Din învăţăturile Sfântului Părinte Arsenie Boca

[Adrian Pop]

UN GRĂUNTE DE CREDINŢĂ
"Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El"

Religia se întemeiază pe grăuntele de credinţă. Credinţa e factorul sau datul pe care am clădit sau nu mântuirea. Cu credinţă cât un grăunte de muştar se dau ca posibile fapte mai presus de obişnuit. Dar de vreme ce faptele acestea nu se văd, se poate deduce slaba noastră religie, - căci „religie" înseamnă legătura omului cu Dumnezeu. Noi, necredincioşii, aşteptăm să avem o religie raţională;aşteptăm să-L cunoaştem cu măsurile noastre, ca apoi să-i acordăm creditul sau credinţa. Raţiunea - s-a văzut - nu poate conferi omului certitudinea aceasta, -deşi la obârşiile încercărilor ei, tot o credinţă o determină. De aceea scade credinţa.Iisus, - răspunzând odată ucenicilor Săi, care-I „cereau mai multă credinţă" -, le-a spus: să înceapă prin a crede că o au şi vor sfârşi prin a o avea de fapt. Atunci şi lemnele „v-ar asculta". E drept că nu e în natura omului - aşa cum a mai rămas - ca să mute munţii numai cu cuvântul (îi mută uneori cu munca), dar extraordinarul e cu putinţă lui Dumnezeu. „Aveţi credinţă în Dumnezeu ! că oricine nu se va îndoi în inima sa, ci va crede că ce va zice se va face, fi-va orice lucru va zice. De aceea, zic vouă: orice cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi luat, şi le veţi avea" (Marcu 11,21-24).Aceasta e credinţa cât un grăunte de muştar. Aceasta ne-ar da să bănuim că, la temperaturile la care se alege aurul fiinţei noastre de zgura acestei fiinţe, înfirea noastră apare modul divin de a fi, de-a voi şi de-a gândi. Se ştie că gândirea lui Dumnezeu şi voinţa Lui e creatoare a realităţii. Credinciosul în Dumnezeu depăşeşte limitele omului de rând, care e creator numai în ordinea conceptelor şi a fanteziei, şi intervine, ca Dumnezeu, în ordinea realului.Grăuntele de credinţă e de fapt grăuntele de comuniune în care suntem cu Dumnezeu. E acelaşi grăunte numit pe alocuri de Iisus: comoară îngropată în ţarină, mărgăritar de mult preţ, sămânţa căzută în pământ bun, aluatul care dospeşte toată frământătura, împărăţia Cerurilor ascunsă înlăuntrul nostru, etc.- cu un cuvânt, e locuire mai presus de cuvânt a lui Dumnezeu în firea omenească. Această locuire în om a Sfintei Treimi, într-o nevăzută Chenoză, e vădită de semnele inevitabile ale botezului şi ale credinţei: ...„Propoveduiţi Evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi se va boteza se va mântui; cine nu va crede, se va osândi. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu demoni vor scoate, în limbi nouă vor grăi, şerpi vor lua în mână, şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma; peste cei bolnavi mâinile-şi vor pune şi se vor face sănătoşi" (Marcu 16,15-18).Prin urmare, o credinţă în numele Evangheliei propoveduite, în numele Botezului primit, credinţă din credinţă, credinţă din Duhul Sfânt, credinţă din Iisus,credinţă în Dumnezeu !
Credinţa la măsura de fapte nu creşte decât din fapte la măsura credinţei. Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.
Dumnezeu ne cere viaţa şi conducerea ei potrivit Evangheliei. Aceasta-i minunea care se cere de la noi. Celelalte le face El. Deci, dacă e aşa, de ce aşa de puţină credinţă se vede pe pământ ?- Mai întâi nu ştim sigur dacă e chiar puţină. Provocările o vor arăta-o. Din înmulţirea necredinţei se poate deduce provocarea credinţei. O explicaţie ar fică puţine vieţi i se predau lui Dumnezeu; puţini oameni îi acordă lui Iisus stăpânirea absolută peste viaţa lor; - şi nu opriţi de frica opreliştilor, ci opriţi de înşelăciunea amăgitoare a iubirii de sine, care creşte ca o pălămidă în aria vieţii.Credinţa e un risc: „împotriva" raţiunii, „împotriva" vieţii, „împotriva" limitelor omeneşti. Câteodată şi împotriva „normalului". De aceea sfinţii se şi fereau de aface minuni, deşi în multe cazuri erau doar dovada iubirii de oameni şi alinareasuferinţei omeneşti. Suferinţa, până la un loc, e normală naturii omeneşti. E un factor de purificare. Dar, ca unii ce trăiau în credinţă (nu numai vorbeau despre credinţă - ca noi), sfinţii, ne-au dezvelit taina grăuntelui de muştar: Cât asculţi tu de Dumnezeu, atâta ascultă şi Dumnezeu de tine. De cine ascultă deDumnezeu, ascultă şi munţii şi fiarele şi ascultă şi toată natura.

[Adrian Pop]

Parintele Arsenie Boca:
Lupta mantuirii

Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de oameni.
Căci au zis Părinţii de demult cuvântul acesta: cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească; pentru că omul, care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul. Pe aceştia îi arată ca atare toţi Sfinţii Părinţi.
Prin “lume” se înţelege categoria păcatului, adică turma oamenilor necredincioşi, cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul. E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine. Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase. “Lumea” e veacul viclean, placul oamenilor şi slava deşartă. Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei. De aceea avem poruncă: “Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl”.
Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. Cu arătarea răbdării suntem datori în primul rând pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu sau la ostenelele mântuirii, făceam şi noi ale lumii, umblând în fărădelegi şi chinuind pe alţii, şi astfel ne-am băgat datori; deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Aşa trebuie să plătim acum cu durere cele ce le-am făcut odinioară cu plăcere.
Gândul acesta iată cum îl exprimă Sf. Maxim Mărturisitorul, definind virtutea răbdării: “A sta neclintit în împrejurări aspre şi a răbda relele; a aştepta sfârşitul ispitirii şi a nu da drumul iuţimii la întâmplare; a nu vorbi neînţelept, nici a gândi ceva din cele ce nu se cuvin unui închinător al lui Dumnezeu. Căci zice Scriptura: “Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare şi pe urma i se va răsplăti lui cu bucurie…”. Acestea sunt semnele răbdării, dar mai presus de acestea este a se socoti pe sine pricina încercării. Căci multe din cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă spre îndrumarea noastră, sau spre stingerea păcatelor trecute, sau spre îndreptarea neatenţiei prezente, sau spre ocolirea păcatelor viitoare. Cel ce socoteşte aşadar că pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se răzvrăteşte când e lovit – mai ales dacă e conştient de păcatul său – nici nu învinovăţeşte pe acela prin care i-a venit încercarea, căci fie prin acela fie prin altul, el a avut să bea paharul judecăţilor dumnezeieşti… Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă n-a venit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că e de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel, arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta”.
Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi.
Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea şi oricâte rele i-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au mare putere înaintea lui Dumnezeu, căci pentru ele biruie El în locul omului, întorcând spre bine cele pornite de la lume cu răutate. Stăruind în acestea te-ai făcut pricină de mântuire şi pentru fratele tău din lume. Rugăciunea nu judecă, ci se smereşte, aducându-ne aminte greşelile noastre, nu ale lumii. Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. Iar asupra smereniei vrăjmaşul nu poate nimic. Deci, făcând aşa, ori de câte ori întâmplarea o cere – dar şi când n-o cere – ajutat de Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a potrivnicului pe care ţi-o ridică în cale prin fraţii tăi din lume, care sunt mai slabi de înger. Cine are darul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit, în vremea de luptă – dacă luptă după lege, iar legea este dragostea – poate vedea lucruri minunate, întoarceri neaşteptate la Dumnezeu.
Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu: pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte. Dacă pe cel ce se sălbăticeşte asupra ta, din pricina întunecimii sale, îl ştie Dumnezeu că se va mântui, mântuirea lui o va face şi cu ajutorul tău, prin aceea că-ţi dă darul răbdării, al iertării din inimă şi al rugăciunii. Astfel pentru smerenia ta îl va birui Dumnezeu şi va alunga duhul protivnic dintr-însul. Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea după Dumnezeu, răutatea lui va creşte şi se va sălbătici cu totul împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu. Prin urmare, nicidecum să nu uităm că ostaşi ai lui Dumnezeu suntem. Deci fii destoinic, suflete, ştiind cui crezi, cu ale cui arme baţi război, cine îţi ajută, – ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscusinţa ta.
De aceea au zis Părinţii, că pricina mântuirii este aproapele. Cei ce biruie lumea nu sunt nicidecum o adunare de neputincioşi, o turmă de inactivi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ei sunt ostaşii împăratului, care prin răbdarea Crucii a biruit nu numai lumea, ci şi toată stăpânia morţii. Mântuirea e cununa acestei biruinţe. Iar despre nevoinţa care dovedeşte răbdarea şi credinţa sfinţilor, putem spune că e singura cale îngăduită şi în stare să mistuie puterea răului şi să o facă fără rost şi fără vlagă în lume.

[Adrian Pop]

Eram cu Părintele Arsenie şi l-am întrebat:
”Ce să facem Părinte, că acum este foarte rău”.
Părintele zice: “Va veni şi mai rău”.
Zic: “Parcă toate sunt otrăvite. Nici nu ne mai vine să mâncăm”.
“Mă, face-ţi semnul sfintei cruci pe tot ce mâncaţi: apă, ceai, cafea, prăjitură, fructe, băutură, mâncare, pâine. De ar fi dat chiar şi cu otravă, Sfânta Cruce anulează tot ce este otrăvit”.

[Adrian Pop]

[Adrian Pop]

[Adrian Pop]

[Adrian Pop]

[Adrian Pop]

[Adrian Pop]

SFATUL DIN IAD

Intr-o carte veche, din Sfantul Munte, un duhovnic iscusit in poveţe a lăsat inchisă intr-o intamplare invăţătura aceasta.
“Un preot, cu frica lui Dumnezeu şi grija păstoriţilor săi, se ostenea zi de zi prin toate mijloacele ce-i stăteau in putinţă, să intoarcă pe cei rătăciţi din calea pierzaniei şi sa-i intărească in cuvantul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, vedea cu durere că ostenelile sale răman fără roadă. Credincioşii săi lepădară numai făţărnicia; incolo, putrezeau in aceleaşi păcate, cum ii găsise. Zadarnică era slujba, zadarnice predicile, zadarnice sfaturile zilnice, zadarnice sfaturile date la spovedanie. Nimic nu-i clintea din noroiul păcatelor. Ce să facă bietul preot? Cum să-i indrepte? Căci se inflăcăra pentru lucrul lui Dumnezeu, ştiindu-se chezaş pentru sufletele lor şi se frămanta zi şi noapte, cerand de la Dumnezeu să-i arate, pentru ce nu poate să-i atragă la mantuire?
Intr-o sambătă seara, după vecernie, stătea amărat pe-o piatră din grădină, covarşit de grija datoriei sale preoţeşti şi mahnit amarnic de truda-i fară roadă. Cum sta aşa, pierdut in ganduri grele, iată că Dumnezeu ii deschise ochii necăjitului său suflet, asupra unei vedenii infricoşate: o gloată de arapi, negri ca tăciunele, i se arătară ca un nor intunecat de duhuri necurate. Era un divan al diavolilor in frunte cu Satana, marele şi incruntatul tartor al lor. Deodată, din mijlocul divanului un glas diavolesc zbieră de clocoti văzduhul:
- Voi, drăceştilor gloate, sfatuiţi-vă, născociţi cu mintea voastră meşteră in viclenii, şi să-mi spuneţi: cum aţi putea voi mai uşor şi mai sigur inşela pe oameni, ca să umplem cu ei impărăţia beznei şi pantecele flămand al iadului?
La această poruncă a tartorului celui mare, gloatele intunecate ale incornoraţilor, intrară in putoarea diavoleştilor sfatuiri. Nu trecu mult şi din mulţimea aprinsă de sfat ieşi inaintea Satanei o căpetenie, lucind ca păcura, şi zise:
- Intunecimea ta, să furişăm in mintea oamenilor gandul drăcesc că nu este Dumnezeu; astfel, neavand de cine să se teamă, uşor ne vor cădea in gheare, vor face numai ceea ce vrem noi şi vom umple iadul cu ei.
Ascultandu-l, Satana chibzui şi apoi răspunse:
- Cu minciuna asta prea puţini vom putea prinde in undiţă; pentru că lucrurile Celui de sus: cerul şi pămantul şi toate cate le impodobesc mărturisesc slava Lui şi toate dovedesc că El este. Să vie altul, cu o născocire mai vicleană.
Atunci din gloatele intunerecului, ieşi o altă căpetenie incornorată şi zise:
- Intunecimea ta, părerea mea e să le spunem oamenilor că, chiar dacă ar fi Dumnezeu, dar după moarte nu este suflet şi nu este judecată, şi, prin urmare, nici răsplată sau pedeapsă. Să le spunem că nu e nici rai nici iad şi, prin urmare sunt slobozi să mănance, să bea şi să-şi facă toate poftele trupului şi ale inimii, căci, ca maine vor muri şi după moarte nu mai e nimic şi o să le pară rău că nu şi-au făcut toate gusturile cat au fost in putere.
Satana ii cumpăni vorbele, apoi ii zise:
- Nici cu vicleşugul acesta nu vom putea caştiga prea mulţi: căci printre oameni sunt unii răsăriţi la minte, care ştiu că este Dumnezeu şi că in dreapta Lui stă răsplata sau pedeapsa după fapte. Şi apoi mulţi ştiu că sufletul dăinuieşte şi după moarte şi va merge la judecata cea de pe urmă, după cum ii invaţă Scripturile. Cu vicleşugul acesta ne pică şi nouă ceva in gheare, dar mare lucru nu. Eu vreau oameni mulţi, ca nisipul mării, să-i inchid ca pe o turmă de proşti in toate peşterile iadului! răcni Satana şi tranti odată din copită aşa de tare, că toată droaia dracilor sughiţă de groază.
Atunci din mulţime se rupse o altă căpetenie şi, sprijinindu-se ţanţoş in coadă, duhni următoarea propunere:
- Prea intunecate jupane şi tată al minciunii, lăudată să fie grija ta de-a umple iadul nostru cu proştii şi destrăbălaţii pămantului! Am ascultat cu luare aminte vicleşugurile tovarăşilor noştri despre pierzarea oamenilor, aşa de scumpă nouă, tuturor dracilor tăi, şi, văzand că ele nu sunt pe placul intunecimii tale, am născocit la randul meu un vicleşug şi mai mare: de ce să nu lăudăm pe oameni pentru credinţa in Dumnezeu, in nemurirea sufletului, in judecata de apoi şi in răsplata după fapte? De ce să nu le spunem şi noi că este un rai şi un iad, care dăinuiesc in veacul veacului? Dar, după ce le vom spune toate acestea – pe care ei le ştiu prea bine – să le şoptim la ureche, o dată, de două ori, de mii de ori: nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni! Mai e vreme destulă. Trăiţi mai intai după cum vă vine pofta. Pocăinţa lăsaţi-o mai la urmă! Nu vă grăbiţi!
Ascultandu-l, ochii Satanei fulgerară de bucurie drăcească. El se ridică trufaş de pe jilţul de flăcări ca smoala şi, bătand cu laba pe umeri pe diavolul care născocise acest vicleşug, glasul lui tună o dată, de se cutremură tot intunerecul iadului.
- Voi, duhuri puturoase ale impărăţiei mele, ca gandul risipiţi-vă pe faţa pămantului şi, ca o otravă dulce, strecuraţi in urechile oamenilor şoapta cu adevărat după numele nostru: “Nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni, nici cu spovedania adevărată. Mai e vreme destulă: maine, poimaine, la bătraneţe. Pană atunci, faceţi-vă datoria către Dumnezeu şi suflet numai aşa, de ochii lumii. Vedeţi-vă mai intai de grijile pămanteşti, aşa ca şi pană acum. Pentru pocăinţa adevărată mai aveţi vreme, că doar n-o să muriţi chiar maine!”
Şi, la porunca Satanei, duhurile iadului se imprăştiară cu iuţeala gandului pe faţa pămantului, să amăgească pe zăbavnicii oameni in minciuna pierzării, cu amanarea pocăinţei pe maine, pe poimaine, la bătraneţe…
Vedenia se stinse, şi preotul, trudit de soarta credincioşilor săi, inţelese, in sfarşit, pricina zăbavei lor de a se hotări să se mantuiască cu adevărat. De formă şi de ochii lumii, ei işi indeplineau datoriile creştineşti, dar, vrăjiţi de şoapta ademenitoare a viclenilor, găseau că sfaturile părintelui sunt bune mai mult pentru cei bătrani. Cat despre ei inşişi mai au vreme destulă: maine, poimaine, la bătraneţe… “.
Iată sfatul de primejdie care-i incalceşte pe oameni in rele şi-i bagă in toate necazurile şi in tot intunerecul, iar maine, poimaine, ca nişte storşi de vlagă, nu mai sunt buni de nimic. Dumnezeu iartă neştiinţa, dar viclenia ba. Iar omul cu socoteală vicleană e acela care-şi dă cu voia toată tinereţea dracilor, rămanand ca lui Dumnezeu să-I dea o bătraneţe distrusă. Nu-i va fi zvarlită şi bătraneţea laolaltă cu tineretea?

Parintele Arsenie Boca, “Cararea Imparatiei”

[Adrian Pop]