Coja Ion

Ieri

Evreii și legionarii (I)

- Cine pe cine? -

„Prima convenție de colaborare între comuniști și regimul ANTONESCU s-a încheiat pe 11 ianuarie 1941, prin mijlocirea Servicului Secret de Informații – SSI, reprezentat de comisarul POPOVICI și de CONSTANTIN DAVID, care reprezenta Partidul Comunist din România (PCdR). Prin această convenție, Partidul Comunist se angaja să participe la evenimentele din 21-24 ianuarie 1941 prin acțiuni anarhice în cartierele evreiești, alături de polițiști, derbedei și hoți. Comuniștii și-au respectat angajamentele, aducând astfel, o importantă contribuție la consolidarea regimului Antonescu, cu această ocazie. Participarea comuniștilor la devastarea cartierelor evreiești din 20-23 ianuarie 1941 este, însă, și astăzi un „tabu” pentru istoria PCR. Și nu înțelegem de ce.”

(Vladimir Alexe, în „România liberă” din 3 septembrie 2003)

„Partidul Comunist a trimis la Moscova un raport despre modul cum s-a desfășurat evenimentele în legătură cu rebeliunea (din ianuarie 1941, n.n.) și devastările magazinelor, arătând că aceasta poate fi considerată ca o primă încercare de revoluție din România (s.n.) cu sprijinul partidului, întrucât majoritatea Corpului Muncitoresc Legionar sunt aderenți de stânga.”

(Din volumul de documente publicat de Arhiva Națională sub titlul Partidul Comunist din România în anii celui de al Doilea Război Mondial din 1939-1944, București 2003)

Cât au fost de anti-semiţi legionarii?

Desigur, dezvăluirea făcută de dl. Vladimir Alexe, ca şi documentul publicat de Arhiva Naţională, sunt abia la începutul carierei lor, o carieră pe care nu ne e greu să ne-o imaginăm. Personal resimt cu satisfacţie confirmarea pe care acest documente o aduc celor aflate de mine în urmă cu aproape patru decenii, de la Petre Ţuţea şi Simion Ghinea. Abia îi cunoscusem, pe Ţuţea îl ştiam din vedere şi mi-era tare antipatic, mai ales din pricina câtorva indivizi dubioşi pe care Ţuţea îi avea deseori în preajmă. Cel puţin până la acea dată, când am făcut cunoştinţă. Aşa că l-am luat tare pe „domn profesor”:
- Aţi fost legionar?
- Sunt legionar! A venit răspunsul de peste masă, răsunător, de s-a auzit în tot holul cel mare de la Athenée Pallace. Răspuns din care înţelegeam că individul îşi asumă în totalitate isprăvile legionarilor. Aşa că am continuat, aproape impertinent:
- Şi cu evreii ce aţi avut de aţi omorît 120 de oameni nevinovaţi?!
- Legionarii nu au ucis niciun evreu!, s-a pronunţat Ţuţea cu voce şi mai înaltă.
Şi de aici a început o lungă discuţie în trei, reluată mereu şi mereu adăugită, cu argumente noi, parte din ele descoperite de mine, spre satisfacţia celor doi camarazi. Trăiesc acum sentimentul că ajung azi la capătul acelor discuţii, punându-le punct, căci probele adunate sunt arhi-suficiente pentru a conchide cu exact aceleaşi cuvinte cu care s-a deschis dezbaterea noastră: „Legionarii nu au ucis niciun evreu!”
Faptul că „evenimentele” din ianuarie 1941 au fost opera colaborării dintre evrei, evreii comunişti, şi Serviciul de Informaţii Secrete al lui Eugen Cristescu, şi totul sub înaltă oblăduire deopotrivă moscovită și berlineză, are o greutate atât de mare încât pe cei mai mulţi îi va obliga să-şi revizuiască total percepţia asupra fenomenului legionar. Motive temeinice ar fi avut ei şi până acum, dar le-au ignorat, fiecare cu cine ştie ce pretext. Deloc onorabil! Cazul, bunăoară, al celor care s-au pronunţat vreodată public asupra legionarilor, pentru a-i blama şi „înfiera” – acesta este cuvîntul cel mai folosit în publicistica antilegionară, şi care au avut în mână cartea doctorului FLOR STREJNICU, intitulată „Legionarii şi evreii”, publicată pe la mijlocul anilor ‘90. Pentru orice cititor, cu atât mai mult pentru orice cercetător „mai mult sau mai puţin onest”, pentru orice cititor profesionist, aşadar, această carte demonstrează limpede două lucruri: 1) Legionarii nu au fost antisemiţi; 2) Legionarii nu sunt vinovaţi de uciderea de evrei, inclusiv a celor 120 de evrei din ianuarie 1941.
Teze extrem de surprinzătoare, pe care nimeni (sau aproape nimeni) nu le-a comentat, aşa cum nici cartea însăşi nu a stârnit reacţia firească a publiciştilor români! Îi includ printre publiciştii români şi pe colegii evrei, în frunte cu Zigu Ornea sau Andrei Cornea, cei doi fiind deja vestiţi pentru antilegionarismul lor, aş zice funciar, ca s-o parafrazez pe Lya Benjamin. L-am şi întrebat pe Zigu Ornea dacă a citit cartea vrednicului de laudă doctor FLOR STREJNICU – o citise. Şi am întrebat mai departe de ce nu-i face cărţii o recenzie nimicitoare, demonstrând, cu argumentele sale, ale evreilor, absurditatea celor două teze mai sus enunţate. De ce nici măcar nu pomeneşte de existenţa acestei cărţi?! ...Mi-a dat un răspuns bâiguit şi paralel, adică pe alături cu întrebarea... A scăldat-o, ca şi-n alte ocazii!
Forţând lucrurile, când mi s-a ivit ocazia, am încercat şi cu Andrei Cornea o discuţie despre legionari, cât au fost ei de antisemiţi. Şi am constatat că feciorul fostului meu decan nu cunoştea deloc subiectul... Ceea ce nu-l împiedicase să clameze în public oroarea sa înverşunată faţă de Căpitan şi camarazii acestuia. Nu ştia, bunăoară, că legionarii, când au ajuns la Putere în septembrie 1940, printre primele măsuri luate a fost aceea de a desfiinţa câteva dintre legile antisemite concepute şi promulgate de Carol al II-lea. Vă vine a crede, onorabili cititori?...
Insist, pentru că prea sunt mulţi cei care îi înjură pe legionari fără să cunoască ceea ce le este foarte uşor să afle, bunăoară faptul că legile antisemite care au funcţionat în perioada 1939-1944 sunt (şi) opera lui Carol al II-lea, deci şi a Lupeascăi, vestita evreică. Subliniez această informaţie care lipseşte din mintea a 99% dintre istoricii şi formatorii de opinie din România: primele legi antisemite au apărut în timpul dictaturii carliste, iar legionarii, când au venit la putere, au abrogat o parte din această legislaţie antisemită.
De ce oare publiciştii evrei, din România şi de aiurea, se feresc să recunoască acest adevăr, veritabil paradox pentru necunoscători? Şi mai ales de ce se feresc să pună în circulaţie această informaţie? La ce le foloseşte această perpetuă calomniere a legionarilor?
...Andrei Cornea – probabil cel mai înverşunat detractor al legionarilor, nu cunoştea nici detaliul că pe la sfîrşitul anilor ‘30, când s-a ţinut la Nürnberg un congres internaţional antisemit, legionarii, invitaţi de organizatori, au refuzat „onoarea” de a se considera antisemiţi. A.C. Cuza şi ai săi s-au recunoscut antisemiţi şi au participat cu entuziasm! ...Şi mai pot fi amintite şi alte situaţii în beneficiul aceleiaşi teze: legionarii nu au fost antisemiţi!
Aşa se face că atunci când Lya Benjamin s-a pomenit scriind în „Dilema” despre „antisemitismul funciar şi doctrinar al legionarilor” m-am bucurat că am prins-o din nou cu ocaua mică şi am somat-o, public, să publice în „Dilema” textul legionar, doctrinar, prin care se vădeşte acest vestit antisemitism legionar! Nici până azi tovarăşa Lya nu a produs vreo dovadă despre amintitul şi mult-pomenitul antisemitism legionar funciar! Adică nu a reuşit să identifice textele legionare care să instige împotriva evreilor, să-i defăimeze sau altceva să-i!
Am căutat aceste dovezi (măcar una!) şi în cărţile scrise de Zigu Ornea – evreul cel mai informat asupra subiectului, şi n-am găsit! Repet, cărţile şi textele lui Zigu Ornea prin care acesta combate legionarismul şi „încercările de cosmetizare” a Mişcării legionare, deşi îi acuză pe legionari la tot pasul de antisemitism, nu conţin nici un text, un sfert de pagină măcar, o frază, pe care s-o citeze ca expresie a acestui antisemitism legionar. Drept care, când l-am întâlnit pe Zigu Ornea, în scara blocului, la lift, l-am chestionat: unde în cărţile domniei-sale pot găsi dovada antisemitismului legionar? Mi-a răspuns cam aşa: „Aşa ceva – adică anti-semitismul legionarilor, nu mai trebuie demonstrat! Nu sunt de ajuns cei 120 de evrei ucişi de legionari în timpul pogromului?!”
...Uite că nu sunt de ajuns! Mai întâi pentru că pogromul nu prea a fost pogrom, ci diversiune bine organizată de evrei, de evreii comunişti, în ticăloasă colaborare cu Eugen Cristescu, şeful serviciilor secrete, diversiune la care singurii legionari participanţi, nu puţini şi toţi cu cămaşă verde pe ei, erau la fel de legionari ca însuşi mai sus pomenitul Cornea, tatăl sau fiul! Tot un drac...
Adică la „rebeliune” poliţia a arestat o sumedenie de persoane turbulente îmbrăcate cu cămaşa verde, care s-au dovedit mai apoi, în timpul anchetei, că spărseseră ei geamuri la prăvăliile evreieşti sau chiar spărseseră şi câteva capete mai „perciunate”, dar legionarii aceia s-au dovedit că nu erau ...legionari, ci lumpen proletari deghizaţi în legionari, majoritatea țigani, din specia canaliei din uliţi.
*
După discuţia cu Petre Ţuţea şi Simion Ghinea, în care aceştia şi-au prezentat argumentele, pentru mine atât de neaşteptate, potrivit cărora în ianuarie 1941, dar şi altminteri, legionarii nu au omorît nici un evreu, am început să fiu mai atent cu studiile, comentariile şi informaţiile privitoare la rebeliunea legionară, la relaţiile dintre legionari şi evrei. Cu acest interes am citit şi romanele lui DRAGOŞ PROTOPOPESCU, un scriitor pe care nu ne putem permite să-l facem uitat la nesârşit. Este primul şi cel mai autentic post-modernist din literatura noastră. Poate fi omologat şi pa plan european, în beneficiul protocronismului...
Ei, bine, în romanul Fortul 13 este descris primul val de arestări, operate după asasinarea lui I.G. Duca, arestări de tineri intelectuali adunaţi cu arcanul de prin biblioteci şi redacţii. Printre tinerii „huligani” se numără şi un personaj cu totul neaşteptat: legionarul evreu, foarte mulţumit de compa*nia camarazilor legionari în lagărele carliste. Ba, mai mult, părinţii săi, în mahalaua evreiască din Văcăreşti, sunt foarte mândri că flăcăul lor împărtăşeşte aceeaşi soartă cu „băieţii”. Se pare că „băieţii”, cum li se spunea legionar*ilor, erau priviţi cu multă simpatie şi de domnişoarele evreice, astfel că sunt consemnate şi câteva cupluri alcătuite dintr-un legionar şi o evreică. În cartea Legionarii noştri am semnalat cazul cunoscu*tului scriitor Mihail Şora, care, ca legionar începător (sic!), a con*siderat că unui legionar nu-i este îngăduit să îndrăgească o evreică, ba să se mai şi căsătorească cu ea, ceea ce l-a dus la un impas sufletesc din care n-a avut ieşire până n-a intervenit Căpitanul şi l-a luminat, explicându-i că între a fi legionar şi a te însura cu o evre*ică şi a avea copii cu ea nu este o incompatibilitate, o „nepotrivire de caracter” ireconciliabilă. Şi la intervenţia Căpitanului, a lui Corneliu Zelea Codreanu, Mihail Şora, legionarul Mihail Şora, s-a căsătorit cu aleasa inimii sale. Întâmplător, o evreică. Ulterior, Mihail Şora şi-a reconsiderat orientarea politică, dar asta este altă poveste.
Se citează şi cazul unor căpetenii legionare pe care împre*jurarea că erau căsătoriţi cu evreice nu i-a împiedicat să urce în ierarhia legionară... Ba unii chiar şi pe Căpitan îl bănuiesc de ascendenţă evreiască. Am studiat oareşicât problema şi, din păcate, nu se confirmă. De ce zic „din păcate”? Pentru că dacă ar fi aşa, dacă într-adevăr unul dintre părinţii sau bunicii Căpitanului ar fi fost evreu, atunci critica sa adusă rolului nefast jucat de „masoneria iudeo-bolşevică” s-ar înţelege mai bine că nu-i vizează pe toţi evreii, aşa cum detractorii săi încearcă să fixeze poziţia Căpitanului, ca duşman ireconciliabil al evreilor, adică al tuturor evreilor. Nimic mai fals: adversitatea legionară, ca şi-n cazul lui Eminescu, nu s-a îndreptat spre evrei, în general, ca neam sau rasă, ci a vizat anumite categorii de evrei: mai întîi (1) evreii afacerilor veroase, în mod special evreii din oligarhia financiară, care se îndeletniceau cu coruperea politicienilor români şi, mai ales, a însuşi regelui Carol al II-lea, întreţinând astfel deza*strul provocat în România de un politicianism deşănţat, impropriu numit democraţie. Cealaltă categorie o alcătuiau (2) evreii comu*nişti, agenţi ai bolşevismului, ai Moscovei, duşmani neîmpăcaţi ai României Mari. Alături de comuniști, în perfectă complementaritate, au acționat și acționează evreii sioniști, aparent adversari!...
Citez în acest sens din articolul Unde sunt huliganii?, publicat de Alexandru Frâncu în 1952 în revista legionară „Însemnări”: „În Mişcarea Legionară antisemitismul nu a fost o esenţă doctrinară, ci un accident circumstanţial. Legionarii nu au fost antisemiţi pentru că i-ar fi considerat pe evrei ca pe o rasă inferioară (ca Hitler), nici pentru că ar fi vrut să pedepsească în contemporani crima de deicid, perpetuată de strămoşii din Iudeea, ci pentru că, într-o fază extrem de delicată a evoluţiei noastre ca naţiune, ne-am lovit de o masă alogenă, recent venită, neasimilată (asimilabilă? Poate, nu ştim), opacă la aspiraţiile neamului, sistematic şi cu exces de zel partizană a cotropitorului străin, şi producătoare cu abundenţă de indivizi obtuzi, dar insolenţi,(s.n. I.C.) printre care cu predilecţie se recrutau anumiţi gazetari, aşa de responsabili în provocarea, întreţinerea şi exacerbarea sentimentului antisemit, de care tot ei erau primii şi cei mai gălăgioşi a se plânge.” E interesant ce scrie acelaşi autor, după a proape 60 de ani, adică deunăzi, la 94 de ani, într-o corespondenţă cu subsemnatul: „Arăţi de ce nu poţi să fii antisemit. Aşijderea eu am întâlnit un evreu extraordinar care literalmente mi-a salvat viaţa. Mai mult, mi-a facilitat (indirect) cariera universitară. Mi-a deschis direct drumul către Buenos Aires. Un evreu care, la Paris, se întâlnea cu mine şi cu Cioran şi ne cânta „Sfântă tinereţe legionară” şi ştia Cărticica şefului de cuib pe dinafară. Un evreu care s-a sinucis pentru o chestioune de onoare: îl chiema Lică Krakauer sau Cracanera. Şi cele trei evreice care, în epoci diverse, mi-au descoperit tot tezaurul de amor şi dedicaţie de care femeile sunt în stare. Şi comoara de literatură beletristică, evrei ce mi-au încântat adolescenţa: Stefan Zweig, Iakob Wassermann, Franz Kafka, Lion Feutwangler şi alţii. Totuşi mă irită şi azi profuziunea de nume evreieşti în filmele americane.”

„Legionarii nu au ucis niciun evreu!”

Acuzaţiile de crimă, de crime înfiorătoare, aduse legionarilor, sfârşesc prin a se răsfrânge asupra tuturor românilor şi, într-un fel, asupra fiinţei umane, în general. Ca om şi ca român, aflând motivele pentru care unii dintre noi contestă crimele din ianuarie 1941, puse de toată lumea pe seama legionarilor, inclusiv masacrul dezmăţat și deșucheat de la Abator, mă simt dator să caut, să aflu şi să răspândesc adevărul despre legionari, care este o parte din adevărul despre români! Despre fiinţa umană! Mai ales dacă acest adevăr contrazice ceea ce „toată lumea ştie” şi se întoarce în favoarea legionarilor, a ideii de demnitate umană! Evreii, fiind şi ei oameni (nu au încotro şi trebuie să accepte!), în mod logic tre*buie să se bucure şi ei, să se bucure la fel ca şi românii, dacă se va afla cineva să le dovedească că legionarii nu au omorît nici un evreu! Să afli că un capitol important din Istoria infamiei umane trebuie şters, acesta este un motiv de satisfacţie pentru toată lumea, şi în mod deosebit pentru urmaşii victimelor presupuse. Şi, într-adevăr, am întâlnit evrei care au primit cu interes şi cu plăcere, chiar cu speranţă, speranţa că se va confirma această ipoteză, această informaţie, această veste, bună vestire! Reacţionând astfel în modul cel mai firesc. Rămâne de înţeles, de explicat şi apoi de respins reacţia bizară, nefirească, a acelor evrei, cu totul alţii, dar şi a unor români, care nu se bucură, ba chiar se supără cumplit şi te fac ţinta celor mai ciudate şi dure acuzaţii dacă susţii sau chiar demonstrezi că legionarii nu au ucis nici un evreu! Nu le convine nicicum! De ce?
Dând acestei întrebări un răspuns provizoriu, deci incomplet, am avea în vedere două motive. Mai întâi firea omenească, a unora, care se despart cu greu de idei şi încredinţări la care au ţinut şi ţin mai departe, fiindu-le greu să accepte că s-au înşelat, că s-au lăsat păcăliţi, prostiţi. Ei iau ca pe o jignire personală solicitarea cuiva de a-şi schimba aprecierea asupra unor persoane sau evenimente pe care le-au blamat sau elogiat până acum. Mai ales dacă au făcut-o în public, cu beneficii de prestigiu, profesionale sau de altă natură.
Alt motiv îi priveşte pe cei interesaţi să-i compromită pe legionari şi să-i facă uitaţi, eliminaţi din existenţa fizică, dar şi din manualele de istorie şi de politologie. Un astfel de interes a existat îndeosebi la vremea respectivă, când legionarii au oferit publicului un model de comportament în contradicţie deplină cu felul de a se manifesta în viaţa politică al altora, al celorlalţi, evrei şi ne-evrei deopotrivă. Cine nu cunoaşte eforturile sincere ale legionarilor de a se comporta ireproşabil sub aspect moral şi juridic, nu va putea să înţeleagă animozitatea stârnită de legionari în toată lumea politică, românească şi internaţională, o lume atât de coruptă, de criminală în esența ei!
Politicienii noştri de azi sunt fericiţi să repete sloganul că între politică şi etică nu este de conceput o legătură de compatibilitate, cu această vorbă netrebnică acoperindu-şi neruşinarea şi hoţiile, minciunile, demagogia. La fel gândeau şi politicienii de odinioară. Or legionarii tocmai asta şi-au propus, să dovedescă că atât politica, cât şi comerţul (vestitul comerţ legionar!), se pot face în demnitate şi onestitate, fără niciun rabat la legile lui Dumnezeu! Succesul pe care l-a avut un asemenea program idealist, donquijotesc, s-a datorat talentului organizator şi pedagogic al Căpitanului. Dar şi altor factori. Important este că pe acest program Mişcarea legionară a ajuns în zece ani la un milion de membri, iar în urma alegerilor din toamna lui 1937 trebuia să intre la guvernare. Tot în 1937, cu ocazia funeraliilor „lui Moţa şi Marin”, aceşti un milion de legionari au făcut o demonstraţie de forţă, de coeziune sufletească şi de disciplină care a băgat în răcori oligarhia politică, făcându-i să priceapă că pe lume a apărut o formulă nouă de gândire politică, a apărut un adversar radical diferit de întreaga clasă politică, un adversar capabil să spulbere instituţiile ridicate pe minciună şi înşelăciune, în primul rând acele instituţii care mimau democraţia şi legalitatea. Carol al II-lea şi acoliţii săi din ţară şi din străinătate au primit astfel un avertisment de o gravitate maximă. Înşişi Hitler şi Musolini, în ateismul lor stupid şi năuc, au înţeles că nu pot fi pe lungă durată în aceeaşi barcă cu legionarii. Astfel că împotriva legionarilor s-a urzit un complot la care şi-au dat mâna toate forţele Răului, din România şi din Europa. Deopotrivă Aliaţii şi forţele Axei au descoperit cât de incomodă va fi Mişcarea legionară, atât ca adversar, cât şi ca aliat. Complotul împotriva legionarilor a fost expresia unui consens european. Consensul clasei politice internaţionale, direct vizată de anti-politicianismul legionar. A existat și o componentă evreiască a acestui complot, deloc neglijabilă. A fost cumva și cea mai importantă?...
Aşa s-a ajuns la situaţia ca asasinarea Căpitanului, din ordinul regelui Carol al II-lea, să se producă numai după ce acesta, cu prilejul unui turneu prin marile capitale ale Occidentului, a primit acceptul sau ordinul (!) marilor lideri ai planetei. Ultimul cu care s-a consultat a fost Adolf Hitler... La câteva minute după ce a încheiat discuţia cu cancelarul nazist, Carol al II-lea a trimis în ţară ordinul de asasinare a „Căpitanului” Corneliu Zelea Codreanu. La fel, în asasinarea lui Nicolae Iorga, înscenată astfel încât să cadă pe seama legionarilor, şi-au dat concursul agenţi ai Moscovei şi ai Marii Britanii, infiltraţi în Mişcare. Iar ultimul act, „rebeliunea legionară”, i-a coalizat împotriva legionarilor pe liderii evrei din România, pe agenţii britanici şi sovietici, debarcarea legionarilor de la guvernare survenind în urma acordului şi sprijinului dat de acelaşi Adolf Hitler... Aceştia au rămas toţi mai departe asociaţi în opera mediatică, propagandistică, de calomniere permanentă a Mişcării Legionare. Eliminarea şi distrugerea legionarilor fiind unul dintre puţinele puncte de interes comun ale celor mai sus pomeniţi.
*
Demonstraţia (sau ipoteza) că legionarii, în ianuarie 1941 sau altcândva, nu au ucis nici un evreu, nu încheie discuţia, subiectul. Subiectul nu se rezumă la legionari. Dezvăluirea faptului că evreii comunişti au colaborat cu Serviciile Secrete conduse de Eugen Cristescu pentru a crea diversiunea numită „pogromul legionar antisemit” sau „rebeliunea legionară” din ianuarie 1941, ne obligă să aprofundăm şi prestaţia „victimelor”, încercând să pricepem resorturile acestui comportament evreiesc, aiuritor de imoral. Legionarii, care niciodată nu au ezitat să-şi asume în modul cel mai deschis şi mai „cavaleresc” asasinatele politice înfăptuite (vezi cazul Duca, Stelescu sau Călinescu, precum şi Jilava), au susţinut mereu că nu au nici un amestec în ceea ce s-a întîmplat la Abator (dacă se va fi întâmplat ceva) şi în celelalte „locaţii” unde au fost înregistraţi evrei ucişi în ianuarie 1941, ucişi zice-se fără altă vină decât aceea că erau evrei! Dar acei evrei, implicaţi în cele ce s-au petrecut atunci, nu mai sunt acum deloc nişte „evrei nevinovaţi”, nişte victime inocente, ci a venit momentul să le măsurăm cu toată atenţia vinovăţia, ca un revers logic al medaliei: dacă legionarii nu au ucis pe nimeni în ianuarie 1941, cine răspunde pentru imensa suferinţă, pe toate planurile, cu care legionarii au plătit diversiunea iudeo-românească a lui Eugen Cristescu & Constantin David şi nemernicii lor acoliţi?! Orice disculpare a legionarilor privind „pogromul” din Bucureşti are această consecinţă logică: inculparea automată a celor ce au înscenat „pogromul”. Căci pentru acel pogrom inventat de „evrei”, sute şi mii de legionari au plătit cu viaţa sau cu tinereţea petrecută prin temniţe. Cine achită această notă de plată infinit mai încărcată decât tot ce au suferit evreii din partea românilor de-a lungul întregii lor convieţuiri cu românii?
*
E greu să dovedeşti că nu ai făcut o crimă. Nu-ţi poţi dovedi nevinovăţia decât într-un singur fel: spulberând dovezile şi probele pe care le prezintă acuzaţia de crimă. Or, cei ce i-au acuzat pe legionari de uciderea celor 120 de evrei nu au adus la poliţie, la Parchet sau în instanţă nicio probă în sprijinul acestor acuzaţii! Şi asta în primul rând pentru că evreii nu au reclamat nici la poliţie, nici la Parchet producerea binecunoscutelor asasinate. Astfel că nimeni în 1941, deci niciun legionar, nu a ajuns să fie anchetat, acuzat, judecat sau condamnat pentru vreunul dintre cei 120 de evrei ucişi la „rebeliune”! Acuzaţiile împotriva legionarilor, cum că au ucis 120 de oameni, s-au produs numai în presă şi felurite publicaţii, cărţi etc., la radio şi la TV, în mass media aşadar. În felul acesta tot ce ar fi avut de spus în apărarea lor legionarii dacă ar fi fost anchetaţi la poliţie sau de justiţie a rămas s-o spună legionarii prin presă, iar presa nu a avut nicio obligaţie să publice replica legionară.
Eu de această replică, niciodată publicată, am auzit prima oară prin anii ’70, la cafeneaua de la Athenee Pallace, iar cei mai mulţi români nu au avut niciodată ocazia să afle cu ce argumente legionarii se pot apăra de acuzaţia de pogrom, pogrom antisemit, cu 120 de victime, başca pagubele materiale! Dar despre legionari, cum că au ucis 120 de evrei în ianuarie 1941, aflăm din cea mai fragedă pruncie şi ni se repetă această basnă ca un adevăr aflat deasupra oricărei discuţii...
Stratagema, trebuie să recunoaştem, a fost subtilă şi eficientă, căci, dacă se făcea reclamație la poliție sau la Parchet, aranjamentul dintre Siguranţă şi Comunitatea Evreiască risca să fie descoperit. Intervenţia poliţiei sau a procurorilor ar fi însemnat cercetarea caz cu caz a fiecărui asasinat, a fiecărui cadavru, identificarea martorilor posibili, a primilor suspecţi etc. Însemna intervenţia avocaţilor pe care i-ar fi angajat legionarii, accesul acestor avocaţi la probatoriul incriminator etc. O asemenea procedură nu ar fi deranjat decât pe asasini dacă crimele ar fi fost „normale”, „regulamentare”. Dacă însă, aşa cum presupunem, ba chiar susţinem şi dovedim, morţii aceia din ianuarie 1941 nu au fost morţi adevăraţi, morţi autentici, nu au fost evrei împuşcaţi în timpul „rebeliunii”, ci cadavre din timp stocate la morga pentru a fi folosite într-o vastă diversiune, atunci iniţiatorii diversiunii nu aveau să se teamă decât de un singur lucru: ancheta poliţiei, a procuraturii, intervenţia justiţiei. Aşa se şi explică graba cu care au fost înhumate cadavrele cu pricina.
În plus, s-a ştiut bine că după „rebeliune” legionarii vor fi alungaţi de la guvernare, cei mai mulţi vor fi arestaţi sau siliţi să fugă în Germania. Hăituiţi, dispersaţi, timoraţi şi diabolizaţi de toată presa, legionarii nu au avut nici energia şi nici mijloacele prin care să răspundă atunci, pe loc, noianului de calomnii, dintre care uciderea celor 120 de evrei constituia acuzaţia cea mai spectaculoasă, cu ponderea emoţională cea mai mare. Deoarece nimeni nu i-a chemat pe legionari în faţa justiţiei să răspundă pentru oribilele lor crime, acestora nu le mai rămânea decât să răspundă prin presă... Or presa... Adică nu le mai rămânea nicio şansă la stabilirea adevărului.
În felul acesta opinia publică a fost mereu şi neîncetat asaltată de o singură variantă despre cele petrecute în ianuarie 1941: teza vinovăţiei criminale a legionarilor, teză susţinută atât de autorităţi, cât şi de victime: comunitatea evreiască! Replica legionară nu s-a auzit niciodată! Iar nici de rostit legionarii nu au rostit-o prea des. Atâta câtă a fost a circulat numai oral şi cu mare fereală, căci a le lua apărarea legionarilor a devenit foarte rapid un delict penal sau moral dintre cele mai aspru pedepsite. Astfel că bietul român a ajuns să creadă că toată urzeala acelor zile ticăloase reprezintă adevărul, tristul adevăr că printre români s-au putut naşte şi criminali atât de nenorociţi ca legionarii...
Cel mai mult i-a paralizat însă pe legionari buna credinţă, conştiinţa nevinovăţiei, încrederea în Judecata cea înaltă a Dumnezeirii, în dreptatea care, mai devreme sau mai târziu, li se va face. A sosit acel ceas? Se apropie? Nu cumva este prea târziu?...
*
Sunt unul dintre puţini români care au avut ocazia să audă „replica” legionară. Am primit-o de la Petre Ţuţea ca răspuns la nedumerirea mea: ce motiv aţi avut ca să omorîţi evrei nevinovaţi, numai pentru că erau evrei? Aşa am aflat că după rebeliunea legionară au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi câteva mii de legionari. Printre ei chiar şi elevi de liceu, adică minori. Unii legionari au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Legionarii con*damnaţi la detenţie, dacă au apucat să fie găsiţi de 23 august 1944 în temniţă, acolo au rămas până în vara lui 1964, împlinind astfel 24 de ani de închisoare bătuţi pe muchie! De la Petre Ţuţea deţin informaţia, pentru mine năucitoare la acea dată, cum că niciunul dintre legionarii arestaţi în ianuarie 1941 nu a fost acuzat pentru uciderea măcar a unui singur evreu dintre cei 120 de evrei! Este o informaţie uşor de verificat în mod exhaustiv(sic!). Cât am putut am verificat-o şi eu: nu am aflat de niciun legionar acuzat în justiţie de crimă în zilele „Rebeliunii”. Ce să însemne această abţinere a justiţiei, a poliţiei şi a Parchetului de a se autosesiza măcar?! Ce să însemne faptul că ceilalţi evrei, rude ale victimelor sau lideri ai comunităţii evreieşti, nu au cerut justiţiei să facă dreptate, să identifice în persoană asasinii?!
Deşi cartea „Pe mar*ginea prăpastiei”, scoasă de subalternii lui Eugen Cristescu, prezenta uciderea celor 120 de evrei ca pe o crimă abominabilă, în Justiţie nu s-a instrumentat nici o acuzaţie de omucidere. Este şocant ca 120 de persoane să fie ucise, ziua în amiaza mare, în inima Europei, în timp de pace, şi nici unul dintre autorii asasinatelor să nu fie identificat şi nici măcar căutat! Aşa ceva nu s-a mai întîmplat decât în... decembrie 1989! Din păcate, cu un număr de victime de zece, douăzeci de ori mai mare! Şi tot aşa, fără să fie nimeni condamnat pentru uciderea unei victime anumite.
Ce a fost în decembrie 1989 ştim cu toţii: o vastă, iresponsabilă şi criminală diversiune! Nu „revoluţie”, cum se pronunţă abracadabrant noua Constituţie (vezi art. 1), ci „lovitură de stat”, cum au numit-o toţi oamenii serioşi, în frunte cu secre*tarul general al PSD, Cozmin Guşă, şi cu însuşi Virgil Măgureanu. Să fi fost şi „rebeliunea" legionară o „lovitură de stat”, o diversiune? Se prea poate, şi este ipoteza care se potriveşte cel mai bine faptelor cunoscute. Din perspectiva acestei suspiciuni, că totul a fost o diversiune, se înţelege foarte bine de ce niciun legionar nu a fost acuzat de crimă. O asemenea acuzaţie ar fi obligat autorităţile să facă o cercetare mai serioasă a faptelor şi cuiva nu i-a convenit să se facă ancheta profesionistă a împrejurărilor în care au fost ucişi cei 120 de evrei...
Mai sunt şi alte asemănări între ianuarie 1941 şi decembrie 1989: participarea evreilor comunişti. Mai corect numiţi, evreii cominternişti, evreii aflaţi în solda Moscovei. De la Moscova s-a întors Silviu Brucan în toamna lui 1989, ca un al doilea Constantin David, cu ultimele decizii: cum să fie judecaţi soţii Ceauşescu, cine să fie preşedinte, prim ministru etc. De la Moscova a primit Constantin David revolverele şi cămăşile verzi, tip legionar, cu care au fost dotaţi „legionarii” din ianuarie 1941, care au atacat şi incendiat prăvălii şi case evreieşti. Parte dintre aceşti „legionari” au fost arestaţi atunci.
A făcut parte din „replica” lui Petre Ţuţea & Simion Ghinea şi informaţia că după „rebeliune” s-a constatat că dintre cei 3000 de legionari arestaţi numai 300 erau legionari adevăraţi, ceilalţi fiind derbedei şi infractori pe care cineva – ghici ciupercă cine?, îi îmbrăcase în cămaşa verde şi le dăduse drumul în haită prin cartierele evreieşti.
Cu ani în urmă, în „România Mare”, i-am adresat Eminenţei Sale Rabinului Alexandru Şafran o scrisoare deschisă, prin care îi ceream lămuriri suplimentare legate de declaraţia sa, făcută într-un interviu televizat, cum că a doua zi după rebeli*une Comunitatea Evreiască, însăşi Eminenţa Sa în persoană, s-au îngrijit să-i adune pe toţi evreii ucişi de legionari şi până seara i-au înmormîntat pe toţi, citez „înainte ca autorităţile să intervină”. De ce atîta grabă, rabi?! De ce aţi împiedicat astfel cercetarea criminalistică să stabilească, caz cu caz, detaliile pe seama cărora să poată fi identificaţi criminalii, autorul fiecărui omor?!
Comunitatea Evreiască s-a arătat astfel complet dezinteresată să afle cine anume l-a ucis pe fiecare dintre cei 120 de evrei! Un astfel de dez*interes încalcă toate legile Talmudului şi toate tradiţiile evreieşti! Unde mai pui că fiecare evreu ucis avea o familie, copii, fraţi, părinţi, şi nici măcar aceştia nu s-au arătat curioşi să-l ştie la faţă pe cel care i-a ucis fiul sau fratele! Vreau să spun că familiile evreilor ucişi de legionari nu s-au arătat supărate sau indignate nici de pasivitatea Justiţiei şi nici de nepăsarea liderilor evrei, a însuşi Marelui Rabin Alexandru Şafran! Pe acest subiect am cerut explicaţii şi lui Nicolae Cajal, în urmă cu vreo 10 ani, dar domnia-sa nu a putut să-mi ofere o motivare logică a acestui comportament evreiesc atât ilogic, de ne-evreiesc, de inuman! Căci, nota bene, nici după 23 august 1944, când evreii nu aveau nici un motiv să fie timoraţi în faţa autorităţilor, nu s-a făcut nimic pentru a-i identifica, dintre miile de legionari, mulţi deja aflaţi în detenţie, pe cei care au ucis, i-au ucis pe cei 120 de evrei! La fel cum nici măcar familiile evreilor ucişi şi batjocoriţi la Abator nu au cerut redeschiderea cazului, a anchetei, a proce*selor.
Avem în jurul nostru, în România şi pretutindeni în lume, nenumărate dovezi potrivit cărora comportamentul uman normal determină rudele victimelor să meargă până în pânzele albe cu pretenţia, cu dreptul şi cu nevoia lor de a afla cine anume este asasinul! Tradiţiile evreieşti aş zice că sunt printre cele mai categorice în această privinţă! De unde deci atâta dezinteres faţă de cei care la Bucureşti, în 1941, au ucis nu 1(un) evreu, ci 120(una sută douăzeci)?! Inclusiv din partea lui Simon Wiesenthal şi a Serviciului său, atât de exersat în identificarea asasinilor de evrei, ne-am fi aşteptat la un gest, o acţiune. Cum se face că, în general vorbind, România nu a oferit lui Simon Wiesenthal nici un motiv să caute pe plaiurile mioritice vreun asasin sau prigonitor de evrei?!
Evident, e ceva putred şi necurat în această „rebeliune”! Iar documentele pe care ni le oferă dl. Vladimir Alexe şi Direcţia Arhivelor Naţionale fac suficientă lumină ca să conchidem, în acelaşi timp cu Petre Ţuţea: „Legionarii nu au ucis nici un evreu”! Dar o asemenea con*cluzie ne pune imediat dinaintea unei întrebări noi: dacă nu legionarii, atunci cine i-a ucis pe cei 120 de evrei?

/////////////////////////////

Coja Ion

Ieri

Evreii și legionarii (II)

- Cine pe cine? -

Dacă nu legionarii, atunci cine i-a ucis pe cei 120 de evrei?

Faptul că în ianuarie 1941 comuniştii evrei, prin Constantin David, încheie o înţelegere cu Serviciul de Informaţii Secrete condus de Eugen Cristescu şi aflat în subordinea Guvernului Ion Antonescu, înţelegere prin care comuniştii, deci şi evreii, se anga*jau să participe la dezordinile şi tulburările din 21-23 ianuarie 1941, vina pentru aceste fărădelegi urmând să fie pusă în seama legionarilor, ridică, acest fapt, o problemă extrem de importantă: care este adevărul despre cei 120 de evrei omorîţi de legionari în timpul rebeliunii? Căci, aşa cum am văzut, este foarte proba*bil, este aproape o certitudine, că legionarii, într-adevăr, nu au ucis nici un evreu, nici în ianuarie 1941 şi nici altcândva. Avem, în acest sens, o mulţime de semne şi indicii, şi avem, mai ales, documentul: înţelegerea semnată de Constantin David şi de comisarul Petrovici. Acest document nu a fost contestat de nimeni din Comunitatea evreiască!... Cum n-a fost contetat nici raportul comuniştilor evrei trimis la Moscova imediat după evenimentele pe care aceşti evrei le consideră revoluţie, nicidecum pogrom sau rebeliune legionară! Aşadar, atunci cine i-a omorît pe bieţii evrei, cei 120?
Prima ipoteză: evreii au fost ucişi de cei care au organizat rebeliunea „legionară”, adică de Poliţie, de Serviciile Secrete şi de evreii care, ca majoritari în activul Partidului Comunist, nu puteau să nu participe la acţiune: devastarea cartierelor evreieşti şi tot ce mai urma să se întâmple în conformitate cu înţelegerea dintre evreii comunişti şi serviciile secrete... Este, desigur, ipoteza cea mai puţin verosimilă între oameni cu judecată normală: cei 120 de evrei au fost ucişi de... evrei, de comuniştii evrei!
Fireşte, o formulare atât de categori*că ar trebui nuanţată, ceea ce însă n-ar schimba prea mult datele problemei: ucigaşii propriu-zişi se vor fi aflat printre hoţii şi ban*diţii pe care i-a pus la treabă Poliţia, pe unii eliberându-i din arest sau din închisoare în acest scop. Dar planul, scenariul după care s-au petrecut aceste crime, a fost unul cunoscut şi aprobat, dacă nu cumva şi conceput, de liderii evrei, evreii comunişti, de teapa lui Constantin David. Cu acordul acestora s-a produs „progromul”! Lor li se adresează reproşul lui Matatias Carp, cum că „din indolenţă sau cu dinadinsul (!) nu au luat din vreme vreo măsură de pază, dacă nu a avutului, cel puţin a vieţilor omeneşti!” Aşadar, nu este deloc exclus ca evreii comunişti şi din conducerea Comunităţii, care au bătut palma cu Serviciul de Siguranţă, să aibă pe conştiinţă viaţa unor evrei ucişi „de bandele ucigătoare şi jefuitoare”, bande angajate de „evreii comunişti şi din conducerea Comunităţii evreieşti...”
Ipoteză halucinantă, dar nu şi absurdă, dacă eşti destul de informat ca să-ţi dai seama că nu ar fi prima oară când mintea bolnavă, diabolică (am numit în acest fel boala, maladia) a unor lideri evrei a conceput o asemenea stratagemă: pentru a putea acuza de antisemitism pe cineva – o grupare, o comunitate sau un popor întreg, se pune la cale vandalizarea unor lăcaşuri evreieşti, sinagogi de preferinţă, cimitire, muzee, prăvălii etc., molestarea violentă a unor evrei nevinovaţi sau chiar uciderea de evrei, iar autorii crimelor rămânând neidentificaţi, se iveşte un bun prilej de a se formula o acuzaţie impersonală, în masă, la adresa întregii comunităţi: legionarii – românii deci, au ucis 120 de evrei în ianuarie 1941! Nu legionarul Costică şi legionarul Mitică i-au ucis pe evreii Şloim şi Ştrul, căci, aduşi în faţa cercetării penale, Costică şi Mitică ar putea dovedi că în ziua rebeliunii se aflau la Sucea*va, unde se ţinuse în acele zile o importantă reuniune naţională a tuturor prefecţilor legionari! Ci „legionarii”, Mişcarea Legionară i-a ucis pe Şloim şi Ştrul, astfel că asasinatele ies din sfera de interes a Justiţiei şi devin capitol de istorie, încheiat şi pecetluit, la care nu mai avem nimic de adăugat sau de schimbat! Nici Mişcarea Legionară nu se poate apăra, atâta vreme cât acuzaţiile nu sunt la persoană, ci la adresa întregii Mişcări legionare, căci, juridic vorbind, ar trebui să dovedească ce a făcut fiecare legionar în acele zile. Dacă acuzaţia ar fi fost făcută la persoană, în termeni juridici, ai Codului Penal, diversiunea s-ar fi vădit. Căci ar fi intervenit dreptul la apărare al individului, drept care, din păcate, nu se acordă şi colectiv.
Sunt mai mulţi autori care consemnează asemenea stratageme, executate de stra*tegii evreimii. De altfel, însuşi Vechiul Testament (spre deosebi*re de cel Nou!) poate fi citit şi ca un mic tratat de diversiune şi manipulare, stabilind, astfel, o tradiţie biblică, talmudică, milenară pentru şmecheria criminală din ianuarie 1941. Pot fi citate şi atestări mai recente: Roger Garaudy, dacă mi-aduc bine aminte, consemnează explo*zia de la sinagoga centrală din Damasc, în urma căreia au murit câteva zeci de evrei nevinovaţi. Azi se ştie că bomba a fost pusă de evrei, de lideri evrei, care încercaseră în zadar, de ani de zile, să-i convingă pe evreii din Siria să emigreze în Israel. Ca să le bage bine în cap că patria lor nu este Siria şi că niciodată nu vor putea convieţui cu arabii, explozia de la sinagogă s-a dovedit foarte convingătoare pentru evreii din Damasc. Într-o istorie a terorismului, antic şi modern, evreii se înscriu cu un număr impresionant de priorităţi. Nu întâmplător au luat cele mai multe Premii Nobel pentru Pace...
A doua ipoteză: cei 120 de evrei ucişi în ianuarie 1941, cu toţii sau măcar o parte, au fost, de fapt, nişte cadavre din timp pregătite, păstrate anume la rece şi folosi*te la momentul oportun, adică aruncate pe străzile oraşului şi prin pădurile limitrofe, pentru a fi fotografiate şi a putea justifica, ast*fel, acuzaţia de omor în masă, de pogrom, adusă legionarilor, românilor. Cu această ipoteză concordă mai multe fapte:
1) Cadavrele găsite şi fotografiate la faţa locului sunt remarcabil de despuiate, complet, amintind de ţinuta „regulamentară” a cadavre*lor depozitate la morgă: nici urmă de îmbrăcăminte. Explicaţia dată, cum că se vor fi înghesuit ţiganii sau înşişi legionarii să-i dezbrace pe morţi de paltoane, haine, pan*taloni, ghete etc., nu prea ţine, căci morţii aceia au stat aruncaţi în zăpadă numai câteva ore. Dezbrăcați de tot ce puteau avea pe ei, inclusiv de izmene!...
2) Declaraţia dată de marele rabin Alexandru Şafran la Televiziunea Română: „A doua zi după rebeliune m-am mişcat repede şi, înainte ca auto*rităţile să poată interveni, am adunat toate cadavrele evreilor ucişi de legionari şi, până seara, le-am înmormîntat!” Declara*ţie ciudată, care stârneşte o serie de nedumeriri, drept pentru care i-am cerut Eminenţei-Sale câteva desluşiri, într-o Scrisoare Deschisă, amintită mai sus. Nu am pri*mit nici un răspuns, ceea ce îmi îngăduie să fantazez de capul meu: dacă aşa s-au petrecut lucrurile, cum se explică fotografiile oficiale, publicate în cartea „Pe marginea prăpastiei”, unde sunt înfăţişate cadavrele victimelor, mereu complet despuiate, întinse pe mesele de la morgă, de la Institutul Medico-Legal? E de neîn*ţeles cum şi când au mai ajuns cadavrele şi la IML, dacă Alexandru Şafran, a doua zi după rebeliune, s-a mişcat repede şi, înainte ca autorităţile să poată interveni, a adunat toate cadavrele şi, până seara, le-a înmormîntat!... Una din două: ori declaraţia marelui rabin este corectă (eu înclin să cred că este corectă) şi atunci fotografiile sunt trucate, făcute înainte de a fi aruncate prin pădurile bucureștene, ori fotografiile sunt cinstite şi atunci marele rabin este în defecţiune.
Numai că rabinul Şafran nu face deloc impre*sia unui om care nu ştie ce vorbeşte. Eminenţa-Sa nu avea nici cum să uite o întâmplare pe care, suntem siguri, a povestit-o de nenumărate ori, vreme de 50 de ani! Astfel că uitarea este greu să fi intervenit în acest caz. Şi de unde atunci nepotrivirea între decla*raţiile rabinului Şafran şi fotografiile publicate de Eugen Cristes*cu? Simplu: Alexandru Şafran, după 60 de ani de la evenimente nu mai realizează faptul că prin declaraţia sa vădeşte cât de mincinoase au fost fotografiile cu pricina. Precum şi rapoartele emise de acelaşi Institut. (A se vedea în acest sens şi cunoscuta declaraţie a lui Petre Pandrea cu privire la cadavrele evreilor de la Abator. Potrivit lui Petre Pandrea, cunoscut ca adversar al legionarilor, fotografiile cadavrelor de la Abator au fost făcute cu câteva săptămâni înainte de rebeliune...)
Ar mai fi de luat seama şi la ipoteza că rabinul Alexandru Şafran nu a fost în cunoştinţă de înţelegerea dintre evreii comunişti şi Eugen Cristescu (mai târziu e foarte probabil că a aflat). El povesteşte corect şi cinstit ce ştie că a făcut el, fără niciun gând la restul povestirii. Dar în acest caz te miri de rabin, fost senator la acea dată, că nu şi-a folosit renumele şi autoritatea pentru a cere pedepsirea criminalilor. Cum să ne explicăm tăcerea rabinică, vecină cu nesimţirea, lipsa sa de reacţie la odioasele crime?!
În fine, şi o a treia variantă: (3) fotografiile de la morga sunt corecte, nu sunt trucate sau „retuşate”, numai că au fost făcute înainte de rebeliune! În acest caz nu mai minte nimeni sau, mai corect spus, minte toată lumea! Şi rabinul – care se face că nu ştie de cadavre, că fuseseră pregătite din vreme şi trecuseră deja pe la Morga, şi mint şi cei de la IML zicând că fotografiile au fost făcute după „rebeliune”...
De ce trebuiau îngropate cu aşa mare grabă cadavrele, înainte de a fi cercetate şi expertizate criminalistic? Simplu: ca să nu se poată constata de vreun neavenit – ziarist sau poliţai ori procuror, avocat etc., că morţii cu pricina aveau ceva vechime, nu erau proaspăt împuşcaţi. O minimă anchetă juridică sau medicală ar fi descoperit imediat o serie de contradicţii şi nepotriviri cu versiunea oficială a evenimentelor.
Toate ipotezele de mai sus, pentru a fi luate în serios trebuie raporta*te la realitatea cea mai impunătoare şi pe care nimeni nu o poate contesta căci s-a consumat, este fapt: lipsa de reacţie a comunită*ţii evreieşti la crimele săvârşite în ianuarie 1941. Nici măcar pentru vestitele şi oribilele crime de la Abator comunitatea evreiască nu a cerut identificarea şi pedepsirea asasinilor. Nici la data rebeliunii, nici după 23 august 1944. Iar ce este şi mai ciudat, nici una dintre rudele şi nici unul dintre apropiaţii celor 120 de evrei ucişi nu au avut de exprimat vreo nemulţumire faţă de incapacitatea Justiţiei româneşti de a soluţiona măcar unul din cele 120 de cazuri de omucidere!... Comportamentul evreilor este cu totul inexplicabil în termenii pe care ni-i propune versiunea oficială a evenimentelor. Ceea ce ar dovedi că această versiune este falsă, este o... di-versiune!
În aceste condiţii, să nu fie cu supărare că ajungem să formulăm ipoteze atât de neaşteptate. Atât de ofensatoare pentru victime, dacă rămânem în cadrul versiunii oficiale. Din păcate ipotezele noastre, volens-nolens, intră în contradicţie cu această versiune şi, în general, cu tezele propagandei anti-legionare. Dar nu şi cu faptele!... Iar fapta cea mai impozantă ca forţă de argumentare este faptul – îl mai spunem o dată şi-l vom repeta la nesfârşit, că evreii nu au reclamat niciun legionar şi nu au chemat în judecată pe nimeni pentru uciderea celor 120 de victime ale aşa-zisului pogrom din Bucureşti, 21-23 ianuarie 1941...

Un truc clasic: cadavre din vreme pregătite

Trucul cu cadavrele, din vreme pregătite pentru a fi oferite fraierilor drept dovezi ale comportamentului criminal al adversarilor – în cazul de faţă, al legionarilor, este azi destul de cunoscut. S-a clasicizat între timp. L-au folosit şi la Timişoara, în decembrie 1989, organizatorii „revoluţiei” române, aruncând pe străzile oraşului zeci de cadavre cu care au stârnit oroarea şi indignarea românilor. Celebrele cadavre aduse de la Timişoara la Bucureşti şi arse la Crematoriu din ordinul Elenei Ceauşescu erau cadavre fără identitate, nimeni nu i-a revendicat pe acei morţi, iar anumite informaţii duc la concluzia că bietele cadavre îşi făcuseră stagiul de aşteptare la morga din Timişoara şi alte spaţii de depozitare frigo, din România şi din Ungaria... Sau din Serbia. De ce nu?!
Dacă Elena Ceauşescu ar fi avut puţină minte, ar fi făcut caz de acest detaliu şi ar fi dat în vileag faptul că (o parte dintre) morţii de la Timişoara nu erau victime ale represiunii, ci aveau un rol important, dinainte stabilit, în scenariul „revoluţiei” din decembrie 1989. Din păcate, nici în acele momente dramatice soţii Ceauşescu nu au renunţat la cosmetizarea realităţii, după vechiul nărav bolşevic. Prima lor grijă a fost să ascundă că la Timişoara au fost victime. Parte dintre ele, probabil, autentice. Dar restul...
Dacă autorităţile ar fi prezentat cu toată „transparenţa” evenimentele de la Timişoara, românii ar fi înţeles că au de-a face cu o diversiune şi s-ar fi solidarizat cu „conducerea de partid şi de stat”. Aşa însă, românii au simţit că din nou sunt minţiţi de autorităţi şi, chiar fără să cunoască adevărul, au acţionat împotriva guvernanţilor.
La declanşarea şi desfăşurarea revoluţiei trucate din decembrie 1989 un rol important l-a avut UDMR-ul, adică iredentismul maghiar. Îndeosebi la Timişoara. Zic UDMR pentru că această organizaţie există dinainte de 1989 şi sigur a participat la „evenimentele” din decembrie 1989. În mod deosebit a avut un rol la Timişoara, alături de diversioniştii sârbi. Pe ruşi nu-i mai punem la socoteală, au fost pretutindeni şi cei mai mulţi. Rămâne de stabilit vreodată cine anume s-a ocupat de cadavrele „prelucrate” de la Timişoara: sârbii sau ungurii? Ce este sigur este că ulterior, în evenimentele care au urmat celor din decembrie 1989, s-a recurs din nou la trucul cu mortăciuni. Prima oară în martie 1990 la Târgu Mureş, cu ocazia conflictului „interetnic” din data de 15, zi naţională pentru maghiarimea de pretutindeni. În onoarea acestei zile UDMR, probabil cu sprijinul Budapestei, a procurat din timp 18(optsprezece) cadavre, le-a ambalat în straie ungureşti şi alte semne ale identităţii naţionale ungureşti inconfundabile, şi s-a pregătit să le posteze undeva unde să fie găsite de presa internaţională, special convocată în păr pentru evenimentele senzaţionale ce urmau să se producă, cadavrelor respective rezervându-li-se rolul de vedetă a bâlciului udemerist. Aşadar cadavrele au fost îmbarcate într-un camion basculantă şi au pornit spre locul convenit, unde urma să fie descărcate la o margine de pădure, spre a se constata astfel că „legionarii” români au fost reactivaţi după decembrie 1989 şi uciseseră din nou, cu aceeaşi bestialitate, de data asta nişte bieţi maghiari, a căror unică vină era că erau maghiari... Întru totul aidoma evreilor din ianuarie 1941!...
A apărut pe ecranele televizoarelor şi primul prim ministru evreu din istoria României şi, la curent cu ce urma să se întâmple, a pasat dinainte toată răspunderea pe seama legionarilor, despre a căror reactivare a avertizat cu toată seriozitatea... Pregătind astfel terenul pentru ca legionarii să poarte răspunderea şi pentru cele 18 cadavre importate de la Budapesta, dacă acestea ar fi ajuns să-şi joace rolul până la capăt.
Din nefericire, nefericire pentru Petre Roman şi aliaţii săi din UDMR, camionul a făcut o pană, iar şoferul, curajos nevoie mare, ca orice honved veritabil, ştiind bine ce pasageri are în basculantă, a intrat în panică şi a părăsit camionul fără să mai repare pana... Astfel că bozgoraşii din camion n-au mai ajuns la întâlnirea cu presa internaţională. I-a găsit poliţia, Serviciul de Informaţii, şi totul s-a muşamalizat, ca nu cumva aflând lumea de morţii închipuiţi de la Târgu Mureş să priceapă cât de morţi au fost „morţii de la Timişoara”!... Personal am scris în presă despre „mortăciunile de la Târgu Mareş”, am dat şi un comunicat din partea Uniunii Vatra Românească, aşteptându-mă ca Parchetul să se autosesizeze şi să demareze cercetările cuvenite. Nu a făcut-o în ianuarie 1941, nu a făcut-o nici în martie 1990…
După un an-doi, odată cu izbucnirea războiului civil din Yugoslavia, au fost din nou puşi la treabă bieţii morţi. Se ştie azi foarte bine că, din fericire, atrocităţile săvârşite de beligeranţi nu au fost întotdeauna reale sau la dimensiunile afirmate în presă. Îndeosebi împotriva sârbilor au fost puse să dea mărturie falsă o sumedenie de cadavre din vreme pregătite. În general vorbind, ceea ce s-a întâmplat în Yugoslavia după 1990 deseori mi s-a părut a fi o pedeapsă divină pentru rolul mârşav jucat de autorităţile sârbeşti la Timişoara în decembrie 1989. Înclin deci să cred sau să nu mă mir că acele cadavre de la Timişoara au fost fezandate la Belgrad...
*
Ipoteza că, măcar o parte dintre cei 120 de evrei declaraţi ucişi la rebeliune, au fost de fapt cadavre din vreme pregătite pentru a se simula cu ajutorul lor un veritabil pogrom, se împiedică într-un detaliu imposibil de trecut cu vederea: Comunitatea evreiască a dat publicităţii lista evreilor ucişi, lista evreilor înmormîntaţi ca victime ale rebeliunii. Până la proba contrarie suntem obligaţi să acceptăm că au existat acei evrei. Asta nu înseamnă însă, în mod obligatoriu, că lor le aparţin şi mormintele aflate şi azi în funcţiune la Cimitirul evreiesc de la Bellu… Care să fie adevărul?
Nu avem încotro şi suntem nevoiţi să fabricăm ipoteze. Ca şi până acum, cu speranţa că la un moment dat vor apărea şi documentele care să certifice ipoteza corectă. Aşa cum s-a întâmplat cu documentele mai sus prezentate şi care au certificat faptul că (1) rebeliunea nu a fost legionară, de legionari dorită, pornită sau susţinută. De asemenea, ştim acum că (2)Partidul Comunist din România a colaborat intens cu Serviciul Secret de Informaţii pentru a se produce diversiunea din ianuarie 1941. Or, pentru acea dată, când spui comunişti, spui evrei. Iar mărturisirile lui Matatias Carp alungă orice îndoială: (3)între comuniştii evrei şi evreii din Conducerea comunităţii evreieşti a funcţionat o strânsă colaborare, deşi nu chiar deplină, astfel că Matatias Carp s-a simţit îndreptăţit să facă anumite reproşuri organizatorilor, dar asta nu mai contează… În aceste condiţii una dintre ipotezele care se ivesc în mintea noastră ar fi următoarea: (o parte dintre) cei declaraţi morţi nu au murit deloc, ci au fost substituiţi cu cadavre din vreme pregătite, iar cadavrele au fost înmormîntate cum se cuvine şi au acum la cap o piatră tombală nespus de onorabilă. Rămaşi în viaţă, „morţii” au căpătat o nouă identitate, un nume nou, au plecat din cartierul lor sau chiar din România, cel mai probabil în Palestina… Câţi au fost aceşti morţi vii? Nu puţini, căci ne este greu să ne imaginăm că 120 de evrei au fost ucişi „din greşeală”… Adică din excesul de zel al „bandelor ucigătoare” care au ştiut că acţionează „sub scutul celei mai sigure impunităţi”! Ne vine şi mai greu, ca oameni normali ce suntem, să ne imaginăm o şarlatanie atât de vastă, la care, alături de indivizi dubioşi ca Matatias Carp sau Constantin David, să fi colaborat nu numai cei 120 de „morţi”, dar şi familiile lor, prietenii etc. Şi totuşi... Alta care să fie explicaţia?
Ipoteza de mai sus se naşte în mintea mea dintr-o amintire, rămasă pe retina memoriei fără să-i fi dat la vremea aceea vreo importanţă: la restaurantul Uniunii Scriitorilor, la masă cu graficianul Matty Aslan, conviv extrem de interesant pentru tinerelul care eram pe atunci. Om citit, informat şi inteligent acest Matty Aslan, despre care ştiam că este evreu, evreu din Iaşi. Şi mai interesant, deci! La un moment dat a intrat în restaurant un ins pe care îl ştiam vag de tot din vedere, după nume nicicum. Şi zice Matty Aslan, amuzat de efectul pe care ştia că-l vor face asupra mea cuvintele sale: „Îl cunoşti pe domnul acesta?” „Nu!”, zic eu. „Uită-te bine la el, acest domn este mort de patruzeci de ani! Şi nu arată rău, nu-i aşa?!” Iar când individul a trecut pe lângă noi şi l-a salutat pe Matty, acesta i-a răspuns şi a adăugat către mine: „Nu miroase, nu?!”
Despre ce era vorba? Acel domn era un evreu din Iaşi, fost coleg de liceu cu Matty, al cărui nume figurase pe lista evreilor ucişi în „trenul morţii” cel vestit, listă alcătuită de Comunitate şi publicată în mai multe rânduri la Iaşi. După spusele convivului meu, mai ştia pe câţiva evrei din generaţia sa, declaraţi morţi în 1941, după „pogromul de la Iaşi”, şi pe care el i-a găsit teferi şi în viaţă când a venit la Bucureşti. Toţi cu nume schimbate şi importanţi activişti ai partidului comunist… Care la Radio, care la Scânteia sau vreo editură, ori, mai târziu, la Televiziune, bine postaţi în nomenclatura comunistă… Nu am discutat şi despre mormîntul individului, unde s-o fi aflând, căci prea multă atenţie nu am dat acelui domn, ci m-am uitat mai atent la cel cu care stăteam la aceeaşi masă. Ştiam că este evreu… Ce să înţeleg din acele vorbe? Abia târziu, când a murit, am aflat că Matty Aslan nu era deloc evreu. Ci, într-o oarecare măsură, într-o fericită proporţie, armean, armean după numele tatălui său.
Aşadar, cu toate riscurile, şi mai ales cu riscul de a comite o enormă şi impardonabilă impietate faţă de nişte oameni decedaţi în circumstanţe pe cât de tragice, pe atât de nedrepte, formulez ipoteza de mai sus, anume că oamenii aceia, 120 la număr, de pe „listă” nu au fost ucişi. Sau „măcar” nu au fost toţi ucişi, aşa cum şi la Iaşi numărul celor declaraţi ucişi este, după unii autori circa 500, după alţi autori peste 10.000… Peste zece mii, minus foştii colegi ai lui Matty Aslan. Plus ...minus încă un domn, regizor de film, fost evreu mort „în duminica aceea”, despre care am aflat deunăzi că se află în această norocoasă postură... Şi câţi or mai fi, din partea mea un sincer „cât mai mulţi!”
...Sigur că sunt subiectiv. Dar subiectivitatea mea înseamnă predispoziţia firească, sănătoasă, normală, de a mă bucura când am motive să reduc din rata criminalităţii planetare, a abjecţiei umane. Aşa cum m-am bucurat la vestea că săpunul evreiesc nu este evreiesc sau că la Timişoara în decembrie 1989 nu au fost omorîţi 60.000 de români, cam tot aşa mă bucur şi la ideea că la Bucureşti, în ianuarie 1941, nu va fi murit niciun evreu… La fel, poate şi mai mult, m-aş bucura să aflu că nu a murit nimeni atunci, niciun militar, niciun legionar… Altminteri ce pogrom mai este şi acela în care numărul evreilor, al victimelor, este mai mic decât numărul agresorilor?! Căci acesta este adevărul, puţin luat în seamă de istoricii noştri: în ianuarie 1941 victimele printre evrei, morţi sau răniţi, au fost mai puţine decât în rândul legionarilor, al ne-evreilor... Se mai poate vorbi de pogrom la un asemenea scor?
În mod special m-aş bucura să aflu că nu au fost ucişi, ci au scăpat plecând în Palestina, în lumea largă, cei doi fii, Iosef şi Iancu, ai rabinului Guttman. Este prea puţin cunoscută tragedia acestui părinte care a fost ridicat de acasă „de bandele ucigătoare” convocate de Constantin David şi alţi tovarăşi, şi dus în pădurea de la Jilava, într-un lot de vreo 40 de persoane, toţi evrei, împreună însă şi cu cei doi fii ai săi, studenţi eminenţi. Acolo au fost împuşcaţi cu toţii, dar bietul rabin a fost numai rănit, şi a scăpat cu viaţă, ce viaţă va mai fi fost aceea fără cei doi fii care fuseseră fala şi bucuria sa de tată?!...
Am citit cu câţiva ani în urmă nişte eseuri scrise de cei doi fii ai rabinului Guttman, texte de o maturitate, o originalitate şi o profunzime a gândirii care prevesteau un destin intelectual de excepţie. Un destin frânt de nebunia acelor evrei comunişti care „au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”! Mizerabili care s-au crezut în slujba celor mai înalte idealuri umane dacă omorurile astfel săvârşite le vor pune pe seama şi în sarcina adversarilor, a legionarilor, care până atunci, în patru luni de guvernare, nu puseseră în primejdie viaţa vreunui evreu, necum să i-o ia, iar acum, în ultimele ore ale guvernării, autorii scenariului îi „pun” pe legionari să cutreere Bucureştiul, să incendieze locuinţe şi sinagogi, să ucidă evrei…
Ei, bine, care a fost soarta celor doi fraţi Guttman? Chiar au fost ucişi, „din indolenţă sau cu dinadinsul”, de evreii comunişti ai lui Constantin David? Parcă nu aş crede!
Să mă ierte Dumnezeu, dar însuşi rabinul Guttman, prin comportamentul său de după asasinarea feciorilor săi, este cel mai derutant element din tot scenariul „pogromului” legionar. Este veriga cea mai slabă din lanţul de neconcordanţe, încurajând orice suspiciune!... Ca supravieţuitor al măcelului de la Jilava, rabinul Gutttman i-a cunoscut foarte bine pe „legionarii” care i-au intrat în casă şi l-au obligat s-o părăsească, care i-au adunat şi pe ceilalţi evrei, care i-au transportat la Jilava şi care, acolo, au împuşcat în stânga şi în dreapta, inclusiv pe feciorii rabinului Guttman ucigându-i! Ca supravieţuitor şi martor, rabinului Guttman i-ar fi fost atât de uşor să-i identifice pe criminali! De ce rabinul Guttman nu s-a oferit să ajute poliţia să-i găsească pe asasinii de la Jilava, pe asasinii fiilor săi?! Cum de l-a răbdat inima să-i ştie pe criminali că scapă nepedepsiţi? Aceasta este oare tradiţia rabinică?
Mai mult, în primăvara lui 1941, adică la câteva luni după tragedie, rabinul Guttman se adresează generalului Ion Antonescu cu un memoriu, cu o cerere. Te-ai fi aşteptat ca rabinul, tatăl îndurerat al celor doi feciori, să ceară socoteală pentru lipsa de reacţie a justiţiei faţă de odiosul asasinat. Nici vorbă însă. Mobilul memoriului este stric ...imobiliar. Rabinul Guttman îi pomeneşte pe cei doi fii, dar asta ca strategie colocvială pentru a câştiga bunăvoinţa mareşalului, iar acesta să-i aprobe dobândirea unui spaţiu, a unei prăvălii...
Punându-i lui Nicolae Cajal asemenea întrebări, într-un schimb de scrisori deschise, şeful comunităţii evreieşti mi-a răspuns că primarul de la Jilava s-a numărat printre legionarii condamnaţi la ani grei de temniţă! Răspuns imprudent, pentru că s-a întâmplat că l-am cunoscut personal pe primarul legionar de la Jilava, la Ţuţea acasă, şi discutasem cu el exact acest subiect: pe el, primarul legionar din Jilava, nimeni nu l-a anchetat sau interogat în legătură cu evreii ucişi în pădurea Jilava! A fost arestat, judecat şi condamnat, dar nu pentru acele cadavre, ci pentru vitrinele sparte care i s-au pus pe seamă… Vitrine din Calea Văcăreştilor…
După cum se vede, odată dovedit că legionarii nu pot fi nicicum acuzaţi de uciderea celor 120 de evrei, lucrurile iau o turnură neaşteptat de gravă pentru cei care trimiteau la Moscova rapoarte despre „încercarea de revoluţie din România făcută cu sprijinul partidului comunist” în zilele de 21-23 ianuarie 1941. Acei evrei comunişti şi urmaşii lor trebuie să ne spună măcar acum (1)ce s-a întâmplat de fapt cu cei 120 de evrei ucişi, (2)cât de ucişi(sic!) au fost acei 120 de evrei şi câţi, şi (3)ce s-a întâmplat de fapt cu evreii care au fost declaraţi morţi, iar în locul lor au fost înhumate cadavre anonime, din vreme pregătite?
Altminteri, se pare că în epocă şi în mediile evreieşti „şmecheria” cu înscenarea morţii cuiva era la modă. Cititorii noştri poate îşi aduc aminte de finalul celebrului film Once upon the time, când personajul principal, gangster evreu urmărit de poliţie pentru o sumedenie de crime, îşi înscenează moartea şi capătă o altă identitate... O moarte falsă de care este bănuit chiar şi cel mai celebru evreu din secolul trecut: Hitler! Alt evreu, Alexander Weiss, a fost implicat oarecum similar într-o moarte reală care nu a fost înregistrată ca atare: moartea comunistului croat Iosip Broz Tito, ucis în luptele din Spania, nu a fost declarată ca atare, a fost tăinuită, pentru ca identitatea lui Tito să şi-o însuşească acel Weiss, agent britanic, căruia nu-i lipsea niciun deget, dar asta nu a mai contat, câţi erau cei care ştiau că croatul Tito avea numai patru degete la una din mâini?! Iar de cei care au ştiut, a avut grijă falsul Tito să-i facă să dispară!
Sunt perfect conştient de gravitatea acuzaţiilor pe care le conţin întrebările de mai sus. Nu eu port vina că, printr-un demers absolut logic, ajungi la asemenea ipoteze!
La acest punct de maximă perplexitate ne aduce, ne obligă tăcerea preopinenţilor noştri, refuzul lor inadmisibil de a da vreo atenţie încercărilor de a li se răspunde la acuzaţii atât de grave! I-au acuzat pe legionari de crime oribile, iar legionarii la acea dată erau un partid cu peste un milion de membri. Puţine sunt familiile de români care să nu fi avut un membru în Mişcarea legionară. Astfel că acuzaţia de genocid, de pogrom, adusă Mişcării Legionare, devine instantaneu o acuzaţie adresată întregului popor român. Cu această adresă a rostit acuzator Elie Wiesel „Aţi ucis! Aţi ucis! Aţi ucis!” …Numai că asemenea acuzaţii, oricât de vehement rostite, trebuie însoţite de dovezi, de probe! Nu cel acuzat trebuie să-şi dovedească nevinovăţia, ci reclamantul este obligat să producă dovezile pe care îşi întemeiază acuzaţiile. Ceea ce evreii, evreii de teapa lui Wiesel, Ioanid sau Ancel, nu au făcut nici până azi! Au acuzat, convocând în acest scop toată mass media, Hollywood-ul etc., dar nu au apelat niciodată la justiţie, la ancheta penală. Iar lucrul cel mai grav, cel mai nebărbătesc, mai descalificant: au refuzat şi descurajat orice confruntare a argumentelor cu cei acuzaţi...
Nu mormintele din cimitir sunt dovada crimelor din ianuarie 1941, ci ancheta judiciară, minuţios şi profesionist făcută înainte de a fi îngropate cadavrele! O anchetă care să convoace martorii, rudele victimelor etc. O anchetă care să stabilească mai înainte de orice identitatea victimelor! O asemenea anchetă nu s-a făcut nici în ianuarie 1941, nici mai târziu! Cazul a fost considerat încheiat deoarece asasinul fusese „descoperit”: Mişcarea Legionară! Adică o comunitate umană alcătuită din mai mult de un milion de membri a fost acuzată şi declarată vinovată de uciderea a 120 de persoane, başca jafurile, incendiile!... Truc ordinar, pentru prostit proştii! Dar trucul a ţinut, iar opinia publică din România şi din străinătate şi-a însuşit condamnarea morală şi penală a legionarilor, care au fost cu toţii, in corpore, consideraţi a fi vinovaţi de genocid, de pogrom…
Nu e nevoie de prea multă fantezie ca să bănuieşti că la vreuna din comemorările evreilor „ucişi” să fi participat chiar şi câţiva dintre cei declaraţi victime. Ce va fi fost în sinea celui care a depus o floare pe mormîntul care purta inscripţionat numele său?! Ce prilej extraordinar de desfăşurare şi descătuşare a vestitului umor evreiesc?! Cât îşi vor fi rîs de prostia noastră, prostie de goimi lipsiţi de orice fantezie!...
...Sunt perfect conştient de gravitatea acuzaţiilor pe care le formulez prin ipotezele propuse. Înainte însă de a fi eu acuzat că batjocoresc sau întinez astfel amintirea victimelor din ianuarie 1941, vreau să se ţină seama de consecinţele pe care acuzaţiile de pogrom le-au atras asupra legionarilor, asupra a sute de mii de români, oameni tineri şi de cea mai bună calitate, care au înfundat închisorile cominterniste, pe drept cuvînt numite iudeo-bolşevice, iar familiile lor au fost ani de zile hăituite, ca nişte proscrişi. Suferinţa acestor sute de mii de români, dacă este să o putem cuantifica şi măsura, nu poate fi comparată cu regimul de care au avut parte evreii în Transnistria sau la Târgu Jiu ori Văcăreşti sau alte „locaţii” ale represiunii anti-semite. Dacă, aşa cum se prefigurează dintr-o mulţime de documente, va fi să conchidem asupra nevinovăţiei legionare, în ce fel vom compensa injustiţia şi injustiţiile de care au avut parte legionarii şi familiile lor? Şi cum vor plăti evreii comunişti (cominternişti) şi slugile lor pentru atâta minciună?