Sebastian Victor Stroe,nepotelul meu de 12 ani - ii explic doar ce poate sa inteleaga

[Adrian Pop]

[Adrian Pop]

[Adrian Pop]

[Adrian Pop]

Neamul Românesc - Asociația

3 Iulie ·







TREZEȘTE-TE NEPOATE!
Cocoșul mă chemase de vreo două ori, că a sosit vremea, cu un sunet înfundat din paravanul din dosul casei. Zorii zilei mijesc ușor prin întuneric.
De data asta este glasul bunicii care merge în grajd să o mulgă pe Rândunica, văcuța. Mă ridic din plapuma călduroasă din lână de oaie bârsană, dată la darac. Salteaua din paie, îndesate într-un sac gros din cânepă, mi-a asigurat un somn odihnitor. Mă îmbrac grăbit și țâșnesc, prin sală, pe prispă. Aerul lăptos îmi izbește fața asemenea unui duș revigorant.
Iau săcultețul cu merinde: cinci biscuiți și o sticluță cu apă de la șipotul din grădină. Alături, am pregătit decuseară un rest de mămăligă amestecată cu mălai și făină, drept momeală. Zvârcolitoarele râme roșii de gunoi așteaptă acum amorțite în cutia cu găuri de aerisire. Desprind cu grijă undița din tindă. O vargă de alun înnădită cu un tub din plastic de un cotor zdravăn.
Gata, plecarea. Se face târziu.
Urcând treptele din piatră, deschid portița și-mi pierd pașii tăcuți pe ulița străjuită de salcâmi somnoroși. Deodată mă încordez atent. Bate câinele țaței Saveta, cu un lătrat gros și apăsat. Ca de obicei, este legat cu un lanț zdravăn. Dar, ca de fiecare dată, mă surprinde javra îmbătrânită.
Las în urmă și ultimele case și intru în lanul tăcut de porumb. Roua se prelinge duios pe frunzele lungi, de un verde închis, și-mi stropește ușor cămașa. Trec prin Siliștea din partea de miazăzi a satului. Cimitirul vechi, cu tei și stejari umbroși, veghează cuminte ieșirea din sat. Traversez drumul ce duce spre pădurea Buznea și am ajuns pe buza Ponoarelor. O vale adâncă, ca o covată rotundă, se deschide în fața ochilor mei.
În față, ușor în stânga, Holmul mă așteaptă liniștit. Este înălțimea de pe cealaltă coastă. Un pinten de deal ce te duce cu gândul la un vârf de munte. Și totuși nu este foarte înalt, dar stă semeț și maiestuos. Îl salut scurt, cu venerație…
Nu prea departe stau mărturie niște cazemate din beton armat părăsite acum printre buruieni. În ultimul război aici se proiectase o linie de apărare a invaziei rusești comuniste. Strategic, de acolo se desfășura toată valea până spre Podul Iloaiei, dinspre Iași.
Cobor nerăbdător. Sar cu pași grăbiți peste valurile de pământ ca niște trepte. Alunecările de teren, repetate domol în ani și ani, au creat un soi de amfiteatru al naturii.
Știu de la bătrâni poveștile acestor locuri. Aici s-au dat bătălii. Au fost împușcați câțiva soldați români, iar o groapă înverzită ascunde un crater vechi de obuz explodat. Mărturie stă și o cască rotundă, subțiată de rugina timpului, agățată în zăbreaua gardului dinspre grădină. O gaură perfect rotundă aduce aminte de un glonț dușman ce a străpuns-o. Uneori bunica bate cu un băț în tabla căștii, strigând furioasă ca să alunge graurii atrași de roșeața vișinelor îndulcite de căldura verii. Ce ritual ascuns o fi în bătaia căștii care nu l-a apărat pe tânărul soldat român? Țărâna să-i fie ușoară, eroului neștiut!
În timp ce eroul necunoscut își vărsa sângele-n Ponoare, bunicul era luat cu prizonier în orașul lui Stalin. A plătit șase ani din libertate, cu lagărul, pentru a recupera pământul rupt din trupul Patriei. Patria nu și-a mai luat înapoi pământul. Bunicului i-au dat ăștia, după, un hectar. Prețul jertfei neprețuite!
Iazul mă așteaptă în tăcere. Aburi călduți se înfioară deasupra apei liniștite printre papura de pe maluri. Acum voi lansa undița și voi aștepta în tihnă să-nghită peștele momeala. Nu peste mult timp va răsări soarele iar broaștele vor vesti, într-un concert orăcăitor sublim, începutul unei noi zile…
Au trecut câțiva ani buni. Copilăria a rămas liniștită în urmă. M-am cununat și am venit cu soața aleasă să-i dezvălui tainele mele. De data asta o luăm pe-o altă uliță și ajungem, mergând pe coastă, chiar prin spatele bisericii medievale a aceluiași sat, în marginea pădurii Strunga.
Peste deal așteaptă masa haiducilor pe care mi-a arătat-o bunicul. Cei cu flinta lungă din poezia lui Alecsandri. Fioroșii răzbunători ai umilinței țăranilor moldoveni. De acolo, pitiți printre stejarii falnici, așteptau trăsurile boierilor îmbuibați de slugarnicii încreștinați, scoborâtori din vestiții daci liberi. Se spune că însuși împăratul Traian le-a ridicat o Columnă, acolo, undeva la Roma. Armatele organizate ale mărețului Imperiu Roman nu i-au putut stăpâni. Dar au fost îngenunchiați de o credință povestită meșteșugit de grecii cei darnici. „Să te ferești de greci, atunci când îți fac daruri!”. Această învățătură nu a ajuns în vreme potrivită la urechile vitejilor noștri strămoși.
Holmul cel de neatins în copilărie este cucerit, acum, ușor și purcedem la descoperirea lui. Facem un popas odihnit. Cu spatele întins pe iarba verde-uscată de zăpușeala de cuptor din august, privim cerul albastru și senin. Bate vântul pe înălțimi iar niște păsări se înalță gălăgioase în văzduh. Brusc, se opresc din bătaia rapidă a aripilor și coboară săgeată spre pământ. Apoi se ridică vesele spre norii nevăzuți. Greierii cântă lenevoși.
Cu ani în urmă, pe timpul comuniștilor, un istoric a organizat un șantier de săpături arheologice. Țăranii scoteau adeseori, la arat, câte un ciob de oală. Strigau strămoșii din adâncurile pământului să-și spună povestea tăcută.
Un sat din epoca neolitică a fost descoperit și strămutat într-un muzeu. După zeci de ani pământul încă vrea să vorbească. Iar noi încercăm să-l ascultăm. Găsim câteva fragmente. Un ciob din buza unei oale mari, probabil pentru grâne. Vreo câteva bucăți de cărămidă arsă găurită de paiele unor cereale. Și un trofeu al căutărilor noastre: o jumătate de ulcică, asemenea unei candele. Are un mic fund plat dar și o urechiușă găurită fin pentru a atârna de un tavan.
Era să uit. Aici sunt pietre calcaroase, ușor porate, cu inserții de scoici minuscule. Ce urieși or fi răsturnat fundul mării peste acest podiș moldav? Legendele uitate își așteaptă timpul lor.
Trecut-au anii. Am auzit că undeva în munți încă trăiește un bătrân cu plete dalbe. Mergem acum spre zări îndepărtate, noi trei. Copila ne-nsoțește ascultător, ușor resemnată. Noi alergăm, aceiași visători însetați de adevăr. Păduri de brazi falnici și îndreptați spre ceruri înstelate, stau strajă bătrânului cumințit de anii nemiloși.
Am auzit, pe undeva, că bătrânul a fost cândva tânăr și verde. Un altfel de verde decât acela al cetinei de brad. Acel verde-ntinerit a deranjat griul cenușiu al noilor ciocoi, primiți din milă, dar și roșul sângeriu al prădătorilor din stepă, veniți pe șenilele tancurilor. Și uite-așa, dintr-un haiduc visător, fără flintă și fără boieri ușurați de povara galbenilor, a ajuns la pușcărie. Șaisprezece ani, pentru crime inventate, au lăsat urme sufletești adânci. Barba-i este încărunțită de ce-a văzut și-a auzit acolo.
Ne uităm la el și parcă regăsim același pământ care urlă cumințit mărturiile unui trecut. Ne face-un semn discret cu mâna, și-l urmăm. Ne-arată și ne-nvață taine de nespus. O generație, poate două, dar nu trei, de români hotărâți. Parcă înviaseră dacii noștri liberi, ne-ngenuncheați de dumnezei străini. O roată a istoriei care te ridică și tot ea te coboară. Iar în acest vârtej au fost prinși și ei. O clipă de glorie, urmată de miliarde de dureri.
Vorbele bătrânului sunt pline de mistere ne-nțelese. El se grăbește. Nu mai are timp. Dar nici nu poate muri fără să-și lase testamentul. Ispititoarele-i mângâie cu vorbe dulci urechile. „Vei fi sfânt! Nu te grăbi.”
Dar el și-a văzut de drum și a plecat pe plaiurile veșnic înverzite unde nimeni nu-i va mai râde-n față hidos: „Ești un bandit criminal!”. S-a înălțat cu mâna dreaptă ridicată spre ceruri, asemenea unui Christ înviat întors din veșnicie. Parcă era tras de mâinile nevăzute ale martirilor din închisori. Părea un sol trimis la Cer. Solul care să anunțe Creatorul că holdele s-au copt și iată, secerișul este aproape. Secerătorii așteaptă un semn.
Mă uit în urmă. Biserica satului bunicilor a fost devastată. Îmi aduc aminte cum priveam bolta rece albăstrie cu stele ca pe cer. Acolo puteam să văd, și ziua, stelele și Luna. Și Soarele era acolo. Nu știu de ce, dar eu le vedeam împreună. Și priveam uimit înfricoșat niște chipuri de sfinți, ascunși în spatele unui fum de lumânare, din icoane. Pășeam sfios ca-ntr-un altar celest. Unde este credința neîntinată a copilăriei? Un popă hrăpăreț a smuls icoanele și catapeteasma altarului. A înșelat, șerpește, sătenii naivi încreștinați că sunt prea vechi și înnegrite. Și-au dispărut. Sunt zvonuri că au trecut demult granițele la niște colecționari iubitori și generoși. Popa a plecat și el, la Roma, cu binecuvântarea mai marelui arhiereu. Moldovenii au rămas cu noii sfinți, proaspăt pictați, care râd a plâns „Ce-am fost și ce-am ajuns!”. Acum românii au rămas și cu banii luați și fără sfinții lor din vechimi.
Se aude glasul bunicii: „Trezește-te nepoate! A venit vremea să mergi la pescuit, dar să nu uiți: Să nu te-nchini la Dumnezei străini!”.
Am uitat să vă spun despre noi, despre Neamul Românesc. Dar cred că ați văzut singuri ce este Neamul Românesc. Neamul este soarele dimineții, balta ascunsă printre papuri, Ponoarele și scoicile ascunse în piatra înălțimilor. Neamul este bunicul, bunica, acei strămoși care au locuit în satul neolitic de pe Holm și dacii liberi care l-au uimit pe împărat. Neamul este soldatul necunoscut căzut la datorie, este haiducul și românul verde ne-nfricat.
Neamul este și limba poveștii noastre către tine, cititorule. Iar tu ai văzut, ai înțeles și ai simțit pentru că ești român.

[Adrian Pop]

[Adrian Pop]

[Adrian Pop]

[Adrian Pop]

SA MULTUMIM....

SA MULTUMIM,CA INCA CERU-I SUS
SA MULTUMIM,CA SORII N-AU APUS
CA STELELE,LUCESC INCA PE BOLTA
SI LUNA SE RASFATA,DEZINVOLTA.

SA MULTUMIM,C-AVEM INCA IZVOARE
CA MUNTII INCA-S SUS,PLINI DE MIOARE
CA FLUIERUL MAI CANTA ,PRINTRE DEALURI
CA INCA MAI VISAM,SPRE IDEALURI.

SA MULTUMIM,CA INCA MAREA SCALDA
PAMANTU-ACESTA SFANT,INCA-L DEZMIARDA
CA MAI AVEM STEJARI PE-ACEASTA GLIE
CE-NALTA CAPUL SUS,CU-A LOR MANDRIE

SA MULTUMIM,CA MAI AVEM CREDINTA
SI DZEU NE VEDE-N SUFERINTA
CA INGERI NE PAZESC IN II DE GLORII
CA SUNTEM INCA,PAZELE COMORII.

SA MULTUMIM, CA MAI AVEM O LIMBA,
CE-MBRACA ACEST NEAM CU AUR SI NIMBA
CA INCA MAI AVEM INIMI DE-OSTENI,
CE VOR PAZI DIN NEAMT IN APUSENI..

SA MULTUMIM ,CA MAI AVEM EROI
CARE RENASC PRIN NOI SI PENTRU NOI
CA SFANTA MAICA,A DOMNULUI DE SUS
NI-I SCUT,DIN RASARIT PAN-LA APUS.

SA MULTUMIM LUI DZEU CEL SFANT,
CA INCA EXISTAM PE-ACEST PAMANT..
SA-I MULTUMIM,CACI EL NE E TARIA
PRIN EL,VA TRAI VESNIC,ROMANIA!!!

AUTOR:

Cristiana Gabriela Domingo .05.07.2018 BARCELONA

[Adrian Pop]

https://www.youtube.com/watch?v=eMoFGQt_cgQ

[Adrian Pop]

ASA NU