Numai cine trăieşte Filocalia înţelege Filocalia.

[Adrian Pop]

90. Omul care vieţuieşte în evlavie nu îngăduie păcatului să i se furişeze în suflet. Iar lipsind păcatul, nici primejdia, nici vătămarea nu sunt în sufletul acela. Pe unii ca aceştia nu-i stăpâneşte nici dracul întunecat, nici soarta. Căci Dumnezeu îi izbăveşte pe aceştia de rele şi ei petrec nevătămaţi, ca unii ce au ajuns întocmai ca Dumnezeu. Dacă pe un atare om îl laudă oamenii, el râde în sine de cei ce-l laudă; dacă-l grăiesc de rău, nu se apără faţă de cei ce îl defăimează, nici nu se mânie împotriva ocărilor.

[Adrian Pop]

91. Răul se prinde de fire ca rugina de aramă şi necurăţia de trup. Însă nici cel care prelucrează arama n-a făcut rugina, nici părinţii necurăţia trupului. Tot aşa, nici răutatea n-a făcut-o Dumnezeu, ci i-a dat omului şi cunoştinţa, şi puterea de a deosebi, ca să fugă de rău, ca unul ce ştie că va fi vătămat şi chinuit de el. Ia seama deci ca nu cumva văzând pe cineva propăşind în putere şi avere să-l fericeşti, lăsându-te amăgit de diavol. Ci adu-ţi îndată moartea înaintea ochilor şi niciodată nu vei pofti vreun rău sau vreun lucru lumesc.

[Adrian Pop]

92. Dumnezeul nostru a dăruit celor din ceruri nemurirea; celor de pe pământ le-a dat prefacerea; şi în toate a rânduit viaţă şi mişcare. Iar toate acestea pentru om. Să nu te amăgească, aşadar, nălucirea lumească a diavolului, care îţi strecoară gânduri rele în suflet. Ci, aducându-ţi îndată aminte de bunătăţile cereşti, zi întru tine: Dacă vreau, de mine atârnă să biruiesc şi acest război al patimei; dar nu voi birui dacă vreau să-mi fac pofta mea. Nevoieşte-te dar cu ceea ce poate să-ţi mântuiască sufletul.

[Adrian Pop]

93. Viaţa este unirea şi legătura minţii cu sufletul şi cu trupul. Iar moartea nu este pierderea celor împreunate, ci stingerea cunoştinţei lor. Căci pentru Dumnezeu toate se păstrează şi după desfacere.

[Adrian Pop]

94. Mintea nu este suflet, ci dar de la Dumnezeu, care mântuieşte sufletul. Ea călăuzeşte sufletul şi-l sfătuieşte la ceea ce e plăcut lui Dumnezeu: să dispreţuiască cele vremelnice, trupeşti şi stricăcioase şi să râvnească bunurile cele veşnice, nestricăcioase şi netrupeşti. Ea învaţă pe om să umble în trup, dar să înţeleagă prin minte cele cereşti, cele din jurul lui Dumnezeu şi toate îndeobşte. Mintea iubitoare de Dumnezeu este binefăcătoarea şi mântuitoarea sufletului omenesc.

[Adrian Pop]

95. Sufletul coborându-se în trup îndată se întunecă de întristare şi de plăcere, şi se pierde. Întristarea şi plăcerea sunt ca nişte tumori ale trupului. Dar mintea iubitoare de Dumnezeu lucrând împotrivă întristează trupul şi mântuieşte sufletul, ca doctorul care taie şi arde trupul.

[Adrian Pop]

96. Sufletele care nu sunt ţinute în frâu de raţiune şi nu sunt cârmuite de minte ca să sugrume, să stăpânească şi să cârmuiască patimile lor, adică întristarea şi plăcerea, se pierd ca dobitoacele cele necuvântătoare, raţiunea fiind târâtă de patimi ca vizitiul biruit de cai.

[Adrian Pop]

97. Cea mai mare boală a sufletului, ruina şi pierzarea lui, este să nu cunoască pe Dumnezeu care a făcut toate pentru om şi i-a dăruit lui mintea şi cuvântul prin care zburând sus, omul se împreună cu Dumnezeu, înţelegând şi preamărind pe Dumnezeu.

[Adrian Pop]

98. Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea, şi în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înţeles şi preamărit face sufletul nemuritor, dându-i nestricăciunea şi fericirea veşnică. Căci Dumnezeu le-a dăruit tuturor făpturilor existenţa numai pentru bunătatea Sa.

[Adrian Pop]

99. Dumnezeu făcând pe om cu voie liberă, ca un prea bogat şi bun, i-a dat puterea să placă lui Dumnezeu dacă vrea. Iar lui Dumnezeu îi place să nu fie păcat în om. Dacă între oameni sunt lăudate faptele bune şi virtuţile sufletului cuvios şi iubitor de Dumnezeu şi sunt dispreţuite faptele ruşinoase şi rele, cu cât mai mult nu va fi aşa la Dumnezeu Cel ce vrea mântuirea omului?