Valoarea nutritivĂ a oului de prepeliŢĂ

[Adrian Pop]

VALOAREA NUTRITIVĂ A OULUI DE PREPELIŢĂ

Posted on 14. May, 2010 by admin in Articole stiintifice, Utile

Valoarea nutritivă a oului de prepeliţă este strâns legată de mai multe variabile ale păsării cum ar fi: condiţiile de creştere, de habitat, greutatea corporală, hrana diferenţiată în funcţie de producţie. De asemenea volumul albuşului şi gălbenuşului sunt foarte importante pentru calitatea oului.

Există anumite etape în care se depun şi se acumulează componentele nutritive în oul de prepeliţă iar mecanismul hormonal se declanşează prin producerea de hormon foliculo stimulant (FSH), care influenţează direct celulele foliculare din jurul ovocitului.

Albuşul se compune în general din apă şi proteine, ultimele fiind sintetizate şi stocate în glandele tubulare din magnum, iar apoi depuse în jurul vitelusului.

Ouăle de prepeliţă conţin biostimulatori indispensabili pentru funcţionarea normală a corpului uman. De asemenea ele conţin mult mai multe vitamine şi substanţe minerale comparativ cu ouăle de găină.

În concluzie putem afirma că oul de prepeliţă este un aliment bogat în folaţi, vitamina B12, acid pantoteic, fier şi fosfor, fiind o sursă valoroasă de proteine, riboflavină şi seleniu. Comparând cu valoarea nutritivă a oului de găină, cea a oului de prepeliţă este net superioară iar referitor la condiţiile de creştere, putem spune că acest lucru o recomandă pentru creşterea intensivă în sistem productiv.

INTRODUCERE

Prepeliţa japoneză este singura specie sălbatică de dimensiuni mici care a fost domesticită pentru producţia de carne şi ouă (10 Panda şi col., 1990).

Dimensiunea redusă, rata de creştere rapidă (5-6 săptamâni), ovopoziţie la 6 săptămâni, rezistenţa crescută la boli, precum şi investiţiile financiare scăzute în sistem fermă de producţie, au făcut din această specie o sursă comercializabilă foarte apreciată de avicultori.

Producţia de ouă are un randament remarcabil de transformare a furajelor în produs, depăşind aproape de două ori pe cea a găinilor, dacă se are în vedere raportul greutate corp/masă corporală (16 Tikk V. şi col., 1993; 14 Thiyagasundaram T.S., 1989).

Subspecia Coturnix coturnix sau prepeliţa comună este o pasăre migratoare şi a produs prin încrucişare Coturnix coturnix coturnix sau subspecia europeană şi Coturnix japonica sau subspecia Asiatica (Japoneză).

Se pare că unele forme migratoare de Coturnix cu habitate în Europa şi Asia au fost domesticite în China fiind folosite ca păsări de companie sau cântătoare.

Prepeliţa domesticită a trecut din China în Japonia (7 Howes J.R., 1964).

Coturnix coturnix a migrat din Europa peste Marea Mediterană, existenţa sa fiind citată de Egipteni şi menţionata chiar în Biblie.

Nici una din aceste surse istorice nu o menţionează însă că ar fi trăit în captivitate.

Primele scrieri privind domesticirea prepeliţei provin din Japonia şi datează din secolul al XII-lea.

Tot în această perioadă farmacologul chinez Li Chen a descoperit că pe lângă valoarea lor nutritivă crescută, ouăle de prepeliţă şi carnea prezintă o certă valoare terapeutică pentru anumite boli.

Primul efect terapeutic faptic a fost semnalat după tratamentul împăratului Japoniei, care s-a vindecat de tuberculoză cu ouă de prepeliţă.

Pornind de aici în secolul XIX creşterea prepeliţei s-a dezvoltat rapid în Japonia, în special în perioada anilor 1910-1941.

Din Japonia prepeliţele au trecut în crescătoriile din Coreea, China, Taiwan, şi Hong Kong, după care s-au răspândit rapid în Asia de sud-est.

Numele de coturnix a fost preluat din limba latină coturnix = prepeliţă.

Sistemul de creştere pentru producţie este diferenţiat în funcţie de produs: carne sau ouă.

La greutatea corporală de 150 gr. femela poate să producă 240 ouă pe an, iar păsările crescute pentru carne pot ajunge chiar la 230 grame greutate, fapt ce scade însă ritmul de ouat.

Numărul şi calitatea ouălor este influenţată de condiţiile de creştere şi habitat. Sistemul de creştere uzual este cel în sistem baterie, care necesită însă o atentă aerisire şi curăţenie.

Temperatura ambientală pentru outoare trebuie menţinută în limitele de 31ºC până la 35ºC, folosindu-se chiar surse de încălzire artificială.

Pentru producţia de carne spaţiile sunt restrânse, cu iluminare de intensitate scăzută, ce se aplică după primele 6 săptămâni de la ecloziune.

Perioada de iluminare pentru prepeliţele outoare este extinsă apoi la 17 ore din 24 folosindu-se lumina artificială.

Referitor la hrana, se recomandă o diferenţiere în funcţie de producţie. Pentru producţia de carne, prepeliţele trebuie supuse unei diete bogate în proteine, iar pentru ouă de calitate se recomandă ca la maturitate să se administreze o hrană cu conţinut de 1,12% fosfor total şi 3,50% calciu.

Producerea oului se consideră a fi una dintre cele mai stresante etape din punct de vedere metabolic. S-a calculat chiar că energia necesară pentru a produce ouăle este egală cu 13 - 41% din metabolismul bazal al păsării (3 Carey C., 1996).

Aceste valori pot fi mai crescute, dacă se iau în consideraţie şi consumul energetic pentru căutarea şi ingerarea materialelor nutritive ce formează oul, precum şi de sinteză la nivel molecular a diferitelor principii organice sau minerale (11 Perrins C.M., 1996).

Producerea componentelor structurale ale oului se desfăşoară pe tot traseul aparatului reproducător al femelei.

Volumul albuşului şi gălbenuşului sunt foarte importante pentru definirea calităţii oului (13 Sotherland P.R. şi col. 1987), dar valoarea energetică a componentelor nutritive din ou este relativ constantă şi se situează la aproximativ 29,8 Kj/g (3 Carey C., şi col.1980).

Etapele de depunere şi acumulare a componentelor nutritive sunt prezentate în figura 1.

Depunerea componentelor gălbenuşului se face în ovarul stâng la nivelul foliculului, deoarece ovarul drept este atrofiat.

Această particularitate a păsărilor în general, nu permite depunerea simultană a două ouă existând un interval minim între declanşarea sintezei componentelor şi efectuarea pontei.

Mecanismul hormonal se declanşează prin producerea de hormon foliculo stimulant (FSH), care influenţează direct celulele foliculare din jurul ovocitului. Fenomenul este accelerat puternic cu câteva zile înainte de depunerea gălbenuşului (16 Walsberg G.E., 1983).

Depunerea vitelusului se face în straturi suprapuse de lipoproteine, sintetizate de ficatul păsării (1 Astheimer L.B. şi col., 1990). Compoziţia în lipoproteine ale straturilor este diferită între perioada de noapte şi zi, fapt ce demonstrează influenţa directă a ritmurilor circadiene asupra acestui fenomen, corelată şi cu posibilităţile de hrănire ale prepeliţei (4 Grau C.R. 1976, 1984). Referitor la alimentaţie se înregistrează o scurtă pauză intre timpii de ingestie şi iniţierea timpilor de depunere, la C.coturnix coturnix de circa 85 de minute (4 Grau C.R., 1976).

După ovulaţie gălbenuşul coboară progresiv în oviduct, iar peste acestea sunt depuse în primă fază albuşul şi apoi coaja.

Toate speciile de păsări au o durată relativ asemănătoare pentru această etapă, care se situează în jurul a 24 ore; prepelita japoneza prezinta insa si la acest capitol o particularitate, durata acestei etape fiind de doar 18-20 ore.

Albuşul se compune în general din apă şi proteine, ultimele fiind sintetizate şi stocate în glandele tubulare din magnum, iar apoi depuse în jurul vitelusului. Trebuie menţionat că unele din aceste proteine sunt specifice, iar diferenţierea lor se face prin conţinutul în metionină şi cisteină (6 Houston D.C.,1998).

În plus pentru producerea proteinelor din albuş este nevoie şi de aminocizii esenţiali, hrana zilnică şi conţinutul acesteia putând limita cantitatea de proteine sintetizate (2 Bolton M. şi col.1992, 8 Mann F.E., şi col., 1993, 9 Meijer T., şi col., 1999). De fapt necesarul zilnic de proteine pentru formarea albuşului este de 230%, din cel ce serveşte corpului pentru menţinerea funcţiilor vitale (12 Robbins C.T., 1981).

Ouăle de prepeliţă conţin biostimulatori (componente biologic active) indispensabile pentru funcţionarea normală a corpului uman. Ele conţin mult mai multe vitamine şi substanţe minerale comparativ cu ouăle de găină.

Sunt mai bogate în special în aminoacizi esenţiali cum ar fi: metionina, lizina, fenilalanina şi altele.

Valoarea nutritivă a 100 gr. de amestec albuş + gălbenuş este:

Proteine 13,1 gr.

Grăsimi 11,2 gr.

Minerale 1,1 gr.

Valoare energetică în kcal. 158

Calciu 59 mg.

Fosfor 220 mg.

Fier 3,8 mg.

Vitamina A 300 UI

Vitamina B1 0,12 mg.

Vitamina B2 0,85 mg.

Niacin 0,10 mg.

Vitamina B6, biotină, ac.folic şi enzime (peptidaze, catalaze şi glicozidaze).

Valoarea standard a elementelor nutritive raportată de United States Department of Agriculture (USDA), (17 USDA National Nutrient Database for Standard Reference, Release 20, 2007) este prezentată în tabelul 1. Valorile se referă atît la 100 gr. conţinut cât şi la greutatea medie a unui ou de prepeliţă fără a lua în calcul coaja.

NUTRIENTUL	Unităţi	Valoare per 100 gr.	Eroare standard	1.00 X 1 ou ——- 9gr.
De bază
Apă	g	74.35		6.69
Energie	kcal	158		14
Energie	kj	663		60
Proteine	g	13.05		1.17
Lipide totale (grsimi)	g	11.09	0.243	1.00
Cenuşă	g	1.10		0.10
Hidraţi de carbon, prin diferenţă	g	0.41		0.04
Fibre, total dietă	g	0.0		0.0
Glucide, total	g	0.41		0.04
Minerale
Calciu, Ca	mg	64		6
Fier, Fe	mg	3.65		0.33
Magneziu, Mg	mg	13		1
Fosfor, P	mg	226		20
Potasiu, K	mg	132		12
Sodiu, Na	mg	141		13
Zinc, Zn	mg	1.47		0.13
Cupru, Cu	mg	0.062		0.006
Mangan, Mn	mg	0.038		0.003
Selenium, Se	mcg	32.0		2.9
Vitamine
Vitamina C, total acid ascorbic	mg	0.0		0.0
Thiamină	mg	0.130		0.012
Riboflavină	mg	0.790		0.071
Niacin	mg	0.150		0.013
Acid pantoteic	mg	1.761		0.158
Vitamina B-6	mg	0.150		0.013
Folaţi, total	mcg	66		6
Acid folic	mcg
Folat, alimentar	mcg	66		6
Folat, DFE	mcg_DFE	66		6
Coplină, total	mg	263.4		23.7
Vitamina B-12	mcg	1.58		0.14
Vitamina B-12, adăugată	mcg	0.00		0.00
Vitamina A, IU	IU	543		49
Vitamina A, RAE	mcg_RAE	156		14
Retinol	mcg	155		14
Vitamina E (alfa-tocopherol)	mg	1.08		0.10
Vitamina E, adăugată	mg	0.00		0.00
Vitamina K (filochinonă)	mcg	0.3		0.0
Lipide
Acizi graşi, total saturaţi	g	3.557		0.320
4:0	g	0.000		0.000
6:0	g	0.000		0.000
8:0	g	0.000		0.000
10:0	g	0.000		0.000
12:0	g	0.000		0.000
14:0	g	0.053	0.007	0.005
16:0	g	2.666	0.076	0.240
18:0	g	0.838	0.053	0.075
Acizi graşi, total monounsaturaţi	g	4.324		0.389
16:1 nediferenţiat	g	0.473	0.051	0.043
18:1 nediferenţiat	g	3.851	0.156	0.347
20:1	g	0.000		0.000
22:1 nediferenţiat	g	0.000		0.000
Acizi graşi, total polpolinesaturaţi	g	1.324		0.119
18:2 nediferenţiat	g	0.940	0.081	0.085
18:3 nediferenţiat	g	0.044	0.02	0.004
18:4	g	0.000		0.000
20:4 nediferenţiat	g	0.122	0.016	0.011
20:5 n-3	g	0.000		0.000
22:5 n-3	g	0.000		0.000
22:6 n-3	g	0.000		0.000
Colesterol	mg	844		76
Aminoacizi
Triptofan	g	0.209		0.019
Threonină	g	0.641		0.058
Isoleucină	g	0.816		0.073
Leucină	g	1.146		0.103
Lysină	g	0.881		0.079
Methionină	g	0.421		0.038
Cystină	g	0.311		0.028
Phenylalanină	g	0.737		0.066
Tyrosină	g	0.543		0.049
Valină	g	0.940		0.085
Arginină	g	0.835		0.075
Histidină	g	0.315		0.028
Alanină	g	0.762		0.069
Acid aspartic	g	1.294		0.116
Acid glutamic	g	1.662		0.150
Glicină	g	0.434		0.039
Prolină	g	0.518		0.047
Serine	g	0.992		0.089
Altele
Alcool, etilic	g	0.0		0.0
Cafeină	mg
Theobromină	mg
Caroten, beta	mcg	11		1
Caroten, alpha	mcg
Cryptoxanthină, beta	mcg	10		1
Lycopen	mcg
Luteină + zeaxanthină	mcg	369		33

Tabel: Valorile standard ale elementelor nutritive din oul de Coturnix coturnix japonica. Sursa: USDA National Nutrient Database for Standard Reference, Release 20 (2007)

În mod uzual cantitatea de macro şi microelemente se raportează de obicei la greutatea oului de prepeliţă. Aceasta este în medie de 10,2 g. la care albuşul reprezintă 5,9 g., gălbenuşul 3,3 g., iar coaja 1,1 g.

Există diferenţe statistic semnificative între liniile productive de Coturnix coturnix japonica, dacă luăm în consideraţie valorile ce se referă la coajă, albuş şi gălbenuş.

Conţinutul în macroelemente la 1 Kg. de gălbenuş proaspăt este:

Fosfor (P) …………………………….. 5,3 g.

Calciu (Ca) …………………………… 1,6 g.

Sodiu (Na) …………………………….. 0,7 g.

Magneziu (Mg) ………………………. 0,2 g.

Potasiu (K) …………………………….. 1,2 g.

Diferenţele înregistrate între liniile productive se referă numai la

conţinutul oului în calciu.

Conţinutul în microelemente la 1 Kg. de gălbenuş proaspăt este:

Zinc (Zn) ……………………………….46 mg.

Fier (Fe) ………………………………. 89,6 mg.

Cupru (Cu) …………………………… 3,3 mg.

Mangan (Mn) ………………………….0,7 mg.

Cobalt (Co) …………………………….. 0,026 mg.

Crom (Cr) ………………………………. 0,2 mg.

Se poate considera deci că oul de prepeliţă este un aliment bogat în folaţi, vitamina B12, acid pantoteic, fier şi fosfor, fiind o sursă valoroasă de proteine, riboflavină şi seleniu.

Este de avut în vedere şi bogăţia în grăsimi saturate şi colesterol a acestora. Discutand acest subiect trebuie lamurita si neintelegerea ce apare in unele lucrari si prospecte comerciale referitoare la lipsa colesterolului in ouale de prepelita. Acestea sunt destul de bogate in colesterol insa absorbtia lui in organism este inhibata de alti componenti organici din oul de prepelita.

În concluzie putem afirma că valoarea nutritivă a oului de prepeliţă este superioară celui de găină iar randamentul crescut de folosire a furajului de către această specie o recomandă ca fiind extrem de importantă pentru a fi crescută în sistem productiv.

BIBLIOGRAFIE

1. Astheimer L.B. et Grau C.R. (1985). The timing and energetic consequences of egg formation in the Adélie Penguin. Condor 87: 256-268.

1. Bolton M., Houston D. et Monaghan P. (1992). Nutritional constraints on egg formation in the lesser Black-backed Gull: an experimental study. J. Anim. Ecol. 61: 521-532.

1. Carey C. (1996). Female reproductive energetics. Avian energetics and nutritional ecology, ed. C. Carey, Chapman et Hall 324-374.

1. Grau C.R. (1976). Ring structure of avian egg yolk. Poultry Sci. 55: 1418-1422.

1. Grau C.R. (1984). Egg formation. Seabirds Energetics, eds. G.C. Whittow et H. Rahn, Plenum, New York 33-57.

1. Houston D.C. (1998). Nutritional constraints on breeding birds. Proc. 22 Int. Ornithol. Congr., eds. N.J. Adams et R.H. Slotow, Durban Johannesburg: Birdlife South Africa: 52-66.

1. Howes, J.R., (1964). Japanese quail as found in Japan. Quail Quarterly, (1: 19-30)

1. Mann F.E. et Sedinger J.S. (1993). Nutrient-reserve dynamics and control in clutch size northern pintails breeding in Alaska. Auk 110: 264-278.

1. Meijer T. et Drent R. (1999). Re-examination of the capital and income dichotomy in breeding birds. Ibis 141: 399-414.

1. Panda, B. and Singh, R.P., (1990). Developments in processing quail. World’s Poultry Science Journal 46: 219-234.

1. Perrins C.M. (1996). Eggs, egg formation and the timing of breeding. Ibis 138:2-15.

1. Robbins C.T. (1981). Estimation of the relative protein cost of reproduction in birds. Condor 83: 177-179.

1. Sotherland P.R. et Rahn H. (1987). On the composition of bird eggs. Condor 89: 48-65.

1. Thiyagasundaram, T.S., (1989). Comparative egg production efficiency of chicken, duck and quail. Poultry International, 28: 60.

1. Tikk, V. and Tikk, H., (1993). The quail industry of Estonia. World’s Poultry Science Journal 49: 65-69.

1. Walsberg G.E. (1983). Avian ecological energetics. Avian Biology VII, eds. D.S. Farner, J.R. King et K.C. Parkes, Academic Press, New York 7: 161-220.

1. USDA National Nutrient Database for Standard Reference, (2007) Release 20.