Din învăţăturile Sfântului Părinte Arsenie Boca

[Adrian Pop]

[Adrian Pop]

PĂRINTELE ARSENIE BOCA: LUPTA DUPĂ LEGE (I)

„Cei ce nu urmăresc în viaţa aceasta nimic mai mult decât să fie fericiţi în lume şi tihniţi în trup, aceştia n-au război cu diavolul: pe aceştia îi are fără de război. Căci câtă vreme umblă după tihneală şi fericire deşartă, n-au să se trezească din vraja vrăjmaşă, care-i ţine bine încleştaţi în lumea aceasta sensibilă, prin care-i duce pe nebăgate de seamă la pierzare sigură. De aceea a zis un sfânt părinte că cea mai primejdioasă temniţă e aceea în care te simţi bine: nu vei ieşi din ea niciodată.


Războiul începe abia cu cei ce vor să-şi refacă fericirea Raiului pierdut, strădanie pentru care învaţă să se desprindă pe rând din toată tihneala şi slava deşartă a vieţii acesteia. Şi începe aşa:
Toate patimile sau lucrările împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subţire a făpturii noastre nevăzute. Aici vine un chip sau un gând al lumii acesteia şi stă ca o momeală. Iar mintea, dacă e neînvăţată sau neprevenită despre lucrătura străină, ca un miel neştiutor, vede lupul şi se duce la el, crezând că e oaie. Iar dacă lupul mai e şi viclean, se îmbracă în piele de oaie şi bietul miel, neavând mirosul oii cercat, tot de-a zburda se duce în colţii lupului flămând.



Prima întâlnire între minte şi diavol e la linia momelii, pe care o flutură el în văzul minţii. Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmaşul stăruie cu ea, o arată mai sclipitoare, ca să o facă iubită minţii.
Aceasta e a doua înaintare a războiului, sau asupreala. Dacă la asupreală a izbutit să fure mintea cu momeala şi să o facă să vorbească împreună, avem înaintarea la unire.
Mintea însă se trezeşte că a fost furată de gând străin şi că se află în altceva, decât în ceea ce-i era dat după fire; iar când îşi dă seama de ea însăşi şi de cele în care se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. Se va învoi mintea să meargă după momeală mai departe, sau se va întoarce de la dânsa? Aici e lupta, şi clipele sunt scumpe; şi de cele mai multe ori viaţa întreagă a unuia sau a mulţime de inşi atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe. Dacă întârziem să ne luptăm, se poate întâmpla ca fără veste să fim învăluiţi la minte din partea poftei sau a iuţimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmaşul aprinderea sa. Prin urmare, ostaş al lui Hristos, lupta trebuie dată grabnic şi după lege.





Iată cum descrie Sf. Marcu Ascetul iscarea războiului nevăzut: „Momeala aruncată de Satana este arătarea unui lucru rău în forma exclusivă a unui gând. Ea foloseşte puţinătatea credinţei noastre ca prilej să se apropie de mintea noastră. Căci dacă am primit porunca să nu ne îngrijim de nimic, ci să păzim cu toată străjuirea inima noastră şi să căutăm împărăţia Cerurilor din lăuntrul nostru, îndată ce se depărtează mintea de inimă şi de căutarea amintită, dă loc momelii diavolului şi se face în stare să primească şoapta lui cea rea. Dar nici atunci nu are diavolul puterea să stârnească gândurile noastre cu forţa, pentru că dacă ar fi aşa nu ne-ar cruţa şi ne-ar aduce cu sila orice gând şi nu ne-ar îngădui să cugetăm la nimic bun. El are numai puterea să ne arate în forma exclusivă a unui gând, la prima lui răsărire, înţelesuri păcătoase, spre a ispiti lăuntrul nostru, dându-i prilej să încline fie spre ceea ce vrea el, fie spre porunca lui Dumnezeu, întrucât acestea se împotrivesc întreolaltă. Astfel dacă-1 iubim, ne mişcăm îndată gândurile noastre spre lucrul arătat şi cugetarea noastră începe să se ocupe în chip pătimaş cu el: dacă însă îl urâm, nu putem zăbovi, ci urâm şi momeala însăşi. Iar dacă momeala stăruie chiar când e urâtă (căci se întâmplă şi acest lucru) aceasta nu e din pricina unei alipiri proaspete, ci pentru că s-a întărit printr-o veche obişnuinţă. De aceea rămâne neclintită pe loc, ca gând simplu, fiind împiedecată de neplăcerea inimii să progreseze la o cugetare dezvoltată şi la patimă. Căci arătarea aceasta izolată, fiind urâtă de cel ce e atent la sine însuşi, nu are putere să târâie cu sila mintea în învălmăşagul pătimaş de gânduri, decât numai prin împătimirea inimii după plăceri. Aşadar, de vom lepăda cu totul împătimirea după plăceri, nu vom mai putea fi vătămaţi nici de apariţia gândului simplu al vechilor obişnuinţe, iar conştiinţa nu va mai avea îndoieli în ce priveşte siguranţa celor viitoare. Căci cunoscând mintea împotrivirea trândavă a acestei obişnuinţe şi mărturisind lui Dumnezeu vechea pricină, îndată e înlăturată şi această ispită.




Şi iarăşi va avea mintea putere să vegheze asupra inimii şi să o păzească cu toată străjuirea, încercând să pătrundă în cele mai dinlăuntru şi mai netulburate cămări ale ei, unde nu sunt vânturi de-ale gândurilor rele - care împing cu sila şi sufletul şi trupul în prăpăstiile voluptăţii şi le aruncă în fântânile de smoală - şi nici vreo cale largă şi încăpătoare, pardosită cu cuvinte şi cu chipuri de ale înţelepciunii lumeşti, care să vrăjească pe cei ce pornesc pe ea, oricât de înţelepţi ar fi. Căinările acestea curate, care sunt cele mai de dinlăuntrul sufletului, şi care sunt casa lui Hristos, nu primesc nimic din lucrurile goale ale veacului acesta, fie că sunt raţionale, fie că sunt neraţionale, fără numai pe acestea trei, pe care le-a numit apostolul: credinţa, nădejdea şi dragostea."


Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

[Adrian Pop]

Arsenie Boca - Sfantul Ardealului

15 iunie

http://vlad-mihai.blogspot.ro/2013/0...pa-lege-i.html





Îmi place · · Distribuie

[Adrian Pop]

Arsenie BOCA Sfantul Ardealului a distribuit o fotografie postată de Sfantul Ardealului - Pr.Arsenie Boca.



Arsenie Boca-fragment din "Cararea Imparatiei"

CEI CE N-AU NECAZURI

Nouă, toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu.
El numai le îngăduie şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii însă
tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu părăsirea lui
Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea ştim că Dumnezeu
are grijă de noi, dacă vom avea necazuri. Fiind atotbun şi atotînţelept,
ne poartă de grijă şi ne spală, cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori
pricepem acum, ori vom înţelege pe urmă. Căci: "Dumnezeu este
îndelung răbdător şi mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă"
1
. El
aşteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăinţa de bunăvoie sau
nu; învăţăm din necazurile altora sau aşteptăm să ne spargem şi noi
capul de ele, ca şi ei?
Dumnezeu vrea să ajute pe toţi, dar nu toţi primesc purtarea Sa
de grijă. Aşa se face că sunt oameni păcătoşi care n-au necazuri. Pe
aceştia i-a lepădat Dumnezeu. Căci ştiindu-le firea, precum că nu au
leac şi nu pricep nimic din ocârmuirea Sa, îi lasă în păcatele lor.
Aceştia sunt cei de care zice David că: "N-au nici o suferinţă până la
moarte şi sunt plini de sănătate; cu oamenii la ostenele nu iau parte şi
nu sunt supuşi la bătăi ca ceilalţi oameni. Râd de toată lumea şi grăiesc
de sus. Iată, necredincioşii huzuresc în lumea aceasta şi-şi adună
bogăţii". Aşa încât mulţi din neştiinţă: "Râvnesc soarta (pământească
a) necredincioşilor, văzând propăşirea păcătoşilor"; dar când înţeleg
"sfârşitul păcătoşilor" - iar aceasta le vine numai când intră la "Altarul
Domnului" - abia atunci nedumerirea li se împrăştie. Căci la Altarul
Domnului, unde: "se află ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii"
, în Iisus Hristos adică, ei află că: "Pentru vicleşugul lor
îi pune Dumnezeu pe căi alunecoase şi-i lasă să cadă în prăpastie şi
ajung la pustiire"
2
.
Nu fericiţi, aşadar, pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta.
Căci, cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-l înţeleagă căile, nu le
mai rânduieşte o îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osânda
în cealaltă. Iată de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar şi când osândeşte la iad tot milostiv se dovedeşte şi ca un mai-nainte ştiutor din
veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva păcatelor lor, căci
mândria lor cea peste măsură de mare nu rabdă nicidecum umilirea
încercărilor. Dimpotrivă, încercarea lui Dumnezeu de a-i spăla prin
necazurile cele fără de voie, lor li s-ar întoarce tocmai pe dos. Căci ei,
iubind mai tare mândria şi slava deşartă a vieţii acesteia, decât
smerenia şi supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebună a minţii lor îi
aruncă în deznădejde, din care fac cel mai mare şi mai de pe urmă
păcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori toate celelalte păcate, ce le-ar putea face omul, adunate la un loc, sunt mai mici
decât acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de înţelegere
pentru mulţimea neputinţei lor, nu-i bagă Dumnezeu în cuptorul
smereniei, că nu rabdă neghina o probă ca aceasta, ci vor merge în
osândă, dar nu în osânda cea mai mare, ca ucigaşii de sine. "Deci dacă
cineva, păcătuind în chip vădit şi nepocăindu-se, n-a pătimit nimic
până la moarte, socoteşte că judecata lui va fi fără milă acolo."
3

[Adrian Pop]

[Adrian Pop]

[Adrian Pop]

[Adrian Pop]

[Adrian Pop]

[Adrian Pop]