DACIA - Codex Rohonczy

[Enciu Stefan]

DACIA - Codex Rohonczy
DACIA

(A se citi cu mare atentie !!!)

M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil. Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce caută un adevăr absolut. Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română:
- Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru).
Urmează altă întrebare:
- Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Şi dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare:
- Soldaţii "romani" chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină ? Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi "romani" vorbeau orice limbă numai latina nu!
Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C..Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130).
Şi ultima întrebare:
- Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină , de la nişte soldaţi "romani" care nici ei nu o vorbeau?
Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de "adevăraţi români", care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român: "soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor, soldatul "roman"...
Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie "fecundate" de soldaţii "romani"?
După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi "curve", ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor! Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât "copii din flori" apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu "mândrie", aşteptând apariţia "sâmburilor" noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină , când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele.
La Centrul Cultural Român [din New York], pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof.dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina , de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian! De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei?
Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că nici un român, nici măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmaţie decât dacă....
De fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din "doi bărbaţi cu... braţe tari"! Astfel de declaraţii "istorice" te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu!
Domnilor , Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina , fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina , atunci de la cine? - se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian?
Herodot ne spune că cel mai numeros neam din lume după indieni erau tracii. Dio Casius ne spune şi el: "să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci". Faptul că dacii vorbeau " latina vulgară", este "un secret" pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie.
"Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci, afirmă Densuşianu şi asta schimbă totul. Deci dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă!" Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua. Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că "prima femeie" a apărut în sud-estul Africii.
Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică. Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles , California , a început să vorbească despre spaţiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în partea "The Indo-European heritage", apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers , 325 West Jack son Boulevard, Chicago , Illinois 60606 , vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea locul în centrul României de azi, să nu fim mândri? Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani.
Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam. Când am scris "Epopeea Poporului Carpato-dunărean" şi volumele "Noi nu suntem urmaşii Romei", "În căutarea istoriei pierdute" şi "Călătorie în Dacia - ţara Zeilor", m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford , Anglia , căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes&Noble Books, New York , "The History of Civilization" , "The Aryans". El explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţial Carpatodunărean este cel vizat! Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tartaria, când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă - 6,500 î.d.H., (vezi John North, "A new interpretation of prehistoric man and the cosmos", 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas , New York , 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră, te decepţionează!
Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre "Codex Rohonczy", o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, " latina vulgara", cu alfabet geto-dac.. Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba " latina vulgară", chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca "Jurământul tinerilor vlahi", diferite discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc. Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac: "de ce institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba dacoromână, latina dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?" Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi "românii adevăraţi", vajnici urmaşi ai lui Traian, vor să arate om enirii ce înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul...
Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare....
Cu deosebită stimă,
Dr. Napoleon Săvescu,
Fondator & Preşedinte al "Dacia Revival International Society" of New York

Codexul Rohonczi
O carte veche de 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă toate teoriile istorice despre cultura strămoşilor noştri.
Dacii scriau de la dreapta la stânga, iar citirea se făcea de jos în sus.
De la daci nu au rămas izvoare scrise.
Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor.
O carte veche de aproape 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă teoriile istoricilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică.
A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus. Vorbeşte despre despre vlahi şi regatul lor.
Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut.
Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris.

Dăruită de un gro
În 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi.
Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută.
A facut rost de o copie.
Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele.
Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Republicii Ungaria.
E o carte legată în piele.
A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907.
Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, în 1838.
Nu se ştie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor.

"Scriere secretă"
După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul: "Se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care nimeni n-a reusit s-o descifreze până acum. Şi eu am Încercat. Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti. M-am gândit că seamănă şi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc".
După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.

Alfabet dacic cu 150 de caractere
Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana), cu caractere moştenite de la daci.
"Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului", spune aceasta.

Solii şi cântece ale vlahilor
Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri.
În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase.
E scris cu cerneală violet.
Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi. Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 si 1101. "Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina - cetatea din insula Pacuiul lui Soare", a descoperit Viorica Enachiuc.

"Jurământul tinerilor blaki"
Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit "Jurământul tinerilor blaki", care a fost tradus în felul următor:
"O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,
Înşelator, să nu primeşti a te uni
Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit Vei fi
Cântecul cetăţii aud îndelung
Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă!
Să juri cu maturitate şi cu convingere!
Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!
Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău,
mergi cu jurământ puternic!"

Notă:
Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele şi Rohonczy sau Rohonc, în toate combinaţiile) este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător.
Este numit după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflat astăzi în provincia Burgenland din estul Austriei.
Membra UNESCO Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, promoţia 1963.
Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie.
E membră UNESCO din 1983.
Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova.
A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică.
Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel.
Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi ăn Danemarca, unde a studiat scrierea runică.

Aceste fapte nu sunt secrete.
Dar mă întreb şi vă întreb: de ce tac autorităţile politice şi ştiinţifice de la noi?
Sau mass media.
Pentru că sunt mai importante furturile, violurile sau accidentele auto sau se "vând" mai bine?
Incompetenţi nu sunt.
Sau au primit ordin să tacă?

PS. trimiteţi acest material tuturor prietenilor voştri pentru că au dreptul să ştie adevăruri deocamdată ascunse.

[Adrian Pop]

Restituiri: „Codex Rohonczy”, cronica românească (1100 – 1200) adusă la lumină de către regretatul profesor Augustin Deac (1)

Data: 28 februarie 2014 Redacția
Augustin Deac s-a născut în 1928 într-o familie greco-catolică și a urmat școala elementară din Giurtelecu Șimleului. A absolvit facultatea de istorie și arheologie a Universității din Cluj, fiind asistent al academicianului Constantin Daicoviciu. A obținut titlul de doctor la București și a fost decenii întregi cercetător principal la Institutul de Istorie și Studii Politice din București. A publicat peste 40 de lucrări științifice de referință și a adus în România textul microfilmat al codicelui din Rohoncz publicat în „Națiunea” pentru întâia oară. Augustin Deac s-a stins din viață pe 29 ianuarie 2004, la București. Redăm în continuare selecțiuni din amplul serial dedicat codicelui „Codex Rohonczy” de către profesorul Augustin Deac.

*

Este aproape unanimă aprecierea istoricilor români, după care, din cauza vicisitudinilor vremurilor, a numeroaselor războaie purtate de armatele marilor imperii şi regate vecine, din toate timpurile, pe pământ românesc, a jafurilor şi distrugerilor dc importante bunuri materiale şi culturale, în focul mistuitor al acestora s-au aflat şi multe cronici vechi, manuscrise, documente ale Cancelariilor Ţărilor Române, precum şi altele de acest gen. Dar, cu toate aceste pierderi uriaşe de valori culturale, istoricii români sunt conştienţi că multe fonduri de arhivă, importante documente, lucrări antice de istorie şi geografie a pământurilor Daciei antice au fost furate, pur şi simplu, de cotropitorii străini, interesaţi în a ne frustra de cunoaşterea mai aprofundată, mai documentată a istoriei multimilenare a poporului daco-românesc. Dovada incontestabilă a acestui adevăr sunt descoperirile realizate în ultimele patru decenii ale secolului al XX-lea în arhive şi biblioteci din ţară şi de peste hotare, de importante lucrări de istorie, îndeosebi în marilc centre culturale europene sau în capitalele unor foste mari imperii şi regate vecine. Este, credem, suficient să amintim, în această privinţă doar câteva exemple mai ilustrative, ca: • descopenirea de către istoricii români a celei mai vechi cronici turceşti, intitulată Ogusmame, în care se menţionează existenţa în secolul al IX-lea e.n., mai precis pentru anul 839, a unei Ţări a Românilor la nordul Dunării şi în teritoriile din nordul Mării Negre, până spre Nipru;
• descoperirea Atlasului german din anul 1826. în care pe o hartă ilustrând popoarele Europei de răsărit la anul 900 e.n., pamântul românesc se întindea din Pannonia până la Nipru, specificându-se: Walahen oder Rumuny;
• descoperirea scrisorii unui conducător chazar, referitoare la secolul al VII-lea e.n. din care rezultă existenţa în Transilvania a “ţării Ardil”, adică a ţării Ardealului, termen curat românesc, apărut cu două secole înainte de invazia triburilor migratoare războinice ungare în Bazinul mijlociu al Dunării, ceea ce dovedeşte că ungurii au fost aceia care au împrumutat termenul de Ardeal din limba română, spunându-i, după topica limbii maghiare, Erdély;
• descoperiirea în Biblioteca naţională din Budapesta a lucrării lui Lukacs Karoly, preot romano-catolic şi arheolog. care a păstorit peste zece ani în regiunea Balatonului, unde a făcut cercetări arheologice, identificând urme materiale ale unor conace, biserici şi cetăţi voievodale româneşti în secolul al X-lea, adică tocmai de pe timpul invaziei triburilor migratoare ungare, lucrare care, deşi apăruse în anul 1937 la Tipografia Episcopatului romano-catolic din Oradea, unde preotul a fost transferat de către autorităţile ecleziastice, această carte nu s-a găsit în nici o bibliotecă din România. Motivul se cunoaşte!
• descoperirea Cronicii împăratului german Friederic Barbarossa în care pentru anul 1189 se atesta existenţa unei ţări româneşti numită “Walahia” între Dunăre şi Munţii Carpaţi condusă de un principe;
• descopenirea surselor documentare privind lucrarea ilustrului cărturar român din secolul al IV-lea, Aeticus Dunăreanu, intitulată Cosmographia, scrisă în limba română cu alfabet geto-dacic şi tradusă apoi în limba latină romană;
• descopenirea în lucrările lui Homer-lliada şi Odiseea, a unor cuvinte, nume de persoane şi alte expresii ca bătălie, Poarta Schciană din limba daco-românească;
• descoperirea a sute de cuvinte daco-româneşti în limba greacă a dorienilor, plecaţi din Transilvania pe la anul 1200 î.e.n.,
• descoperirea, într-o lucrare de studii sociale a învăţatului grec Pithagora din secolul al V-lea î.e.n. a unor cuvinte neaoş românesti, ca spre exemplu cuvântul “moşneni”;
• argumentarea ştiinţifică a folosirii unor cuvinte româneşti ca mied, meiu, colibă etc., în opera ambasadorului bizantin Panites Priscus, aflat în anul 448 la Curtea neîmblânzitului Atila în al cărui blazon figura ca fiind şi “rege al dacilor”. Sunt toate acestea descoperiri semnificative, care corectează aprecierile mai vechi ale unor filologi români şi străini, care după “cercetările” lor, cuvinte româneşti scrise nu apar, chipurile, decât abia din secolul al IX-lea e.n. Nu de mică importanţă au fost descoperirile privind stema regatului geto-dac, al Daciei antice, precum şi referirile Concrete la Coroana regilor ei, folosirea în unele surse documentare străine a denumirii de “regi” pentru domnitorii Ţărilor Române; descoperirea a sute şi sute de cuvinte vechi româneşti, provenite nu din limba latină romană, ci din fondul autohton geto-dac în vocabularul popoarelor italian, francez, spaniol, englez, irlandez, lituanian etc.; identificarea rostirii rugăciunii Tatăl Nostru atât de românii din cele trei state româneşti -Muntenia, Moldova şi Transilvania, cât şi de neamurile celtice din regiunea Walace-ului (adică a românilor) din Marea Britanie, în întreg Evul Mediu şi explicaţia ştiinţifică a acestei reliătăţi şi, în fine, că termenul de România, ilustrând unitatea celor trei ţări româneşti, a fost folosit în documentele străine, mai ales diplomatice, cu multe secole înainte de cel de-al XIX-lea etc. Pe acest făgaş al completării istoriografiei româneşti cu importante piese de chihlimbar se înscrie şi aducerea în ţară de către autorul acestor rânduri a unui film color ce conţine texte dintr-o Cronică românească de 448 pagini, din secolele XII-XII, scrisă în Muntenia în limba română, cu alfabet geto-dacic, aflat în Biblioteca Academiei Ungare de Ştiinţă de la Budapesta sub numele de Codex Rohonczy, după numele celui care 1-a dat grofului transilvănean Gusztav Battyanyi şi care apoi l-a donat, în anul 1838, amintitei biblioteci, pentru a-l păstra ca Document de patrimoniu. Din cercetările noastre la Budapesta rezultă că această cronică, deşi a fost studiată de o mulţime de specialişti în materie, îndeosebi unguri, specialişti ai papalităţii şi de către unii istorici şi lingvişti români, nici unul dintre aceştia nu a putut descifra textul şi alfabetul în care a fost scris. Din discuţia directă avută cu regretatul acad. Ştefan Pascu pe această temă a rezultat că spcciaăştii români, cărora nu a dorit să le destăinuie numele, au fost întru totul de acord cu aprecierile altor cercetători străini, că textul cronicii este scris într-o limbă cumană, necunoscută încă. Probabil că şi din această cauză, a neputinţei descifrării lui, un membru marcant al conducerii statului ungar a fost de acord, fireşte, la insistenţele noastre, să ne dea nu doar câteva pagini xeroxate ale acestui Codex, ci întreaga lucrare de 448 de pagini şi încă un film color. Despre existenţa unui alfabet prorriu geto-dacic se poate spune că el a fost creat cu multe milenii în urmă, descinzând chiar din scrierea pictografică , descoperită pe tăbliţe aparţinând perioadei neolitice cu peste 5500 de ani în urmă. Vestitul specialist belgian Vulcanius Bonaventura, într-o lucrare de referinţă apărută în anul 1592, precizează, pe baza mărturiilor arheologice scrise în alfabetul geto-dacic pe care le-a văzut, că un alfabet autohton geto-dacic a fost inventat cu mult timp înaintea celui latin roman. Descoperirea unor surse documentare privind existenţa lucrării lui Aeticus Dunăreanu, intitulată Cosmographia, scrisă în limba daco-românească, cu alfabetul geto-dac în secolul al IV-lea din era noastră, este o altă dovadă a existenţei unui alfabet propiu. Folosirea de către români a acestui alfabet geto-dacic şi în sec. XII-XIII este dovedită de cronicarul ungur Simon de Keza care, în a sa lucrare din 1282, referindu-se la secuii care convieţuiau atunci cu românii la vest de Munţii Apuseni, preciza expres: “De aceea (secuii) amestecându-se cu blackii (românii) se zice că se foloseau de literele lor” fapt trecut cu vederea dc către istoriografia ungară, care considera chiar constatarea lui Simon de Keza drept o insultă adusă ungurilor “civilizatori”. În această ordine de idei, merită să mai subliniem şi afirmaţia Papei Inochentie al IV-lea (1242-1258) conform căreia: “De un secol şi jumătate valahii (românii) din Dacia traduseseră, pe nesimţite, în limba lor, liturghia”. Rezultă, aşadar, cu claritate. ca pe la anul 1100 românii, adică clericii ortodocşi, au tradus şi Liturghia în limba lor proprie.

[Adrian Pop]

Restituiri: „Codex Rohonczy”, cronica românească (1100 – 1200) adusă la lumină de către regretatul profesor Augustin Deac (3)

Data: 10 martie 2014 Redacția
Procurată şi adusă în ţară sub formă de microfilm color 1) de către autorul acestor rânduri, Cronica Rohonczy a fost descifrată pe baza dicţionarului latin-român a enciclopedistului român, Ioan Nadejde, de către specialista în materie, Viorica Mihai-Enăciuc, care a constatat că scrierea codexului este de la dreapta spre stânga şi textul se citeşte de jos în sus. În cele ce urmează prezentăm un document de importanţă deosebită: confruntarea românilor cu armata cotropitoare ungară, document în care se precizează că, în expansiunea lor către răsărit, armata regalităţii ungare a reuşit să treacă Tisa şi să cucerească Aradul, după 54 lupte cu vlahii, de-abia în timpul lui Ştefan al III-lea, în anul 1166. Cu această ocazie, graniţa dintre unguri şi vlahi s-a mutat la Ineu, în apropierea Aradului. Pentru recucerirea Aradului şi apărarea Streiului, vlahii s-au aliat cu bizantinii, ducând lupte îndârjite în anul 1166 şi cei următori. Mai târziu, regele Emeric (1196-1204) al Ungariei este infrânt – împreună cu armata sa, în timp ce încerca să pătrundă prin porţile Meseşului în Podişul Transilvaniei – de către moţii şi maramureşenii vlahi. Textele Codexului Rohonczy întăresc afirmaţiile cronicarului Anonymus, completând, întregind datele referitoare la etapele următoare de subordonare a Ardealului şi precizează, printre altele, că Transilvania a fost subordonată doar în parte de către regele ungar Andrei al II-lea, după anul 1204. Redăm în întregime textul din această Cronică română de la paginile 8-13, care conţine un discurs în limba română veche al conducătorului român, rostit în faţa ostaşilor săi, înaintea confruntării lor cu trupele cotropitoare regale maghiare la anul 1166: “Apărarea noastră; apărarea Streiului (şi a) Ineului împădurit!; Marii flueraşi să sune la Ineu adunarea în garnizoană!; Apărarea Inăului pe aici s-o împletim cu desăvârşire! Cu lăncile îndoite, ungurii au ridicat cearta; ungurii pe Tisa ta! Inăul tău găseşte calea ta ce-ţi arată dezrobirea robilor nenorociţi destul de unguri. Să nu vă placă să fiţi răniţi de unguri! Strămoşii viteji prin luptă au păstrat Inăul! Apăraţi cu ură şi apărarea Streiului semănând puterea ta, nimicind, cântând, zăvorând! În răsărit, cu armatele vom purta război! Vom folosi ca alegerea mică şi alegerea mare 2) aceea să nu încheiem tratat! Să ne întoarcem la marea importanţă a alegerii! Să zicem da, deşi păgânii tot în aceeaşi stare, în anul 1080 ne-au luat 80 de robi. Tot aşa, pe calea păcii, cei de la răsărit de Rarău, alegând belşugul, s-au îmbarcat pe 27 de corăbii pentru Bizanţ3) şi Iber4) prin viclenie mânioasă i-a folosit cu desăvârşire ca pe nişte păgâni. E de folos drumul de odinioară al lui Vlad la Bizanţ, care loveşte mergerea, pe mai multe căi, a loviturilor laolaltă, şi aici şi la Tisa6), (teritorii) ale lui Vlad, marele şoim! Prin luptă Tisa a fost luată; Aradul lovit7); Mântuitorule! Nenorocire e drumul încheierii păcii; pentru noi e marea nenorocire! O mare viclenie! Au, vai, viclenia va face fiii pământul umbrelor! Drumul tău e al marelui Mântuitor lovit (zice), furia profetică înaltă8) Ajută semănăturile 9) când drumul vicleniei se va usca! Bătălia e calea ta! Au a ta cale să fie lovită de mânia profetică vicleană 10) Au drumul tău merge spre limpedea Tisă, furios, cu strigăt de şoim! Urmaşi ortodocşi, loviţi însufleţirea profetică, catolică şi marea însufleţire profetică a şoimului, a drumului tău va fi marea luptă şi victoria înaltă! Au, vai, viclenia să fie pământul umbrelor în calea ta! Apărarea Mântuitorului, a marelui Mântuitor este drumul tău lovit, vai, de viclenie! Să ne amintim de norul ars în anul 1035 Ia Inău, destul! În apărarea sa am adăugat în anul 1050 la Inău ceată temerară! Vitejii fii situaţi în drumul tău s-au împotrivit cu toţii. La Inău margine au pus11)! Apărarea-i sarcină rănită! În apărarea sa, fiii s-au aşezat; şi fiii răniţi astfel ş-au aşezat! Armatele rătăcitoare 12) singuri fiii au înfrânt-o; cu strigăt de şoim au apărat Inăul; şi împăratul Ioon, viteazul, i-a invins – după Zonar 13) lor le-a oprit drumul! Cu plăcere (vă anunţ). Că o năvălire nouă, Vitejii de la răsărit de Rarău în luptă au învins-o! 14). În apărarea sa, să smulgem, o, să smulgem Aradul rătăcitorilor! Apără îndoit Inăul statornic ţie! de la unguri până la Mare! O, Streiul tău păzeşte-l, cu stigăt de şoim umple-l cu desăvârşire! Pentru Tisa înşirăm tratate de pace, pentru tine, cum ar fi, pentru mine şi mânia ta; pacea opreşte să se nască drum mâniei tale; o, cu desăvârşire ţine paza moştenită şi cu strigătul tău de şoim umple importanta luptă împreună cu ai tăi! Victoria luptei scoate la iveală duşmănia drumului tău şi a lui Isus al tău şi opreşte şoimii iadului; o mare viclenie saltă ţie mare ceartă, ţie, şi în acest fel rătăcirea către Iad! Drumul fratilor tăi, al tău drum e Tisa ta! Corăbiile la drum 15) să se aşeze, în drumul trudei tale! Fiii au purtat războaie trecute, ajungând la 54 victorioase pe Tisa şi, adeseori, şi pe drumul Momei 16) Drumul celor cu ochii cenuşii batând în galben va tace ca pământul; în faţa luptătorilor tăi, se vor usca! Cei cu pantaloni lungi şi largi17) merg ca Ulise şi ţie aşează, aici, azi, marii profeţii rău lovite în apărarea sa, în apărarea lor cu desăvârşire şi a marii profeţii rău lovite, grâu, transportându-l cu ambarcaţiuni, binevoitori pentru marea ta victorie; şi Marele Bizanţ aşează corăbii şi luptători binevoitori 19); şi pentru tine importantul Aiud coboară cu toţi luptătorii în drumul tău; în drumul şi în marea luptă pentru apărarea Aradului, cu Marele Mântuitor în importanta luptă, vin de la Rarău armii; şi cu marii Sahara 20), împreună cu ajutorul Mântuitorului. Să-i oprim, cum spun piesele de teatru că l-am oprit pe Atila, cu corăbiile din drumul lor!” 21) Conţinutul Discursului conducătorului român dezvăluie o seamă de date, fapte, evenimente, cu totul necunoscute până acum de istorie. În primul rând, rezultă cu claritate că Ţara Românească era UNA, de la Marea Neagră, până la Rarăul nordic moldovenesc şi dincolo de Carpaţi, până la Maramureş şi râul Tisa. Fireşte, după cum reiese din textul documentului, în cadrul acestei Ţări unitare, fiinţau o seama de organizaţii politice locale, subordonate domnitorului, care îşi avea reşedinta în Muntenia, demonstrând prin aceasta că de aici, din Ţara Românească a Munteniei, domnitorul român îi chemă la luptă, la organizarea rezistenţei faţă de cotropitorii Regatului ungar, care, din nefericire, după cum se con¬semnează în discursul amintit, ocupaseră teritoriile strămoşeşti de la Tisa, ba şi localitatea Arad. Chemarea la mobilizare a tuturor românilor din toate colţurile ţării, adresată în discursul domnitorului, este o dovadă că pericolul ce venea din partea acestui regat cotropitor era mare, urzea la cucerirea de noi tenitorii aparţinând gliei strămoşeşti a românilor şi era sprijinit de papalitatea catolică. 22) În discurs se redă chiar o cifră impresionantă de 54 de bătălii, pe care românii le-au purtat cu armatele Regatului ungar şi cu alţi cotropitori din răsăritul ţării. Şi aceasta într-o perioadă mai redusă decât un secol, luptele având loc până în anul 1166 – împotriva hoardebor barbare ungureşti. Acest lucru dovedeşte că statul român de atunci era puternic, bine organizat, capabil să înfrunte pe duşmani. Dar ceea ce intrigă mult este faptul că istoriografia ungară n-a publicat până acum nici un document din cele peste 10 000 aflate în Arhiva Academiei de Ştiinţe Ungare în manuscris, necunoscute înca de opinia publică, sau nici vreo cronică veche ungară, despre nici unul din cele 54 de războaie, confruntări sângeroase dintre cele două state. Aceasta este o dovadă, care arată până unde merg denaturările şi falsificările ştiinţei istorice ungare, cât de vinovată poate fi tăinuirea acestor documente. Discursul domnitorului român răstoarnă toate enormităţile ungu¬reşti privind aşa-zisa “întâietate” a ungurilor în Transilvania, ca în Pannonia, precum şi orgoliile lor absurde care susţin orbeşte că ei, ungurii, au fost în Transilvania “primii intemeietori de stat”. La fel se dezumflă şi balonul falsificărilor privind întemeierea de către unguri a tuturor localităţilor din Transilvania. În Discursul ţinut de domnul românilor se menţionează denumirile de Tisa, Arad, Ineu, Rarău, precum şi numele inedit al unui domnitor român Vlad pentru anul 1037 tocmai în timpul domniei regelui ungar Ştefan cel Sfânt. Aşadar, Ştefan cel Sfânt se confruntă cu un domnitor român pe nume Vlad, la est de Tisa. Limba în care este scris acest discurs este o limbă daco-românească curată, clară, domnitorul care a ţinut discursul dând dovadă de cunoştinţe temeinice, vaste, istorice, politice, diplomatice. El amintea de împăratul bizantin Ioan aI II-lea Comnenul, de cronicarul Zonaris, de străbunul Ulise, de Atila. Dîn discurs rezultă că românii îşi apărau cu străşnicie a lor strămoşească ortodoxă, cerând ajutorul mântuitorului Iisus ca să poată infrânge armatele ungare în cârdăşie cu catolicismul paplităţii. Semnificativ este faptul că, în discurs, doinnitorul foloseşte pentru inamic doar numele de unguri, hungari, în înteles de netrebnici, parşivi. În fine, discursul reprezintă un mesaj de îmbărbătare patriotică, mobilizatoare pentru a învinge hoardele hungariste. Mai pot oare spune istoricii unguri că la invazia triburilor războinice ungare în Bazinul mijlociu al Dunării, ca şi mai târziu înVoievodatul Transilvania, stat românesc, că toate aceste vaste teritorii au fost pustii, fără locuitori, chipurile, fără nici o organizare politică statală, şi că hungarii ar fi fost primii locuitori ai acestor ţinuturi, unde, prin cultura triburilor sălbatice ungare, au organizat primele state şi au insuflat aici cultură şi civilizaţie?
Discursul, după cum se vede, este un imn patriotic, un îndemn adresat românilor paşnici, autohtoni care, în momente deosebit de grele ce ameninţau ţara lor, îi chema să se adune cu toţii şi să lupte eroic, cu vitejie strămoşească pentru a pune stavilă cotropitorilor unguri. 1) Arhiva Academiei Ungare de Ştiinţe, cota A1 173/II;
2) Sfatul restrâns şi Sfatul lărgit;
3) Români plecaţi ca mercenari la Bizanţ;
4) Iber – probabil o căpetenie cumană
5) În acel moment era necesară încheierea alianţei cu Bizanţul, ca şi pe vremea lui Vlad;
6) Ţara lui Vlad era de la Mare la Tisa; formularea şi aici, şi la Tisa demonstrează că discursul s-a rostit în Muntenia;
7) Aradul luat de Ştefan al III-lea (1162-1172) în anul 1166;
8) Religia ortodoxă;
9) Se întrerup muncile agricole deoarece ţara se află în pericol;
10) Profeţie romano-catolică;
11) În urma luptei vlahilor cu ungurii conduşi de Ştefan al III-lea, în anul 1166, Aradul a căzut sub stăpânirea ungurească; românii au pus atunci graniţa la Ineu;
12) Invadatoare;
13) Se face aluzie la Împăratul Ioan al II-lea Comnenul al Bizanţului (1118-1143), care i-a înfrânt pe ungurii conduşi de regele lor, Ştefan al II-lea, în anul 1128 – după cronicarul Zonaras loan, care a trăit în prima jumătate a secolului al XII-lea şi a deţinut chiar funcţia de protosecretis (prim secretar) al Cancelariei imperiale bizantine greceşti;
14) Românii de la răsărit de Rarău au înfrânt o năvălire a cumanilor, probabil în anul 1166;
15) Este vorba de ambarcaţiunile care duceau pe luptătorii ce se îndreptau spre Tisa, pe Dunăre şi Mureş
16) Codrii Momei;
17) E vorba de oşeni şi maramureşeni;
18) Marea profeţie lovită este religia ortodoxă, lovită de catolici;
19) Este vorba de ajutorul dat de împăratul Manuel I Comnenul (1143-1180) al Bizanţului vlahilor, în anul 1166, împotriva ungurilor conduşi de Ştefan al II-lea, Ioan Kinnamos, scriitor şi secretar imperial, redă acest ajutor, subliniind faptul că se va materializa în trimiterea a trei armate: una venea pe Dunăre, fiind condusă de comandantul Alexie; a doua, condusă de Leon, numit Vatatzes, a trecut în Transilvania pe Valea Pra¬hovei, iar a treia armată a fost condusă de Andronic Lampardas şi Nichifor Petraloiphas şi a trecut în Transilvania pe la Rodna; comandant suprem al celor trei armate era Ioan Ducas. În această perioadă, domnitorul vlahilor era Sotas, eliberat de Manuel I Comnenul din captivitate de la cumani;
20) Sarara – adică cei cu pantaloni lungi şi largi – oşenii şi maramureşenii;
21) Vezi Codex Rohonczy, paginile 8-13, în Arhiva istorică a Bibliotecii Academiei Române, fond Manuscrise.
22) Papalitatea de la Roma a sprijinit acest război cotropitor, ca de altfel şi altele multele pentru simplul motiv că era vorba de o ţara ortodoxă, ai cărei locuitori îi vedea trecuţi prin forţă la catolicism pentru a-şi rotunji veniturile băneşti prin dijmele pe care le încasa. Această politică josnică dusă de papalitate împotriva unei ţări creştine a fost criticată deschis de Papa Ioan Paul al II-lea, într-o cuvântare mai recentă, prin care şi-a cerut scuze şi iertare din partea tuturor acelora care au fost crunt loviţi de politica acaparatoare a Sfântului Scaun, manifestată făţarnic în veacurile trecute. Cronicile şi lucrările de istorie ale ungurilor nu consemnează numeroasele încercări ale regalităţii ungare pentru a-şi subordona Voievodatul Transilvania, considerând, probabil, că el ar fi fost subordonat în întregime, dacă nu sub Arpad, atunci, cu siguranţă, sub regele Ştefan I. Or, adevărul este cu totul altul. Lupte, adevărate războaie, sunt consemnate în Cronica română, intitulată Codex Rohonczy, descoperită în Arhiva Academiei de Ştiinţe a Ungariei. În această cronică, la paginile de la 14 la 22, se rememorează ample episoade ale acestor lupte, menţionându-se mai ales marea înfrângere a armatei ungare sub regele Emeric, în anul 1198. Redăm şi acest document istoric, prin excelenţă românesc, descifrat din alfabetul geto-dacic de specialista Viorica Mihai-Enăciuc, care este tot un discurs ţinut în faţa armatei românilor, rostit după înfrângerea unor migratori din Răsărit, precum şi a ungurilor, conduşi de regele lor, Emeric, discurs al domnitorului românilor, din care rezultă că românii se aflau mai departe, în continuare, în faţa altor atacuri ale războinicilor cotropitorilor unguri: “Stăpânii neamului mişel în taină au năvăăt din răsăritul păgân! Tăgăduieşte cineva? Să nu primeşti să se amestece invadatorii cu urmaşii şoimilor. Nimiceşte întreaga oaste în marş a păgânilor! Vrei să porţi plaga supunerii pe viaţă? Loveşte-i! Trezeşte-te la luptă, prin ea vei topi şi focul şi marea barbarilor. Ţipatul de mânie al şoimului ager va întoarce puhoiul, sămânţa vlăstarelor tale te va apăra. Doboară pe veneticii eretici şi idolii lor. Poţi să înfrunţi şi iadul! 1)
Ostaşii noştri atinşi de demnitatea lor pot culca idolii la pământ. Nu crede amăgitorilor. Pacea adevărată se dobândeşte prin luptă. Şoimul nu ia în seamă falşii zei, cum n-a luat nici în 1027, când s-a sculat marele voievod Vlad, conducătorul nostru! 2). Calea ta, nerăbdarea ta, e calea luptei, calea strămoşilor dârji. Te vor abate din drum nomazii, te vor duce hoţii de drumul mare în imperiul umbrelor? Urgie şi blestem! Cei de la răsărit de Rarău vin în şir din munţi şi văi şi fac stavilă năvălitorilor. Să nu stai pe loc! Gândul tău să fie înfruntarea cinstită, nu da înapoi, să nu cazi în cursă! Nu primi acum, în 1198, ca marea năvală să întâmpine tăcerea şi resemnarea ta şi să-ţi ia locul! Răspunde vicleniei. Toarnă smoală pe chipurile smolite! Loveşte! Rostul tău este să zdrobeşti. Nu te teme! Nu sta la îndoială! Nu ieşi din luptă! Vom învinge. Pământul e al nostru, săriţi să-l apărăm! Izbiţi de două ori pe cei ce vor să ni-l ia, vom izbândi, fii ai şoimilor! Să izgonim pe blestemaţii care vor să pătrundă pe la Inău, avem pilda voievodului nostru VIad 3). Nu vă încredeti în poveşti! Nu vă lasaţi târâţi în minciuni! Luaţi armele. E timpul să mergi în apărarea alor noştri, cum şi-a dus Vlad oştenii, cum moţii au ucis duşmanii păgâni la Inău. Acolo Gita va fi cu şoimii lui la primăvară. Nu ne vom lăsa pângăriţi. Vom triumfa în luptă. Vom râde de cotropitori cântând. Întărindu-ne apărarea, vom spori numărul bătăliilor câştigate. Profeţiile celor ce se vedeau învingători vor fi dezminţite. Ungurii să nu pună mâna pe pământuri! E scris ca fiii noştri să nu odihnească, să nu lâncezească. Ce de suliţi erau pe Tisa, când VIad a sunat din trâmbiţă, poruncind atacul! I-am tăiat pe mulţi. Ni-i teamă oare de îndemnuri? Ţi-i frică? Loveşte cu sete, aceasta-i porunca în luptă. Dacă nu vom fi hotărâţi, vom fi ucişi. Voinţa noastră de a lupta l-a învins pe Ladislau 4), mai marele lor, voinţa ne-a apărat şi tot ea ne duce la biruinţă. Să mergem către ea cântând, zările s-au luminat! Sai înainte fără preget, cu putere în apărare şi în atac, precum şoimul aruncă-te! Nu şovăiţi, ci cu furie călcaţi în picioare duşmanul, curajul e leacul îndoielii, răspunsul la provocarea vicleană. Trebuie să luptăm pe două fronturi? Pe neînfrânatul Kegenes5) şi pe uzi, Vlad i-a bătut de 23 de ori. Împotriva ungurilor uneşte suferinţa cu încordarea. Fii scutul pământului transilvan. Îţi este cerul împotrivă, n-ai încredere în forţa ta? Mânia pământului şi a apelor te va mântui. Avântă-te în luptă. Să răsune lovituriIe. Fă-i să plângă amar pe invadatori! Cerule, Răsăritule, îngăduie şi sporeşte victoriile noastre. Nu asculta strigătul jalnic al lui Emeric. 6). Dacă sunetele morţilor s-au îndoit dc victorie, cerul de prisorul ei s-a dat mişcat înapoi. Puternica oaste a celor cu iţari largi şi lungi (a maramureşenilor) s-a aruncat ca şoimul în luptă, a lovit de două ori ceata nevolnică! O, război nenorocit, şoimii prind a lovi pe cei ascunşi în lunci, ocrotind şi mlaştinile, în vreme ce Tisa se revarsă cu mânie. Strecoară-te prin locurile ştiute şi luptă fără milă cu urgia, nu te lăsa copleşit, nu pierde speranţa. Vitejii întaresc drumurile ajutătoare. La Piatra unde Sfatul (ţării), pe culmea Rarăului, dă din strămoşi lumină, fiii să se îndrepte. Acolo se va hotărî calea şoimului, nu la Târnova ce pacea n-o va aşeza. Străbate drumul ferigii spre răsărit. Un nu pentru Ioniţă acum aflat în primejdie şi care nu pentru pace lucrează. Înveti în şcoală cum să loveşti pe câmpul de luptă, nu te deda la răniri neîngăduite. Luptă cu sânge rece, dar cinstit, altfel nu rabdă pământul, vai, nu rabdă. Luptele sunt folositoare când cugeţi. E sănătos să lupţi în apărarea hotarelor Bizanţului. Şcoala scoate în evidenţă strălucirea războiului curat, cu sânge rece, cu cântec despre un ţel hotărât” 7) Acest discurs patetic al unui principe român adresat luptătorilor poate constitui un adevărat scenariu de film. Nu credem că necesită un comentariu amplu. din el se distinge sobrietatea, precum şi o claritate deosebită a situaţiei în care se aflau românii în acea vreme, ameninţati în tot timpul de cotropitorii Regatului ungar. Este şi acest discurs o dovadă istorică de necontestat, nu numai a prezenţei românilor în Voievodatul Transilvaniei, dar şi la răsărit şi sud de Munţii Carpaţi, organizaţi într-un stat, cu conducători de oşti, cu o înalta conştiinţă naţională românească, punând în evidenţă vitejia strămoşească care să le dea imbold în luptele pentru apărarea gliei stramoşeşti. Este acest document istoric un argument în plus, care atestă justeţea aprecierilor grofilor şi baronilor unguri, la anul 1784, care, fiind ameninţaţi de revoluţia naţională a românilor transilvăneni conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan, de a-i scoate afară din ţara lor de baştină, aceşti grofi şi baroni s-au adresat printr-un Memoriu Comandantului armatei habsburgice din Marele Principat al Transilvaniei pe care împărăteasa Maria Teresa îl numise “românesc” pentru a le veni în ajutor ca să înfrângă revoluţia valahilor, pentru a putea, pe mai departe, domina şi exploata ţara româneasca a Transilvaniei şi pe locuitorii ei autohtoni, pe români: Părinţii noştri – apreciau grofii şi baronii unguri venetici în Transilvania – venind din Schitia, au cucerit cu lupte victorioase şi cu sângele lor această scumpă patrie şi după ce au supus şi au făcut iobagi pe părinţii românilor care s-au revoltat astăzi (1784) asupra noastră, dânşii (adică strămoşii grofilor şi baronilor unguri – A.D.), au domnit liniştit peste ei, ţinându-i totdeauna într-o aspră discipănă 8), adică într-o cruntă exploatare şi umilire. 1) – În sens de duşman.
2) – Este vorba de luptele purtate cu armata ungară, condusă de regele Ştefan cel Sfânt.
3) – Care anterior luptase împotriva ungurilor în peste 54 de bătăăi.
4) – Este vorba de regele Ungariei, Ladislau, zis şi “ccl Sfânt” (1077-1095).
5) – Kegenes, conducătorul triburilor mi¬gratoare ale pecenegilor între anii 1046-1049.
6) – Emeric, regele Ungariei (1196-1204).
7) – Codex Rohonczy, vezi Arhiva istorică a Bibliotecii Academiei Române, fond manuscris.
8) – Nicolae Densuşianu, Revoluţia lui Horea în Transilvania şi Ungaria, 1784-1785, Bucureşti, 1884, p.357. Vezi şi prof. dr. Augustîn Deac, Revizionismul ungar permanent factor destabiăzator în Europa, vol.1, Editura Bravo Press Bucureşti, 1996, p 14.

[Adrian Pop]

Restituiri: „Codex Rohonczy”, cronica românească (1100 – 1200) adusă la lumină de către regretatul profesor Augustin Deac (3)

Data: 10 martie 2014 Redacția
Procurată şi adusă în ţară sub formă de microfilm color 1) de către autorul acestor rânduri, Cronica Rohonczy a fost descifrată pe baza dicţionarului latin-român a enciclopedistului român, Ioan Nadejde, de către specialista în materie, Viorica Mihai-Enăciuc, care a constatat că scrierea codexului este de la dreapta spre stânga şi textul se citeşte de jos în sus. În cele ce urmează prezentăm un document de importanţă deosebită: confruntarea românilor cu armata cotropitoare ungară, document în care se precizează că, în expansiunea lor către răsărit, armata regalităţii ungare a reuşit să treacă Tisa şi să cucerească Aradul, după 54 lupte cu vlahii, de-abia în timpul lui Ştefan al III-lea, în anul 1166. Cu această ocazie, graniţa dintre unguri şi vlahi s-a mutat la Ineu, în apropierea Aradului. Pentru recucerirea Aradului şi apărarea Streiului, vlahii s-au aliat cu bizantinii, ducând lupte îndârjite în anul 1166 şi cei următori. Mai târziu, regele Emeric (1196-1204) al Ungariei este infrânt – împreună cu armata sa, în timp ce încerca să pătrundă prin porţile Meseşului în Podişul Transilvaniei – de către moţii şi maramureşenii vlahi. Textele Codexului Rohonczy întăresc afirmaţiile cronicarului Anonymus, completând, întregind datele referitoare la etapele următoare de subordonare a Ardealului şi precizează, printre altele, că Transilvania a fost subordonată doar în parte de către regele ungar Andrei al II-lea, după anul 1204. Redăm în întregime textul din această Cronică română de la paginile 8-13, care conţine un discurs în limba română veche al conducătorului român, rostit în faţa ostaşilor săi, înaintea confruntării lor cu trupele cotropitoare regale maghiare la anul 1166: “Apărarea noastră; apărarea Streiului (şi a) Ineului împădurit!; Marii flueraşi să sune la Ineu adunarea în garnizoană!; Apărarea Inăului pe aici s-o împletim cu desăvârşire! Cu lăncile îndoite, ungurii au ridicat cearta; ungurii pe Tisa ta! Inăul tău găseşte calea ta ce-ţi arată dezrobirea robilor nenorociţi destul de unguri. Să nu vă placă să fiţi răniţi de unguri! Strămoşii viteji prin luptă au păstrat Inăul! Apăraţi cu ură şi apărarea Streiului semănând puterea ta, nimicind, cântând, zăvorând! În răsărit, cu armatele vom purta război! Vom folosi ca alegerea mică şi alegerea mare 2) aceea să nu încheiem tratat! Să ne întoarcem la marea importanţă a alegerii! Să zicem da, deşi păgânii tot în aceeaşi stare, în anul 1080 ne-au luat 80 de robi. Tot aşa, pe calea păcii, cei de la răsărit de Rarău, alegând belşugul, s-au îmbarcat pe 27 de corăbii pentru Bizanţ3) şi Iber4) prin viclenie mânioasă i-a folosit cu desăvârşire ca pe nişte păgâni. E de folos drumul de odinioară al lui Vlad la Bizanţ, care loveşte mergerea, pe mai multe căi, a loviturilor laolaltă, şi aici şi la Tisa6), (teritorii) ale lui Vlad, marele şoim! Prin luptă Tisa a fost luată; Aradul lovit7); Mântuitorule! Nenorocire e drumul încheierii păcii; pentru noi e marea nenorocire! O mare viclenie! Au, vai, viclenia va face fiii pământul umbrelor! Drumul tău e al marelui Mântuitor lovit (zice), furia profetică înaltă8) Ajută semănăturile 9) când drumul vicleniei se va usca! Bătălia e calea ta! Au a ta cale să fie lovită de mânia profetică vicleană 10) Au drumul tău merge spre limpedea Tisă, furios, cu strigăt de şoim! Urmaşi ortodocşi, loviţi însufleţirea profetică, catolică şi marea însufleţire profetică a şoimului, a drumului tău va fi marea luptă şi victoria înaltă! Au, vai, viclenia să fie pământul umbrelor în calea ta! Apărarea Mântuitorului, a marelui Mântuitor este drumul tău lovit, vai, de viclenie! Să ne amintim de norul ars în anul 1035 Ia Inău, destul! În apărarea sa am adăugat în anul 1050 la Inău ceată temerară! Vitejii fii situaţi în drumul tău s-au împotrivit cu toţii. La Inău margine au pus11)! Apărarea-i sarcină rănită! În apărarea sa, fiii s-au aşezat; şi fiii răniţi astfel ş-au aşezat! Armatele rătăcitoare 12) singuri fiii au înfrânt-o; cu strigăt de şoim au apărat Inăul; şi împăratul Ioon, viteazul, i-a invins – după Zonar 13) lor le-a oprit drumul! Cu plăcere (vă anunţ). Că o năvălire nouă, Vitejii de la răsărit de Rarău în luptă au învins-o! 14). În apărarea sa, să smulgem, o, să smulgem Aradul rătăcitorilor! Apără îndoit Inăul statornic ţie! de la unguri până la Mare! O, Streiul tău păzeşte-l, cu stigăt de şoim umple-l cu desăvârşire! Pentru Tisa înşirăm tratate de pace, pentru tine, cum ar fi, pentru mine şi mânia ta; pacea opreşte să se nască drum mâniei tale; o, cu desăvârşire ţine paza moştenită şi cu strigătul tău de şoim umple importanta luptă împreună cu ai tăi! Victoria luptei scoate la iveală duşmănia drumului tău şi a lui Isus al tău şi opreşte şoimii iadului; o mare viclenie saltă ţie mare ceartă, ţie, şi în acest fel rătăcirea către Iad! Drumul fratilor tăi, al tău drum e Tisa ta! Corăbiile la drum 15) să se aşeze, în drumul trudei tale! Fiii au purtat războaie trecute, ajungând la 54 victorioase pe Tisa şi, adeseori, şi pe drumul Momei 16) Drumul celor cu ochii cenuşii batând în galben va tace ca pământul; în faţa luptătorilor tăi, se vor usca! Cei cu pantaloni lungi şi largi17) merg ca Ulise şi ţie aşează, aici, azi, marii profeţii rău lovite în apărarea sa, în apărarea lor cu desăvârşire şi a marii profeţii rău lovite, grâu, transportându-l cu ambarcaţiuni, binevoitori pentru marea ta victorie; şi Marele Bizanţ aşează corăbii şi luptători binevoitori 19); şi pentru tine importantul Aiud coboară cu toţi luptătorii în drumul tău; în drumul şi în marea luptă pentru apărarea Aradului, cu Marele Mântuitor în importanta luptă, vin de la Rarău armii; şi cu marii Sahara 20), împreună cu ajutorul Mântuitorului. Să-i oprim, cum spun piesele de teatru că l-am oprit pe Atila, cu corăbiile din drumul lor!” 21) Conţinutul Discursului conducătorului român dezvăluie o seamă de date, fapte, evenimente, cu totul necunoscute până acum de istorie. În primul rând, rezultă cu claritate că Ţara Românească era UNA, de la Marea Neagră, până la Rarăul nordic moldovenesc şi dincolo de Carpaţi, până la Maramureş şi râul Tisa. Fireşte, după cum reiese din textul documentului, în cadrul acestei Ţări unitare, fiinţau o seama de organizaţii politice locale, subordonate domnitorului, care îşi avea reşedinta în Muntenia, demonstrând prin aceasta că de aici, din Ţara Românească a Munteniei, domnitorul român îi chemă la luptă, la organizarea rezistenţei faţă de cotropitorii Regatului ungar, care, din nefericire, după cum se con¬semnează în discursul amintit, ocupaseră teritoriile strămoşeşti de la Tisa, ba şi localitatea Arad. Chemarea la mobilizare a tuturor românilor din toate colţurile ţării, adresată în discursul domnitorului, este o dovadă că pericolul ce venea din partea acestui regat cotropitor era mare, urzea la cucerirea de noi tenitorii aparţinând gliei strămoşeşti a românilor şi era sprijinit de papalitatea catolică. 22) În discurs se redă chiar o cifră impresionantă de 54 de bătălii, pe care românii le-au purtat cu armatele Regatului ungar şi cu alţi cotropitori din răsăritul ţării. Şi aceasta într-o perioadă mai redusă decât un secol, luptele având loc până în anul 1166 – împotriva hoardebor barbare ungureşti. Acest lucru dovedeşte că statul român de atunci era puternic, bine organizat, capabil să înfrunte pe duşmani. Dar ceea ce intrigă mult este faptul că istoriografia ungară n-a publicat până acum nici un document din cele peste 10 000 aflate în Arhiva Academiei de Ştiinţe Ungare în manuscris, necunoscute înca de opinia publică, sau nici vreo cronică veche ungară, despre nici unul din cele 54 de războaie, confruntări sângeroase dintre cele două state. Aceasta este o dovadă, care arată până unde merg denaturările şi falsificările ştiinţei istorice ungare, cât de vinovată poate fi tăinuirea acestor documente. Discursul domnitorului român răstoarnă toate enormităţile ungu¬reşti privind aşa-zisa “întâietate” a ungurilor în Transilvania, ca în Pannonia, precum şi orgoliile lor absurde care susţin orbeşte că ei, ungurii, au fost în Transilvania “primii intemeietori de stat”. La fel se dezumflă şi balonul falsificărilor privind întemeierea de către unguri a tuturor localităţilor din Transilvania. În Discursul ţinut de domnul românilor se menţionează denumirile de Tisa, Arad, Ineu, Rarău, precum şi numele inedit al unui domnitor român Vlad pentru anul 1037 tocmai în timpul domniei regelui ungar Ştefan cel Sfânt. Aşadar, Ştefan cel Sfânt se confruntă cu un domnitor român pe nume Vlad, la est de Tisa. Limba în care este scris acest discurs este o limbă daco-românească curată, clară, domnitorul care a ţinut discursul dând dovadă de cunoştinţe temeinice, vaste, istorice, politice, diplomatice. El amintea de împăratul bizantin Ioan aI II-lea Comnenul, de cronicarul Zonaris, de străbunul Ulise, de Atila. Dîn discurs rezultă că românii îşi apărau cu străşnicie a lor strămoşească ortodoxă, cerând ajutorul mântuitorului Iisus ca să poată infrânge armatele ungare în cârdăşie cu catolicismul paplităţii. Semnificativ este faptul că, în discurs, doinnitorul foloseşte pentru inamic doar numele de unguri, hungari, în înteles de netrebnici, parşivi. În fine, discursul reprezintă un mesaj de îmbărbătare patriotică, mobilizatoare pentru a învinge hoardele hungariste. Mai pot oare spune istoricii unguri că la invazia triburilor războinice ungare în Bazinul mijlociu al Dunării, ca şi mai târziu înVoievodatul Transilvania, stat românesc, că toate aceste vaste teritorii au fost pustii, fără locuitori, chipurile, fără nici o organizare politică statală, şi că hungarii ar fi fost primii locuitori ai acestor ţinuturi, unde, prin cultura triburilor sălbatice ungare, au organizat primele state şi au insuflat aici cultură şi civilizaţie?
Discursul, după cum se vede, este un imn patriotic, un îndemn adresat românilor paşnici, autohtoni care, în momente deosebit de grele ce ameninţau ţara lor, îi chema să se adune cu toţii şi să lupte eroic, cu vitejie strămoşească pentru a pune stavilă cotropitorilor unguri. 1) Arhiva Academiei Ungare de Ştiinţe, cota A1 173/II;
2) Sfatul restrâns şi Sfatul lărgit;
3) Români plecaţi ca mercenari la Bizanţ;
4) Iber – probabil o căpetenie cumană
5) În acel moment era necesară încheierea alianţei cu Bizanţul, ca şi pe vremea lui Vlad;
6) Ţara lui Vlad era de la Mare la Tisa; formularea şi aici, şi la Tisa demonstrează că discursul s-a rostit în Muntenia;
7) Aradul luat de Ştefan al III-lea (1162-1172) în anul 1166;
8) Religia ortodoxă;
9) Se întrerup muncile agricole deoarece ţara se află în pericol;
10) Profeţie romano-catolică;
11) În urma luptei vlahilor cu ungurii conduşi de Ştefan al III-lea, în anul 1166, Aradul a căzut sub stăpânirea ungurească; românii au pus atunci graniţa la Ineu;
12) Invadatoare;
13) Se face aluzie la Împăratul Ioan al II-lea Comnenul al Bizanţului (1118-1143), care i-a înfrânt pe ungurii conduşi de regele lor, Ştefan al II-lea, în anul 1128 – după cronicarul Zonaras loan, care a trăit în prima jumătate a secolului al XII-lea şi a deţinut chiar funcţia de protosecretis (prim secretar) al Cancelariei imperiale bizantine greceşti;
14) Românii de la răsărit de Rarău au înfrânt o năvălire a cumanilor, probabil în anul 1166;
15) Este vorba de ambarcaţiunile care duceau pe luptătorii ce se îndreptau spre Tisa, pe Dunăre şi Mureş
16) Codrii Momei;
17) E vorba de oşeni şi maramureşeni;
18) Marea profeţie lovită este religia ortodoxă, lovită de catolici;
19) Este vorba de ajutorul dat de împăratul Manuel I Comnenul (1143-1180) al Bizanţului vlahilor, în anul 1166, împotriva ungurilor conduşi de Ştefan al II-lea, Ioan Kinnamos, scriitor şi secretar imperial, redă acest ajutor, subliniind faptul că se va materializa în trimiterea a trei armate: una venea pe Dunăre, fiind condusă de comandantul Alexie; a doua, condusă de Leon, numit Vatatzes, a trecut în Transilvania pe Valea Pra¬hovei, iar a treia armată a fost condusă de Andronic Lampardas şi Nichifor Petraloiphas şi a trecut în Transilvania pe la Rodna; comandant suprem al celor trei armate era Ioan Ducas. În această perioadă, domnitorul vlahilor era Sotas, eliberat de Manuel I Comnenul din captivitate de la cumani;
20) Sarara – adică cei cu pantaloni lungi şi largi – oşenii şi maramureşenii;
21) Vezi Codex Rohonczy, paginile 8-13, în Arhiva istorică a Bibliotecii Academiei Române, fond Manuscrise.
22) Papalitatea de la Roma a sprijinit acest război cotropitor, ca de altfel şi altele multele pentru simplul motiv că era vorba de o ţara ortodoxă, ai cărei locuitori îi vedea trecuţi prin forţă la catolicism pentru a-şi rotunji veniturile băneşti prin dijmele pe care le încasa. Această politică josnică dusă de papalitate împotriva unei ţări creştine a fost criticată deschis de Papa Ioan Paul al II-lea, într-o cuvântare mai recentă, prin care şi-a cerut scuze şi iertare din partea tuturor acelora care au fost crunt loviţi de politica acaparatoare a Sfântului Scaun, manifestată făţarnic în veacurile trecute. Cronicile şi lucrările de istorie ale ungurilor nu consemnează numeroasele încercări ale regalităţii ungare pentru a-şi subordona Voievodatul Transilvania, considerând, probabil, că el ar fi fost subordonat în întregime, dacă nu sub Arpad, atunci, cu siguranţă, sub regele Ştefan I. Or, adevărul este cu totul altul. Lupte, adevărate războaie, sunt consemnate în Cronica română, intitulată Codex Rohonczy, descoperită în Arhiva Academiei de Ştiinţe a Ungariei. În această cronică, la paginile de la 14 la 22, se rememorează ample episoade ale acestor lupte, menţionându-se mai ales marea înfrângere a armatei ungare sub regele Emeric, în anul 1198. Redăm şi acest document istoric, prin excelenţă românesc, descifrat din alfabetul geto-dacic de specialista Viorica Mihai-Enăciuc, care este tot un discurs ţinut în faţa armatei românilor, rostit după înfrângerea unor migratori din Răsărit, precum şi a ungurilor, conduşi de regele lor, Emeric, discurs al domnitorului românilor, din care rezultă că românii se aflau mai departe, în continuare, în faţa altor atacuri ale războinicilor cotropitorilor unguri: “Stăpânii neamului mişel în taină au năvăăt din răsăritul păgân! Tăgăduieşte cineva? Să nu primeşti să se amestece invadatorii cu urmaşii şoimilor. Nimiceşte întreaga oaste în marş a păgânilor! Vrei să porţi plaga supunerii pe viaţă? Loveşte-i! Trezeşte-te la luptă, prin ea vei topi şi focul şi marea barbarilor. Ţipatul de mânie al şoimului ager va întoarce puhoiul, sămânţa vlăstarelor tale te va apăra. Doboară pe veneticii eretici şi idolii lor. Poţi să înfrunţi şi iadul! 1)
Ostaşii noştri atinşi de demnitatea lor pot culca idolii la pământ. Nu crede amăgitorilor. Pacea adevărată se dobândeşte prin luptă. Şoimul nu ia în seamă falşii zei, cum n-a luat nici în 1027, când s-a sculat marele voievod Vlad, conducătorul nostru! 2). Calea ta, nerăbdarea ta, e calea luptei, calea strămoşilor dârji. Te vor abate din drum nomazii, te vor duce hoţii de drumul mare în imperiul umbrelor? Urgie şi blestem! Cei de la răsărit de Rarău vin în şir din munţi şi văi şi fac stavilă năvălitorilor. Să nu stai pe loc! Gândul tău să fie înfruntarea cinstită, nu da înapoi, să nu cazi în cursă! Nu primi acum, în 1198, ca marea năvală să întâmpine tăcerea şi resemnarea ta şi să-ţi ia locul! Răspunde vicleniei. Toarnă smoală pe chipurile smolite! Loveşte! Rostul tău este să zdrobeşti. Nu te teme! Nu sta la îndoială! Nu ieşi din luptă! Vom învinge. Pământul e al nostru, săriţi să-l apărăm! Izbiţi de două ori pe cei ce vor să ni-l ia, vom izbândi, fii ai şoimilor! Să izgonim pe blestemaţii care vor să pătrundă pe la Inău, avem pilda voievodului nostru VIad 3). Nu vă încredeti în poveşti! Nu vă lasaţi târâţi în minciuni! Luaţi armele. E timpul să mergi în apărarea alor noştri, cum şi-a dus Vlad oştenii, cum moţii au ucis duşmanii păgâni la Inău. Acolo Gita va fi cu şoimii lui la primăvară. Nu ne vom lăsa pângăriţi. Vom triumfa în luptă. Vom râde de cotropitori cântând. Întărindu-ne apărarea, vom spori numărul bătăliilor câştigate. Profeţiile celor ce se vedeau învingători vor fi dezminţite. Ungurii să nu pună mâna pe pământuri! E scris ca fiii noştri să nu odihnească, să nu lâncezească. Ce de suliţi erau pe Tisa, când VIad a sunat din trâmbiţă, poruncind atacul! I-am tăiat pe mulţi. Ni-i teamă oare de îndemnuri? Ţi-i frică? Loveşte cu sete, aceasta-i porunca în luptă. Dacă nu vom fi hotărâţi, vom fi ucişi. Voinţa noastră de a lupta l-a învins pe Ladislau 4), mai marele lor, voinţa ne-a apărat şi tot ea ne duce la biruinţă. Să mergem către ea cântând, zările s-au luminat! Sai înainte fără preget, cu putere în apărare şi în atac, precum şoimul aruncă-te! Nu şovăiţi, ci cu furie călcaţi în picioare duşmanul, curajul e leacul îndoielii, răspunsul la provocarea vicleană. Trebuie să luptăm pe două fronturi? Pe neînfrânatul Kegenes5) şi pe uzi, Vlad i-a bătut de 23 de ori. Împotriva ungurilor uneşte suferinţa cu încordarea. Fii scutul pământului transilvan. Îţi este cerul împotrivă, n-ai încredere în forţa ta? Mânia pământului şi a apelor te va mântui. Avântă-te în luptă. Să răsune lovituriIe. Fă-i să plângă amar pe invadatori! Cerule, Răsăritule, îngăduie şi sporeşte victoriile noastre. Nu asculta strigătul jalnic al lui Emeric. 6). Dacă sunetele morţilor s-au îndoit dc victorie, cerul de prisorul ei s-a dat mişcat înapoi. Puternica oaste a celor cu iţari largi şi lungi (a maramureşenilor) s-a aruncat ca şoimul în luptă, a lovit de două ori ceata nevolnică! O, război nenorocit, şoimii prind a lovi pe cei ascunşi în lunci, ocrotind şi mlaştinile, în vreme ce Tisa se revarsă cu mânie. Strecoară-te prin locurile ştiute şi luptă fără milă cu urgia, nu te lăsa copleşit, nu pierde speranţa. Vitejii întaresc drumurile ajutătoare. La Piatra unde Sfatul (ţării), pe culmea Rarăului, dă din strămoşi lumină, fiii să se îndrepte. Acolo se va hotărî calea şoimului, nu la Târnova ce pacea n-o va aşeza. Străbate drumul ferigii spre răsărit. Un nu pentru Ioniţă acum aflat în primejdie şi care nu pentru pace lucrează. Înveti în şcoală cum să loveşti pe câmpul de luptă, nu te deda la răniri neîngăduite. Luptă cu sânge rece, dar cinstit, altfel nu rabdă pământul, vai, nu rabdă. Luptele sunt folositoare când cugeţi. E sănătos să lupţi în apărarea hotarelor Bizanţului. Şcoala scoate în evidenţă strălucirea războiului curat, cu sânge rece, cu cântec despre un ţel hotărât” 7) Acest discurs patetic al unui principe român adresat luptătorilor poate constitui un adevărat scenariu de film. Nu credem că necesită un comentariu amplu. din el se distinge sobrietatea, precum şi o claritate deosebită a situaţiei în care se aflau românii în acea vreme, ameninţati în tot timpul de cotropitorii Regatului ungar. Este şi acest discurs o dovadă istorică de necontestat, nu numai a prezenţei românilor în Voievodatul Transilvaniei, dar şi la răsărit şi sud de Munţii Carpaţi, organizaţi într-un stat, cu conducători de oşti, cu o înalta conştiinţă naţională românească, punând în evidenţă vitejia strămoşească care să le dea imbold în luptele pentru apărarea gliei stramoşeşti. Este acest document istoric un argument în plus, care atestă justeţea aprecierilor grofilor şi baronilor unguri, la anul 1784, care, fiind ameninţaţi de revoluţia naţională a românilor transilvăneni conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan, de a-i scoate afară din ţara lor de baştină, aceşti grofi şi baroni s-au adresat printr-un Memoriu Comandantului armatei habsburgice din Marele Principat al Transilvaniei pe care împărăteasa Maria Teresa îl numise “românesc” pentru a le veni în ajutor ca să înfrângă revoluţia valahilor, pentru a putea, pe mai departe, domina şi exploata ţara româneasca a Transilvaniei şi pe locuitorii ei autohtoni, pe români: Părinţii noştri – apreciau grofii şi baronii unguri venetici în Transilvania – venind din Schitia, au cucerit cu lupte victorioase şi cu sângele lor această scumpă patrie şi după ce au supus şi au făcut iobagi pe părinţii românilor care s-au revoltat astăzi (1784) asupra noastră, dânşii (adică strămoşii grofilor şi baronilor unguri – A.D.), au domnit liniştit peste ei, ţinându-i totdeauna într-o aspră discipănă 8), adică într-o cruntă exploatare şi umilire. 1) – În sens de duşman.
2) – Este vorba de luptele purtate cu armata ungară, condusă de regele Ştefan cel Sfânt.
3) – Care anterior luptase împotriva ungurilor în peste 54 de bătăăi.
4) – Este vorba de regele Ungariei, Ladislau, zis şi “ccl Sfânt” (1077-1095).
5) – Kegenes, conducătorul triburilor mi¬gratoare ale pecenegilor între anii 1046-1049.
6) – Emeric, regele Ungariei (1196-1204).
7) – Codex Rohonczy, vezi Arhiva istorică a Bibliotecii Academiei Române, fond manuscris.
8) – Nicolae Densuşianu, Revoluţia lui Horea în Transilvania şi Ungaria, 1784-1785, Bucureşti, 1884, p.357. Vezi şi prof. dr. Augustîn Deac, Revizionismul ungar permanent factor destabiăzator în Europa, vol.1, Editura Bravo Press Bucureşti, 1996, p 14.

[Adrian Pop]

Restituiri: „Codex Rohonczy”, cronica românească (1100 – 1200) adusă la lumină de către regretatul profesor Augustin Deac (5)

Data: 24 martie 2014 Redacția
Codex Rohonczy este o cronică românească din secolele XII-XII, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică cu alfabet geto-dacic. Se pune întrebarea: Când a fost redactat Codex Rohonczy?… Pe parcursul secolelor XI-XII, semnele iconografice, care se referă la Geneza, sunt explicate cu ajutorul unor reprezentări cosmogonice legate de relaţii între pamânt, soare, stele. În Codexul Rohonczy este redată o reprezentare cosmogonică şi se precizează o eclipsă totală de soare. Textele bizantine consemnează faptul că o eclipsă totală de soare s-a observat în timp ce împăratul Alexie Comnenul se afla la Dunăre, într-o expediţie împotriva pecenegilor, în anul 1090. Miniaturile laice din Codex consemnează faptul că întâmplările laice se desfăşoară într-un teritoriu marcat de munţi, câmpie şi apă şi pun în evidenţă elemente de arhitectură specifice pentru teritoriul României. Centrele monahale de la poalele munţilor, imortalizate în codex, se pot identifica în biserica rupestră de la Corbi-Argeş şi în complexul mănăstiresc din Munţii Buzăului. Faptul că în cadrul vieţii religioase, botezul este consemnat numai pentru copiii nou născuţi şi nu pentru adulţi conclude că Codexul aparţine unei populaţii sedentare creştine, şi nu în curs dc creştinare. În iconografie apar, deseori, şi elemente ale religiei vechi, care nu ţin de religia creştină, dar această coroborare între creştinism şi elemente mai vechi se remarcă şi în iconografia reaăzată în cadrul bisericilor rupestre din Capadocia, datate în secolele XI-XII. Toate aceste observaţii, coroborate cu persistenţa unor semne de scriere existente în Codex şi identificate ca fiind inserate în cadrul legendelor unor monede redactate în limba latină sau slavonă, la sfârşitul secolului al XIV-lea, conclud că textul Codexului Rohonczy a fost redactat în a doua jumătate a secolului al XII-lea sau, eventual, la începutul secolului al XIII-lea, într-un complex mănăstiresc situat în nordul Câmpiei Române, la poalele munţilor, de unde se poate urmări şi mişcarea aparentă a stelelor, aşa cum se subliniază într-un detaliu de text. Acest complex mănăstiresc se poate identifica cu cel aflat în comuna Corbi, satul Jghiaburi judeţul Argeş. (Fig.4-5) În ce limbă a fost redactat Codex Rohonczy? Având în vedere rezultatele obţinute în descifrarea diferitelor capitole ale Codexului Rohonczy puterm preciza că textul a fost redactat în latina vulgară, cu elemente de scriere transmisă, prin evoluţie, direct de la daci. Acest fapt nu ne surprinde, deoarece textele religioase folosite la creştinarea dacilor au fost în limba latină. Faptul că nu s-a folosit scrierea latină, ci cea moştenită de la daci, ne aminteşte de un caz similar când, în secolul al VIII-lea, un Evangheliar a fost scris în Imperiul bizantin, în limba greacă dar cu litere latine. Existenţa Codexului Rohonczy demonstrează că în bisericile vechi româneşti cultul ortodox se exercita în limba latină vulgară, până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacã şi slavonă. Restrângerea treptată a folosirii scrierii vechi româneşti cu caractere transmise prin evoluţie de la daci s-a produs datorită faptului că scrierile greacă şi slavonă aveau mai puţine caractere faţă de cea avută în discuţie, care însuma, îm¬preună cu ligaturi, circa 150 de caractere. În concluzie, Codexul Rohonczy este un document al românilor care ne transmite unele date social politice, ştiinţifice şi religioase din secolele XII-XIII, perioadă pentru care, până în prezent, se aducea în discuţie doar “lipsa dovezilor scrise”. Se consemnează păstrarea tradiţiei de iniţiere a băieţilor la majorat şi investirea lor cu calitatea de luptători. În cadrul ritualului, aceştia jurau să lupte pentru păstrarea credinţei ortodoxe şi să nu ţină seama de tradiţiile vechi ale vlahilor care fuseseră reactivate, înca din secolul al VIII-lea, de atitudinea împăraţilor iconoclaşti bizantini; ca urmare a luptei împăraţilor împotriva iconografiei au apărut diferite erezii. Astfel, la pag.9 a Codexului (Fig.5), se remarcă, în dreapta, trei personaje de sex bărbătesc care depun jurământul de iniţiere cu calitatea de luptător în faţa crucii. În spatele personajelor se remarcă o secţiune verticală într-un templu vechi, în care se oficiau tradiţii în legătură cu cultul Soarelui. Precizarea unor asemenea tradiţii este subliniată şi de ideograma aflată deasupra secţiunii verticale, care se întâlneşte cu acelaşi conţinut până în epoca bronzului sau chiar mai înainte. Cu această ocazie se poate cunoaşte, pentru prima dată, compartimentarea unui interior al unui templu închinat Soarelui; până acum se cunoştea doar modelarea în lut a unui aspect exterior de astfel de templu, existent încă în neoliticul mijlociu (vezi Fig.4). Deasupra miniaturii, realizate cu pana, se remarcă un text scris de la dreapta la stânga: TIIRLAK REN MITA BLAK, ceea ce, în traducerea textului , înseamnă: “Luptătorii nu vor primi miturile Blahe”. În viaţa social-politică a vlahilor, preoţii aveau o poziţie importantă în ceea ce priveşte consolidarea ortodoxismului şi întărirea autorităţii voievozilor în rândul maselor. Preoţii captau atenţia celor din jur şi prin prevestirile pe care le anunţau în legătură cu diferite evenimente pe care ei pretindeau că le cunoşteau prin legăturile directe cu Dumnezeu. Astfel, la p. 133, miniatura pune în evidenţă un preot care stă la poalele unui munte pe un scaun şi primeşte prevestirea unui înger sosit pe apă (Fig.6). Deasupra scenei este realizat următorul text: ERRDY, VLAD URA ETA SOBID. Traducerea textului: “Prin învăţătură, Vlad va fi mare, (Proorocire) Vlad va fi mare şi urmaşii săi”. Întrebarea care se pune este: Cine era Vlad? La pagina 214, în dreapta, se remarcă o miniatură (Fig.7), în care o solie a unei comunităţi de migratori comunică împăratului bizantin anumite ştiri pe care le aflăm prin intermediul textuiui alăturat: ERA VLAD/ NEK TIUZ/ VLAD URA/ GER BLAK/ LAKER FIU/ TIAO ATERIO/ TUI NEK/ AO ATERIO NIVLIT. Descifrarea textuIui: “Mâniosul Vlad / a înfrânt pe tiuzi / Vlad marele / cârmuitor al Blahilor / A tăiat pe fiul / lui Tiao care se teme/Ai tăi înfrânţi vai/ se tem de îngheţ”… Textul ne informează că Vlad, cârmuitorul vlahilor, a învins în timp de iarnă pe tiuzi. Lupte ale românilor cu migratorii sunt amintite şi de scriitorul bizantin Mihail Psellos în opera sa Cronografia, VII, LXVIII care, refenindu-se la trecerea pecenegilor în masă în Imperiul bizantin, sub conducerea lui Tyrach, în iarna anului 1048/1049, subliniază faptul că aceştia au plecat de la nord de gurile Dunării, deoarece i-au silit geţii (adică românii), vecinii lor. Numeroase lucrări ale scriitorilor bizantini amintesc despre luptele românilor cu migratorii, iar geografii precizează că ţara pecenegilor, şi apoi a cumanilor, era diferită de cea a vlahilor. Codexul Rohonczy ne transmite ştiri în legătură cu reprezentările cosmogonice ale vlahilor. Astfel, la pagina 83, miniatura ne demonstrează că în centrul universului se află soarele, în faţa căruia pământul se roteşte parţial în jurul axei sale, alternând astfel ziua cu noaptea. Poziţia pământului şi a soarelui, în reprezentarea cosmogonică, redă timpul zilei. În partea superioară a pământului, care are formă rotundă, se află mormântul lui Isus Hristos şi ţările cunoscute de vlahi. În partea inferioară a pământului se află Ţara moţilor, care este învăluită de un întuneric absolut. Razele care flanchează discul solar, ce se află în poziţie fixă în centrul universului, notează un an vag agricol de 360 de zile şi unul lunar de 352 de zile. La pagina următoare, 84 (Fig.9), ni se face cunoscută consemnarea unei eclipse totale de soare care, potrivit textelor bizantine, a fost observată la Dunăre în anul 1090. Concepţiile vlahilor asupra universului depăşesc limitele reprezentării sistemului geocentric al lui Ptotomeu şi este, de fapt, începutul demonstraţiei că pământul se învârteşte în jurul axei sale şi în jurul soarelui, fapt care a fost demonstrat matematic mult mai târziu de către Copernic. Tot în textul Codexului Rohonczy, marele cârmuitor al blahilor, Vlad, este prezentat, printr-o miniatură, ca fiind ctitor de biserici. Este important faptul că în complexul mănăstiresc creştin descoperit în Munţii Buzăului, pe unul dintre pereţii unei biserici este consemnat, în paleoslavă, numele unui ctitor pe nume Vlad. În apropierea cornplexului mănăstiresc rupestru de la Aluniş, cercetările arheologice au pus în evidenţă fragmente de ziduri de cărămidă plată şi bolovani, ce pot fi datate în feudalismul timpuriu. Acest fapt poate confirma că biserica creştină care sprijinea statul vlah ce era organizat pe teritoriile Munteniei, sudul Moldovei şi sud-estul Transilvaniei avea ca centru religios complexul mănăstiresc amintit mai sus. Centrul politic al statului vlah putea fi Curtea de Argeş, unde s-au descoperit vestigii arheologice care pot fi datate înainte de secolul al XIII-lea. Paralel cu sprijinirea religiei creştine, statul vlah susţinea şi dezvoltarea ştiinţelor, cum ar fi matematica, astronomia etc., care se învăţau în Cadrul mănăstirilor… Iată, aşadar, relevată semnificaţia deosebită a descoperirii şi descifrării acestui document istoric, autohton românesc, care ilustrează existenţa unui popor multimilenar, cult, luptător până la sacrificiu pentru apărarea ţării lor în faţa duşmanilor. Codexul românesc cuprinde mai multe texte, redactate între secolele XII-XIII, ca Jurământul tinerilor vlahi, diferite discursuri rostite în faţa ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o Cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, Imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de o notare muzicală din secolele XII-XIII, diferite texte religioase promovate de Biserica creştină românească, de rit ortodox, care sprijinea statul român şi lupta vlahilor pentru păstrarea integrităţii teritoriale a pamântului lor strămoşesc. Descifrarea şi prezentarea de către cercetătoarea Viorica Mihai-Enăciuc a primului document, care conţine Jurământul tinerilor vlahi, adică români, cu care se deschide acest Codex, care se află în Arhiva Academiei de ştiinţă a Ungariei şi care a fost adus în ţară sub formă de microfilm color, de către autorul acestor rânduri, a produs in rândul specialiştilor o mare surpriză, întrucât conţinutul acestui Codex completează multe goluri din cunoaşterea adevăratei istorii a poporului român, dar, în acclaşi timp corectează multe afirmaţii ale unor oameni de ştiinţă români şi străini referitoare la momente semnificative din istoria poporului nostru, evidenţiindu-se astfel vechimea lui multimilenarã, continuitiatea lui neîntreruptă în spaţiul strămoşilor lui autohtoni, geto-dacii, ca şi nivelul deosebit de ridicat al culturii lui materiale şi spirituale, dovedindu-se, fără putinţă de tăgadă, că poporul român era unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei. Comentând primele pagini descifrate ale acestui Codex, specialistul român de marcă, I.C.Chiţimia, într-o prezentare intitulată Cultură şi scris românesc în vechime, sublinia valoarea istorică deosebită a conţinutului acestui Codex, scriind printre altele: “Se face din ce în ce mai mult dovada că, pe lângă elcmente de cultură străveche, poporul român a avut şi un scris de veche moştenire, care s-a dezvoltat progresiv până la a turna în el, cu vremea, chiar limba română, în diversele ei faze de evoluţie. Epoca noastră va rămâne, probabil, însemnată, foarte însemnată, tocmai prin această cunoaştere ştiinţifică cu mult înainte, faţă de datele cunoscute până acum, a elementelor de cultură şi a scrisului românesc… Acest codice de 448 de pagini, copie a unui original, care se referă la evenimente foarte vechi, va deveni senzaţional la publicarea integrală. Deocamdată, primele pagini transpuse în limha română curentă, pe care le avem în faţă, referitoare la jurăimântul ostaşilor “blahi”, surprind, prin ideile de initiere şi înalta educaţie civică şi patriotică a tineretului, prin creşterea lor în realitatea vieţii pe pământ, şi prin forme retorice, ce ating timbrul poeziei, mai ales dacă se restructurează puţin topica frazei pentru urechea cititorului de azi şi se traduc pentru înţelegerea lui expresiile simbolice. Este, nici mai mult, nici mai puţin, o desprindere de obiceiuri şi practici vechi… Dacă n-am avea literele greu de interpretat, nu la îndemâna oricui, precum şi structura străveche a scrisului de la drcapta spre stânga şi de jos în sus (la lectură), s-ar putea bănui că este vorba de o mistificare târzie. Scrisul acesta nu se putea inventa, de aceea nici nu s-a descifrat. Nu avem de-a face însă numai cu un scris exersat foarte devreme si în forme moştenite, ci şi cu inculcarea unui mod de viaţă, dezbărat de obiceiuri străvechi, cu o altă înţelegere a virtuţilor umane. Suntem in faţa unui document monumental !“ Şi profesorul universitar dr. Anton Vraciu, de la Universitatea “Al.I.Cuza” – Iaşi, Facultatea de Filologie, apreciind munca deosebit de migăloasă a cercetătoarei Viorica Mihai-Enăciuc de descifrare a textului cu alfabet geto-dacic ca şi valoarea deosebită a conţinutului Codexului Rohonczy, publica, in revista Anale de Istorie nr.6/1983, următoarea consemnare: “Lucrarea expune unele rezultate ale încercării de a descifra semnele scrierii şi limba Codexului Rohonczy. Pânã în prezent se cunoştea, pe de o parte, faptul că textul reprezintă un manuscris recopiat în prima jumătate a sec. al XVI-lea, pe hârtie de pergament fabricată în nordul Italiei, pe de alta, că, pe Ia sfârşitul secolului trecut, au fost sistematizate semnele, fără însă ca textul să fi putut fi citit. Importantă este constatarea autoarei că semnele arhaice din acest Codex au analogii în scrierile silabice indo-europene din epoca bronzului, iar altele se întâlnesc în scrierile fonetice ale aceloraşi populaţii, ceea ce ar dovedi că scrierea aparţine unor populaţii indo-europene, nu cumanice. Faptul că unele semne asemănătoare sunt inserate în legende ale monedelor din secolul al XIV-lea, emise pe teritoriul Ţării Româneşti în chirilică şi latină, şi persistenţa altora în arta populară unde au pierdut valoarea fonetică, dar şi-au păstrat valoarea de comunicare, demonstrează că acest Codex a fost redactat in Valachia. Comparaţiile între miniaturile Codexului Rohonczy şi alte miniaturi din secolele XI-XII, intercalate în diferite codexuri, cat şi păstrarea unor elemente de scriere până în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, ne pot duce la concluzia că manuscrisul avut în discuţie a fost redactat în secolele XII-XIII. Relevăm şi faptul că unele valori fonetice acordate semnelor din Codexul Rohonczy au lost date în funcţie de valorile fonetice, pe care acestea le aveau – în legendele monedelor din secolul al XIV-lea, unde acestea înlocuiau anumite litere chirilice sau latine. Valorile astfel obţinute, în confruntare cu textul, au pus în evidenţă texte laice şi religioase în latina vulgară. Deci, textul a fost redactat în latina populară şi realizat cu caracterele scrierii dacice, a cărei evoluţie poate fi urmarită din epoca bronzului. Situaţii similare se mai întâlnesc în istoria civilizaţiilor: de cxemplu, în Imperiul bizantin, în seeolul al VIII-lea e.n., un Evangheliar, redactat in limba greacă a fost scris cu litere latine. Considerăm că publicarea primelor rezultate preliminare, precum şi a descifrării integrale a textelor, va pune în evidenţă un document extrem de important în viaţa laică şi religioasă, dintr-o perioadă pentru care nu dispunem de texte scrise. Oportunitatea tipăririi este incontestabilă”.

[Adrian Pop]

Restituiri: „Codex Rohonczy”, cronica românească (1100 – 1200) adusă la lumină de către regretatul profesor Augustin Deac (6)

Data: 1 aprilie 2014 Redacția
Aşadar, specialiştii români în materie remarcă semnificaţia istorică a descoperirii şi descifrării acestei vechi Cronici româneşti, ca fiind un “document monumental” şi “extrem de important” pentru cunoaşterea reală a istoriei multimilenare a poporului român, dintr-o sursă autohtonă. Regretăm însă faptul că institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas nu numai pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istonic, scris in limba română, latină dunăreană într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor, după cum marturiseşte enciclopedistul belgian V. Bonaventura în anul 1592, dar, după orientarea ideologică ce o au, ar fi preferat ca acest chihlimbar să nu se fi descoperit şi pentru care Prezidiul Academiei Române ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică, cu caracter naţional. Dar, vremurile! De altfel, dezinteresul neîntemeiat în nici un fel al “ştiinţificilor”, cum îi stigmatiza B.P. Haşdeu pe cei de la institutele Academiei Române, s-a manifestat şi după decembrie 1989, când în luna februarie 1990 au apărut în Editura Ştiintifică şi Enciclopedică din Bucureşti cele patru volume Documentele Unirii Transilvaniei cu România – 1918, însumând peste 4000 pagini, în care mandatele deputaţilor aleşi în circumscripţiile electorale de pe întreg cuprinsul Transilvaniei au fost însotite de facsimile, pentru a se dovedi autenticitatea lor, şi despre care primul Preşedinte al Academiei Române de după eve¬nimentele din decembrie 1989 le aprecia ca formând un excelent Corpus de Documente, de neegalat încă, alcătuit prin efortul deosebit al unui colectiv de istorici, doctori în istorie. Şi, cu toate acestea, în nici o publicaţie dc specialitate a Academiei Române n-a apărut, după informaţiile pe care le deţinem, nici măcar o simplă consemnare a apariţiei acestor documente de importanţă istorică naţională, nepomenindu-se de existenţa lor în nici un Raport de activitate al Academiei Române, deşi aceasta figurează alături de alte institute de spccialitate, pe antetul acestor volume, minimalizându-le până la o umilitoare tăcere. Este, probabil, un motiv pentru care acest Corpus do Documente nici n-a fost nominalizat pentru vreo premiere din partea Academiei Române, deşi suntem convinşi că ar fi meritat din plin. O cronică românească, însumând 448 pagini, din secolele XII-XIII, scrisă în limba română arhaică, cu alfabet getodacic. Codex Rohonczy este scris, după toate cercetările intreprinse, pe pamântul nostru strămoşesc. Descoperirile arheologice din anul 1962 de la Tărtăria (Transilvania) a tăbliţelor de lut ars, conţinând o scriere pictografică, veche de peste 6500 de ani, ca şi cele peste o sută de tabliţe descoperite la sfârşitul secolului al XIX-lea la Turdaş, tot în Ardcal, însa mai vechi decât ccle de la Tărtăria cu peste 1500 de ani, dovedesc că pe teritoriul patriei noastre au apărut primele semne de comunicare, mai vechi cu o mie de ani – după aprecierea specialiştilor străini şi români, decât cele descoperite în Sumer (Mesopotamia). Arheologii români au constatat apoi că, din perioada neoliticului şi până astăzi, pe vasele de lut ars, descoperite în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, se găsesc o sumedenie de simboluri incizate sau pictate de iscusiţi meşteri olari, care nu au numai un rol decorativ, ci trădează şi o scriere aflată în diferitele ei faze de dezvoltare. Aceasta este o dovadă nu numai a existenţei neîntrerupte a aceleaşi populaţii etnice autohtone, dar şi a nivelului de cultură şi civi1izaţie atins. În acelaşi timp, arheologii au descoperit aceleaşi caracteristici şi pe Vasele unor locuitori din ţinuturile marginaşe ale spaţiului carpatin, până unde mlădiţe, neamuri ale băştinaşilor din cetatea carpatină, plecaseră cu milenii înainte. Astfel că acum nu mai poate fi nici un semn de mirare că asemenea analogii se găsesc şi în cultura cretană, troiană, hitită, căci purtătorii acelor culturi materiale şi spirituale au fost neamurile locuitorilor băştinaşi din spaţiul nostru strămoşesc. Semnele scrierii din textul Codexului întăresc aceste concluzii. Aceste semne sunt asemănătoare cu semnele scrierilor din epoca bronzului de pe teritoriul patriei noastre şi din teritoriile până unde au ajuns, în migrarea, în roirea lor, mlădiţe ale locuitorilor ancestrali din spaţiul carpatin. În acest sens, sunt deosebit de edificatoare tabelele fig. 1, 2 şi 3 realizate de câştigătoarea Viorica Mihai-Enăciuc. Aici am vrea doar să subliniem că similitudinile dintre semnele din Codex Rohonczy şi scrierea alană, spre exemplu, se explică prin faptul că alanii au fost urmaşii puternicului şi vigurosului neam geto-dacic, cel al masageţilor, care locuia în ţinuturile din nordul Mării Negre şi chiar dincolo de Marea Caspică, care încă în secolul al V-lea î.e.n. aveau un puternic regat, condus de regina Tomyris, întemeietoarea oraşului cetate Tomis, adică Constanţa noastră românească de pe malul Mării Negre şi care s-a confruntat într-un sângeros război cu puternicul rege persan Cyrus, pe care l-a şi ucis. Diferite semne din Codexul Rohonczy – mai adaugă cercetătoarea română ,,le găsim inserate în legendele înscrise cu litere latine sau chirilice, aflate pe diferite monede emise în Tara Româneascã şi atribuite lui Radu Voievod sau Vladislav Vlaicu … În cadrul unor recente descoperiri arheologice la Dridu, punctul ,,La Metereze, s-a găsit într-o locuinţă datată la sfârşitul secolului al XIV-lea, un fragment ceramic pe care este incizat semnul celei de a şasea litere din acest şir.” Dar, adăugăm noi, o literă din Codex Rohonczy se mai gaseşte şi într-o scrisoare a domnului muntean Vlad Ţepeş, din anul 1492, adresată saşilor din Sibiu, scrisă în limba latină medievală, arnintită de Nicolae Iorga şi care a provocat mari dezbateri printre specialiştii români şi străini, marele nostru istoric fiind convins că era vorba de o literă din alfabetul dacic. Litere din acest alfabet au fost folosite şi de către secui, care locuiau împreună cu românii. Toate aceste argumentări ne duc la o singură concluzie, şi anume, că textul Codexului este, de fapt, o veche cronică românească, redactată într-o limbă românească arhaică, într-un alfabet autohton, geto-dacic, propriu, moştenit de noi, românii, de la strămoşii noştri autohtoni. Semnificaţia dezlegării, descifrării textului acestei cronici este deosebită. Ea ne înfătişează un popor viguros, existând în vatra veche a Daciei străbune, de mii de ani, având o cultură materială şi spirituală de prima mărime, cu organizaţii statale putemice şi în secolele XI-XIII, cu înţelepţi conducători nominalizaţi, care şiau mobilizat toate energiile pentru a face faţă migratorilor cotropitori.

- sfârșit -