Margareta Marinescu a distribuit postarea publicată de Thraxus Ares.
22 octombrie la 10:06
Thraxus Ares21 octombrie la 15:33
scrieri referitoare la Geția sau Getulia (Getarum) nu au mai ajuns până la noi, din diferite motive: întâmplare, ignoranță, nepăsare sau cenzură. O imagine corectă a interesului anticilor pentru neamul geților și, în același timp, o măsură pentru ceea ce ne'a mai rămas din scrierile despre Geția probabil nu vom avea, oricum nu mai mult de 5-10%, prea puțin pentru neamul izvorâtor al europenilor războinici.
Horaţiu ne'a lăsat astfel în ''monumentul său mai tare decât bronzul, mai înalt decât piramidele regilor'', imaginea belicoasă a geților, urma unor îndelungate zile de lupte şi de combinaţii romane la Dunăre, în Balcani, în Carpaţi, la Marea Neagră şi până la depărtatul Tanais (Don).
Horaţiu ne reproduce starea, impresiile şi îndeletnicirile Romei din epoca sa. Versurile sale sunt nu numai o poezie divină, ci şi istoria zilelor de atunci.
Quintus Horatius Flaccus se născu în Apulia, la Venusa, 65 de ani înainte de Cristos. El muri la vârsta de 56 de ani. Tatăl său a fost comerciant. Când Horaţiu împlini 12 ani, bătrânul se aşeză la Roma pentru a'i da o creştere aleasă. Horaţiu, sfârşind cursul studiilor la Roma, a plecat spre a'şi completa învăţătura literelor la Atena. Aici, ca şi la Roma, el avu profesori renumiţi: a urmat cursurile filosofiei lui Epicur şi cursurile ce predau în Academie urmaşii lui Carneade şi ai lui Arcesilas. Horaţiu avu de colegi şi amici o mulţime de notabilităţi ai epocii sale.
Fiul lui Cicero i'a fost camarad. Pe când îşi sfârşea studiile la Atena, Horaţiu făcu cunoştinţă cu Brutus, se împrieteni cu el şi curând se înrolă sub steagurile sale. La bătălia de pe câmpiile Philippelor (anul 42 î.Hr.), unde Antonius şi Octavian răzbunară moartea lui Iulius Cezar şi unde Brutus şi Cassius, trădătorii acestui mare roman şi mare imperator, se sinuciseră, Horaţiu se afla tribun al unei legiuni. El nu era fricos, dar oroarea cauzei ce servea îl făcu, pe semne, să cugete, să lepede arma şi să fugă, ''relicta non bene parmula”, când văzu ruşinea conjuraţilor, când auzi – poate – la Sardes pe Brutus zicând cu căinţă lui Cassius:
''mai bine'l lăsam pe Cezar să trăiască... el n'a făcut rău nimănui”.
Horaţiu renunţă dar pe veci la meseria armelor şi se întoarse la Roma, unde'l găsi pe tatăl său mort şi averea sa confiscată. Horaţiu se împacă cu biruitorul, care'i amnistiase pe toţi şi se dete studiilor şi poeziei. Cultivând muzele şi trăind în relaţie cu tot ce era mai distins la Roma, el deveni prieten intim al lui Varius, al lui Virgilius, al lui Maecenas, al lui Agrippa, al lui Pollion, al Pisonilor, al lui Tibul: ''nostrorum sermonum candide judex” şi căpătă protecţia şi iubirea lui Augustus. Horaţiu era acum în vârstă de 26 de ani. Împăratul Augustus îi oferi lui Horaţiu să fie secretarul său intim, însă el refuză, preferând să rămână neatârnat. Cu toate acestea, muza lui Horaţiu a avut de multe ori influenţa asupra cugetărilor lui August.
Într'o zi, Iulius Cezar, văzând căderea morală a Romei, sediţiunile nesfârşite, conspiraţiile după care câţiva ambiţioşi, armaţi cu trădarea sau cu asasinatul, dispuneau singuri de destinele Imperiului, se gândise a strămuta capitala la Troia, străbuna Romei, ''Aeneadum Genitrix”.
După asasinarea lui Iulius Cezar, împăratul Augustus, ca să scape imperiul de vijeliile şi anarhia unei capitale corupte, nestatornice şi sediţioase, reveni la ideile lui Cezar şi pregătea ordine pentru a se reconstrui Troia şi a se muta acolo capitala lumii. Atunci interveni Horaţiu, conjurandu'l pe împărat să renunţe la hotărârea sa. Augustus se înduplecă.
Întrunind în jurul său pe bărbaţii cei mai eminenţi ai epocii sale, Horaţiu îşi petrecu viaţa în pace la frumoasa sa locuinţă de la Tibur sau Savina, sub acea domnie de vitejie, de înaltă politică, de lumină, de eleganţă şi de bun gust. După moartea binefăcătorului său, Maecenas, Horaţiu nu mai ieşi din casă şi muri de mâhnire după 20 de zile, la 27 noiembrie, 9 ani înainte de Cristos. El n'a mai putut trăi în urma amicului sau, care şi în ultimele sale momente îi scria lui Augustus:
''Horatii Flacci, ut mei, esto memor!''.
El îl lăsă moştenitor pe Augustus şi fu îngropat la Roma, pe muntele Esquilin.
Viaţa şi relaţiile lui Horaţiu se petrecură deci, între anii 65-9 î.Hr. În această epocă, care cuprinde aproape 60 de ani din istoria activă şi vijelioasă a poporului roman, s'au întâmplat multe lucruri memorabile. Mai întâi, sediţiunea lui Catilina şi a șleahtei sale, cu toate relele, ale căror rezultate se simţeau încă în zilele lui Horaţiu. Poate că despre daci Horaţiu o mai auzea vorbind pe iubita sa Chloe, care era tracă, cine ştie de nu chiar dacă:
''Me nunc Thressa Chloe regit,
Dulces docta modos et citharae sciens,
Pro qua non metuam mori,
Si parcent animae fata superstiti''.
Poate că erau dacice sau getice unele din cântecele ce această frumoasă copiliţă a Dunării sau a Balcanilor le cânta lui Horaţiu cu dulcea ei voce, întovărășindu'le cu citara, instrument străvechi şi naţional al geţilor, precum şi fluierul, după cum ne încredinţează istoricul Teopomp, autor care a scris, 358 î.Hr., istoria dacilor şi a geţilor.
Când Augustus se pregătea să plece contra Britaniei şi a Arabiei, Horaţiu se adresă ''Fortunei” (ad Fortunam Antiatem): ''pe tine – zice - te imploră cruzii daci, sciţii rătăcitori, oraşele, naţiunile, mamele regilor barbari, de tine se tem tiranii îmbrăcaţi în purpură''.
Altădată Horaţiu îi îndemna pe oaspeţii săi să şadă culcaţi pe coate şi să petreacă în linişte, căci numai tracii, după ce au băut, se iau la bătaie cu paharele.
Adresându'se într'o zi amicului sau Maecenas, Horaţiu îi zice că el, poetul, nu va muri, ci se va metamorfoza în lebădă:
''nu – zice el - eu nu voi muri, eu născut din părinţi obscuri, mă voi metamorfoza în lebădă, voi vizita Bosforul, Getulia, pe hyperborei, pe locuitorii Colchidei şi pe dacii care se tem de cohorta marsică: toţi vor cunoaşte cânturile mele. Horaţiu le mulţumeşte Muzelor pentru protecţia ce i'au dat, le atribuie scăparea sa de multe nevoi şi zice că, cu ajutorul lor, i'ar putea vizita fără primejdii pe neospitalierii bretoni, pe concanii care beau sânge de cal, pe geloni şi chiar ''fluviul scitic” (Dunărea), ''Scythicum amnem."
În oda sa către romani (Ad Romanos) plânge starea de cădere a Romei, impietatea şi corupţia ei; apoi, amintind nenorocirile războaielor civile:
''Pe când Roma - zice Horaţiu - se îndeletniceşte cu dezbinările sale, ea cade izbită de daci şi de etiopieni, căci o înving unii cu flota lor, ceilalţi cu săgeţile lor şi mai teribile încă.''
După învingerea geților, Horaţiu vesel adresează felicitări amicului său Maecenas:
''de acum – îi zice - goneşte orice îngrijire din gândul tău despre destinele Romei, căci Cotiso şi geții îşi dezarmează arcurile şi se retrag de la hotarele noastre”.
Vorbind despre relele Romei, în oda sa ''In avaros”, Horaţiu exclamă:
''Mai fericiţi sunt sălbaticii sciţi, care duc în carele lor o locuinţă vagabundă, mai fericiţi sunt geţii, cu moravurile lor rustice; la ei o moşie nehotărnicită produce recolte paşnice şi toate darurile lui Ceres, ei cultivă numai un an acelaşi pământ.''
Horaţiu lăuda victoriile lui Drusus şi a lui Tiberius contra geților şi, adresându'se către Augustus, îi zice că cantabrii, mezii, indienii, geții admiră geniul său, că Nilul şi Istrul recunosc acum puterea romanilor:
''De acum nici popoarele care beau din apele profunde ale Dunării, nici geţii, nici serii, nici perşii necredincioşi, nici vecinii fluviului Tanais (Don) nu vor mai rupe decretele lui Cezar.''
Augustus celebra ''serbarea seculară'' (an. Rom. 737).
Pentru a cincea oară romanii asistau la acest impozant spectacol. Acea serbare se ţinea la fiecare 110 ani din ordinul Sibilei şi dura trei zile. În a treia zi, un cor de 54 de flăcăi şi 54 de fete executa în templul lui Apollo, pe muntele Palatin, un imn în onoarea lui Apollo şi a surorii sale Diana. Horaţiu compuse imnul pentru ''serbarea seculară” din zilele lui Augustus.
La sfârşitul imnului, ambele coruri de flăcăi şi de fete întrunesc cântul lor, înălţând laude lui Febus pentru că mezii se tem acum de albele securi ale romanilor, că geții şi indienii, odinioară atât de superbi, stau în vorbă de împăcare, ''responsa petunt”.
Când August închide templul lui Ianus, Horaţiu încheie preocupările sale despre geți prin ''Carmen seculare.''
Viitorul însă râdea şi de ''Carmen seculare” şi de veseliile pripite ale lui Horaţiu; nu mult, şi Roma era să devină tributară geților; nu mult, şi un Domitian era să fugă ruşinat în faţa viteazului Decebal, până când geniul lui Cezar şi al lui Augustus, prin braţul marelui Traian, să răzbune Roma, umilită de domni stupizi şi de oameni cu gura mare, dar cu inimă de pitici, odor fatal al epocilor de decadenţă şi de ruşine. (Al. Papadopol-Calimah, istoric)
Foto: Quintus Horatius Flaccus
Răspunde cu citat
Marcaje