Cei proşti şi neiscusiţi iau în râs cuvintele şi nu vor să le asculte dacă acestea mustră nepriceperea lor, ci vor ca toţi să fie întru toate asemenea lor. La fel şi cei desfrânaţi se silesc să arate pe ceilalţi toţi mai răi decât dânşii, socotind să vâneze pe seama lor nevinovăţia, din pricina mulţimilor relelor. Dacă într-un suflet slab se află păcatele acestea: desfrânarea, mândria, lăcomia nesăturată, mânia, neastâmpărarea limbii, furia, uciderea, tânguirea, pizma, pofta, răpirea, durerea, minciuna, plăcerea, lenea, întristarea, frica, boala, ura, învinuirea, neputinţa, rătăcirea, neştiinţa, înşelarea şi uitarea de Dumnezeu, sufletul acela se întinează şi se pierde. Căci prin acestea şi prin cele asemenea acestora se osândeşte sărmanul suflet, care s-a despărţit pe sine de Dumnezeu.
9. Cei ce vor să se deprindă în viaţa cea virtuoasă, cuvioasă şi preamărită nu trebuie judecaţi după obiceiurile sau după petrecerea cea mincinoasă de până acum. Ci, asemenea pictorilor şi sculptorilor, îşi vor dovedi din faptele înseşi petrecerea cea aleasă şi plăcută lui Dumnezeu. Nu fug ei de toate plăcerile păcătoase ca de nişte curse?
10. Cel bogat şi de neam ales, dar fără îndrumarea duhovnicească şi fără curăţia vieţii, nefericit este în ochii care cugetă drept; precum fericit este săracul sau robul – după soartă –, dar împodobit cu învăţătură şi cu virtute. Căci, după cum străinii rătăcesc drumurile, aşa şi cei ce nu grijesc de viaţa cea virtuoasă se rătăcesc şi se pierd amăgindu-se de poftă.
11. Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi ca să iubească învăţătura şi îndreptarea făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândeţea şi înfrânarea sunt fericire şi nădejde bună pentru sufletul oamenilor.
12. Se cuvine ca oamenii să se nevoiască să-şi îndrepte viaţa şi obiceiurile după adevăr şi cuviinţă. Căci împlinind ei acest lucru, cunosc uşor cele dumnezeieşti. Cine cinsteşte pe Dumnezeu din toată inima şi credinţa, pe acela şi Dumnezeu îl ajută ca să-şi stăpânească mânia şi pofta. Căci pricina tuturor relelor este pofta şi mânia.
13. Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află numai la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul nu li se îngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori.
14. Raţiunea ne face vrednici să ne numim oameni. Iar de nu o avem pe aceasta, numai cu glasul şi cu forma mădularelor ne deosebim de dobitoace. Să recunoască omul cu mintea întreagă că este nemuritor şi va urî toată pofta cea păcătoasă care se face între oameni pricină de moarte.
15. După cum fiecare meşteşug îşi arată puterea înfrumuseţând materialele supuse lui, ca, de pildă, unul prelucrând lemnul, altul arama, altul argintul sau aurul, tot aşa şi noi trebuie să ne arătăm că suntem oameni cu adevărat raţionali prin deprinderea întru viaţa virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, şi nu numai prin forma trupului. Iar sufletul cu adevărat raţional şi iubitor de Dumnezeu îndată pricepe toate ale vieţii, câştigă îndrumarea plină de dragoste a lui Dumnezeu, îi mulţumeşte cu adevărat şi către El îşi are zborul şi toată cugetarea.
16. După cum corăbierii cârmuiesc corabia cu grijă ca să n-o izbească de vreo stâncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre viaţa duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă şi ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind de la suflet toate gândurile păcătoase.
17. După cum cârmacii şi cei ce ţin frâiele cu sârguinţă şi cu luare-aminte ajung la ţintă, tot aşa cei ce se silesc spre viaţa cea dreaptă şi virtuoasă trebuie să călătorească cu sârguinţă şi cu grijă, precum se cuvine şi după cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea şi cugetă că se poate aceasta, crezând, îşi face loc în nemurire.
18. Să socoteşti liberi nu pe cei ce din întâmplare sunt liberi, ci pe cei liberi după viaţă şi după deprinderi. Nu se cade să numeşti liberi, întru adevăr vorbind, pe boierii care sunt răi şi desfrânaţi, căci aceştia sunt robi patimilor trupeşti. Liber şi fericit este numai sufletul fără prihană şi izbăvit de cele vremelnice.
19. Dă-ţi seama că trebuie să te arăţi oamenilor neîncetat. Dar prin purtarea cea bună şi prin fapte. Căci şi bolnavii află şi cunosc pe doctorii binefăcători şi izbăvitori nu din vorbe, ci din fapte.
20. Iată semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptează spre tot mai multă cuviinţă. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri-aminte.
21. Cercetează şi probează cele ale tale, deoarece căpeteniile şi stăpânitorii numai peste trup au stăpânire, nu şi peste suflet. Acest lucru să-ţi fie totdeauna în grijă. Deci, dacă poruncesc ucideri sau fărădelegi, sau nedreptăţi vătămătoare de suflet, nu trebuie să li te supui, chiar de ţi-ar chinui trupul. Căci Dumnezeu a creat sufletul liber şi de sine stăpânitor în cele ce le face bine sau rău.
22. Sufletul raţional caută să fugă de calea neumblată, de îngâmfare, de mândrie, de înşelăciune, de pizmă, de răpire şi de cele asemenea, care sunt fapte ale dracilor şi ale alegerii celei rele. Căci pe toate le biruie cu sârguinţă şi cu grijă stăruitoare omul a cărui poftă nu tinde spre plăcerile cele de jos.
23. Cei ce s-au deprins cu viaţa duhovnicească puţin, dar nu desăvârşit, se izbăvesc de primejdii şi nu au trebuinţă de păzitori; iar dacă biruiesc pofta întru toate, află cu uşurinţă calea către Dumnezeu.
24. Omul raţional nu are lipsă de cuvântări multe, ci numai de câte trebuie ca să afle voia lui Dumnezeu. Astfel ajunge omul iarăşi la viaţa şi lumina veşnică.
25. Cei ce caută viaţa cea virtuoasă şi iubitoare de Dumnezeu trebuie să se izbăvească de înalta părere de sine şi de toată slava cea deşartă şi mincinoasă, şi să se silească spre buna îndreptare a vieţii şi a socotinţei. Căci mintea neschimbăcioasă şi iubitoare de Dumnezeu este suire şi cale către Dumnezeu.
26. Învăţarea de vorbe nu foloseşte nimic dacă lipseşte purtarea sufletului cea plăcută lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este amăgirea şi necunoştinţa lui Dumnezeu.
27. Grija de viaţa duhovnicească şi sârguinţă sufletului îi fac pe oameni buni şi iubitori de Dumnezeu. „Căci tot cel ce caută pe Dumnezeu Îl află“ dacă biruie pofta întru toate şi nu scade cu rugăciunea. Unul ca acesta nu se teme de draci.
28. Cei ce se amăgesc cu nădejdile lumeşti şi cunosc până în amănunt ce trebuie să facă pentru viaţa duhovnicească, dar nu fac, se aseamănă cu cei ce împrumută doctoriile şi uneltele medicinei, însă nu ştiu şi nici nu au grijă să facă întrebuinţare de ele. De aceea să nu învinuim niciodată pricina dintâi sau pe altcineva pentru păcatele noastre, ci pe noi înşine, căci dacă sufletul vrea să fie trândav, nu poate fi nebiruit.
29. Celui ce nu ştie să deosebească binele de rău nu-i este îngăduit de-a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care cunoaşte pe Dumnezeu, dar el nu este bun, nu ştie nimic şi nici nu va şti vreodată. Căci calea cunoştinţei lui Dumnezeu este bunătatea.
30. Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele când sunt de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie.
31. În cuvântări orice asprime să lipsească. Pentru că sfiala şi neprihănirea ştiu să înfrumuseţeze pe oamenii cu judecată mai mult ca pe fecioare, căci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumină care învăluie sufletul cum învăluie soarele trupul.
32. La fiecare dintre patimile ce se năpustesc asupra sufletului tău adu-ţi aminte că cei ce cugetă drept şi vor să-şi pună ale lor la loc de siguranţă nu socotesc averea stricăcioasă a banilor ca un lucru plăcut, ci cunoştinţele cele drepte şi adevărate. Acestea îi fac pe ei fericiţi. Căci bogăţia e furată şi răpită de cei mai puternici. Dar virtutea sufletului este singura avere sigură, care nu e furată şi care după moarte mântuieşte pe cei ce au dobândit-o. Iar pe cei ce cugetă aşa nu-i va amăgi nălucirea bogăţiilor şi a celorlalte plăceri.
33. Nestatornicii şi nepricepuţii să nu ispitească pe cei înţelepţi. Iar înţelept este bărbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbeşte puţine şi pe cele de trebuinţă, şi plăcute lui Dumnezeu.
34. Cel ce urmăreşte vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu grijeşte de virtuţile sufletului, căci acestea sunt bogăţia şi hrana sa veşnică. De cele vremelnice se împărtăşeşte numai pe cât se poate, după cum dă şi voieşte Dumnezeu, folosindu-se cu mulţumire şi bucurie de ele, oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpă hrăneşte numai trupul; cunoştinţa de Dumnezeu însă, înfrânarea, bunătatea, facerea de bine, buna cinstire şi blândeţea, acestea îndumnezeiesc sufletul.
35. Acei stăpânitori care silesc oamenii la fapte ce nu sunt la locul lor şi vatămă sufletul nu au stăpânire şi peste suflet, căci este zidit cu voie liberă. Ei pot lega trupul, dar nu voia slobodă. Peste aceasta omul raţional este stăpân cu voia lui Dumnezeu Cel ce l-a zidit, care este mai tare decât toată stăpânirea, sila sau puterea.
36. Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor sau a oricărui alt lucru să ştie întâi că trebuie să se mulţumească cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie să le dea înapoi să fie gata a face aceasta cu recunoştinţă, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci după ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăşi înapoi.
37. Bun lucru este să nu-şi vândă omul voia lui cea liberă, gândindu-se la câştigul de bani, chiar de i s-ar da foarte mulţi. Căci ca visul sunt cele lumeşti; iar nălucirile bogăţiei sunt neînsemnate şi de scurtă vreme.
38. Adevăraţii oameni aşa să se sârguiască a vieţui întru iubirea de Dumnezeu şi întru virtute, încât să strălucească viaţa lor virtuoasă printre ceilalţi oameni, precum străluceşte şi se vede bucăţica de porfiră adausă ca o podoabă la o haină albă. Căci în chipul acesta ei se îngrijesc tot mai mult de virtuţile sufletului.
39. Oamenii cuminţi trebuie să-şi cerceteze puterea lor şi măsura la care a ajuns virtutea sufletului lor, fiindcă trebuie să se pregătească să dea război cu patimile ce le dau năvală potrivit cu puterea din ei, dăruită lor după fire de Dumnezeu. Împotriva ispitirii de frumuseţe străină şi a oricărei pofte stricătoare de suflet ne ajută înfrânarea; împotriva durerilor şi a ripsurilor, tăria; iar împotriva ocărilor şi a mâniei, răbdarea; şi aşa pentru toate.
40. Este cu neputinţă să se facă cineva dintr-o dată bărbat bun şi înţelept. Trebuie gând stăruitor, vieţuire, încercare, vreme, nevoinţă şi dor după lucru bun. Iar omul bun şi iubitor de Dumnezeu, care cu adevărat cunoaşte pe Dumnezeu, nu încetează a face din belşug toate câte plac lui Dumnezeu. Dar astfel de oameni se găsesc rar.
41. Nu se cuvine ca cei mai slăbuţi cu firea să deznădăjduiască şi să părăsească vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, şi să o dispreţuiască ca una ce nu ar putea fi ajunsă, nici înţeleasă de ei. Căci, chiar de nu vor putea ajunge la culmea virtuţii şi mântuirii prin sârguinţă şi dorinţă, totuşi se fac mai buni sau în nici un caz mai răi. Iar acest folos al sufletului nu este mic.
42. Omul după partea raţională e în legătură cu puterea aceea negrăită şi dumnezeiască; iar după trup se înrudeşte cu dobitoacele. Dar puţini sunt oamenii desăvârşiţi şi raţionali care se sârguiesc după înrudirea cu Dumnezeu şi cu Mântuitorul, iar aceasta o arată prin fapte şi viaţă virtuoasă. Cei mai mulţi dintre oameni, mărunţi la cuget, părăsind acea dumnezeiască şi nemuritoare înfiere, se coboară la rudenia moartă, nefericită şi de scurtă vreme a trupului. Ei cugetă asemenea dobitoacelor cele ale trupului şi aprinzându-se de plăceri se despărţesc de Dumnezeu. Ei trag sufletul din ceruri în prăpastie, departe de voirile sale.
43. Bărbatul cu judecată, gândindu-se la rudenia sa cu Dumnezeu, nu prinde niciodată dragoste de ceva pământesc sau josnic, ci îşi are mintea întru cele cereşti şi veşnice. El cunoaşte că voia lui Dumnezeu, Făcătorul tuturor bunătăţilor şi izvorul bunurilor veşnice, este să mântuiască tot omul.
44. Când afli pe vreunul gâlcevindu-se şi luptându-se împotriva adevărului şi lucrului vădit, pune capăt gâlcevii, părăsind pe unul ca acela, fiindcă şi-a împietrit cu totul mintea. Căci precum apa cea rea strică vinul cel bun, aşa şi vorbirea cu vrajbă strică pe cei virtuoşi cu viaţa şi cu socotinţa.
45. Dacă întrebuinţăm orice sârguinţă şi iscusinţă ca să scăpăm de moartea trupească, cu atât mai vârtos suntem datori să ne străduim ca să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce voieşte să se mântuiască nici o piedică nu are, fără numai negrija şi lenea.
46. Cei ce pricep cu anevoie cele de folos, oricât de limpede ar fi spuse, sunt socotiţi bolnavi. Iar cei ce înţeleg adevărul, dar îi stau împotrivă fără ruşine, şi-au omorât raţiunea şi şi-au sălbăticit purtările. Unii ca aceştia nu cunosc pe Dumnezeu şi nu li s-a luminat sufletul.
47. Dumnezeu a adus cu cuvântul la viaţă genurile dobitoacelor pentru a fi întrebuinţate după rânduială: unele spre mâncare, altele spre slujbă. Iar pe om l-a zidit ca să fie privitor şi tâlcuitor recunoscător al lor. De aceea să se străduiască oamenii ca nu cumva, nevăzând şi neînţelegând pe Dumnezeu şi lucrurile Sale, să moară ca fiarele cele necuvântătoare. Trebuie să cunoască omul că Dumnezeu toate le poate şi că nimic nu poate sta împotriva Celui ce toate le poate, ci din nimic le-a făcut pe toate câte le-a voit şi le face cu cuvântul Său spre mântuirea oamenilor.
48. Cele din cer sunt nemuritoare pentru bunătatea ce este într-însele; cele de pe pământ însă au ajuns muritoare pentru aplecarea de bunăvoie spre răutate. Iar aceasta vine în cei fără de minte pentru lenea lor şi pentru că nu cunosc pe Dumnezeu.
49. Moartea, de-o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului.
50. Păcatul este o patimă a materiei. De aceea e cu neputinţă să se nască trup fără păcat. Dar sufletul raţional ştiind aceasta se scutură de greutatea materiei în care zace păcatul. Uşurându-se de o astfel de greutate cunoaşte pe Dumnezeul tuturor, iar la trup priveşte atent ca la un vrăjmaş şi nu mai crede ale lui. Aşa se încununează sufletul de la Dumnezeu, ca unul ce a biruit patimile păcatului şi ale materiei.
51. Sufletul care cunoaşte păcatul îl urăşte ca pe o fiară atotputuroasă. Dar dacă nu-l cunoaşte, îl iubeşte. Acesta duce apoi în robie pe îndrăgitorul lui, iar nefericitul acela nu-şi vede interesul său şi nu-l înţelege, ci socoate că se împodobeşte cu păcatul şi se bucură.
52. Sufletul curat, bun fiind, se luminează de Dumnezeu. Atunci mintea cugetă cele bune şi dă naştere cuvintelor iubitoare de Dumnezeu. Dar dacă se întinează sufletul de patimi, îşi întoarce Dumnezeu faţa de către el, mai bine zis sufletul însuşi se desparte pe sine de Dumnezeu. Atunci vrăjmaşii draci intră în cuget şi pun înaintea sufletului fapte necuviincioase: preacurvii, ucideri, răpiri, profanări de cele sfinte şi cele asemenea, câte sunt lucruri ale dracilor.
53. Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toată bunăvoinţa şi dorind cele cereşti dispreţuiesc cele pământeşti. Unii ca aceştia nu plac la mulţi, dar nici lor nu le plac multe. De aceea sunt nu numai urâţi, ci şi luaţi în râs de mulţi smintiţi. Ei însă rabdă toate în sărăcie, ştiind că cele ce se par multora rele pentru ei sunt bune. Căci cel ce înţelege cele cereşti crede lui Dumnezeu, ştiind că toate sunt făpturile voii Lui. Cel ce însă nu le înţelege nu crede niciodată că lumea este zidirea lui Dumnezeu şi că a fost făcută pentru mântuirea omului.
54. Cei umpluţi de răutate şi ameţiţi de neştiinţă nu cunosc pe Dumnezeu şi n-au trezvia sufletului. Căci Dumnezeu nu poate fi văzut, ci numai înţeles cu mintea, fiind cât se poate de învederat în cele văzute, aşa ca sufletul în trup. Pentru că precum trupul nu poate fiinţa fără suflet, aşa toate cele ce se văd şi sunt nu pot fiinţa fără Dumnezeu.
55. De ce a fost făcut omul? Ca înţelegând făpturile lui Dumnezeu, să-L vadă dintr-însele şi să preamărească pe Cel ce le-a zidit pentru om. Iar mintea cea plăcută lui Dumnezeu este un bun nevăzut, dăruit de Dumnezeu celor vrednici, în urma purtării celei bune.
56. Liber este omul care nu slujeşte patimilor, ci cu înţelepciune şi cu înfrânare îşi stăpâneşte trupul şi se îndestulează plin de mulţumire cu cele dăruite de Dumnezeu, chiar de ar fi foarte puţine. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu şi sufletul, dacă vor cugeta la fel, vor împăciui şi trupul întreg, chiar de n-ar vrea acesta. Deoarece când vrea sufletul, toată turburarea trupului se stinge.
57. Cei ce nu sunt mulţumiţi cu cele ce le au la îndemână pentru trai, ci poftesc mai mult, se fac robi patimilor, care apoi turbură sufletul şi îi insuflă gânduri şi închipuiri că cele ce le au sunt rele. Şi după cum hainele mai mari decât măsura împiedică la mişcare pe cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască.
58. Starea în care se află cineva fără să vrea îi este şi pază, şi osândă. Deci îndestulează-te cu cât ai, ca nu cumva purtându-te cu nemulţumire să te pedepseşti singur fără să simţi. Iar calea spre aceasta este una singură: dispreţuirea celor pământeşti.
59. După cum ne-a dat Dumnezeu vederea ca să cunoaştem cele ce se văd, ce e alb şi ce e negru, aşa ne-a dat şi judecată ca să deosebim cele folositoare sufletului. Iar pofta, despărţindu-se de judecată, naşte plăcerea şi nu îngăduie sufletului să se mântuiască sau să se unească cu Dumnezeu.
60. Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără înfrânare. Căci eşti dator să ţii trupul în viaţă, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie şi cu poftă. E păcat însă a nu asculta liniştit, ci cu mânie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi rugăciune, dar e păcat la vorbirea de rău. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu.
61. De cumva te îndoieşti că Dumnezeu vede tot ce se face, gândeşte-te că tu, om fiind şi pământ, poţi vedea deodată în mai multe locuri. Înţelege dar cu cât mai mult poate aceasta Dumnezeu, care toate le vede, până la grăuntele de muştar, ca Unul ce tuturor le dă viaţă şi pe toate le hrăneşte precum voieşte.
62. Când închizi uşile cămării tale şi eşti singur, cunoaşte că este cu tine îngerul rânduit de Dumnezeu fiecărui om. Elinii îl numesc demonul propriu. Acesta, fiind neadormit şi neputând fi înşelat, este pururea cu tine, toate văzându-le, fără să fie împiedicat de întuneric. Dar cu el este şi Dumnezeu, Cel ce se află pretutindeni. Căci nu este vreun loc sau vreo materie în care nu este Dumnezeu, ca Cel ce e mai mare ca toţi şi pe toţi îi cuprinde în mâna Sa.
63. Dacă ostaşii păstrează credinţă cezarului fiindcă le dă hrană, cu cât mai vârtos suntem datori noi a ne sili să mulţumim neîncetat, cu nefăcute guri, şi să plăcem lui Dumnezeu, Celui ce toate le-a făcut pentru om?
64. Recunoştinţa către Dumnezeu şi vieţuirea cea bună este roada omului care place lui Dumnezeu. Şi precum roadele pământului nu se coc într-un ceas, ci după vreme şi ploi, şi îngrijire, aşa şi roadele oamenilor se fac minunate prin nevoinţă, prin luare-aminte, prin stăruinţă de vreme îndelungată, prin înfrânare şi prin răbdare. Iar dacă făcând aceasta îţi vei părea vreodată evlavios, nu-ţi crede ţie câtă vreme eşti în trup, ci socoteşte că nimic din ale tale nu e plăcut înaintea lui Dumnezeu. Căci să ştii că nu e uşor omului să păzească nepăcătuirea până la sfârşit.
65. Nimic nu cinstesc oamenii mai mult decât cuvântul. Aşa de puternic este cuvântul, că printr-însul şi prin mulţumire slujim lui Dumnezeu; iar folosind cuvânt netrebnic sau cu sunet urât ne osândim sufletul. Deci este lucru de om nesimţit ca cineva să învinuiască naşterea sa sau pe alţii pentru că păcătuieşte. Căci el se slujeşte de slobodă alegere de cuvântul sau de fapta rea.
66. Dacă ne străduim să ne vindecăm de patimile trupului de teamă să nu ne râdă lumea, cu atât mai vârtos să ne străduim a ne vindeca de patimile sufletului, ca unii ce avem să fim judecaţi înaintea feţei lui Dumnezeu, unde e bine să nu ne aflăm fără cinste sau vrednici de batjocură. Căci având voia liberă dacă nu voim să săvârşim faptele rele, atunci când le dorim, putem face aceasta şi stă în puterea noastră să vieţuim plăcând lui Dumnezeu; şi nimeni nu ne va putea sili vreodată să facem vreun rău dacă nu vrem. Şi aşa luptându-ne, vom fi oameni vrednici de Dumnezeu şi vom petrece ca îngerii în ceruri.
67. Dacă vrei, eşti rob patimilor; şi iarăşi dacă vrei, eşti liber să nu te pleci patimilor, fiindcă Dumnezeu te-a făcut cu voie liberă. Iar cel ce biruie patimile trupului se încununează cu nemurirea. Căci de n-ar fi patimile, n-ar fi nici virtuţile, nici cununile dăruite de Dumnezeu celor vrednici dintre oameni.
68. Cei ce cunosc binele, dar nu văd ce le este de folos, îşi orbesc sufletul; iar puterea de a deosebi li s-a împietrit. De aceea nu trebuie să ne îndreptăm mintea spre aceştia, ca nu cumva să cădem şi noi, în chip silnic, în aceleaşi lucruri, fără băgare de seamă, ca nişte orbi.
69. Nu trebuie să ne mâniem pe cei ce păcătuiesc, chiar de-ar fi făcut crime vrednice de osândă. Ci pentru dreptatea însăşi pe cei ce greşesc să-i întoarcem şi să-i certăm dacă se nimereşte, fie prin ei înşişi, fie printr-alţii. Dar să ne mâniem sau să ne înfuriem nu se cade, pentru că mânia lucrează dusă de patimă, şi nu de dreptate şi de judecată. De aceea nu primi să te sfătuiască nici oameni prea miloşi, căci pentru binele însuşi şi pentru dreptate trebuie să cerţi pe cei răi, însă nu pentru patima mâniei.
70. Singură agoniseala sufletului este sigură şi nu poate fi jefuită. Iar aceasta este vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, şi cunoaşterea şi săvârşirea celor bune. Avuţia este însă povăţuitor orb şi sfetnic fără minte, şi cel ce întrebuinţează bogăţia rău şi pentru desfătare îşi pierde sufletul pe care l-a dus la nesimţire.
71. Se cade ca oamenii sau să nu agonisească nimic de prisos, sau, aflându-se avuţi, să ştie că toate cele din viaţa aceasta sunt după fire stricăcioase, uşor de pierdut, fără preţ şi lesne de frânt. De aceea sunt datori să nu se descurajeze pentru cele ce li se pot întâmpla.
72. Cunoaşte că durerile trupeşti sunt în chip firesc proprii trupului, ca unul ce e pământesc şi stricăcios. Deci sufletul iscusit trebuie să stăruie în mijlocul unor asemenea pătimiri cu răbdare, cu bărbăţie şi cu mulţumire, şi să nu-I bage lui Dumnezeu de vină că de ce a făcut trup.
73. Luptătorii de la jocurile olimpice nu se încununează după prima biruinţă, nici după a doua sau a treia, ci când biruie pe toţi cei ce se luptă cu ei. Tot aşa trebuie deci ca tot cel ce vrea să fie încununat de Dumnezeu să-şi deprindă sufletul întru curăţie nu numai în privinţa celor trupeşti, ci şi a câştigurilor, răpirilor, pizmei, hranei, slavei deşarte, grăirii de rău, uciderilor şi celor asemenea.
74. Nu pentru laudă omenească ne-am apucat de vieţuirea curată şi de Dumnezeu iubitoare; ci pentru mântuirea sufletului ne-am ales viaţa virtuoasă. Căci în fiecare zi stă moartea înaintea ochilor noştri; iar cele omeneşti nu le vedem.
75. Stă în puterea noastră a trăi înfrânat, dar a ne îmbogăţi nu stă în puterea noastră! Deci ce vom zice? Avem lipsă de lucirea de scurtă vreme a bogăţiei pe care nu avem puterea să o agonisim, rămânând doar la simpla dorinţă? O, ce nebuneşte alergăm, neştiind că înaintea tuturor virtuţilor se află smerenia, precum înaintea tuturor patimilor stau lăcomia pântecelui şi poftirea celor lumeşti.
76. Cei înţelepţi trebuie să-şi amintească necontenit că răbdând mici şi scurte necazuri în viaţă, după moarte se vor bucura de cea mai mare plăcere şi de fericire veşnică. Drept aceea, cel ce se luptă cu patimile şi vrea să fie încununat de Dumnezeu, de va cădea, să nu cadă cu sufletul şi să rămână, în cădere, lipsit de nădejde. Ci sculându-se, iarăşi să lupte şi să se străduiască să fie încununat, ridicându-se din cădere, până la ultima suflare. Căci ostenelile trupului sunt arme ale virtuţilor şi se fac mântuitoare sufletului.
77. Necazurile vieţii fac să fie încununaţi de Dumnezeu bărbaţii şi luptătorii vrednici. Deci trebuie să-şi omoare în viaţă mădularele faţă de toate ale vieţii. Căci mortul nu se mai grijeşte niciodată de ceva din ale vieţii.
78. Nu se cuvine ca sufletul raţional şi luptător să se sperie şi să se înfricoşeze îndată de patimile care vin asupra lui, ca nu cumva să fie batjocorit de draci, ca fricos. Căci turburat de nălucirile lumeşti sufletul iese din ogaşa lui. Să ştim că virtuţile noastre sufleteşti ni se fac înaintemergătoare ale bunurilor veşnice, iar păcatele de bună-voie, pricini ale muncilor.
79. Omul raţional este războit de simţurile trupului său prin patimile sufletului. Iar simţurile trupului sunt cinci: văzul, auzul, gustul, mirosul şi pipăitul. Prin aceste cinci simţuri căzând ticălosul suflet în cele patru patimi ale sale se face rob. Iar cele patru patimi ale sufletului sunt slava deşartă, bucuria, mânia şi frica. Dar luptând omul cu socoteală şi cu înţelepciune le va birui şi stăpâni desăvârşit, şi nu va mai fi războit, ci va primi pace în suflet şi va fi încununat de Dumnezeu ca unul ce a biruit.
80. Dintre cei ce se află într-o ospătărie unii închiriază paturi; alţii, neputând avea pat şi dormind pe jos, horcăie nu mai puţin ca cei ce dorm în pat. Şi aşteptând măsura nopţii, dimineaţa toţi se duc, lăsând paturile ospătăriei şi luând numai lucrurile lor. Asemenea este şi cu toţi cei ce vin în viaţă: şi cei ce au trăit cu puţine şi cei ce au vieţuit în slavă şi bogăţie ies din viaţă ca dintr-o ospătărie, neluând nimic din desfătarea şi din bogăţia vieţii, fără numai faptele lor, bune sau rele, săvârşite de ei în viaţa lor.
81. Dacă eşti cumva stăpânitor cu mare putere, să nu ameninţi lesne cu moartea pe cineva, cunoscând că după fire şi tu eşti supus morţii, şi sufletul se dezbracă de trup ca de cea din urmă haină. Aceasta, cunoscând-o lămurit, lucrează cu blândeţe şi, făcând bine, mulţumeşte neîncetat lui Dumnezeu. Căci cel ce nu se milostiveşte nu are virtute întru sine.
82. A scăpa de moarte este cu neputinţă. Cunoscând aceasta, oamenii înţelepţi şi deprinşi în virtute şi în cuget iubitori de Dumnezeu primesc moartea fără suspine, fără frică şi fără plâns, aducându-şi aminte de neînlăturarea ei şi de izbăvirea din relele vieţii.
83. Nu trebuie să urâm pe cei ce au uitat de vieţuirea cea bună şi plăcută lui Dumnezeu, şi care nu recunosc dogmele drepte şi iubite de Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne fie milă de ei ca fiind slabi în puterea de-a deosebi lucrurile şi orbi cu inima, şi cu înţelegerea. Căci primind răul ca bine, se pierd din pricina neştiinţei şi nu cunosc pe Dumnezeu, sărmanii şi nechibzuiţii de ei.
84. Nu spune mulţimii cuvinte despre evlavie şi bună vieţuire. Nu pentru pizmă zic, dar socotesc că vei fi luat în râs de cei smintiţi. Căci cel asemenea se bucură de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte puţini auzitori găsesc. Mai bine este dar a nu grăi decât ceea ce voieşte Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.
85. Sufletul pătimeşte împreună cu trupul; dar trupul nu pătimeşte împreună cu sufletul. De pildă, tăindu-se trupul, pătimeşte şi sufletul, iar de va fi trupul tare şi sănătos, se bucură şi sufletul. Dar când înţelege sufletul, nu înţelege şi trupul, ci rămâne părăsit în el însuşi. Căci a înţelege este o pătimire a sufletului ca şi neştiinţa sau mândria, necredinţa, lăcomia, ura, pizma, mânia, nepăsarea, slava deşartă, cinstea, dezbinarea, simţirea binelui. Pentru că cele de felul acesta se lucrează prin suflet.
86. Cugetând la cele despre Dumnezeu, fii evlavios cu prisosinţă, bun, cuminte, blând, darnic după putere, îndatoritor, necertăreţ şi cele asemenea. Căci aceasta este avuţia sufletului care nu poate fi furată: să placi lui Dumnezeu prin unele ca acestea, să nu judeci pe nimeni sau să zici cutare este rău şi a păcătuit; ci mai bine este să-ţi cauţi de păcatele tale şi să priveşti în tine purtarea ta de este plăcută lui Dumnezeu. Căci ce ne priveşte dacă altul este rău?
87. Cel într-adevăr om se sileşte să fie evlavios. Iar evlavios este cel ce nu pofteşte cele străine. Şi străine sunt omului toate cele create. Pe toate le dispreţuieşte, aşadar, ca unul ce este chip al lui Dumnezeu. Iar chip al lui Dumnezeu se face omul când vieţuieşte în chip drept şi plăcut lui Dumnezeu. Însă nu e cu putinţă să se facă aceasta de nu se va lepăda de toate cele din lume. Iar cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu ştie tot folosul sufletesc şi toată evlavia ce se naşte din ea. Bărbatul iubitor de Dumnezeu nu învinuieşte pe nimeni pentru păcatele sale. Iată semnul sufletului care se mântuieşte.
88. Unii se străduiesc să câştige bogăţia vremelnică cu orice preţ şi iubesc faptele păcatului, nevrând să ştie că vine moartea şi-şi vor pierde sufletul. Ei nu urmăresc, ticăloşii de ei, ce le este de folos şi nu se gândesc la ce pătimeşte omul după moarte din partea păcatului.
89. Păcatul este patimă a materiei; însă nu Dumnezeu este pricina păcatului, ci El a dat omului cunoştinţă, pricepere şi puterea de a deosebi între bine şi rău şi voie liberă. Ceea ce naşte păcatul este negrija şi trândăvia oamenilor. Răul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu; ci prin alegerea de bunăvoie s-au făcut dracii răi, ca şi cei mai mulţi dintre oameni.
90. Omul care vieţuieşte în evlavie nu îngăduie păcatului să i se furişeze în suflet. Iar lipsind păcatul, nici primejdia, nici vătămarea nu sunt în sufletul acela. Pe unii ca aceştia nu-i stăpâneşte nici dracul întunecat, nici soarta. Căci Dumnezeu îi izbăveşte pe aceştia de rele şi ei petrec nevătămaţi, ca unii ce au ajuns întocmai ca Dumnezeu. Dacă pe un atare om îl laudă oamenii, el râde în sine de cei ce-l laudă; dacă-l grăiesc de rău, nu se apără faţă de cei ce îl defăimează, nici nu se mânie împotriva ocărilor.
91. Răul se prinde de fire ca rugina de aramă şi necurăţia de trup. Însă nici cel care prelucrează arama n-a făcut rugina, nici părinţii necurăţia trupului. Tot aşa, nici răutatea n-a făcut-o Dumnezeu, ci i-a dat omului şi cunoştinţa, şi puterea de a deosebi, ca să fugă de rău, ca unul ce ştie că va fi vătămat şi chinuit de el. Ia seama deci ca nu cumva văzând pe cineva propăşind în putere şi avere să-l fericeşti, lăsându-te amăgit de diavol. Ci adu-ţi îndată moartea înaintea ochilor şi niciodată nu vei pofti vreun rău sau vreun lucru lumesc.
92. Dumnezeul nostru a dăruit celor din ceruri nemurirea; celor de pe pământ le-a dat prefacerea; şi în toate a rânduit viaţă şi mişcare. Iar toate acestea pentru om. Să nu te amăgească, aşadar, nălucirea lumească a diavolului, care îţi strecoară gânduri rele în suflet. Ci, aducându-ţi îndată aminte de bunătăţile cereşti, zi întru tine: Dacă vreau, de mine atârnă să biruiesc şi acest război al patimei; dar nu voi birui dacă vreau să-mi fac pofta mea. Nevoieşte-te dar cu ceea ce poate să-ţi mântuiască sufletul.
93. Viaţa este unirea şi legătura minţii cu sufletul şi cu trupul. Iar moartea nu este pierderea celor împreunate, ci stingerea cunoştinţei lor. Căci pentru Dumnezeu toate se păstrează şi după desfacere.
94. Mintea nu este suflet, ci dar de la Dumnezeu, care mântuieşte sufletul. Ea călăuzeşte sufletul şi-l sfătuieşte la ceea ce e plăcut lui Dumnezeu: să dispreţuiască cele vremelnice, trupeşti şi stricăcioase şi să râvnească bunurile cele veşnice, nestricăcioase şi netrupeşti. Ea învaţă pe om să umble în trup, dar să înţeleagă prin minte cele cereşti, cele din jurul lui Dumnezeu şi toate îndeobşte. Mintea iubitoare de Dumnezeu este binefăcătoarea şi mântuitoarea sufletului omenesc.
95. Sufletul coborându-se în trup îndată se întunecă de întristare şi de plăcere, şi se pierde. Întristarea şi plăcerea sunt ca nişte tumori ale trupului. Dar mintea iubitoare de Dumnezeu lucrând împotrivă întristează trupul şi mântuieşte sufletul, ca doctorul care taie şi arde trupul.
96. Sufletele care nu sunt ţinute în frâu de raţiune şi nu sunt cârmuite de minte ca să sugrume, să stăpânească şi să cârmuiască patimile lor, adică întristarea şi plăcerea, se pierd ca dobitoacele cele necuvântătoare, raţiunea fiind târâtă de patimi ca vizitiul biruit de cai.
97. Cea mai mare boală a sufletului, ruina şi pierzarea lui, este să nu cunoască pe Dumnezeu care a făcut toate pentru om şi i-a dăruit lui mintea şi cuvântul prin care zburând sus, omul se împreună cu Dumnezeu, înţelegând şi preamărind pe Dumnezeu.
98. Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea, şi în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înţeles şi preamărit face sufletul nemuritor, dându-i nestricăciunea şi fericirea veşnică. Căci Dumnezeu le-a dăruit tuturor făpturilor existenţa numai pentru bunătatea Sa.
99. Dumnezeu făcând pe om cu voie liberă, ca un prea bogat şi bun, i-a dat puterea să placă lui Dumnezeu dacă vrea. Iar lui Dumnezeu îi place să nu fie păcat în om. Dacă între oameni sunt lăudate faptele bune şi virtuţile sufletului cuvios şi iubitor de Dumnezeu şi sunt dispreţuite faptele ruşinoase şi rele, cu cât mai mult nu va fi aşa la Dumnezeu Cel ce vrea mântuirea omului?
100. Pe cele bune le primeşte omul de la Dumnezeu. Căci pentru aceasta a şi fost zidit de Dumnezeu. Iar pe cele rele şi le trage sieşi de la sine şi de la păcatul, pofta şi nesimţirea sa.
101. Sufletul nesocotit, măcar că e nemuritor şi stăpân peste trup, slujeşte trupului prin plăceri pentru că nu a înţeles că desfătarea trupului este vătămare sufletului. Fiind nesimţitor şi nebun, se grijeşte de desfătarea trupului.
102. Dumnezeu este bun, omul e rău. Nimic rău nu este în cer, nimic bun pe pământ. Iar omul cu judecată alege ce este mai bun şi cunoaşte pe Dumnezeul tuturor. Lui îi mulţumeşte şi pe El Îl laudă. El urăşte trupul încă înainte de moarte şi nu lasă să se împlinească simţirile cele rele, ştiind că ele lucrează pierzarea sa.
103. Bărbatul viclean iubeşte lăcomia şi nesocoteşte dreptatea. El nu ia seama la nestatornicia, la amăgirea şi la vremelnicia vieţii acesteia, nici nu se gândeşte la moarte, că nu primeşte daruri şi că nu se poate ocoli. Iar dacă e bătrân neruşinat şi fără minte, ca şi un putregai, nu mai foloseşte la nimic.
104. Numai dacă am fost încercaţi de supărări simţim plăcerile şi bucuria. Căci nu bea cu plăcere cel ce n-a însetat şi nu mănâncă cu plăcere cel ce n-a flămânzit; de asemenea, nu doarme cu plăcere cel ce n-a privegheat îndelung şi nu simte bucuria cel ce mai întâi nu s-a întristat. Tot aşa, nu ne vom bucura de bunurile veşnice dacă nu vom dispreţui pe cele vremelnice.
105. Cuvântul este sluga minţii. Căci ce voieşte mintea, aceea tâlcuieşte cuvântul.
106. Mintea vede toate, chiar şi cele din ceruri. Şi nimic nu o întunecă, fără numai păcatul. Prin urmare, celui curat nimic nu-i este neînţeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputinţă de exprimat.
107. Prin trup omul este muritor. Dar prin minte şi cuvânt, nemuritor. Tăcând înţelegi, şi după ce ai înţeles, grăieşti. Căci în tăcere naşte mintea cuvântul. Şi rostind cuvânt de mulţumire lui Dumnezeu, îţi lucrezi mântuirea.
108. Cel ce vorbeşte fără socoteală nu are minte, căci grăieşte fără să înţeleagă ceva. Cercetează dar ce-ţi este de folos să faci pentru mântuirea sufletului.
109. Cuvântul care are înţeles şi este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea deşartă care caută să măsoare cerul şi pământul, mărimea soarelui şi depărtarea stelelor, este o născocire a omului care se osteneşte în deşert. Căci căutând cele ce nu folosesc la nimic osteneşte în zadar, ca şi cum ar vrea să scoată apă cu ciurul. Deoarece este cu neputinţă oamenilor a afla acestea.
110. Nimeni nu vede cerul, căci nu poate să înţeleagă cele dintr-însul fără numai omul care se îngrijeşte de viaţa virtuoasă şi înţelege, şi preamăreşte pe cel ce l-a făcut pe el spre mântuirea şi viaţa omului. Căci bărbatul iubitor de Dumnezeu ştie singur că nimica nu este fără Dumnezeu şi că el este pretutindeni, şi întru toate, ca Unul ce este nemărginit.
111. Precum iese omul din pântecele maicii sale, aşa şi sufletul, gol, iese din trup: unul curat şi luminos, altul având petele greşelilor, iarăşi altul, negru de mulţimea păcatelor. De aceea sufletul raţional şi iubitor de Dumnezeu, aducându-şi aminte şi gândindu-se la relele de după moarte, vieţuieşte cu evlavie ca să nu fie osândit pentru acelea. Iar cei ce nu cred, fiind nepricepuţi cu mintea, nu se poartă cu evlavie şi păcătuiesc, nesocotind cele de dincolo.
112. Precum după ce ai ieşit din pântece nu-ţi mai aduci aminte de cele de acolo, tot aşa nici după ieşirea din trup nu-ţi mai aduci aminte de cele din trup.
113. Precum după ce ai ieşit din pântece te-ai făcut mai mare la trup, aşa şi după ce vei ieşi curat şi fără prihană din trup vei fi mai mare şi cu totul nestricăcios, petrecând în ceruri.
114. Precum trupul după ce s-a desăvârşit în pântece trebuie să se nască, aşa şi sufletul după ce şi-a plinit în trup măsura hotărâtă lui de Dumnezeu trebuie să iasă din trup.
115. După cum vei sluji sufletul până ce este în trup, aşa şi el te va sluji pe tine după ce vei ieşi din trup. Căci cel ce şi-a slujit aici trupul bine şi cu desfătări s-a slujit pe sine rău pentru după moarte. Fiindcă şi-a osândit sufletul ca un lipsit de minte.
116. Precum trupul ieşind din pântecele maicii nu poate să se hrănească fiind încă nedesăvârşit, tot astfel şi sufletul când iese din trup, dacă nu şi-a agonisit prin bunăvieţuire cunoştinţa de Dumnezeu, nu poate să se mântuiască sau să se unească cu Dumnezeu.
117. Trupul unit cu sufletul iese din întunericul pântecelui la lumină, iar sufletul unindu-se cu trupul e legat de întunericul trupului. De aceea trebuie să urâm trupul şi să-l strunim ca pe un duşman care poartă război împotriva sufletului. Căci mulţimea mâncărilor şi gustul lor plăcut deşteaptă patimile păcatului. Iar înfrânarea pântecelui smereşte patimile şi mântuieşte sufletul.
118. Trupul vede prin ochi; iar sufletul prin minte. Şi precum trupul fără ochi e orb şi nu vede soarele care luminează tot pământul şi marea, nici nu se poate bucura de lumină, aşa şi sufletul dacă nu are minte bună şi vieţuire cuvioasă este orb şi nu înţelege pe Dumnezeu, Făcătorul şi Binefăcătorul tuturor, şi nu-L preamăreşte, nici nu va putea să se bucure de nestricăciunea Lui şi de bunurile veşnice.
119. Necunoştinţa lui Dumnezeu este o nesimţire şi nebunie a sufletului. Căci răul se naşte din neştiinţă, iar binele, care mântuieşte sufletul, din cunoştinţa lui Dumnezeu. Prin urmare, dacă te vei sârgui să nu faci voile tale petrecând în trezvie şi cunoscând pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuţi. Dacă însă te vei sili să faci voile tale pentru plăcere, ameţit de necunoştinţa de Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetând la relele ce ţi se vor întâmpla după moarte.
120. Cele ce se întâmplă după rânduiala neclintită, dumnezeiască, cum sunt răsăritul soarelui şi apusul soarelui în fiecare zi sau rodirea pământului, fac parte din Providenţă. Iar cele ce se fac la poruncă de către om se numesc lege. Dar toate s-au făcut pentru om.
121. Câte le face Dumnezeu ca un bun pentru om le face; iar câte le face omul sieşi le face, fie bune, fie rele. Şi ca să nu te ispitească fericirea celor răi, să ştii că, precum cetăţile nutresc pe călăii obşteşti nu ca să le laude reaua lor faptă, ci ca prin ei să pedepsească pe cei nevrednici, în acelaşi chip şi Dumnezeu îngăduie ca cei răi să stăpânească peste cele lumeşti, pentru ca printr-înşii să se pedepsească cei neevlavioşi. La urmă şi pe stăpânitori îi dă judecăţii, ca pe unii ce nu au slujit lui Dumnezeu, ci prin răutatea lor au pricinuit necazuri grele oamenilor.
122. Dacă închinătorii la idoli ar cunoaşte şi ar vedea cu inima la cine se închină, nicidecum n-ar rătăci de la buna cinstire, ci, privind rânduiala şi purtarea de grijă a celor ce au fost făcute şi se fac de Dumnezeu, ar cunoaşte pe Cel ce le-a făcut pe ele pentru om.
123. Omul cel rău şi nedrept poate să ucidă, dar Dumnezeu nici celor nevrednici nu încetează a le dărui viaţă. Căci fiind bun şi îmbelşugat prin fire, a voit să fie lumea şi s-a făcut. Şi toate se fac pentru om şi pentru mântuirea lui.
124. Om este cel ce a înţeles ce este trupul: că este stricăcios şi vremelnic. Căci unul ca acesta înţelege şi sufletul că este dumnezeiesc şi fiind nemuritor şi suflare a lui Dumnezeu a fost legat de trup spre cercare şi îndumnezeire. Iar cine a înţeles sufletul vieţuieşte drept şi plăcut înaintea lui Dumnezeu, nemaisupunându-se trupului. Acela vede pe Dumnezeu cu mintea sa şi contemplă bunurile veşnice dăruite sufletului de Dumnezeu.
125. Dumnezeu fiind pururea bun şi darnic a dat omului puterea de-a face binele şi răul după ce i-a dăruit şi cunoştinţă, ca privind lumea şi cele din ea să cunoască pe Cel ce a făcut-o. Iar cel necuvios poate să vrea şi să nu înţeleagă, căci poate şi să nu creadă, şi să fie nefericit; ba poate să cugete şi împotriva adevărului. Atât de mare putere are omul de-a face binele sau răul.
126. Este o rânduială a lui Dumnezeu ca pe măsură ce creşte trupul, sufletul să se umple de minte, ca omul să poată alege dintre bine şi rău ceea ce îi place. Dar sufletul care nu alege binele nu are minte. Toate trupurile au suflet, nu însă şi toate sufletele minte. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu vine la înţelepţi, cuvioşi, drepţi, curaţi, buni, milostivi şi binecinstitori. Iar prezenţa minţii se face omului ajutor spre Dumnezeu.
127. Numai un lucru nu este îngăduit omului: acela de-a fi nemuritor cu trupul. Să se unească cu Dumnezeu îi este îngăduit, dacă va înţelege că poate. Căci voind şi înţelegând, crezând şi iubind, prin buna vieţuire omul ajunge împreună vorbitor cu Dumnezeu.
128. Ochiul priveşte cele văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute. Căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima sa şi vede pe Dumnezeu prin mintea sa.
129. Nimeni nu e bun neruşinat fiind; iar cine nu e bun este, desigur, rău şi iubitor de trup. Cea dintâi virtute a omului este dispreţuirea trupului. Căci despărţirea de bunăvoie şi nu din lipsă de cele vremelnice, stricăcioase şi pământeşti ne face moştenitori ai bunurilor nestricăcioase şi veşnice.
130. Cel ce are minte se ştie pe sine că este om stricăcios. Iar cel ce se ştie pe sine pe toate le ştie că sunt făpturile lui Dumnezeu şi s-au făcut pentru mântuirea omului. Căci stă în puterea omului să înţeleagă toate şi să creadă drept. Iar asemenea bărbat cunoaşte sigur că cei ce nu pun preţ pe cele lumeşti au osteneală foarte puţină, iar după moarte dobândesc de la Dumnezeu odihnă veşnică.
131. Precum trupul fără suflet este mort, aşa şi sufletul fără puterea minţii este nelucrător şi nu poate moşteni pe Dumnezeu.
132. Numai pe om îl ascultă Dumnezeu şi numai omului se arată, fiind iubitor de oameni oriunde ar fi. Şi iarăşi, numai omul este închinător vrednic al lui Dumnezeu. Pentru om numai se schimbă Dumnezeu la faţă.
133. Dumnezeu a făcut omului cerul pe care îl împodobesc stelele, pentru om pământul pe care îl lucrează oamenii pentru ei înşişi. Cei ce nu simt o atât de mare purtare de grijă au sufletul lipsit de minte.
134. Binele e nevăzut, ca cele din cer; răul se vede, ca cele de pe pământ. Binele este ceea ce nu are comparaţie; iar omul care are minte îşi alege ceea ce e mai bun, căci numai el înţelege pe Dumnezeu şi făpturile Lui.
135. Mintea se arată în suflet, iar natura în trup. Mintea îndumnezeieşte sufletul, iar natura e revărsată în trup. În tot trupul este natură, dar nu în tot sufletul minte. De aceea nu tot sufletul se mântuieşte.
136. Sufletul se află în lume fiind născut. Mintea este mai presus de lume fiind nenăscută. Sufletul, care înţelege lumea şi vrea să se mântuiască, în fiecare ceas are o lege pe care nu o calcă. El cugetă întru sine că acum e vreme de luptă şi de cercetare, şi nu aşteaptă să o facă aceasta judecătorul. El ştie că-şi poate pierde mântuirea primind cea mai mică plăcere urâtă.
137. Pe pământ a lăsat Dumnezeu naşterea şi moartea; pe cer se arată purtarea de grijă şi rânduială neclintită. Dar toate s-au făcut pentru om şi pentru mântuirea lui. Dumnezeu, Cel îmbelşugat în toate bunătăţile, pentru oameni a făcut cerul şi pământul, şi elementele, făcându-le parte prin acestea de toate bunătăţile.
138. Cele muritoare se supun celor nemuritoare; iar cele nemuritoare slujesc celor muritoare (adică elementele omului) pentru iubirea de oameni şi bunătatea firească a lui Dumnezeu, care le-a făcut pe ele.
139. Cel ce e sărac şi nu poate vătăma nu se socoteşte între cei evlavioşi. Iar cel ce poate vătăma cu puterea sa, dar nu întrebuinţează puterea spre rău, ci cruţă pe cei umiliţi, pentru evlavia sa întru bună răsplată se va afla şi după moarte.
140. Dumnezeu, Ziditorul nostru, pentru iubirea de oameni ne-a lăsat multe căi de mântuire care întorc sufletele şi le suie în ceruri. Căci sufletele oamenilor primesc pentru virtute răsplată, iar pentru greşeli, pedepse.
141. Fiul este întru Tatăl, Duhul întru Fiul, iar Tatăl este întru amândoi. Iar prin credinţă omul cunoaşte toate cele nevăzute şi gândite. Credinţa este consimţirea de bunăvoie a sufletului.
142. Cei ce sunt siliţi de niscai trebuinţe sau împrejurări să treacă înot râuri foarte mari, de vor fi treji la minte, scapă de primejdie chiar de ar fi valuri potrivnice; şi de se scufundă puţin, prinzându-se de ceva de la ţărm, scapă. Dar cei ce vor fi beţi, chiar dacă de zeci de mii de ori vor lupta să ajungă la ţintă nu vor putea, ci biruiţi de vin se vor scufunda în valuri şi îşi vor afla moartea. Tot aşa şi sufletul, căzând în învolburarea valurilor vieţii de nu se va trezi din păcatul materiei ca să se cunoască pe sine că e dumnezeiesc şi nemuritor şi că numai pentru scurtă vreme a fost legat cu trupul cel muritor şi plin de patimi, va fi atras de plăcerile trupeşti spre pierzare; şi dispreţuindu-se pe sine, şi îmbătându-se de neştiinţă, se va pierde şi se va afla în afară de cei mântuiţi. Căci trupul ne trage adeseori ca un râu spre plăcerile necuvenite.
143. Sufletul raţional stăruind neclintit pe lângă hotărârea cea bună ţine în frâu mânia, pofta şi patimile sale nesocotite, ca pe un cal. Şi biruindu-le, înfrânându-le şi stăpânindu-le pe acestea se încununează şi se învredniceşte de viaţa din ceruri, pe care o primeşte ca pe o răsplătire a biruinţei şi a ostenelilor de la Dumnezeu cel ce l-a zidit.
144. Sufletul cu adevărat raţional văzând fericirea celor răi şi bunăstarea celor nevrednici nu se sminteşte dorindu-şi fericirea lor în viaţa aceasta, cum fac oamenii nesocotiţi. El cunoaşte lămurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vieţii cu vremelnicia ei şi judecata care nu poate fi mituită. Un suflet ca acela crede că Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare.
145. Viaţa trupului şi bucuria de multă bogăţie şi putere în viaţa aceasta i se face sufletului moarte. Iar osteneala, răbdarea, lipsa purtată cu mulţumire şi moartea trupului sunt viaţă şi fericire veşnică a sufletului.
146. Sufletul raţional, nepunând preţ pe zidirea materială şi pe viaţa cea vremelnică, îşi alege desfătarea cerească şi viaţa veşnică, pe care le va primi de la Dumnezeu prin vieţuire curată.
147. Cei ce şi-au înnoroit veşmântul întinează şi hrana celor ce se apropie de ei. Aşa şi cei răi cu voia şi nedrepţi la purtare, petrecând cu cei mai simpli şi vorbind cele ce nu se cuvin, le întinează sufletul prin auz.
148. Începutul păcatului este pofta, prin care se pierde sufletul raţional; iar începutul mântuirii şi al împărăţiei cerurilor este dragostea.
149. Precum un vas de aramă uitat multă vreme şi neînvrednicit de îngrijirea trebuitoare e mâncat de rugină din pricina neîntrebuinţării şi ajunge nefolositor şi urât, tot aşa şi sufletul, nelucrând şi negrijindu-se de buna vieţuire şi de întoarcerea la Dumnezeu, şi ieşind prin fapte rele de sub acoperământul lui Dumnezeu, e mâncat de păcatul crescut din trândăvie în materia trupului şi se va afla fără frumuseţe şi netrebnic pentru mântuire.
150. Dumnezeu este bun, fără patimă şi neschimbăcios. Iar dacă cineva găseşte că e raţional şi drept ca Dumnezeu să nu se schimbe, dar tocmai de aceea întreabă nedumerit cum se bucură de cei buni şi se întoarce de către cei răi sau se mânie pe cei păcătoşi, iar slujit fiind se milostiveşte să i se răspundă că Dumnezeu nici nu se bucură, nici nu se mânie, căci bucuria şi întristarea sunt patimi; nici nu primeşte daruri, căci atunci s-ar birui de plăcere. Nu e îngăduit să socotim pe Dumnezeu bun sau rău, din lucruri omeneşti. El este numai bun şi numai folositor, şi nu vatămă niciodată. În felul acesta El este totdeauna la fel. Iar noi rămânând buni, pentru asemănare ne unim cu Dumnezeu, şi făcându-ne răi, pentru neasemănare ne despărţim de Dumnezeu. Trăind întru virtute suntem ai lui Dumnezeu, iar făcându-ne răi ne facem nouă vrăjmaş pe Acela ce nu se mânie în deşert. Păcatele noastre sunt acelea care nu lasă pe Dumnezeu să strălucească în noi, ci ne leagă cu demonii ce ne chinuiesc. Iar când prin rugăciuni şi faceri de bine primim dezlegare de păcate, prin aceasta nici nu slujim, nici nu schimbăm pe Dumnezeu, ci prin faptele şi întoarcerea noastră spre Dumnezeu vindecând păcatul nostru, ne bucurăm iarăşi de bunătatea Sa. Încât este totuna a zice că Dumnezeu îşi întoarce faţa de la cei răi sau că soarele se ascunde de către cei lipsiţi de vedere.
151. Sufletul evlavios cunoaşte pe Dumnezeul tuturor. Căci evlavia nu e altceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu. Iar aceasta este cunoaşterea lui Dumnezeu, care face pe om să fie fără pizmă, înţelept, blând, îndatoritor şi milostiv după putere, necertăreţ şi în toate după plăcerea şi voia lui Dumnezeu.
152. Cunoştinţa şi frica de Dumnezeu aduc tămăduire de patimile trupului. Căci aflându-se în suflet necunoştinţa lui Dumnezeu, patimile rămânând nevindecate fac sufletul să putrezească ca printr-un puroi îndelungat. Iar pentru aceasta să nu învinovăţim pe Dumnezeu, care a dat oamenilor pricepere şi cunoştinţă.
153. Dumnezeu a umplut pe om de pricepere şi cunoştinţă voind să curăţească patimile şi păcatul cel de bunăvoie, şi să strămute ceea ce e muritor la nemurire, pentru bunătatea Sa.
154. Mintea cea din sufletul curat şi iubitor de Dumnezeu cu adevărat vede pe Dumnezeul cel nefăcut, neprivit şi negrăit, pe Cel singur curat celor curaţi cu inima.
155. Omul care rabdă necazurile cu inimă bună şi cu mulţumită va lua cununa nestricăciunii, virtutea şi mântuirea. Iar stăpânirea mâniei, limbii, pântecelui şi plăcerilor e de cel mai mare ajutor sufletului.
156. Aceea ce ţine lumea este pronia lui Dumnezeu; şi nu se află loc lipsit de pronie. Iar pronia este cuvântul desăvârşit al lui Dumnezeu, care dă chip materiei ce vine în lume, şi e ziditorul şi meşterul tuturor celor ce se fac. Nici materia nu poate fi pusă în rânduială fără puterea cuvântului care deosebeşte lucrurile. Iar cuvântul este chipul şi mintea, înţelepciunea şi pronia lui Dumnezeu.
157. Pofta din amintire este rădăcina patimilor, care sunt rudeniile întunericului. Iar sufletul zăbovind în amintirea poftei nu se cunoaşte pe sine că este insuflarea lui Dumnezeu. Şi aşa e dus spre păcat, nesocotind relele de după moarte, lipsitul de minte.
158. Cea mai mare şi fără leac boală a sufletului este necredinţa în Dumnezeu şi iubirea de slavă. Căci pofta răului este o lipsă a binelui. Iar binele stă în a face cu prisosinţă toate cele bune, câte plac Dumnezeului a toate.
159. Numai omul este în stare să primească pe Dumnezeu, căci numai acestui animal îi vorbeşte Dumnezeu noaptea prin visuri, iar ziua prin minte. Şi prin toate povesteşte oamenilor vrednici de El bunătăţile viitoare.
160. Omului credincios şi celui ce vrea să înţeleagă pe Dumnezeu nimica nu-i este anevoie. Iar dacă vrei să-L şi vezi, priveşte podoaba şi pronia tuturor celor ce au fost făcute şi a celor ce se fac cu cuvântul Lui. Şi toate sunt pentru om.
161. Sfânt se numeşte omul curăţit de patimi şi de păcate. De aceea cea mai mare izbândă a sufletului, care place lui Dumnezeu, este să nu mai fie păcat în om.
162. Numele este însemnarea unuia dintre mulţi. De aceea e lucru fără minte a socoti că Dumnezeu, care e unul singur, mai are alt nume. Căci Dumnezeu aceasta înseamnă: Cel fără de început, care a făcut toate pentru om.
163. Dacă ştii că ai fapte rele întru tine, scoate-le din sufletul tău în aşteptarea celor bune. Căci drept este Dumnezeu şi iubitor de oameni.
164. Cunoaşte pe Dumnezeu şi e cunoscut de Dumnezeu omul care neîntrerupt se nevoieşte să fie nedespărţit de Dumnezeu. Iar nedespărţit de Dumnezeu ajunge omul care e bun în toate şi care biruie toată plăcerea nu din pricina lipsei, ci prin voinţă şi înfrânare.
165. Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este cunoştinţa de Dumnezeu: să-I urmezi Lui cu smerită cugetare şi printr-unele ca acestea. Iară lucrarea aceasta nu este a celor de rând, ci a sufletului care are minte.
166. Stihul acesta l-am scris pentru cei mai simpli spre dreaptă ştiinţă, pentru că unii au avut îndrăzneala să spună cu necredinţă că ierburile şi legumele ar fi însufleţite. Le spun acestora: Ierburile au viaţa firii, suflet însă n-au. Iar omul se numeşte animal raţional pentru că are minte şi este capabil de ştiinţă. Celelalte dobitoace pământeşti şi din aer au glas în ele fiindcă au duh (πνεϋμα) şi suflet. Şi toate cele care cresc şi scad sunt vieţuitoare, fiindcă vieţuiesc şi cresc, dar pentru aceea nu au şi suflet. Iar deosebirile vieţuitoarelor sunt patru: unele sunt nemuritoare şi însufleţite, ca îngerii, altele au minte, suflet şi duh, ca oamenii, altele au numai duh şi suflet, ca dobitoacele, iar altele numai viaţă, ca ierburile. În ierburi dăinuieşte viaţa fără suflet, fără duh şi fără minte. Iar toate celelalte fără viaţă nu pot să fie. Şi tot sufletul omenesc este într-o mişcare necontenită de la un loc la altul.
167. Când primeşti închipuirea vreunei plăceri, păzeşte-te ca să nu fii răpit îndată de ea, ci, ridicându-te o clipă mai presus de aceasta, adu-ţi aminte de moarte şi gândeşte-te că e mai bine să te ştii că ai biruit această amăgire a plăcerii.
168. După cum de la naştere începe pătimirea, fiindcă ceea ce a venit la viaţă se şi strică, aşa de la patimă începe păcatul. Să nu zici, prin urmare, că Dumnezeu n-a putut tăia păcatul, căci cei ce zic aşa sunt nesimţitori şi nebuni. Nu era de lipsă să taie Dumnezeu materia, pentru că aceste patimi sunt ale materiei. Dar Dumnezeu a tăiat păcatul din oameni în chip folositor, dându-le minte, ştiinţă, cunoştinţă şi putere de a deosebi binele. Deci cunoscând că păcatul ne vatămă, putem să fugim de el. Dar omul fără minte i se aruncă în braţe şi se laudă cu el, şi căzând ca într-o mreajă e războit de el după ce e tras înăuntru. Unul ca acesta niciodată nu mai poate să-şi ridice capul, să vadă şi să cunoască pe Dumnezeu, Cel ce a făcut toate pentru mântuirea şi îndumnezeirea omului.
169. Cele muritoare sunt nemulţumite de ele însele, ştiind de mai înainte de moartea care vine. Nemurirea îi vine sufletului cuvios din bunătatea lui, iar moartea i se trage sufletului ticălos şi fără minte din răutatea lui.
170. Când te întorci cu mulţumire spre aşternutul tău aducându-ţi aminte de binefacerile şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu, şi umplându-te de înţelegerea cea bună te vei veseli şi mai mult, iar somnul trupului tău se va face trezvie a sufletului şi închiderea ochilor tăi vedere adevărată a lui Dumnezeu, atunci tăcerea ta, umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul şi puterea o adânc simţită slavă Dumnezeului a toate. Căci de va lipsi păcatul din om, o singură mulţumire cumpăneşte mai mult decât toată jertfa cea de mare preţ înaintea lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.


Cuvinte cheie: Antonie, Antonie cel Mare, Diavolul, Dumnezeu, Eva, Mântuitorul, rugăciune

[Adrian Pop]

1. Oamenii se socotesc raţionali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească oameni raţionali.

[Adrian Pop]

http://www.sfatulbatranilor.ro/threa...ra%C5%A3ionali

http://www.pateric.ro/ale-celui-dint...170-de-capete/

[Adrian Pop]

http://www.sfatulbatranilor.ro/threa...-Taina-Iubirii

Asta-i Himalaia prostiei omenesti - Parintele Arsenie Boca-Taina Iubirii

Parintele Arsenie Boca-Taina Iubirii




http://www.youtube.com/watch?v=6QLWq...=RDIT_QjNVJBQE

min.41. 30 s

Oamenii, au mai toti parerea ca ei stiu cum sa-si duca Viata si ca nimeni nu are dreptul sa se amestece in Viata lor.

Asta-i Himalaia prostiei omenesti, pararea ca ei stiu....

Avea multa dreptate cineva cand spunea : ca sa-ti faci ideea infinitului, gandeste-te la prostia omeneasca. Nu mai are margini. Prostii sunt singurii oameni care nu-si recunosc greselile lor.

Acestia sunt anii de sminteala, despre care zice IISUS ca si acestia trebuie sa vina. Sunt vremuri si imprejurari, in toate vremurile, cand a spune Adevarul si-a propovadui indreptatea, iti pot pune Viata in primejdie de moarte.

[Adrian Pop]

Acatistul Sfantului Antonie cel Mare

Mareste imaginea.
Acatistul Sfantului Antonie cel MareAntonie cel Mare - Sfant Cuvios !(17 ianuarie)Condacul 1Fugind de intunericul cel negru al Egiptului, ai cautat pamantul cel de viata datator al pustiului. Prin infranare si nevointa vestejind saltarile trupului, prealaudate, te-ai facut pilda monahilor, de Dumnezeu cugetatorule, celor ce canta: Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!Icosul 1Om cu firea te-ai aratat, parinte, dar te-ai vazut impreuna cetatean cu ingeri, caci ca un fara de trup ai vietuit pe pamant, Preacuvioase Antonie, lepadand toata purtarea de grija a trupului; pentru aceasta graim tie:Bucura-te, odrasla cucernicului parinte;
Bucura-te, ramura credincioasei maicii sfinte;
Bucura-te, vlastarul cel nevestejit al Egiptului;
Bucura-te, povatuitorul cel mare al pustiului;
Bucura-te, ca din tinerete lui Hristos ai urmat;
Bucura-te, ca fireste de trup te-ai departat;
Bucura-te, aratatorule al cailor monahicesti;
Bucura-te, cel ce voiesti mantuirea muritorilor;
Bucura-te, izbavitorul din inselaciuni ai celor multi;
Bucura-te, datatorul raurilor de tamduiri;
Bucura-te, prin care Dumnezeu s-a preainaltat;
Bucura-te, prin care satana s-a rusinat;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!Condacul 2Vazandu-te pe tine, de Dumnezeu purtatorule, vrajmasul, la inaltime ridicat, se ispitea a te impiedica de la toate faptele bune; insa dupa putin s-a rusinat de sporirea ta, care, nevoindu-te cu trupul si inaltindu-te cu sufletul, cantai lui Dumnezeu: Aliluia!Icosul 2Avand cunostinta celor ce sunt ca si cum nu ar fi, ai trecut cu vederea trecatoarele desfatari ale vietii; deci in mormant inchizandu-te, prin multe necazuri te-ai inteleptit, nadejdea spre Dumnezeu punandu-ti; pentru care auzi acestea:Bucura-te, insuflatorule al nadejdii in Dumnezeu;
Bucura-te, pierzatorule al nebuniei vrajmasului;
Bucura-te, cel ce nu te inspaimanti de ranirile lui;
Bucura-te, biruitorul uneltirilor lui;
Bucura-te, lauda cea vestita a pamantului Egiptului;
Bucura-te, cel mai stralucit decat toti monahi, lumina cea mai stralucita;
Bucura-te, floarea cea de Dumnezeu impodobita a cuviosior;
Bucura-te, frumusetea cea preastralucita a sfintilor;
Bucura-te, luminat deslusitor al inteleptilor;
Bucura-te, luceafarul stralucitor al luceferilor;
Bucura-te, izvorul cel viu al pustiei;
Bucura-te, glasul cel puternic, risipitor al trandaviei;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!Condacul 3Puterea Celui Preainalt tare te-a facut in toate, Antonie fericite, ca vazand pornirea vrajmasilor cea neputincioasa venind asupra ta, neclintit ai ramas si, cu darul inconjurat fiind de toate partile, cantai lui Dumnezeu: Aliluia!Icosul 3Avand dumnezeiasca dorinta, inca mai mult a fi necajit, cugetatorule de Dumnezeu, ai vazut dumnezeiescul har; ca din cer lumina pogorandu-se, te-a cercetat pe tine in nevointa, si glas ai auzit, intarindu-te si graind:Bucura-te, fiule al dumnezeiestii lumini;
Bucura-te, locas al Duhului Sfant;
Bucura-te, faclia cea nestinsa a linistii;
Bucura-te, canonul cel preadrept al infranarii;
Bucura-te, privirea cea preadulce a ingerilor si a oamenilor;
Bucura-te, marirea cea laudata a celor alesi;
Bucura-te, izgonitorule al patimilor omenesti;
Bucura-te, imbogatitorule de dumnezeiesc har;
Bucura-te, parinte intaistatator al parintilor;
Bucura-te, preacinstite iscusit pazitor al celor neinsotiti;
Bucura-te, cel ce covarsesti intru cunostinta pe cei intelepti;
Bucura-te, cel ce intaresti pe credinciosii cei cazuti ridicandu-i;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!Condacul 4Aprins find de dumnezeiasca dorinta, catre muntele pustiului ai alergat, Antonie, bucurandu-te; iar cel naravit intru rautate, un disc mare de argint a pus inaintea ta, insa tu ca pe un gunoi defaimandu-l cantai lui Dumnezeu: Aliluia!Icosul 4Nevoindu-te mai presus de fire, Parinte Antonie, si biruind relele viclesuguri diavolesti, mai presus de acestea te-ai aratat; deci, facandu-te cetatean al pustiei, auzi acestea:Bucura-te, canonul si temelia pustnicilor;
Bucura-te, plangerea impotriva raior vrajmasi;
Bucura-te, slujitorule al slujbelor celor mai bune;
Bucura-te, datatorule al celor ce cer cele dumnezeiesti;
Bucura-te, ca rau ai patimit, vrajmasului impotrivindu-te;
Bucura-te, ca, unindu-te cu Dumnezeu, te-ai veselit;
Bucura-te, minunea cea preaveselitoare a ingerilor;
Bucura-te, cel ce esti rana grea a demonilor;
Bucura-te, credinciosule slujitor al lui Dumnezeu;
Bucura-te, inaintestatator al credinciosilor;
Bucura-te, prin care s-au desertat cetatile;
Bucura-te, prin care munti in cetati s-au schimbat;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!Condacul 5Vrand a trece Nilul, parinte de Dumnezeu purtatorule Antonie, luntre neaflandu-se, te-ai suit pe un crocodil, mergand spre cercetarea rugatorilor tai, cantand impreuna cu dansii lui Dumnezeu: Aliluia!Icosul 5Vazandu-te tinerii Egiptului in pustie locuind, ca pe unul mai presus de oameni, si auzand invatatura ta, s-au schimbat cu dumnezeiasca schimbare; pentru care, slavind pe Dumnezeu, graim tie:Bucura-te, cel ce esti om intre ingeri;
Bucura-te, cel ce esti inger intre oameni;
Bucura-te, cel ce, prin pildele tale, pamantul l-ai facut cer;
Bucura-te, cel ce, prin faptele tale, ai slujit lui Dumnezeu;
Bucura-te, ca ai surpat spranceana demonilor;
Bucura-te, cel ce ai inaltat viata muritorior;
Bucura-te, tainuitorule al dumnezeiestii stapaniri cea in trei Sori;
Bucura-te, povatuitorule al dumnezeiestii petreceri;
Bucura-te, ridicarea celor cazuti;
Bucura-te, mantuirea multora;
Bucura-te, ca ne povatuiesti pe noi a urma tie;
Bucura-te, ca urmand povetelor tale, adunam sufletului bogatie;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!Condacul 6Propovaduitor al dreptei credinte celor fara de Dumnezeu te-ai aratat si voind a te face mucenic, cu barbatie in oras ai intrat; dar, neimplinindu-ti dorinta, cu singura bunavointa te-ai facut desavarsit nevoitor, cantand lui Dumnezeu: Aliluia!Icosul 6Ca un luceafar in pustiul Egiptului stralucind, intunericul inselaciunii ai gonit si, savarsind pururea tamaduiri, prin tine Dumnezeu S-a preaslavit; pentru care primesti de la noi acestea:Bucura-te, prin care se impodobesc cuviosii;
Bucura-te, prin care oamenii se mantuiesc;
Bucura-te, dunmezeiasca mangaiere a bolnavilor;
Bucura-te, harul cel dumnezeiesc al calatorilor;
Bucura-te, ca ai vindecat prin rugaciune pe cea indracita;
Bucura-te, preafericite, cel ce de toti te-ai departat;
Bucura-te, ca indata in pustie ai fugit;
Bucura-te, cel ce viata ingereasca ai uneltit;
Bucura-te, cel ce te-ai facut dumnezeiesc slujitor;
Bucura-te, cel ce te-ai aratat pentru noi mijlocitor catre Domnul;
Bucura-te, povatuitorul poporului catre Dumnezeu;
Bucura-te, impaciuitorul oamenior cu Dumnezeu;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!Condacul 7Ramanand in muntii pustiului marele Antonie, hrana de la saracini avea, apoi lucrand pamantul, cu grau si cu finice se hranea, fiarele infricosandu-se, iar pe credinciosi indemnandu-i a canta lui Dumnezeu: Aliluia!Icosul 7Nou oras ai aratat adancimea pustietatii, Antonie fericite, cel deopotriva cu ingerii; caci ca un alt Ierusalim si Sinai muntele tau s-a preamarit, si ca un alt Moise si Ilie aratandu-te, auzi acestea:Bucura-te, al doiea Moise cu faptele;
Bucura-te, al doilea Ilie cu chipurile;
Bucura-te, cel ce blandetii lui David te-ai asemanat;
Bucura-te, cel ce cararile Botezului ai urmat;
Bucura-te, cel ce ai izvorat apa monahilor in loc insetat;
Bucura-te, cel ce lui Pavel cel simplu te-ai asemanat;
Bucura-te, cel ce in fiecare zi ai sfatuit pe monahi;
Bucura-te, cel ce ai povatuit indeosebi pe cei gresiti;
Bucura-te, cel ce ai vindecat pe cei orbi;
Bucura-te, cel ce ai indreptat pe cei slabanogi;
Bucura-te, cel ce ai gonit patimile cele sufletesti;
Bucura-te, cel ce ai vindecat durerile cele trupesti;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!Condacul 8Straina minune! Vazand vanarea in multe feluri, nicidecum nu te-ai inspaimantat, de trei ori fericite; iar vanatorul, dumnezeiasca ta fata vazand, de frica fiind cuprins, indata a murit, facandu-te tu pilda tuturor celor ispititi, a canta lui Dumnezeu: Aliluia!Icosul 8Cu totul vesel te-ai aratat, vazand inaltarea sufletului lui Ammun, pe care ai aratat-o celor impreuna cu tine intrebat fiind de dansii, de Dumnezeu purtatorule Antonie; deci, vazand sfintenia ta, minunandu-ne, graim tie:Bucura-te, insuti vazatorule al tainelor;
Bucura-te, trecatorule cu vederea al pamantestior lucruri;
Bucura-te, luminarea adevarata a celor necunoscatori;
Bucura-te, grabnica supunere a supusilor;
Bucura-te, ca pe cele viitoare, ca pe cele de fata le vedeai;
Bucura-te, ca aratai cu putinta pe cele cu neputinta;
Bucura-te, ca ai mantuit pe tinerii cei indraciti;
Bucura-te, cel ce ai tamaduit pe cei bolnavi de ochi;
Bucura-te, cel ce vedeai inaltarea sufletelor;
Bucura-te, cel ce mai inainte spuneai iesirea lor;
Bucura-te, toiagul cel bun al monahilor;
Bucura-te, cinstita impodobire a credinciosilor;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!Condacul 9Tot darul cel dumnezeiesc, ca si Pavel ai primit, ca cel ce te-ai facut si tu, toate tuturor, pe toti covarsindu-i Antonie, pana si in vazduh te-ai rapit, cuvioase; pentru care, incutremurat cu totul cantai lui Dumnezeu: Aliluia!Icosul 9Pe ritorii cei mult vorbitori, ca pe niste pesti fara de glas i-ai aratat prin cuvintele tale, de Dumnezeu purtatorule, ca, ritorisind despre Dumnezeu, cuvintele tale asemanandu-le cu lucrurile, te-ai facut minunat si marit; pentru aceasta cantam tie:Bucura-te, versul intelepciunii lui Dumnezeu;
Bucura-te, vistieria cuvintelor Lui;
Bucura-te, cel mai intelept decat toti filozofii;
Bucura-te, cel mai iscusit si mai inalt in cuvinte;
Bucura-te, preamarita auzire si graire a celor intelepti;
Bucura-te, preacinstita oglindire a monahilor si a tuturor celor ce te cauta;
Bucura-te, cel ce veselesti auzul credinciosilor;
Bucura-te, cel ce ai dezlegat impleticirile filozofilor;
Bucura-te, fiu al lui Dumnezeu, dupa impartasire;
Bucura-te, inaltarea preacuviosior dupa straduire;
Bucura-te, prin care s-a infiintat monahismul; Bucura-te, prin care s-au indreptat credinciosii;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!Condacul 10Grabindu-te, de Dumnezeu purtatorule parinte, dupa porunca dinainte primita de la Dumnezeu, te-ai dus catre Pavel Tebeul; si, impiedicandu-te de multe ispite, nu te-ai infricosat de relele intimplari si, dobandind ceea ce doreai, ai incetat intristarea, cantind lui Dumnezeu: Aliluia!Icosul 10A doua oara, facand calatoria marele Antonie si grabindu-se catre Pavel Tebeul, a vazut inaltarea sufletului lui; deci, alergand si gasindu-l mort, l-a ingropat, luandu-i imbracamintea; pentru care graim lui:Bucura-te, inger purtator de trup;
Bucura-te, omule cel ce cu Dumnezeu ai vorbit;
Bucura-te, cel ce ai vazut nevointele lui Pavel;
Bucura-te, slujitorul ingroparii lui;
Bucura-te, cel ce ai istorisit vietuirea lui;
Bucura-te, cel ce te-ai imbogatit cu a lui faptura buna;
Bucura-te, cel ce mai inainte ai cunoscut inselaciunea eresurior;
Bucura-te, cel ce ai alinat tulburarea Bisericilor;
Bucura-te, cel ce ai gonit primejdia eresului;
Bucura-te, partasul dreptei cunostinte;
Bucura-te, buna mireasma a pustiurilor;
Bucura-te, buna insuflare a monahilor;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!Condacul 11Nevoind Valachie, cel de cele arienesti cugetator, a cunoaste pe Fiul, Dumnezeu preainalt, te-ai pornit impotriva lui, Antonie; si el, ticalosul, luand cele dupa faptele sale, de cal a fost ucis, iar tu lui Dumnezeu cantai: Aliluia!Icosul 11Lumina, trimisa de Luminatorui cel mare, aratandu-te tu Antonie, ai luminat pe toti, si pe ucenici tai sfatuind, mai inainte le-ai aratat mutarea ta din viata de aici; iar ei, de intristare fiind cuprinsi, cantau tie acestea:Bucura-te, mangaierea noastra;
Bucura-te, incurajarea tuturor;
Bucura-te, hranitorul celor flamanzi de cele ceresti;
Bucura-te, sfatuitorul celor doritori de cele sufletesti;
Bucura-te, ca iesirea ta mai inainte ai cunoscut-o, de Dumnezeu purtatorule;
Bucura-te, urmatorule ai inteleptitilor de Dumnezeu apostoli;
Bucura-te, prin care pamantenii se lauda;
Bucura-te, prin care inteleptii se apara;
Bucura-te, desfatarea slavei tale celei negraite;
Bucura-te, amintirea hranei tale celei sfinte;
Bucura-te, ca invataturile tale cu drag le primim;
Bucura-te, ca ne mantuim sufletul urmandu-ti sfaturile;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!Condacul 12De mare dar s-a invrednicit marele Atanasie, luand amandoua hainele tale, de Dumnezeu purtatorule Antonie, si scriind dumnezeiasca viata ta, cea de una suta si cinci ani, canta lui Dumnezeu: Aliluia!Icosul 12Canti impreuna cu ingerii ca mai inainte cu oamenii, in ceruri veselindu-te, fericite, cantarea cea intreit-sfanta lui Dumnezeu, pe Care roaga-L pentru cei ce te cinstim pe tine, Antonie, si cu dragoste cantam acestea:Bucura-te, locuitorul celor ceresti;
Bucura-te, impodobitorul celor pamantesti;
Bucura-te, cel ce impreuna petreci cu ingerii;
Bucura-te, impreuna-vorbitorule cu sfintii;
Bucura-te, pururea laudatorule al Preasfintei Treimi;
Bucura-te, fierbinte mijlocitorule al tuturor catre Dumnezeu;
Bucura-te, povatuitorul si sprijinitorul celor ce te lauda pe tine;
Bucura-te, stralucitule pastor si invatatorule al ucenicilor tai;
Bucura-te, inaintestatator al tuturor cuviosilor;
Bucura-te, preacinstitule conducator al celor necasatoriti;
Bucura-te, cel ce esti cald mijlocitor al celor ce poarta numele tau;
Bucura-te, mare aparator al celor ce te cinstesc pe tine;
Bucura-te, Parinte Antonie, de Dumnezeu cugetatorule!Condacul 13O, preaintelepte de Dumnezeu purtatorule Antonie, capetenia parintilor si slava cuviosilor, primeste de la noi aceste laude ce cu tot sufletul le aducem tie si roaga-te lui Dumnezeu pentru noi cei ce cantam : Aliluia !
(Acest condac se zice de trei ori.)Apoi se zice iarasi Icosul intai si Condacul intai.