Discursul Căpitanului

[Adrian Pop]

Discursul Căpitanului

Publicat de Ion Coja in Legionarii în eternitate pe 30.04.2013 | 10 comentarii
DISCURSUL LA MESAJ, ţinut de Şeful legiunii în Parlamentul Ţării. (După Mon. Of. din 3 Decembrie 1931).
D-l deputat Corneliu Zelea-Codreanu are cuvîntul:
D-le preşedinte, d-lor deputaţi, eu sunt cel mai tînăr dintre d-voastră, şi reprezint o mişcare tinerească. M-am ridicat aici prin propriile mele puteri, fără ajutorul şi sprijinul nimănui. Cred că actualii conducători ai României Mari se vor obosi să mă asculte şi pe mine, ca unul care sunt exponent al generaţiei tinere, generaţie sbuciumată, generaţie despre care s-au vorbit atîtea, generaţie martirizată, aş putea spune: răstignită. Cred că este bine ca Onorata Cameră să aibă puţină bunăvoinţă a ne asculta şi pe noi, deoarece socotesc că este bine ca astăzi conducătorii să ştie care este sbuciumul, care sunt părerile, care este orientarea politică a generaţiei care, cu voia sau fără voia d-voastră, trebuie să vă urmeze mîine pe aceste bănci.
În orice caz ţin să afirm de la început, că noi nu suntem o generaţie aşa cum ne cunoaşteţi d-voastră dintr-o anumită presă. Noi nu urmărim decît să ne apărăm Patria sacră, Patria ameninţată de viscolul furtunei, Patria părinţilor noştri şi cuibul cald al acelora care vin după noi. Şi ca să fixez punctele cardinale, în scurt, voi spune: nu este nici o generaţie imorală, nu este nici una fără Dumnezeu, nici una republicană sau antiregală. Fixez aceste puncte în: Dumnezeu, Patrie, Rege, Familie, Proprietate şi Armată,care să garanteze existenţa Statului Român.
D. V. G. Ispir: Pentru aceasta puteţi fi alături de noi.
D. Corneliu Zelea-Codreanu: D-lor deputaţi generaţia aceasta a noastră trece ca o generaţie antisemită. Aş dori să ştiţi că nu amvenit să strig: jos jidanii, după cum cred că n-a făcut nimeni. Am observat însă un singur lucru, că de cîte ori s-a pus aici problema naţionalismului românesc, d-voastră aţi privit-o şi aţi primit-o cu ilaritate şi aţi transformat-o, dintr-o problemă care este de un tragic fără pereche, într-o chestiune comică.
D.V.G.Ispir: Cel puţin pentru această parte a Camerei, acest lucru nu este exact.
D. Corneliu Zelea-Codreanu: Eu, d-lor, am să pun această problemă în cîteva linii, pentru că sunt şeful unei mici grupări şi trebuie să-mi desvolt punctele mele de vedere.
Am fost în Maramureş, în Maramureşul care este leagănul descălecătorilor noştri, al Moldovenilor – Maramureşenii sunt străbunii lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, domnul Moldovei. Şi acolo, cu ocazia unui proces pe care l-am avut la Satu-Mare şi la care a asistat şi dl. prof. Cătuneanu, a venit un om bătrîn cu plete albe şi a făcut mărturie, în faţa instanţelor judecătoreşti, de cele ce vă spun acum: „Noi Maramureşenii, suntem de viţă boierească, şi la 1848, cînd eram copil au venit cei dintîi jidani la noi în comună“.
Şi aici fac o mică paranteză. Eu nu întrebuinţez cuvîntul de jidan, pentru ca să insult pe cineva. Eu le spun jidani, pentru că aşa cred eu că se numesc ei şi de altfel – mi se pare curios – este singura naţie care fuge de numele ei propriu, de numele pe care îl are.
Pentru mine această populaţie, pe pămîntul ţării mele – şi rog să mă creadă toată lumea – atunci cînd eu am conştiinţa fermă că o atacă şi că îşi caută loc pe propriul nostru teritoriu, pentru mine, vă rog să mă credeţi s-a deschis o luptă pe viaţă şi pe moarte, şi nu-mi arde să fac glume sau să insult pe cineva. Pentru mine este clar şi precis: inteligentă sau neinteligentă, parazitară sau neparazitară, morală sau imorală, această populaţie duşmană e aici pe pămîntul ţării. Şi eu înţeleg să lupt împotriva ei cu toate mijloacele pe care mi le va pune la dispoziţie mintea, legea şi dreptul meu românesc.
Ei bine d-lor, la 1848, au venit cei dintîi cinci jidani, pe care părinţii noştri, văzîndu-i rupţi şi flămînzi, de milă i-au lăsat să stea la marginea moşiilor noastre. Astăzi la 1930 noi am pierdut 60, din cei 62 munţi. Noi Românii mai avem numai 2 munţi, iar restul de 60 de munţi sunt în stăpînirea jidanilor. Astăzi, noi ne-am retras şi stăm sărmani şi fără pîine la marginea moşiilor lor“.
Ei bine, această situaţie din Maramureş se întinde şi în Bucovina; această situaţie se întinde şi în Moldova noastră unde bisericile se închid, unde altarele se dărîmă. Şi eu vă întreb pe dvs., pe toţi: Ce se alege de o naţie căreia i se dărîmă altarele?
Comerţul nostru a îngenunchiat. La noi, în Bîrladul străvechi, în Bîrladul care exporta mărfuri în Polonia sub Ştefan cel Mare, şi exporta din Cetatea Albă pînă la Constantinopole şi Alexandria, la noi a mai rămas un singur comerciant român de manufactură.
Ei bine, d-lor, nu se poate neglija această problemă şi nu se poate spune de nimeni că ea nu este problema dominantă a politicii României moderne. Cu noi se săvîrşeşte exact acelaşi lucru care s-a săvîrşit cu Pieile Roşii din America de Nord: Ne găsim în faţa unei invazii străine şi avem tot dreptul, şi avem şi datoria să ne apărăm Patria. Pe mine nu mă interesează cine vine, şi este – mi se pare lucru curios, că atunci cînd veneau duşmanii cu arma să ne fure pămîntul nostru, noi încremeneam cu toţii în tranşee, cu arma în mînă, iar astăzi cînd arma s-a schimbat în bani şi cînd aceştia sunt în stare cu banii lor să vină să ne cumpere ţara, atunci nu mai este nimeni la noi care să protesteze?
Iată d-lor cum se pune această problemă.
D-voastră ştiţi foarte bine că Pieile Roşii din America de Nord au dispărut încetul cu încetul în faţa năvălirii anglo-saxone. Astăzi toată Europa îi deplînge şi îi regretă pentru că au fost oameni de treabă, dar se zice: „ce să facem, au fost alţii mai tari“.
D-lor mă gîndesc cu groază că, la un moment dat, Europa va avea să ne plîngă şi pe noi şi pe urmaşii noştri.
Iar în ce priveşte tinerimea noastră sbuciumată, care după cum v-am spus a fost răstignită pentru această idee, căci eu vin aici după 2 ani de închisoare nedreaptă, ei bine, vă spun d-lor, ce doriţi d-voastră să facă aceşti tineri care au fost loviţi de toţi conducătorii de pînă acum? Doriţi să ne luăm într-o bună zi traista-n băţ şi să plecăm în altă ţară, pe alte meleaguri, ca să ne cîştigăm pîinea şi să găsim un refugiu de viaţă naţională liberă? Noi nu vă cerem prea mult. Nu vă cerem decît un singur lucru: să ne lăsaţi aici, pe acest pămînt, sub binecuvîntarea ciolanelor părinţilor noştri.
D-lor, îmi pare rău că în acest răspuns la Mesaj nu se vede absolut nimic pentru noi, nici măcar o licărire de speranţă şi nici o preocupare din partea conducătorilor acestei ţări asupra problemei expuse mai sus.
D-lor, voi trece de la această problemă şi voi reveni la o problemă de mare importanţă: problema mizeriei. Am adus în această cutie cîteva bucăţele de pîine care sunt din Maramureş şi din munţii judeţului Neamţ, pentru ca să vedeţi ce pîine mănîncă românul maramurăşan şi munteanul nostru. Astăzi, cînd lumea se plînge de supraproducţie de grîu, toţi atribuie criza faptului că grîul se vinde cu un leu kilogramul. Iată ce pîine mănîncă oamenii aceştia!
(D. deputat Corneliu Zelea Codreanu prezintă Adunării o bucată de pîine neagră).
Trebuie să ni se strîngă inima de durere şi cred că orice popor din Europa văzînd această imagine a mizeriei în care trăieşte neamul românesc, ar plînge de mila noastră. Am adus aceste bucăţi de pîine învelite şi puse în această elegantă cutie, înadins, ca să vedeţi în cîtă artificialitate şi în cîtă poleială de civilizaţie se îmbracă această mizerie românească. Eu o depun cu părere de rău pe banca ministerială şi aş ruga pe onoratul guvern să o aibă la dispoziţie, pentru ca oricui îi arde să facă glume pe spatele neamului românesc, mai întîi de toate să vadă ce mănîncă el.
D-lor, în faţa acestei mizerii, care cuprinde întreaga ţară, am să întreb: care este sistemul de apărare al guvernului contra acestui marş al mizeriei mereu crescînde? (…)
D-lor deputaţi, al treilea punct, în privinţa căruia voi spune cîteva cuvinte, este chestiunea partidelor şi chestiunea democraţiei.
D-lor deputaţi, aproape întreg obiectul principal în discuţiile la acest răspuns al Mesajului a fost: suntem contra desfiinţării partidelor sau pentru desfiinţarea partidelor? În această privinţă eu vă spun punctul meu de vedere! Cine este cel care trebuie să hotărască desfiinţarea sau nedesfiinţarea partidelor? Puteţi d-voastră să le desfiinţaţi sau să le înfiinţaţi? Nu. Cel care trebuie să hotărască e poporul, e ţara flămîndă şi goală. În momentul acela cînd va trebui să se hotărască, poporul va vedea dacă trebuie să se desfiinţeze sau nu. În orice caz vă spun că poporul nu iubeşte partidele politice. Acesta e un lucru precis şi d-voastră, într-un regim democratic, nu vă puteţi menţine la conducerea statului în contra voinţei poporului. Aceasta este iarăşi precis.
Mai este încă o chestiune. Spunea cineva: partidele nu sunt născute dintr-o improvizaţie, ele sunt rezultatul unei evoluţii. Da, şi eu sunt pentru această teorie şi eu aplic partidelor legea evoluţiei. Partidele ca şi toate lucrurile de pe lumea aceasta, se nasc, se desvoltă şi mor. Cred că partidele nu sunt forma superioară a perfecţiei, care să fi cîştigat dreptul la nemurire.
Mai este o chestiune, de ordin extern. D-voastră vedeţi foarte bine că întreaga opinie publică din Europa se îndreaptă către extreme. Ei bine, extremele acestea, ca două pietre de moară, vor măcina încetul cu încetul toate partidele.
D-lor deputaţi, priviţi în Europa. Sunt două extreme puternice: extrema dreaptă şi extrema stîngă care se întăresc: la un moment dat una din acestea va învinge. Ei bine, vă întreb pe d-voastră, mai ales pe d-voastră care tot timpul v-aţi plecat în faţa Europei şi aţi tremurat, la cea dintîi adiere de vînt: într-o Europă în care învinge una din extreme, dvs. veţi putea să rezistaţi curentului acestei Europe?
În ce priveşte orientarea noastră, dacă este chestiunea să alegem între aceste două extreme, suntem dintre acei care cred că soarele nu răsare la Moscova, ci la Roma. Noi credem că părinţii noştri, străbunii noştri, care ne-au adus pe pămîntul acesta: oasele lor, cel puţin din mie în mie de ani ne trimit cîte un sfat bun, cîte o idee bună, în ceasurile noastre grele şi dureroase.
În fapt, d-lor, asupra partidelor: generaţia noastră – privind din afară – constată:
1) Că un partid politic este o societate anonimă de exploatare a votului universal;
2) Că toate partidele sunt democratice, deoarece utilizează votul universal în acelaşi mod;
3) Că neglijează interesele poporului şi ale patriei satisfăcînd numai interesele particulare ale partizanilor; că democraţia este iresponsabilă, îi lipseşte puterea sancţiunii, că toate partidele fac fărădelegi, se dau pe faţă unele pe altele, nimeni nu aplică sancţiuni contra alor săi, fiindcă îi pierde, nici în contra adversarilor, fiindcă ei deţin la rîndul lor fărădelegile lor.
Şi în această chestiune daţi-mi voie să vă atrag atenţiunea numai asupra fraudelor care s-au făcut de la război încoace şi care toate au rămas fără sancţiuni: fraudele cu spirtul negru de 12 miliarde; fraudele de alămuri de la căile ferate de 900 milioane; peştele sovietic; galoşii sovietici; pădurile din judeţul Neamţ; pădurile din Bucovina etc., şi după o socoteală sumară, suma fraudelor care s-au săvîrşit pe teritoriul acestei ţări, de la război încoace atinge cifra de 50 miliarde lei.
Democraţia văzută din afară ne dă impresiunea unei vaste complicităţi în fărădelege. Concluzia: democraţia este incapabilă de autoritate. Şi încă ceva – am să vă servesc o chestiune care poate multora n-are să vă placă – vă rog, d-lor să ne toleraţi ca să fim severi, intransigenţi în tot ceea ce interesează, fie Naţiunea românească, fie cinstea. Declar că democraţia e pusă în slujba marii finanţe naţionale sau internaţionale jidoveşti. (Întreruperi, zgomot).
D-lor, dovada. Am venit aci cu o listă care are să vă supere, însă vă spun să nu-mi luaţi în nume de rău, fiindcă nu pot să tac în această chestiune, este vorba de ceea ce se numeşte portofoliul de la banca Blank.
Daţi-mi voie să vă citesc – fiindcă fiecare vă regăsiţi aici. Lista am căpătat-o, poate nu întreagă:
D. Brandsch, subsecretar de stat, 111.000.
D. Carol Davila 4.677.000.
D. Eug. Goga, creanţă ipotecară agricolă lei 6.200.000.
D. Al. Oteteleşanu: Este o ipotecă pe moşia d-nei Eug. Goga.
D.N.Lahovary: Nu datorează d.Davila, datorează „Banca Ţărănească“. Nu este la fel, vă rog să rectificaţi. (Întreruperi, zgomot).
D. Corneliu Z. Codreanu: Bine d-lor, nu zic că nu este putred, o să se plătească dar sunt bani împrumutaţi. (Întreruperi).
D-lor, s-or plăti sau nu, nu ştiu, dar să vă spun un singur lucru: există obligaţia pe care o are cineva cînd împrumută bani de la o asemenea finanţă, de a satisface cînd este la guvern, de a sprijini în opoziţie şi în orice caz de a nu lovi în ea cînd trebuie să fie lovită. (Aplauze pe mai multe bănci).
D. Corneliu Zelea Codreanu: Mai departe: d.Iunian 407.000; d.Madgearu 401.000; d.Filipescu 1.265.000; d.Mihail Popovici 1.519.000; d.Răducanu 3.450.000.
(Exclamaţiuni pe băncile majorităţii).
Banca Răducanu din Tecuci 10.000.000; d-l Pangal 3.800.000; d.Titulescu 19.000.000; şi se aude, n-am putut şti precis, că şi d.Argetoianu ar fi aici cu 19.000.000.
Voci pe băncile majorităţii: Se aude!
D.Corneliu Zelea Codreanu: Eu vă spun ce am putut afla, (Întreruperi, zgomot). Mai sunt şi alţii.
D-lor, eu nu acuz că banii aceştia au fost bacşişuri date, nu. Sub o formă s-au luat de acolo aceşti bani şi acum este vorba să se vadă această chestiune, acum desigur că oamenii aceştia, care se simt legaţi de acolo, n-au libertate deplină ca să vină să ia măsuri categorice împotriva acestei Bănci. (Aplauze pe mai multe bănci).
D-lor deputaţi, dacă se cer sacrificii pentru ca să asanăm această ţară, nu putem noi să consimţim la sacrificiul care ar fi să se facă pentru asanarea băncii Blank, pentru nunta care a făcut-o d-sa la Paris, unde a cheltuit cum se aude 50 milioane lei, ca şi pentru alte lucruri. (Exclamaţiuni, întreruperi).
D-lor, în consecinţă, noi venim cu cîteva soluţiuni practice care poartă nota tinereţii:
CEREM introducerea pedepsei cu moartea, exclusiv pentru manipulatorii frauduloşi ai banului public. (Aplauze pe mai multe bănci).
D.V.G.Ispir: D-le Codreanu, d-ta te intitulezi creştin şi purtător al ideei creştine. Îţi aduc aminte – eu sunt profesor de teologie – că susţinerea acestei idei este anti-creştină. (Aplauze).
D.Corneliu Zelea Codreanu: D-le profesor, daţi voie să vă spun: cînd este chestiunea să aleg între moartea, dispariţia ţării mele şi aceea a tîlharului, eu prefer moartea tîlharului şi sunt mai bun creştin, dacă nu permit ca tîlharul să-mi nenorocească ţara şi să mi-o ducă la pieire. (Aplauze pe mai multe bănci).
CEREM revizuirea şi confiscarea averilor celor care şi-au furat ţara săracă. (Strigăte de „bravo“).
CEREM tragerea la răspundere penală a tuturor oamenilor politici care se vor dovedi că au lucrat în contra ţării, sprijinind afaceri necorecte particulare. (Aplauze pe mai multe bănci).
CEREM împiedicarea pe viitor a oamenilor politici de a face parte din consiliul de administraţie al diferitelor bănci sau întreprinderi. (Aplauze pe mai multe bănci).
CEREM alungarea cetelor de exploatatori nemiloşi, care au venit pe pămîntul acesta să exploateze bogăţiile solului şi munca braţelor noastre.
CEREM declararea teritoriului României ca proprietate inalienabilă şi imprescriptibilă a neamului românesc.
O voce de pe băncile partidului Naţional-Ţărănesc: Este.
D. Corneliu Zelea Codreanu: A neamului românesc, nu-i.
CEREM trimiterea la muncă a tuturor agenţilor electorali şi stabilirea unui comandament unic, căruia să i se supună într-un singur suflet toată suflarea românească.
Dacă în momentul de faţă conducătorii sunt împiedicaţi să ia măsuri întregi din cauza Constituţiei sau legilor în vigoare, atunci noi suntem de părere să se dizolve Corpurile Legiuitoare, să se facă apel şi să concheme Adunarea Constituantă, pentru ca poporul să desemneze pe acel care va fi chemat să ia toate măsurile necesare pentru salvarea României. (Aplauze pe mai multe bănci).

[Adrian Pop]

Mișcarea Legionară în Basarabia – un capitol glorios al istoriei noastre (3)

Publicat în 5 iunie 2013 Benedict Ciubotaru
Un student la filozofie, care era legionar, Ioan Pop, din proprie iniţiativă, fiind mobilizat de indignarea pentru fetele batjocorite, a luat hotărîrea să-l împuşte pe rector. El a fost somat de către alţi legionari (care, în acel moment erau închişi în temniţă – era noiembrie 1938) să se oprească, să nu implice Legiunea, dar el nu a dat ascultare. De la Bucureşti, de urgenţă a fost trimis un şef legionar care să-l oprească, dar acesta a ajuns prea tîrziu: Ştefănescu-Goangă a fost rănit grav. „Ioan Pop, înainte de a fi executat, a mai spus: „Noi am rezistat 1000 de ani maghiarilor pentru că sufletul ne era curat, iar tolerarea celei mai triviale imoralităţi, concretizate în Ştefănescu-Goangă, ar fi întinat cei 1000 de ani de curăţenie sufletească“… Cert este că eliminarea lui Ştefănescu-Goangă de la conducerea universităţii clujene era un imperativ, pentru toată studenţimea clujeană, în toată perioada 1930-1938.” Mai este şi cazul din noiembrie 1940 cînd în închisoarea de la Jilava legionarii au asasinat cîteva zeci de lideri ai clasei politice româneşti. Aici situaţia este şi mai simplă. Legionarii, fiind chemaţi la guvernare de către Ion Antonescu, au deschis ancheta penală pentru a identifica vinovaţii pentru uciderea lui C. Codreanu şi a altor legionari. Ancheta a scos la iveală abuzuri inimaginabile la care s-au dedat democraţii. Învinuiţii şi bănuiţii au fost închişi la Jilava. În noiembrie s-a aflat că C. Codreanu şi ceilalţi 13 legionari au fost îngropaţi în curte la Jilava. Legionarii s-au adunat acolo să deshumeze trupurile şi au văzut cu cîtă bestialitate au fost ele tratate: gîtuiţi de vii, apoi împuşcaţi în spate precum că încercau să evadeze, apoi cadavrele au fost arse cu acid sulfuric, iar peste ele s-a mai pus o imensă placă de beton. În ziua cînd cadavrele au fost deshumate, cînd legionarii s-au convins de metodele reale ale democraţiei, la închisoare vine ordinul lui Antonescu de a-i muta pe complicii asasinatului lui Codreanu şi a celorlalţi în alte încisori. Acest ordin a fost înţeles de către legionari ca tentativă a lui Antonescu de a-şi salva colegii de sistem, ceea ce într-adevăr corespundea intenţiilor dictatorului. Distribuirea acestora pe la mai multe locuri de detenţie îngreuia ancheta şi supravegherea lor, plus uşura evadarea lor. Înţelegînd această manevră a lui Antonescu şi ştiind că sînt trimise trupe militare de către Antonescu pentru a asigura mutarea deţinuţilor democraţi în pofida vreunui protest al legionarilor, aceştia s-au grăbit, pînă la venirea trupelor, să-i execute pe toţi cei cîteva zeci de fruntaşi ai clasei politice, de duşmani de moarte ai poporului român. Mişcarea Legionară înţelegea sistemul politic al statului român modern ca un instrument de desfiinţare a poporului român, ca un instrument de etnocid la limită cu genocidul. Activitatea lor politică legală nu a putut fi contracarată de către sistemul democratic prin metodele sale obişnuite – trecerea sub tăcere, intimidarea (prin aplicarea violenţei pînă la asasinări), coruperea, defăimarea masivă. Acest fapt demonstra că metodele aplicate de către C. Codreanu la formarea cadrelor Legiunii erau corecte: ele deveneau imune la aceste metode democratice. Totodată aceste metode îi convingeau pe legionari că sistemul politic din România Mare este antiromânesc, este un pericol de moarte pentru poporul român, pentru toate generaţiile viitoare ale lui. Politica oligarhiei faţă de Mişcare le-a demonstrat legionarilor că lupta lor este dreaptă, că Mişcarea lor este o mişcare de eliberare naţională, iar duşmanul trebuie tratat ca duşman. De aceea, acţiunile legionarilor faţă de Duca-Stelescu-Călinescu-deţinuţii de la Jilava, în percepţia lor, erau acţiuni de apărare, de legitimă apărare a unei organizaţii legal constituite, de apărare a poporului român, de autoapărare a neamului împotriva ocupaţiei etnocidale străine. Sistemul politic nu a izbutit să elimine prin metode democratice din viaţa poporului român o mişcare anti-sistem, o mişcare de apărare a acestui popor. De aceea sistemul a recurs la comutarea regimului său de funcţionare de la democraţie la totalitarism, sistemul fiind în ambele regimuri acelaşi, ca orice democraţie-totalitarism. Toţi istoricii şi toţi contemporanii constată şi afirmă că unicul motiv de instituire a regimului totalitar în noaptea de 10 februarie 1938 a fost nevoia de a elimina Mişcarea Legionară. Rezultatele alegerilor din decembrie 1937 au demonstrat că la următoarele alegeri Mişcarea Legionară va prelua parlamentul şi pîrghiile de conducere în stat. Adică, va elimina, prin metode legale democratice, oligarhia financiară străină de la conducerea statului. Oligarhia înţelegea foarte bine că ea nu este compatibilă cu existenţa niciunui popor, poporul român nefiind o excepţie. De aceea eliminarea mişcărilor de eliberare naţională, a celor autentice, incoruptibile, este o necesitate pentru ea. Iar metodele pot fi oricare, inclusiv genocidul făţiş. Această teză o demonstrează unul dintre campionii democraţiei Winston Churchill căruia îi aparţine renumita frază ultra-demagogică: „Democraţia nu este un model perfect de conducere a societăţilor, dar omenirea nimic mai bun nu a inventat.” Acest campion se destăinuia lordului Robert Boothby într-o scrisoare: „Trebuie să înţelegeţi că acest război [al Doilea Mondial – n.n.] nu este împotriva naţional-socialismului [a nazismului, a hitlerismului – n.n.], ci împotriva puterii poporului german care trebuie distrusă odată şi pentru totdeauna, indiferent în mîinile cui se află această putere – a lui Hitler sau a unui preot-iezuit.” Deci, pentru democraţiile occidentale pe care le reprezintă în primul rînd democraţia britanică nu nazismul este duşmanul, ci poporul german ca popor, ca o colectivitate conştientă de valorile sale identitare, deci şi de interesele sale, capabil, prin urmare să se organizeze. În altă parte Churchill precizează şi mai limpede: „Noi luptăm nu împotriva lui Hitler, ci împotriva spiritului german, împotriva spiritului lui Schiller ca acest spirit să nu renască.” Spiritul german reprezintă modul de a fi al poporului german, este o reflectare a valorilor identitare ale acestui popor. În cazul românilor ar fi eliminarea spiritului lui Eminescu (de fapt, ceea ce s-a şi înfăptuit, în final). [Aici ar fi cazul să remarcăm că, la tratativele dintre aliaţii învingători britanicii au propus desfiinţarea Germaniei şi strămutarea nemţilor în diferite colţuri ale pămîntului. Stalin a zis, însă, că hitlerii vin şi pleacă, iar poporul german rămîne, deci, să-l lăsăm unde este.] Prin urmare, democraţia occidentală avea drept scop nimicirea germanilor ca popor şi transformarea lor în populaţie. Ce i-a făcut pe democraţi să se supere pînă într-atît pe germani (nu pe Hitler, nu pe politica acestuia de segregare rasială, nu pe crimele acestui regim totalitar) ? În aceeaşi scrisoare către R. Boothby, Churchill lămureşte fără ocolişuri diplomatice: „Crima de neiertat pe care a comis-o Germania în perioada dinaintea celui de al Doilea Război Mondial constă în tentativa ei de a-şi elibera puterea sa economică de sistemul comercial mondial pentru a-şi crea propriul mecanism de schimb de mărfuri care ar fi lipsit finanţa mondială de profituri.” Deci aflăm pe cine şi cu ce concret a supărat Germania: pe oligarhia financiară internaţională prin faptul că a încercat să o lipsească de profituri. De aceea oligarhia a pornit cel de-al Doilea Război Mondial (peste 50 de milioane de victime) ca să elimine pe viitor orice pericol din partea Germaniei pentru mecanismul ei de a căpăta profituri pe seama regulilor impuse comerţului internaţional (Tocmai pentru securizarea acestor reguli a fost instituită după război Organizaţia Mondială a Comerţului – iniţial ea se numise GATT – Acordul General pentru Taxe şi Tarife. Cu acelaşi scop a fost instituir şi acordul valutar de la Bretton-Woods în 1944 ca o treaptă spre sistemul cursurilor fluctuante/flotante de schimb valutar, precum şi întregul sistem al Băncii Mondiale, Fondului Monetar Internaţional, ONU.) Aceasta nu înseamnă deloc că Hitler sau Mussolini ar fi reprezentat mişcări de eliberare naţională. În schimb aceasta demonstrează metodele şi puterea finanţei internaţionale, globale. Dacă ea a avut capacitatea să declanşeze două razboaie mondiale, eliminarea fizică a unei mişcări de eliberare naţională dintr-o ţară de mărime medie din Europa de Est putea fi încredinţată filialei ei locale – statul român modern în persoana sistemului lui politic. Faptul că legionarii înţelegeau activitatea lor ca o luptă de eliberare naţională ne-o demonstrează felul în care ei vedeau situaţia în care se pomenise poporul român şi sarcinile elitei cu adevărat naţionale: „Una dintre sarcinile elitei cu adevărat naţionale era să aducă justiţie poporului român” – nu omului în parte, nu românului în parte (cum a făgăduit Hitler nemţilor), ci poporului aşa cum îl înţelegea Codreanu – o comunitate pan-generaţională generată de acelaşi set de valori care alcătuiesc patrimoniul naţional. Această sarcină C.Z. Codreanu o formulează astfel: „Eu sînt pentru JUSTIŢIE, fără TOLERANŢĂ. Pentru că am tolerat aşa de multe, încît sîntem pe patul de moarte [- s.n.]. Mişcarea Legionară va aduce justiţie pentru Români. Vorbesc de acea justiţie de secole înfrîntă în defavoarea Neamului Românesc, vorbesc de acele drepturi milenare ale Românilor, pe care ei trebuie să şi le recucerească, şi pe care, după cea mai severă aplicare a justiţiei, nu au a le împărţi cu nimeni. Şi mai cu seamă nu există nici o justiţie care să ne oblige a împărţi drepturile noastre de stăpînire şi conducere a ţării, cu străinii.” Această atitudine tranşantă şi pe deplin jusitifcată faţă de camarila de la putere este întărită şi prin următoarea argumentare: „Cu noi se săvîrşeşte exact acelaşi lucru care s-a săvîrşit cu Pieile Roşii din America de Nord. Ne găsim în faţa unei invazii străine şi avem tot dreptul şi avem şi datoria să ne apărăm Patria [ - s.n.]. Pe mine nu mă interesează cine vine şi este – mi se pare lucru curios, că atunci cînd veneau duşmanii cu arma să ne fure pămîntul nostru, noi încremeneam cu toţii în tranşee, cu arma în mînă, iar astăzi, cînd arma s-a schimbat în bani, şi cînd aceştia sînt în stare cu banii lor să ne cumpere ţara, atunci nu mai este nimeni la noi care să protesteze ?” O constatare atît de actuală pentru Republica Moldova de la începutul celui de-al doilea deceniu al mileniului trei ! Aceeaşi situaţie începuse în România post-comunistă cu aproape un deceniu mai devreme. Deci, pentru eliberarea poporului de primejdia de moarte pe care o comportă democraţia (ca instrument de dictatură totalitară a oligarhiei financiare) este nevoie nu numai de înlăturarea elitei impostoare de la putere, dar şi de apărarea Ţării de invazia străină pe care o slujeşte elita trădătoare. Corneliu Z. Codreanu explică de ce anume Ţara ar trebui să fie apărată de această invazie şi cine alcătuieşte invazia: „Pentru mine, altă populaţie, pe pămîntul ţării mele – şi rog să mă creadă toată lumea – atunci cînd eu am conştiinţa fermă că o atacă şi că îşi caută loc pe propriul nostru teritoriu, pentru mine, vă rog să mă credeţi, s-a deschis o luptă pe viaţă şi pe moarte şi nu-mi arde să fac glume sau să insult pe cineva. Pentru mine este clar şi precis: inteligentă sau neinteligentă, parazitară sau neparazitară, morală sau imorală, această populaţie este o populaţie duşmană aici, pe pămîntul ţării. Şi eu înţeleg să lupt împotriva ei [ - s.n.] cu toate mijloacele pe care mi le va pune la dispoziţie mintea, legea şi dreptul meu românesc.” Căpitanul înţelege starea aproape de comă în care se afla Ţara şi poporul său, poporul Sfinţilor voievozi Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Constantin Brîncoveanu, al Sfintului ierarh mucenic Antim Ivireanul, al Sfîntului ierarh Varlaam, al lui Eminescu, Iancu Jianu, al lui Petru Rareş şi Vasile Lupu. … El o înţelege, îndreptăţit, ca o stare de război de exterminare la care este supus poporul lui: „Românii, înconjuraţi de pretutindeni de vrăjmaşi cu pofte mari, şi invadaţi înăuntru de duşmani care le slăbesc şi le macină sistematic puterile de rezistenţă şi de viaţă, nu vor putea rezista în viitor decît dacă vor înţelege că pe pămîntul lor trebuie să crească soldaţii [- s.n.] ca brazii în pădure.” Calea Legiunii spre biruinţă urma să fie parcursă mai întîi în conştiinţa românilor, a acelor români care ar fi fost în stare să-şi asume responsabilitatea pentru generaţiile viitoare, pentru eliberarea poporului român din robia oligarhiei internaţionale. Acei români care ar fi fost în stare să-şi asume, ca o precondiţie, o transformare profundă a conştiinţei lor, prin rezidirea ei pe valorile autentice, cele care au asigurat timp de aproape două milenii dăinuirea acestui neam în ciuda tuturor invaziilor, cotropirilor, jefuirilor, trădărilor. De aceea, C. Codreanu adoptă drept metodă esenţială pentru zidirea Mişcării sale ceea ce el a numit „desăvîrşirea unui proces interior de conştiinţă”: „Mişcarea Legionară nu poate birui decît odată cu desăvîrşirea unui proces interior de conştiinţă [ - s.n.] a Naţiunii Române. Cînd acest proces va cuprinde pe majoritatea Românilor, şi se va desăvîrşi, biruinţa va veni atunci automat, fără comploturi şi lovituri de stat. Biruinţa pe care noi o aşteptăm în modul acesta, este atît de mare, atît de luminoasă, încît niciodată nu vom admite ca ea să fie înlocuită cu o biruinţă ieftină şi trecătoare, născută din complot sau lovitură de stat.” Evident, această abordare a principiilor de zidire a Mişcării nu are nimic în comun cu violenţa, cu manipularea propagandistică, cu electoralismul înşelător. Nu are nimic în comun cu metodele democraţiei şi ale totalitarismului. Această abordare se inspiră din experienţa istoriei bimilenare a Creştinismului, a Ortodoxiei. Fără a înţelege realitatea înspăimîntătoare a robiei oligarhice, fără a avea dragostea neţărmuită pentru Adevăr, pentru Dumnezeu şi, ca urmare, pentru popor, pentru aproapele necăjit şi redus la condiţia de vită de fermă, nu era cu putinţă depăşirea groazei paralizante în faţa realităţii mascate în democraţie cu toate libertăţurile ei.Preotul V. Popa-Nicoare, legionar din anul 1930, constată: „… am înţeles toată prăpastia înfiorătoare dintre Mişcarea Legionară şi clasa politică a României [- s.n.].” O asemenea stare de fapt nu putea să-i lase pe cei cu o asemenea viziune asupra realităţii, cu o asemenea conştientizare a primejdiei de moarte pentru viitoarele generaţii, să se mărginească la aceste constatări. Primejdia de moarte reclama acţiune: Căci a nu acţiona însemna a trăda, însemna a te lăsa învins de cei mai crunţi şi mai periculoşi duşmani ai neamului românesc (de fapt, omenesc în general). De aici rezultă sarcinile şi, repectiv, metodele de realizare a lor pe care şi le formulau explicit sau implicit membrii Mişcării.Apelul la acţiune este dictat de conştiinţa morală: „Cel ce stă indiferent, fricos şi laş în faţa ţării sale care moare, va fi blestemat de cei ce vin după el. Ţară, cheamă-ţi feciorii şi vor răspunde. Cei ce te iubesc vor răspunde, iar laşii vor sta muţi.” Din această conştientizare a situaţiei reale în care se află de cîteva generaţii poporul român, a răspunderii morale pentru copiii acestui neam, pentru viitorul lui, Căpitanul înţelege nevoia de eliberare naţională, de luptă, deci de soldaţi: „Românii, înconjuraţi de pretutindeni de vrăjmaşi cu pofte mari, şi invadaţi înăuntru de duşmani care le slăbesc şi le macină sistematic puterile de rezistenţă şi de viaţă, nu vor putea rezista în viitor decît dacă vor înţelege că pe pămîntul lor trebuie să crească soldaţii [- s.n.] ca brazii în pădure.” Prăpastia la care se referea preotul-legionar nu putea fi depăşită decît prin umplerea ei cu cadavrele legionarilor, ale tinerilor români care, în esenţa lor morală, constituiau floarea neamului românesc. Şi s-a întîmplat întocmai. Democraţia a înţeles şi ea că un popor care şi-a înţeles rostul, a început să revină la valorile sale autentice, nu poate fi oprit decît prin exterminarea deplină a personalităţilor lui. Democraţia nu poate manipula un popor, ci numai o populaţie. De aceea, prin exterminarea celor mai conştienţi fii ai unui popor ea îl reduce la populaţie.Mişcarea Legionară avea, deci, nevoie de luptători în sensul deplin al cuvîntului: persoane care înţeleg situaţia catastrofală a românimii, care sînt gata să se jertfească pentru eliberarea poporului lor, care ştiu să aplice metode de luptă permise de regimul democratic – informarea alegătorilor, instruirea lor, chemarea lor la rezistenţă social-economică, civică, morală împotriva asupritorilor, duşmanilor. Legiunea se ocupa de educarea tinerei generaţii de români ca aceasta să conştientizeze că viitorul ei şi al copiilor ei depinde numai de ei, de felul în care vor izbuti să înfrunte, cu preţul propriei vieţi, oligarhia financiară. „Pentru ideologii legionari, cauza principală a ceea ce ei considerau o adevărată stare de spirit – lenea şi inactivitatea, paralizante pentru energiile naţionale – îşi găsea explicaţia prin „penetrarea societăţii româneşti de către Occident şi invazia evreiască”. Remediul propus consta în: „mobilizarea naţională în favoarea muncii voluntare”, precum şi în redescoperirea valorilor terapeutice ale muncii.” Această metodă de căpătîi pentru educaţia legionară şi, totodată, inedită la scara istoriei politice a omenirii necreştine (această metodă este una de nelipsit în mănăstirile ortodoxe), o reprezintă taberele de muncă voluntară concepute de Căpitan. Pornind de la primejdiile abătute asupra Ţării ca urmare a democraţiei, C.Z. Codreanu propune anume munca fizică drept o metodă eficientă şi polivalentă de rezistenţă la invazia cotropitoare a străinilor. Experienţa reală a acestor tabere, o parte dintre care, inclusiv cea dîntîi, s-au desfăşurat şi în Moldova Răsăriteană – cea dintre Prut şi Nistru – a constituit „o pledoarie în favoarea pedagogiei muncii cu caracter universal, care ne-a adus cu gîndul, pe de o parte, la asprele precepte religioase din mănăstirile ortodoxe [ - s.n.], iar pe de alta, la ideile vehiculate de mişcarea scout (cercetăşia) în primii ani după creaţia sa.” Atmosfera din aceste tabere este descrisă astfel: „De obicei, un serviuciu religios avea loc înainte de începerea lucrărilor; să nu uităm că pentru legionari, tabăra este o imensă mănăstire în aer liber, unde legionarii se roagă pentru întreaga naţiune.” Unul dintre scopurile taberelor de muncă este explicat de cunoscutul sociolog Traian Brăileanu, legionar întemniţat în lagărele democraţiei şi omorît în închisorile comunismului: „Această instituţie [tabăra de muncă voluntară – n.n.] trebuie să şteargă toate deosebirile provenite din originea socială a tineretului român, trebuie să completeze lipsurile educaţiei şcolare, trebuie să trezească şi să adîncească educaţia religioasă creştină, căreia în familie şi în şcoală i se dă o atenţie prea redusă [- s.n.], şi cîteodată este neglijată cu desăvîrşire – pe scurt: ea trebuie să-i dea tînărului un caracter indelebil de Român Creştin, care să rămînă inatacabil şi după terminarea studiilor. În felul acesta, naţiunea românească va dobîndi o elită a ei, naţională, impermeabilă faţă de orice influenţe străine, în orice domeniu de activitate ar încerca să manifeste. – [- s.n.]” Scopul principal al educaţiei legionare era tocmai cultivarea caracterului de român creştin. Acest caracter de creştin trebuia să devină unul ontologic, fiinţial, inalienabil al tînărului român. Pentru ce avea nevoie tînărul român de a fi creştin deplin şi definitiv ? Pentru mîntuirea sa, evident. Dar el, ca potenţial membru al elitei naţionale, urma să apere poporul său de pierzania la care era supus de către elita impostoare, cea democratică. Adică el, după cum formulează Traian Brăileanu, ca să poată deveni membru al elitei, creştinul român trebuie să fie „impermeabil faţă de orice influenţe străine, în orice domeniu de activitate ar încerca să manifeste.” Să nu ne imaginăm aceste tabere pentru tineret (de altfel, nu numai pentru tineret, deoarece şi mai mulţi vîrstnici, printre care îl putem numi şi pe poetul legionar Radu Gyr, pe filozoful Nae Ionescu, participau cu dăruire la lucrările taberelor de muncă) ca nişte lagăre de muncă istovitoare sau ca nişte locaşuri cu chipuri istovite de corvoadă şi înfometare. Nimic mai fals. Chiar şi neprietenii Mişcării erau nevoiţi să constate că „ele [taberele – n-n-] au fost un soi de colonii de vacanţă gratuite pentru sute de studenţi săraci provenind din mediul rural (ce nu-şi puteau permite nici măcar umbra unei vacanţe!), precum şi un cadru în care veritabili intelectuali sau dandy din Bucureşti îşi puteau pune în aplicare visul cehovian al muncii manuale simple şi al vieţii cîmpeneşti.” Legionarii organizau marşuri prin sate care prevedeau ceea ce în epoca lui Ceauşescu se numea „drumeţii „Să ne cunoaştem Patria !” sau în Moldova Sovietică „Să ne cunoaştem plaiul natal!”, întîlniri şi discuţii cu localnicii despre problemele lor şi rolul credinţei şi al muncii cinstite pentru depăşirea acestora, cauzele reale ale problemelor (elita impostoare, corupţia ca esenţă a democraţiei, democraţia ca dictatură ocultă a finanţei locale şi internaţionale) cu care se confruntau interlocutorii, prezentau concerte de cîntece religioase, patriotice şi populare. Cînd aveau posibilitatea materială, legionarii editau şi distribuiau diferite broşurele pe aceleaşi teme pe care le abordau în discuţii.Astfel, marşurile erau un fel de precursori şi înlocuitori ai taberelor, deoarece acestea (taberele) necesitau un efort organizatoric şi material incomensurabil mai mare decît marşurile. În acest sens putem considera marşurile ca nişte forme mult simplificate ale taberelor. Editarea, publicarea şi distribuirea diferitelor foi şi buletine informaţionale nu a lispit, deşi, din cauze evident financiare, aceste foi şi buletine erau în cea mai mare parte locale şi sporadice, dar, ca titluri, erau destul de numeroase. Toate aceste metode, axate pe educarea morală şi apoi pe deprinderea altor cunoştinţe şi îndemînări, arată o mişcare cu totul originală, fără vreo analogie în vreo formaţiune social-politică de epocă. Această mişcare a constituit un adevărat fenomen etico-social la scara întregului popor românesc. Acest fenomen este cu dreptate să-l numim fenomenul legionar. Preotul Ştefan Palaghiţă, legionar, îşi formulează astfel înţelegerea de către el a fenomenului legionar: „Legiunea nu este nici măcar o şcoală de asimilare a învăţăturii religioase, ci o schimbare profundă, o transformare a spiritului, o punere în valoare personală a conţinutului credinţei comune, o experienţă intimă a adevărurilor revelate, o îndumnezeire a Omului [ - s.n.] conform învăţăturii Bisericii.” Ceea ce este simptomatic, şi alţi cercetători, chiar cu totul departe de legionarism, dar şi de România, constată: „Cei doi prolifici scriitori francezi [Jerome şi Jean Tharaud] schiţează portretul unei organizaţii mult mai aproape de o „sectă mistică” decît de un partid politic în înţelesul clasic al termenului [...]. „Toate discuţiile politice, filozofice sau de altă natură, care nu fac decît să otrăvească spiritele şi să semene zîzanie, au fost înlăturate. În loc să discute chestiuni sterile cîntă împreună imnuri religioase şi populare – cel mai bun mijloc de a crea armonia sufletelor”, cred fraţii Tharaud.” În comparaţie cu această abordare a Căpitanului, democraţia nu este decît o dictatură primitivă care permite unei găşti nereprezentative, care nu are decît cîteva procente (10-15-20 cel mult) din votul electoratului, şi acela prostit, manipulat şi înşelat de mass-media angajată, să vorbească în numele poporului, al Ţării, „să-şi asume angajamente în faţa partenerilor externi”, angajamente ucigătoare pentru popor. Totodată, asemenea democraţi reprezentativi pentru felul de a fi al democraţiei, nu pentru poporul pe care îl spoliază, calcă în picoare toate angajamentele electorale luate faţă de poporul pe care îl despoaie în favoarea „partenerilor străini”. Rezultă univoc, şi sub aspect moral, dar şi sub aspect funcţional, că C. Z. Codreanu împreună cu Mişcarea Legionară este incomparabil mai demn, mai cinstit, mai virtuos decît liberalii, ţărăniştii, democraţii, liberal-democraţii. Este evident că tocmai Mişcarea Legionară este cea care reprezenta poporul, dar nicidecum democraţii de orice nuanţă ar fi aceştia. Statul democrat român nu a pregetat să curme orice manifestare de românism. Esenţa ontologic antiromânească a democraţiei instaurate în 1859 împotriva românimii s-a dezvăluit deosebit de pregnant prin reacţia furibundă a statului împotriva taberelor, marşurilor, publicaţiilor şi a membrilor înşişi ai Mişcării. Atît documentele prezentate în această antologie, cît şi istoria generală a legionarismului abundă în relatări ale poliţiei privind descinderile jandarmilor asupra copiilor şi tinerilor din tabere, descinderi soldate cu maltratări, capete sparte, mîini şi picioare fracturate, fete tîrîte de păr şi călcate cu cizmele, întemniţări prin beciurile poliţiei, sechestrări ilegale de persoane etc. Prin aceste metode a înţeles democraţia să trateze mişcarea tineretului Ţării. Şi este firesc. La fel de firesc ca şi faptul că legionarii înţelegeau că democraţia, la fel ca şi versiunile ei desăvîrşite cum sînt totalitarismele, nu pot reacţiona altfel decît cum au reacţionat. În ceea ce priveşte raportarea Mişcării la Ortodoxie ea se reducea la participarea legionarilor la slujbe, la apelarea în discursul public şi cel particular la valorile moralei creştine, dar şi aplicarea acestora în practică. Comportamentul legionarilor a devenit proverbial sub aspectul corectitudinii morale. După cum remarcă contemporanii, corupţia, desfrîul, înşelăciunea, hîtria, încălcarea cuvîntului dat, goana după onoruri şi avuţii le erau cu totul străine. Legionarii, în masa lor, constituiau, într-adevăr, elita morală a neamului românesc. Erau oameni care şi-au asumat morala şi dragostea de neam, pe care le concepeau ca pe un tot indivizibil, drept crez al vieţii lor, drept rost al vieţii întru neam, dar nu întotdeauna şi pentru Dumnezeu Iisus Hristos, deşi în permanenţă afirmau credinţa lor în Dumnezeu. În ceea ce priveşte învăţătura Bisericii despre stat (stăpînire), despre neam, despre destinele omului şi a omenirii, doctrinarii legionarismului fie că le treceau cu vederea, fie că le aplicau prea „creativ”, adică se abăteau, uneori destul de grav, de la Ortodoxie. Dragostea de neam era exaltată de unii doctrinari legionari pînă la idolatrie. Şi Căpitanul instituise cultul morţilor, pe lîngă cultul Sfinţilor, numai acesta din urmă fiind firesc în Ortodoxie. Dar cultul tuturor morţilor români pentru a primi ajutorul lor energetic în lupta cu duşmanii reprezintă o abatere gravă de la Ortodoxie. Tratarea neamului ca o „Biserică” în Biserică şi pe eroii neamului ca pe martiri iarăşi reprezintă o consecinţă a idolatrizării neamului. Dar nu asemenea abateri au constituit cauza ostilităţii vehemente a Patriarhiei Române faţă de Mişcarea Legionară. Din momentul instaurării dictaturii oligarhice asupra românilor, din 1859, Biserica, ca principală instituţie a poporului românesc, a fost treptat încorporată în sistemul politic al statului român modern. Instituţia bisericească s-a supus cu totul clasei politice anticreştine. Legea cultelor din 1925 punea orice acţiune a Patriarhiei Române sub controlul unor persoane politice necreştine care formau peste 67 la sută din toate forurile decizionale ale Patriarhiei. Şi este firesc că atitudinea acestei Patriarhii era dictată de interesele oligarhiei. Nu este deloc întîmplător faptul că patriarhul Miron Cristea a fost prim-ministru al guvernului care a luat hotărîrea de a extermina fizic Mişcarea Legionară, asasinarea lui C. Z. Codreanu şi a altor tineri legionari, întemniţarea a zeci de preoţi şi tineri legionari, maltratarea acestora pînă la schilodire şi moarte. Patriarhia Română niciodată nu a protestat contra violenţelor fără seamăn dezlănţuite de oligarhie în persoana guvernului prezidat de Cristea împotriva copiilor acestui popor. Dimpotrivă, patriarhul şi alţi arhierei au sprijinit aceste violenţe, le îndreptăţeau şi îi îndemnau pe toţi credincioşii să condamne Mişcarea şi să sprijine regimul totalitar instaurat în 1938 de către camarila regelui formată din reprezentanţii oligarhiei străine ca credinţă, ca neam. Biserica Ortodoxă Română, în loc să combată abaterile unor doctrinari legionari de la unele învăţături ale Bisericii, în loc să se implice în catehizarea tinerilor, ierarhii ei au făcut bloc comun cu oligarhia străină, punîndu-se la dispoziţia acesteia în prigonirea fiilor neamului românesc. Această atitudine a patriarhiei este perfect explicabilă. Ce putea oare să spună Patriarhia în ceea ce priveşte învăţătura Bisericii despre stat, despre stăpînirea politică ? Dacă ar fi spus adevărul, atunci ar fi devenit limpede pentru toţi că statul român modern se încadrează în această învăţătură cu calificativul de stăpînire tiranicească, antihristică. Şi atunci ce comun poate să aibă creştinii cu această stăpînire ? Dar Patriarhia ce comun să aibă ? Iar dacă s-ar fi referit la învăţătura Bisericii despre neam, atunci Patriarhia ar fi trebuit să intre în contradicţie cu prevederile Constituţiei din 1923 care pe toţi necreştinii îi declara „români de diferite origini”. De aceea este firească şi explicabilă poziţia ocupată de Patriarhia Română faţă de Mişcarea Legionară şi, personal faţă de Corneliu Codreanu.

[Adrian Pop]

Mișcarea Legionară în Basarabia – un capitol glorios al istoriei noastre (ultima parte)

Publicat în 7 iunie 2013

Benedict Ciubotaru

În încheierea acestui serial, putem formula unele teze privind Mişcarea Legionară. Mişcarea Legionară era formată din oameni în majoritatea lor covîrşitoare absolut sinceri care şi-au asumat jertfa vieţii lor pentru a obţine eliberarea poporului lor. Mişcarea Legionară nu este o mişcare fascistă, nazistă sau de dreapta: ea nu se înscrie în asemenea clasificări, nesatisfăcînd criteriile vreunei asemenea clasificări. Mai mult chiar, legionarii refugiaţi după „rebeliune” în Germania nazistă au fost îndată arestaţi şi internaţi în lagărul de concentrare de la Buchenwald. În România interbelică au activat unele grupări para-fasciste şi chiar o grupare hitleristă printre unii entici germani din Sudul Basarabiei, dar toate aceste grupări erau minuscule fără vreo influenţă asupra vieţii politice.Mişcarea Legionară este o mişcare de eliberare naţională a poporului român de sub ocupaţia puterilor străine, ocupaţie care s-a înstăpînit în 1859. Dat fiind că ea era o mişcare autentică de eliberare naţională, în virtutea acestei esenţe a ei, ea era o mişcare anti-sistem. Adică ea nu se înscria în nici un fel de clasificări, sistematizări, fiind principialmente neintegrabilă în sistemul politic, moral, economic, social al statului „român” şi în societatea acestuia. Tocmai de aceea, după ce statul „român” s-a convins în urma mai multor încercări de a-şi integra mişcarea, el a respins-o ca pe un corp principialmente străin lui. Şi a făcut totul să o nimicească.Mişcarea Legionară nu a înţeles că puterile anticreştine (cele dinafară şi cele dinlăuntru subordonate prin obedienţă instituţională şi morală acelora dinafară) care au format statul modern român în 1859 şi care l-au rotunjit teritorial în 1918 au făcut aceasta nu cu scopul de a crea condiţii necesare pentru vieţuirea neamului românesc în potrivire cu valorile sale, adică cu Idealul său Naţional, ci cu totul dimpotrivă: să asigure înglobarea tuturor românilor sub aceeaşi stăpînire etnocidală şi, deseori, chiar genocidală, care să-şi îndeplinească lucrarea de nimicire cît mai eficient. Mişcarea considera că clasa politică s-a corupt cu timpul din cauza democraţiei, dar nu înţelegea că tocmai statul român modern, în strictă conformitate cu rolul geopolitic pentru care el a fost proiectat, nu poate exista decît generînd o asemenea clasă politică, indiferent de regim – democrat sau totalitar.Deşi Mişcarea Legionară a înţeles că confruntarea ei cu statul era una pe viaţă şi pe moarte, legionarii credeau că statul democrat se conduce totuşi de propriile principii declarate cum ar fi justiţia imparţială. Ei credeau că clasa politică este limitată în deciziile ei de regulile declarate ale democraţiei. Cauza că nu a înţeles rezidă, ca în toate cazurile asemănătoare, în îmbisericirea lor insuficientă sau, mai exact, în viaţa lor departe de poveţile sfinţilor creştini, ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii – Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Marcu Eugenicul (al Efesului), Sf. Grigore Palama, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Ioan Casian …. Să fi fost ei îmbisericiţi, să fi trăit ei după învăţătura Bisericii Ortodoxe, ei ar fi înţeles că nu puteau nicidecum miza pe Patriarhia Română, pe majoritatea preoţilor ei, deoarece în acea perioadă Patriarhia se depărtase grav de Biserica Ortodoxă, devenind „slugă netrebnică” (vorba mitropolitului de atunci al Basarabiei Gurie Grosu) a statului antihristic modern român. Necunoscînd învăţătura Bisericii despre stăpînirile lumeşti, ei nu au izbutit să înţeleagă pînă la capăt esenţa antinaţională a statului român modern. Ca urmare, ei s-au grăbit să iasă la lupta electorală ceea ce a condus la reacţia previzibilă a oligarhiei – exterminarea Mişcării cînd aceasta încă nu căpătase vigoarea trebuincioasă pentru autoapărare.Din aceeaşi necunoaştere a învăţăturii Bisericii despre vremurile de pe urmă legionarii nu au putut evalua corect starea în care se afla România şi lumea, nu au putut să se conducă de poveţile şi preîntîmpinările Sfinţilor Părinţi ai Bisericii cu privire la comportamentul colectiv şi individual al creştinilor în vremurile de pe urmă. Ei au procedat exact invers acestor învăţături şi au pierdut confruntarea cu săpînitorul lumii acesteia – Satan.Limitele ideologice ale Mişcării Legionare au fost dictate de locul pe care îl ocupa în conştiinţa lor Biserica Ortodoxă. Aceasta era înţeleasă ca cea mai importantă marcă identitară a românităţii, ca cea mai valoroasă moştenire moral-culturală a românimii. Biserica nu era înţeleasă în esenţa ei – Corabia Mîntuirii tuturor oamenilor care se îmbarcă în ea, îmbarcarea depinzînd exclusiv de voinţa sinceră a celui care doreşte să se îmbarce. Mişcarea Legionară nu a izbutit să depăşească această viziune cultural-identitară şi morală asupra Bisericii lui Hristos, nerăzbind la înălţimile reale ale Bisericii – la dimensiunea duhovnicească, – cu excepţiile bine cunoscute.Din cauza acestei limitări Mişcarea Legionară a perceput greşit rolul şi locul Patriarhiei Române în societatea statului „român” şi pentru neamul românesc. Mişcarea Legionară nu a înţeles că „BOR” era doar un organ administrativ al statului descreştinat, dezbisericit. Ridicîndu-se împotriva statului cotropitor, Mişcarea Legionară a mizat pe sprijinul, cel puţin moral, din partea „BOR”. Or, aceasta, fiind parte integrantă a statului antinaţional, a executat ordinele puterii de stat care erau îndreptate împotriva Mişcării Legionare, a poporului român.Din cauza slabei lor îmbisericiri, ei considerau suficient ca omul să se declare român şi credincios într-un „dumnezeu” ca să fie acceptat în Legiune (celelalte cerinţe morale fiind îndeplinite de către candidat). Astfel, Legiunea devenea treptat o mişcare multi-confesională, deşi afişa în discursul său aderenţa la Ortodoxie. O mişcare multi-confesională nu poate lupta pentru Adevăr, iar lipsa unei asemenea lupte o surpă mai devreme sau mai tîrziu. Pentru o mişcare multi-confesională problema Adevărului trece în planul doi, în cel dîntîi punîndu-se chestiunile imanente ale politicului imediat – „neamul” în persoana populaţiei. Anume scăderea rigorilor religioase faţă de membrii săi şi, mai ales, faţă de votanţii săi, a permis ca exterminarea fizică a Legiunii să pună capăt şi fenomenului legionar. Dacă acest fenomen s-ar fi ridicat la nivelul spiritual, dacă el nu s-ar fi limitat numai la nivelul moral, atunci fenomenul acesta ar fi dăinuit şi astăzi. Drept exemplu în acest sens poate servi Biserica Ortodoxă Română de Stil Vechi din România care şi-a început rezistenţa spirituală în anul 1925. Mişcarea şi-a început rezistenţa morală în 1927. Şi astăzi, peste cîteva generaţii, în România există creştini români tradiţionalişti, o Biserică întreagă cu cîteva sute de parhoii prin toată ţara, care se roagă, alcătuiesc un neam creştinesc, deci, românesc. Cîţi legionari există astăzi, legionari capabil de acţiune ? Nici unul. Greşeala fundamentală a Mişcării, a Căpitanului, a fost tocmai faptul că ei s-au limitat la morală, neglijînd nivelul spritual pe care ei l-au încredinţat Patriarhiei Române interbelice. Iar aceasta demult abandonase spiritualul, şi moralul, raliindu-se cu politicul şi finanţele.Învăţămintele pe care le putem trage din istoria Mişcării Legionare ar putea fi, la o primă aproximare, cele expuse în continuare. Cea mai importantă realizare a Mişcării legionare o constituie experienţa însăşi a acestei Mişcări care reprezintă, la scara democraţei, un unicat absolut. Această mişcare a demonstrat în fapt că principiile ei sînt eficiente în combaterea democraţiei ca dictatură totalitară a oligarhiei financiare. Tocmai de aceea oligarhia a fost nevoită să o nimicească fizic.I. Eficienţa metodei legionare este demonstrată prin faptul că metodele democratice ale oligarhiei de combatere a oponenţulor ei reali – coruperea, campaniile de denigrare, manipularea electoratului, intimidările, presiunile şi violenţa dozată din partea puterii de stat, – s-au dovedit a fi cu totul ineficiente. Tocmai de aceea oligarhia a fost nevoită să recurgă la metodele ei fireşti – cele proprii totalitarismului: violenţa nedozată pentru exterminarea fizică a oponenţilor imuni la manipulare şi la corupere.II. Mişcarea a mai demonstrat că democraţia poate fi combătută numai în cazul în care mişcarea de rezistenţă împotriva democraţiei (adică a dictaturii oligarhiei) nu este finanţată de către oligarhie: doar în democraţie toatepartidele sînt finanţate de către oligarhie. Acest gen de finanţare este condiţia docilităţii tuturor partidelor democratice faţă de oligarhie. De aceea decizia lui C. Z. Codreanu de a porni la luptă fără nici un ban, fără nici o finanţare, ci numai cu credinţa în ajutorul lui Dumnezeu, a fost ontologic şi strategic corectă. Este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Pentru a fi suficientă condiţia trebuie să se bazeze pe o credinţă adevărată, în sens de corectă, deplin ortodoxă, în duhul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, fără nici un fel de abateri, oricît de „mici” ar fi acestea. Numai dintr-o asemenea credinţă derivă evaluările corecte ale lumii în care se acţionează.III. Mişcarea legionară mai are un merit colosal: ea, prin scoaterea unei părţi mari şi necorupte a poporului român de sub influenţa oligarhiei, a constrîns oligarhia să „schimbe macazul” într-o singură noapte de la democraţie la totalitarism. Prin aceasta oligarhia, fiind constrînsă de succesul electoral al Mişcării, s-a desconspirat: a demonstrat că nu există nici o deosebire de natură, de esenţă, între democraţie şi totalitarism. Dacă acestea ar fi două sisteme politice ontologic diferite, atunci ar fi fost nevoie de timp şi eforturi, de convulsii sociale pentru a trece de la un sistem de instituţii care reflectă o esenţă, la un alt sistem de instituţii care reflectă o altă esenţă socială. Nu a fost nevoie. A fost suficient un decret regal de trecere de la democraţie la totalitarism. Pe 10 februarie 1938 românii s-au culcat în democraţie şi pe 11 februarie dimineaţa s-au trezit în totalitarism şi încă fără nici o lovitură de stat.Aceasta demonstrează că democraţia şi totalitarismul sînt două feţe ale aceleiaşi monede – simbolul şi instrumentul zeului banului (bogăţiei) Mamona şi a oligarhiei financiare ca sacerdoţi ai acestui zeu. O societate ontologic deosebită de cea formată din populaţie (care este materialul unic potrivit pentru a fi administrat prin metode democratice sau totalitare, pe scurt, demototalitare) este cea formată din popor sau din popoare. Cel mai grăitor exemplu de acest gen îl constituie monarhia ortodoxă. Sistemul politic al monarhiei ortodoxe reflectă o stare spirituală a societăţii conduse de ea care se numeşte în tradiţia ortodoxă sobornicie. Această stare este ontologică şi definitorie pentru popoarele ortodoxe.Această stare este proprie unui popor şi este absolut străină unei populaţii. Subliniem că democraţia şi totalitarismul pot administra exclusiv populaţii şi sînt incompatibile cu guvernarea popoarelor.Tocmai de aceea trecerea într-o noapte, printr-un decret sau printr-o perioadă de „guvernare” democratică de la monarhia ortodoxă la democraţie nu este posibilă: „revoluţia” „rusă” din februarie 1917 a demonstrat acest lucru. Pentru început este nevoie de distrugere a poporului prin genocid – ceea ce a făcut totalitarismul bolşevic-stalinist: „revoluţia” din Octombrie 1917 şi regimul instaurat prin aceasta. Genocidul este unica metodă prin care se poate distruge sobornicia, deoarece societatea sobornicească, adică poporul ei, este ontologic imun la demagogia, manipularea şi coruperea ca metode fundamentale ale democraţiei. Şi acest genocid dă efecte peste cîteva generaţii. Abia după ce poporul dispare şi noile generaţii descendente biologic din popor formează deja o populaţie, abia atunci este posibilă introducerea democraţiei. Ceea ce s-a şi realizat în Uniunea Sovietică prin „perestroika” gorbacioviană care este faza finală firească, necesară a proiectului de democratizare a Rusiei, adică de supunere a ei oligarhiei financiare internaţionale. În România s-a trecut la democraţie prin înlăturarea violentă a lui Ceauşescu (care nu înţelegea că poporul român nu mai există, ci doar o populaţie şi, deci, e timpul să o treacă la democraţie) ca o urmare firească a schimbărilor geopolitice „survenite”.IV. Istoria luptei purtate de către Mişcarea Legionară pentru eliberarea naţională a poporului român a demonstrat că oligarhia este mereu gata, în pofida ideologiei ei democratice confecţionate exlusiv pentru consumul vulgului (inclusiv a lumpen-intelectualilor), să curme cu orice mijloace orice pericol pentru dictatura ei. Acest fapt arată că (a) sinceritatea absolută şi jertfelnicia apoape absolută a legionarilor, (b) independenţa financiară a Mişcării Legionare, în special faţă de oligarhie, (c) doctrina practic impecabilă a legionarismului privind natura spiritual-cultural-demografică a fenomenului de popor, (d) miza practic absolută pe onoare morală ca temelie a comportamentului legionarilor îmbinată cu fermitatea apărării cauzei eliberării naţionale şi (e) apelul moral (nu şi duhovnicesc) la Ortodoxie nu sînt suficiente pentru a doborî dictatura oligarhiei financiare locale, nemaivorbind de cea internaţională (globală, cum se spune acum).Luînd aminte la această experienţă cu totul inedită a Mişcării Legionare, se confirmă şi din perspectiva acestei experienţe explicarea ajungerii la putere în Germania democratică a mişcării naziste a lui Hitler. Dacă Hitler cu partidul său muncitoresc naţional-socialist nu ar fi fost o creatură a oligarhiei internaţionale, lui nu i s-ar fi permis să ajungă la putere în urma alegerilor democratice. Hitlerismul ar fi fost tratat la fel ca şi Mişcarea Legionară.De altfel, aceasta este un argument în plus împotriva insinuatelor legături sau influenţe ideologice dintre hitlerism şi legionarism. Observaţia este valabilă şi pentru cazul mişcării fasciste a lui Mussolini care şi ea a fost o creatură a aceleiaşi oligarhii financiare.V. Metodele Mişcării izvorîte din natura ei morală sînt, din cîte am văzut, suficiente pentru a zădărnici metodele democratice ale oligarhiei (este o tautologie: numai oligarhia are posibilitatea reală de a folosi aceste metode, adică democraţia, ca şi totalitarismul, reprezintă în esenţa sa monopolul absolut al oligarhiei). Dar aceste metode nu sînt suficiente (deşi continuă să fie necesare) pentru a combate metodele totalitare ale oligarhiei.Iar metodele totalitare pot fi combătute exclusiv prin mucenicie, adică prin mărturisirea deschisă, în faţa oamenilor, a lui Hristos ca pe Singurul şi Adevăratul Mîntuitor al lumii, Dumnezeu înomenit, Unul din Sfînta Treime-Dumnezeu.Ţinem să subliniem că oricîte documente privind acest fenomen inedit la scara istoriei românilor, inclusiv a Moldovei de Răsărit, vor fi scoase la iveală, caracterul controversat al acestei Mişcări va persista. Aceasta se datorează nu atît Mişcării Legionare, cît dezintegrării a ceea ce a fost cîndva poporul român care, în prezent, la începutul mileniului trei de la Hristos, se află pe ultima sută de metri a existenţei sale (în special în plan spiritual, cultural, politic, demografic). Iar o entitate în plină dezintegrare nu poate avea o atitudine organică, vie, unitară faţă de vreun fenomen, mai ales faţă de un fenomen care a încercat să oprească dezintegrarea şi să redea viaţă acestei entităţi. Dezintegratorii şi produşii acestora vor percepe fenomenul legionar ca un coşmar pentru ei căci amintirea însăşi despre el îi desfiinţează ca persoane, ca entităţi morale, în final, umane.

[Adrian Pop]

Mișcarea Legionară în Basarabia – un capitol glorios al istoriei noastre (ultima parte)

Publicat în 7 iunie 2013

Benedict Ciubotaru

În încheierea acestui serial, putem formula unele teze privind Mişcarea Legionară. Mişcarea Legionară era formată din oameni în majoritatea lor covîrşitoare absolut sinceri care şi-au asumat jertfa vieţii lor pentru a obţine eliberarea poporului lor. Mişcarea Legionară nu este o mişcare fascistă, nazistă sau de dreapta: ea nu se înscrie în asemenea clasificări, nesatisfăcînd criteriile vreunei asemenea clasificări. Mai mult chiar, legionarii refugiaţi după „rebeliune” în Germania nazistă au fost îndată arestaţi şi internaţi în lagărul de concentrare de la Buchenwald. În România interbelică au activat unele grupări para-fasciste şi chiar o grupare hitleristă printre unii entici germani din Sudul Basarabiei, dar toate aceste grupări erau minuscule fără vreo influenţă asupra vieţii politice.Mişcarea Legionară este o mişcare de eliberare naţională a poporului român de sub ocupaţia puterilor străine, ocupaţie care s-a înstăpînit în 1859. Dat fiind că ea era o mişcare autentică de eliberare naţională, în virtutea acestei esenţe a ei, ea era o mişcare anti-sistem. Adică ea nu se înscria în nici un fel de clasificări, sistematizări, fiind principialmente neintegrabilă în sistemul politic, moral, economic, social al statului „român” şi în societatea acestuia. Tocmai de aceea, după ce statul „român” s-a convins în urma mai multor încercări de a-şi integra mişcarea, el a respins-o ca pe un corp principialmente străin lui. Şi a făcut totul să o nimicească.Mişcarea Legionară nu a înţeles că puterile anticreştine (cele dinafară şi cele dinlăuntru subordonate prin obedienţă instituţională şi morală acelora dinafară) care au format statul modern român în 1859 şi care l-au rotunjit teritorial în 1918 au făcut aceasta nu cu scopul de a crea condiţii necesare pentru vieţuirea neamului românesc în potrivire cu valorile sale, adică cu Idealul său Naţional, ci cu totul dimpotrivă: să asigure înglobarea tuturor românilor sub aceeaşi stăpînire etnocidală şi, deseori, chiar genocidală, care să-şi îndeplinească lucrarea de nimicire cît mai eficient. Mişcarea considera că clasa politică s-a corupt cu timpul din cauza democraţiei, dar nu înţelegea că tocmai statul român modern, în strictă conformitate cu rolul geopolitic pentru care el a fost proiectat, nu poate exista decît generînd o asemenea clasă politică, indiferent de regim – democrat sau totalitar.Deşi Mişcarea Legionară a înţeles că confruntarea ei cu statul era una pe viaţă şi pe moarte, legionarii credeau că statul democrat se conduce totuşi de propriile principii declarate cum ar fi justiţia imparţială. Ei credeau că clasa politică este limitată în deciziile ei de regulile declarate ale democraţiei. Cauza că nu a înţeles rezidă, ca în toate cazurile asemănătoare, în îmbisericirea lor insuficientă sau, mai exact, în viaţa lor departe de poveţile sfinţilor creştini, ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii – Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Marcu Eugenicul (al Efesului), Sf. Grigore Palama, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Ioan Casian …. Să fi fost ei îmbisericiţi, să fi trăit ei după învăţătura Bisericii Ortodoxe, ei ar fi înţeles că nu puteau nicidecum miza pe Patriarhia Română, pe majoritatea preoţilor ei, deoarece în acea perioadă Patriarhia se depărtase grav de Biserica Ortodoxă, devenind „slugă netrebnică” (vorba mitropolitului de atunci al Basarabiei Gurie Grosu) a statului antihristic modern român. Necunoscînd învăţătura Bisericii despre stăpînirile lumeşti, ei nu au izbutit să înţeleagă pînă la capăt esenţa antinaţională a statului român modern. Ca urmare, ei s-au grăbit să iasă la lupta electorală ceea ce a condus la reacţia previzibilă a oligarhiei – exterminarea Mişcării cînd aceasta încă nu căpătase vigoarea trebuincioasă pentru autoapărare.Din aceeaşi necunoaştere a învăţăturii Bisericii despre vremurile de pe urmă legionarii nu au putut evalua corect starea în care se afla România şi lumea, nu au putut să se conducă de poveţile şi preîntîmpinările Sfinţilor Părinţi ai Bisericii cu privire la comportamentul colectiv şi individual al creştinilor în vremurile de pe urmă. Ei au procedat exact invers acestor învăţături şi au pierdut confruntarea cu săpînitorul lumii acesteia – Satan.Limitele ideologice ale Mişcării Legionare au fost dictate de locul pe care îl ocupa în conştiinţa lor Biserica Ortodoxă. Aceasta era înţeleasă ca cea mai importantă marcă identitară a românităţii, ca cea mai valoroasă moştenire moral-culturală a românimii. Biserica nu era înţeleasă în esenţa ei – Corabia Mîntuirii tuturor oamenilor care se îmbarcă în ea, îmbarcarea depinzînd exclusiv de voinţa sinceră a celui care doreşte să se îmbarce. Mişcarea Legionară nu a izbutit să depăşească această viziune cultural-identitară şi morală asupra Bisericii lui Hristos, nerăzbind la înălţimile reale ale Bisericii – la dimensiunea duhovnicească, – cu excepţiile bine cunoscute.Din cauza acestei limitări Mişcarea Legionară a perceput greşit rolul şi locul Patriarhiei Române în societatea statului „român” şi pentru neamul românesc. Mişcarea Legionară nu a înţeles că „BOR” era doar un organ administrativ al statului descreştinat, dezbisericit. Ridicîndu-se împotriva statului cotropitor, Mişcarea Legionară a mizat pe sprijinul, cel puţin moral, din partea „BOR”. Or, aceasta, fiind parte integrantă a statului antinaţional, a executat ordinele puterii de stat care erau îndreptate împotriva Mişcării Legionare, a poporului român.Din cauza slabei lor îmbisericiri, ei considerau suficient ca omul să se declare român şi credincios într-un „dumnezeu” ca să fie acceptat în Legiune (celelalte cerinţe morale fiind îndeplinite de către candidat). Astfel, Legiunea devenea treptat o mişcare multi-confesională, deşi afişa în discursul său aderenţa la Ortodoxie. O mişcare multi-confesională nu poate lupta pentru Adevăr, iar lipsa unei asemenea lupte o surpă mai devreme sau mai tîrziu. Pentru o mişcare multi-confesională problema Adevărului trece în planul doi, în cel dîntîi punîndu-se chestiunile imanente ale politicului imediat – „neamul” în persoana populaţiei. Anume scăderea rigorilor religioase faţă de membrii săi şi, mai ales, faţă de votanţii săi, a permis ca exterminarea fizică a Legiunii să pună capăt şi fenomenului legionar. Dacă acest fenomen s-ar fi ridicat la nivelul spiritual, dacă el nu s-ar fi limitat numai la nivelul moral, atunci fenomenul acesta ar fi dăinuit şi astăzi. Drept exemplu în acest sens poate servi Biserica Ortodoxă Română de Stil Vechi din România care şi-a început rezistenţa spirituală în anul 1925. Mişcarea şi-a început rezistenţa morală în 1927. Şi astăzi, peste cîteva generaţii, în România există creştini români tradiţionalişti, o Biserică întreagă cu cîteva sute de parhoii prin toată ţara, care se roagă, alcătuiesc un neam creştinesc, deci, românesc. Cîţi legionari există astăzi, legionari capabil de acţiune ? Nici unul. Greşeala fundamentală a Mişcării, a Căpitanului, a fost tocmai faptul că ei s-au limitat la morală, neglijînd nivelul spritual pe care ei l-au încredinţat Patriarhiei Române interbelice. Iar aceasta demult abandonase spiritualul, şi moralul, raliindu-se cu politicul şi finanţele.Învăţămintele pe care le putem trage din istoria Mişcării Legionare ar putea fi, la o primă aproximare, cele expuse în continuare. Cea mai importantă realizare a Mişcării legionare o constituie experienţa însăşi a acestei Mişcări care reprezintă, la scara democraţei, un unicat absolut. Această mişcare a demonstrat în fapt că principiile ei sînt eficiente în combaterea democraţiei ca dictatură totalitară a oligarhiei financiare. Tocmai de aceea oligarhia a fost nevoită să o nimicească fizic.I. Eficienţa metodei legionare este demonstrată prin faptul că metodele democratice ale oligarhiei de combatere a oponenţulor ei reali – coruperea, campaniile de denigrare, manipularea electoratului, intimidările, presiunile şi violenţa dozată din partea puterii de stat, – s-au dovedit a fi cu totul ineficiente. Tocmai de aceea oligarhia a fost nevoită să recurgă la metodele ei fireşti – cele proprii totalitarismului: violenţa nedozată pentru exterminarea fizică a oponenţilor imuni la manipulare şi la corupere.II. Mişcarea a mai demonstrat că democraţia poate fi combătută numai în cazul în care mişcarea de rezistenţă împotriva democraţiei (adică a dictaturii oligarhiei) nu este finanţată de către oligarhie: doar în democraţie toatepartidele sînt finanţate de către oligarhie. Acest gen de finanţare este condiţia docilităţii tuturor partidelor democratice faţă de oligarhie. De aceea decizia lui C. Z. Codreanu de a porni la luptă fără nici un ban, fără nici o finanţare, ci numai cu credinţa în ajutorul lui Dumnezeu, a fost ontologic şi strategic corectă. Este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Pentru a fi suficientă condiţia trebuie să se bazeze pe o credinţă adevărată, în sens de corectă, deplin ortodoxă, în duhul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, fără nici un fel de abateri, oricît de „mici” ar fi acestea. Numai dintr-o asemenea credinţă derivă evaluările corecte ale lumii în care se acţionează.III. Mişcarea legionară mai are un merit colosal: ea, prin scoaterea unei părţi mari şi necorupte a poporului român de sub influenţa oligarhiei, a constrîns oligarhia să „schimbe macazul” într-o singură noapte de la democraţie la totalitarism. Prin aceasta oligarhia, fiind constrînsă de succesul electoral al Mişcării, s-a desconspirat: a demonstrat că nu există nici o deosebire de natură, de esenţă, între democraţie şi totalitarism. Dacă acestea ar fi două sisteme politice ontologic diferite, atunci ar fi fost nevoie de timp şi eforturi, de convulsii sociale pentru a trece de la un sistem de instituţii care reflectă o esenţă, la un alt sistem de instituţii care reflectă o altă esenţă socială. Nu a fost nevoie. A fost suficient un decret regal de trecere de la democraţie la totalitarism. Pe 10 februarie 1938 românii s-au culcat în democraţie şi pe 11 februarie dimineaţa s-au trezit în totalitarism şi încă fără nici o lovitură de stat.Aceasta demonstrează că democraţia şi totalitarismul sînt două feţe ale aceleiaşi monede – simbolul şi instrumentul zeului banului (bogăţiei) Mamona şi a oligarhiei financiare ca sacerdoţi ai acestui zeu. O societate ontologic deosebită de cea formată din populaţie (care este materialul unic potrivit pentru a fi administrat prin metode democratice sau totalitare, pe scurt, demototalitare) este cea formată din popor sau din popoare. Cel mai grăitor exemplu de acest gen îl constituie monarhia ortodoxă. Sistemul politic al monarhiei ortodoxe reflectă o stare spirituală a societăţii conduse de ea care se numeşte în tradiţia ortodoxă sobornicie. Această stare este ontologică şi definitorie pentru popoarele ortodoxe.Această stare este proprie unui popor şi este absolut străină unei populaţii. Subliniem că democraţia şi totalitarismul pot administra exclusiv populaţii şi sînt incompatibile cu guvernarea popoarelor.Tocmai de aceea trecerea într-o noapte, printr-un decret sau printr-o perioadă de „guvernare” democratică de la monarhia ortodoxă la democraţie nu este posibilă: „revoluţia” „rusă” din februarie 1917 a demonstrat acest lucru. Pentru început este nevoie de distrugere a poporului prin genocid – ceea ce a făcut totalitarismul bolşevic-stalinist: „revoluţia” din Octombrie 1917 şi regimul instaurat prin aceasta. Genocidul este unica metodă prin care se poate distruge sobornicia, deoarece societatea sobornicească, adică poporul ei, este ontologic imun la demagogia, manipularea şi coruperea ca metode fundamentale ale democraţiei. Şi acest genocid dă efecte peste cîteva generaţii. Abia după ce poporul dispare şi noile generaţii descendente biologic din popor formează deja o populaţie, abia atunci este posibilă introducerea democraţiei. Ceea ce s-a şi realizat în Uniunea Sovietică prin „perestroika” gorbacioviană care este faza finală firească, necesară a proiectului de democratizare a Rusiei, adică de supunere a ei oligarhiei financiare internaţionale. În România s-a trecut la democraţie prin înlăturarea violentă a lui Ceauşescu (care nu înţelegea că poporul român nu mai există, ci doar o populaţie şi, deci, e timpul să o treacă la democraţie) ca o urmare firească a schimbărilor geopolitice „survenite”.IV. Istoria luptei purtate de către Mişcarea Legionară pentru eliberarea naţională a poporului român a demonstrat că oligarhia este mereu gata, în pofida ideologiei ei democratice confecţionate exlusiv pentru consumul vulgului (inclusiv a lumpen-intelectualilor), să curme cu orice mijloace orice pericol pentru dictatura ei. Acest fapt arată că (a) sinceritatea absolută şi jertfelnicia apoape absolută a legionarilor, (b) independenţa financiară a Mişcării Legionare, în special faţă de oligarhie, (c) doctrina practic impecabilă a legionarismului privind natura spiritual-cultural-demografică a fenomenului de popor, (d) miza practic absolută pe onoare morală ca temelie a comportamentului legionarilor îmbinată cu fermitatea apărării cauzei eliberării naţionale şi (e) apelul moral (nu şi duhovnicesc) la Ortodoxie nu sînt suficiente pentru a doborî dictatura oligarhiei financiare locale, nemaivorbind de cea internaţională (globală, cum se spune acum).Luînd aminte la această experienţă cu totul inedită a Mişcării Legionare, se confirmă şi din perspectiva acestei experienţe explicarea ajungerii la putere în Germania democratică a mişcării naziste a lui Hitler. Dacă Hitler cu partidul său muncitoresc naţional-socialist nu ar fi fost o creatură a oligarhiei internaţionale, lui nu i s-ar fi permis să ajungă la putere în urma alegerilor democratice. Hitlerismul ar fi fost tratat la fel ca şi Mişcarea Legionară.De altfel, aceasta este un argument în plus împotriva insinuatelor legături sau influenţe ideologice dintre hitlerism şi legionarism. Observaţia este valabilă şi pentru cazul mişcării fasciste a lui Mussolini care şi ea a fost o creatură a aceleiaşi oligarhii financiare.V. Metodele Mişcării izvorîte din natura ei morală sînt, din cîte am văzut, suficiente pentru a zădărnici metodele democratice ale oligarhiei (este o tautologie: numai oligarhia are posibilitatea reală de a folosi aceste metode, adică democraţia, ca şi totalitarismul, reprezintă în esenţa sa monopolul absolut al oligarhiei). Dar aceste metode nu sînt suficiente (deşi continuă să fie necesare) pentru a combate metodele totalitare ale oligarhiei.Iar metodele totalitare pot fi combătute exclusiv prin mucenicie, adică prin mărturisirea deschisă, în faţa oamenilor, a lui Hristos ca pe Singurul şi Adevăratul Mîntuitor al lumii, Dumnezeu înomenit, Unul din Sfînta Treime-Dumnezeu.Ţinem să subliniem că oricîte documente privind acest fenomen inedit la scara istoriei românilor, inclusiv a Moldovei de Răsărit, vor fi scoase la iveală, caracterul controversat al acestei Mişcări va persista. Aceasta se datorează nu atît Mişcării Legionare, cît dezintegrării a ceea ce a fost cîndva poporul român care, în prezent, la începutul mileniului trei de la Hristos, se află pe ultima sută de metri a existenţei sale (în special în plan spiritual, cultural, politic, demografic). Iar o entitate în plină dezintegrare nu poate avea o atitudine organică, vie, unitară faţă de vreun fenomen, mai ales faţă de un fenomen care a încercat să oprească dezintegrarea şi să redea viaţă acestei entităţi. Dezintegratorii şi produşii acestora vor percepe fenomenul legionar ca un coşmar pentru ei căci amintirea însăşi despre el îi desfiinţează ca persoane, ca entităţi morale, în final, umane.

[Adrian Pop]

Discursul Mareșalului Antonescu (6 octombrie 1940)

Publicat în 11 iunie 2013 Administrator

[Adrian Pop]

Mareșalul de Oțel

Publicat în 12 iunie 2013 Administrator

[Adrian Pop]

FAŢĂ ÎN FAŢĂ: MAREŞALUL ION ANTONESCU – ADOLF HITLER. ÎNTÂLNIRILE DIN 7 IANUARIE 1941 SI 14 IANUARIE 1941 (II)

[COLOR=#]2 Votes[/COLOR]

FAŢĂ ÎN FAŢĂ: MAREŞALUL ION ANTONESCU, CONDUCĂTORUL STATULUI – ADOLF HITLER, CANCELARUL GERMANIEI (II)

A TREIA ÎNTÂLNIRE (14 DECEMBRIE 1940)

Data precisă al acestei întâlniri nu am găsit-o în nici un document sau material studiat. Se pare că datorită problemelor deosebite discutate în cadrul acestei întâlniri – ea a avut loc „între patru ochi” – nu a fost întocmită nici o sinteză/stenogramă referitoare la ea. În lucrarea „Antonescu – mareşalul României şi războaiele de reîntregire”, Iosif Constantin Drăgan, la pag. 225 citim: „(…) generalul Antonescu era primul şef de stat căruia Hitler i-a încredinţat acest mare secret: războiul din Est, acordându-i toată încrederea după trei săptămâni de la prima întâlnire”. Făcând o mică socoteală, rezultă că această întâlnire a avut loc în jurul datei de 14 decembrie 1940.
Ea a avut loc, repet, „între patru ochi”, la Berdchstengaden, iar Hitler a fost deosebit de decshis faţă de Antonescu. În primul rând i-a adus la cunoştinţă că a primit o scrisoare din partea lui Horia Sima, prin care el, generalul Antonescu, era demascat ca filo-englez.

De fapt, scrisoarea se baza pe cuvântarea ţinută la Londra, în anul 1926, de către Antonescu cu ocazia părăsirii postului de ataşat militar şi întoarcerea în ţară. Scrisoarea lui Sima se încheia chiar cu cuvintele lui Antonescu: „Marea Britanie trebuie să învingă întotdeauna, pentru că civilizaţia trebuie să învingă întotdeauna barbaria.

Contra noilor barbari ce se organizează pe malurile Spreei şi la Moscova, popoarele Europei, ataşate civilizaţiei lumii vechi, nu pot să dorească Marii Britanii decât o nouă victorie”.
În continuare, Hitler i-a spus lui Antonescu că nu apreciază deloc gestul lui Horia Sima, gest „ignobil şi idiot”, caracterizându-l chiar trădător. Apoi l-a asigurat că are toată încrederea în el şi că singurul,lucru pe care îl interesează în România este armata.
La un moment dat, în cadrul convorbirii, generalul Antonescu a spus: „În ceea ce mă priveşte, eu nu sunt decât un soldat. Cred în reorganizare, dar niciodată în revoluţie. Iertaţi-mi scepticismul în materie ideologică, dar mă îndoiesc că un sistem politic – legionarismul putea foarte bine să fie şi hitlerism şi comunism – poate rezolva multiplele probleme de existenţă a unui popor”.
Aceste cuvinte scot în evidenţă două lucruri. Şi îi contrazic pe cei care afirmă că Antonescu a fost fascist, iar guvernarea sa de tip fascist. Şi o mărturisire din partea lui, prin care face o separaţie categorică dintre doctrina legionară şi principiile de guvernământ pe care le punea la baza programului său de conducere politică a României. Şi, în mod surprinzător, Hitler s-a arătat de acord cu această concepţie.
Cu ocazia acestei întrevederi Hitler a manifestat o încredere totală în generalul Antonescu căruia i-a dezvăluit intenţia Germaniei de a porni campania din Est. Încredinţarea acestui mare secret se datora faptului că, contrar părerii multora, Hitler admira militarii şi în special, oamenii de acţiune.

Şi, de la prima întrevedere a fost atras de personalitatea generalului Antonescu, care trata de la egal la egal cu el. În cadrul convorbirilor i se adresa deschis, fără complexe, abordând direct problemele. Astfel, când Hitler a spus că de pe teritoriul României va porni războiul fulger împotriva Uniunii Sovietice, fără a cere sprijinul Armatei Române, care era slab instruită şi dotată necorespunzător cu armament şi tehnică de luptă modernă, urmărind a recuceri singur Basarabia şi Nordul Bucovinei, pe care apoi să le ofere României, generalul Antonescu a replicat: „Este de neconceput ca, în timp ce o armată străină porneşte să lupte de pe teritoriul României pentru recucerirea teritoriului ei pierdut, Armata română să stea cu arma la picior. S-ar dezonora şi cu ea s-ar dezonora ţara. Are datoria sfântă de a lupta pentru recâştigarea pământurilor româneşti luate sub ameninţarea forţei, pentru a-şi afirma în faţa lumii drepturile inalienabile ale României asupra Basarabiei şi Bucovinei mai întâi. După aceea va revendica la masa verde, cu toate dovezile, drepturile integrale asupra întregului Ardeal. Dacă nu va obţine recunoaşterea la masa verde, atunci îşi va cere drepturile cu arma în mână”.
În urma acestei vizite, generalul Antonescu a obţinut răspunsurile dorite cu privire la Legiune şi referitoare la atitudinea Germaniei faţă de URSS.
Generalul Antonescu este primul şef de stat căruia Hitler i-a încredinţat acest mare secret: războiul din Est, acordându-i toată încrederea. „Nu peste mul timp – a spus Hitler – vom vorbi ca de la soldat la soldat, în faţa unei hărţi cu ace de gămălie colorate. Dar, pentru moment, scopurile noastre trebuie păstrate în cel mai strict secret” (1).

ÎNTÂLNIREA DIN 7 IANUARIE 1941
Pe data de 7 ianuarie 1941, la invitaţia lui Hitler, generalul Antonescu soseşte la Berlin. A fost o vizită fulger, asupra căreia nu voi insista prea mult. De la început, Hitler i-a prezentat evoluţia relaţiilor cu Moscova, afirmând că ele au ajuns la stadiul în care conflictul militar este iminent. „Contez pe dumneavoastră ca pe un prim ajutor operativ!…Stalin guvernează Rusia printr-o teroare preventivă, frica, singurul mijloc de dominare a hoardei slave. Noi vom urma exemplul său…Trebuie să suprimăm douăzeci de milioane de ruşi. Este o măsură necesară şi preventivă pentru a uşura Europa de apăsarea slavă care o încătuşează. Este o operaţie chirurgicală faţă de care ar fi imposibil să salvăm lumea veche” (2).
Şi această întrevedere s-a bazat pe sinceritate din partea celor două personaje istorice. Prezentându-şi concepţia sa despre război şi despre guvernare, dar mai ales intenţia de exterminare a zeci de milioane de oameni, Hitler a fost sincer faţă de Antonescu. După cum sincer a fost şi acesta în răspunsurile sale.
Deşi prevenit de mai multe ori, atât de miniştrii săi, cât şi de Ribbentrop, ca să fie tolerant faţă de Hitler, să nu-l contrazică şi să nu aducă în discuţie probleme care îl enervează, generalul Antonescu nu s-a sfiit să-l contrazică. La cele afirmate referitor la instaurarea terorii, atât prin mimica feţei (atât timp cât Hitler vorbea), cât şi prin cuvinte şi-a exprimat oroarea şi dezgustul, arătându-şi reprobarea faţă de acest principiu barbar pe care Hitler intenţiona să-l folosească în viitorul război: teroarea.

De fapt, la proces, Mareşalul Antonescu avea să declare, conform procesului-verbal: „Aceste cuvinte constituie, probabil, adevărata cauză a erorilor comise de administraţia germană pe teritoriul Rusiei, a cărei populaţie, în parte cel puţin, aştepta războiul ca pe singurul mijloc de a scăpa de dictatura comunistă”.
De unde se vede că cei doi aliaţi se deosebeau fundamental în concepţia lor despre război şi despre guvernare. Antonescu nu a fost deloc, după cum se afirmă, un vasal ori imitator al lui Hitler. „Acesta era un om mare, dar un primitiv”, spunea generalul Antonescu despre Hitler.

ÎNTREVEDEREA DIN 14 IANUARIE 1941

Această întrevedere a fost solicitată de către generalul Ion Antonescu. Pentru această vizită, Conducătorul statului român a întocmit o notă, pe care a prezentat-o ministrului de Externe al Reich-ului. „În principiu el a declarat că este gata să se angajeze alături de Germania „dacă este necesar”. Ţara sa ar trebui „în cazul unei eventuale acţiuni împotriva sudului, să constituie flancul defensiv stâng”. În cazul în care Rusia ar ataca, România doreşte „să participe cu toate forţele sale la acţiunea militară”. În acest sens însă, România trebuie să se pregătească din punct de vedere militar, economic şi politic şi având în vedere încercările Rusiei de a executa presiuni – este necesar în primul rând sprijinul Germaniei”.
Apoi, tot în nota respectivă, generalul Antonescu a trecut la expunerea adevăratului scop al vizitei sale la Hitler: expunând situaţia internă a ţării a arătat că „elemente nepregătite sau aflate în slujba comunismului au făcut ca Legiunea să piardă din popularitate” şi că „s-a ajuns la haos economic”. A accentuat că „pericolul anarhiei fiind în creştere” Conducătorul statului trebuie „să-şi exercite şi cu realitate puterile cu care a fost investit prin decretul constituţional din septembrie…Conducerea regimului naţional-legionar trebuie să se afla în mâna generalului Antonescu” şi-a încheiat nota .
În dimineaţa zilei de 14 ianuarie 1941, însoţit de secretarul său personal, şi de ministrul plenipotenţiar Fabricius, generalul Antonescu a plecat cu avionul în Germania. În jurul orei 12.45 avionul aterizează pe aeroportul din Salzburg, de unde se pleacă imediat, în automobile, la Fuschi. Aici se serveşte dejunul la care mai participă von Ribbentrop, interpretul Schmidt, von Killinger şi alţii. După dejun, tot în automobile, se pleacă la Berghof, unde audienţa la Fuhrer este fixată pentru ora 16.30.
Întâlnirea şi convorbirile dintre cei doi şefi de state are loc în trei etape: de la ora 16.30 la 19.00, când s-a servit şi ceaiul, la convorbire participând un cerc mai larg de persoane; de la 19.00 la 20.00, discuţiile având loc într-un cerc restrâns, iar de la ora 20.00, Hitler se retrage cu Antonescu într-un salon cu hărţi, despărţită în două printr-o draperie. În această ultimă rundă a convorbirilor participă von Ribbentrop, feldmareşalul Keitel, von Killinger, generalul Jodl şi ministrul Fabricius.
Sinteza convorbirilor fiind deosebit de vastă, voi reda doar problemele principale.
De la început, generalul Antonescu i-a expus lui Hitler situaţia deosebit de confuză şi început de anarhie ce se instaurase în ţară datorită legionarilor, care s-au dedat la adevărate atrocităţi şi acte de insubordonare.

Mai mult, Legiunea nu mai dorea să coopereze cu el ci vroia întreaga putere, căutând să-l înlăture de la conducerea statului. A accentuat că se simţea lipsa Căpitanului.

Generalul Antonescu l-a lăsat pe Hitler să tragă concluziile dacă în asemenea situaţie se mai poate menţine colaborarea cu Legiunea. Cum Hitler nu i-a dat nici un răspuns, în concluzie, generalul i-a declarat că este gata oricând să ia conducerea „fără Legiune, sau chiar împotriva Legiunii”.
După Killinger, ministrul Reich-ului la Bucureşti, reiese că generalul s-a exprimat în felul următor: „Preiau întreaga răspundere, sunt gata să guvernez cu Horia Sima şi cu Legiunea, cu Legiunea fără Horia Sima, aşa cum sunt gata să guvernez fără Horia Sima şi fără Legiune”.
La cele spuse de general, Hitler a răspuns că „orice s-ar întâmpla, el rămâne convins că generalul Antonescu este singurul om capabil de a călăuzi destinele României”.

Aceste cuvinte au produs o uşurare imensă generalului, care şi-a dat seama că într-un conflict cu Legiunea, poziţia lui Hitler şi a conducătorilor germani va fi favorabilă.
Din lucrarea „Memorial Antonescu”, scrisă de Gheorghe Barbul, secretarul particular al generalului, reiese mai clar această problemă declicată.

„Uşa camerei vecine se deschide brusc şi generalul, urmat de Hitler, ne ajunse în salon. Expresia ce văzui pe figura generalului era mai întunecată ca de obicei şi ochii săi mă priveau cu insistenţă, fix. N-am ridicat în picioare. Hitler interveni pentru a ne aşeza.
- Mai aveţi o oră până la plecare, şi arătă un fotoliu generalului.
Hitler avea aceeaşi atitudine de bunăvoinţă, era mai degajat şi părea că face eforturi pentru a încălzi atmosfera. El rupse tăcerea spunând:
- Este sigur că secolul XX va însemna pentru Europa o etapă încă mai importantă decât aceea a Renaşterii sau aceea de la sfârşitul Imperiului Roman. Masele s-au pus în mişcare.

E ca un fluviu revărsat care îşi caută matca cea nouă. Încercând să menţii popoarele în limitele tradiţionale, rişti să le măreşti puterea de explozie. Ca să eviţi revoluţiile, trebuie să le previi…Revoluţionarul modern nu mai trebuie să păstreze nimic fanatic în el, rolul lui este mai mult de precursor, decât de agitator.
- Şi ce faceţi cu fanaticii?,interveni generalul.
- Trebuie să te debarasezi de ei, replică fără ezitare Hitler. Există în fiecare mişcare
militanţi fanatici care îşi închipuie că distrugând totul, ei îşi fac datoria…Aceşti oameni trebuie împiedicaţi.
- Sunt mulţumit să vă aud spunând aceasta, interveni generalul cu un zâmbet de satisfacţie. Înainte de plecarea din Bucureşti am arătat unui colaborator apropiat motivele care m-au determinat să cer această întrevedere: nereuşita mea.

M-am aflat şi eu în situaţia de a apela la Papa într-un conflict cu clerul catolic.
- Soarta ereticilor este mai rea decât aceea a schismaticilor, răspunse Hitler zâmbind.. Statul este monopolul mitralierei. Gândiţi-vă la forţa concentrată într-un asemenea instrument…Acel ce posedă monopolul maşinilor de război moderne, posedă puterea absolută…Omul care lasă să i se ia postul de comandă – şi privirea sa fixă pe general – probează că nu ştie să folosească mitraliera. Un dictator al secolului XX nu poate fi răsturnat! Dacă el cade, înseamnă că s-a sinucis…”
Citind ultima intervenţie a lui Hitler nu pot trece mai departe fără a sublinia deosebirea dintre cei doi. Hitler a fost un dictator care a înecat într-o baie de sânge Europa. În ceea ce-l priveşte pe general, el nu era un dictator. O declarase de la început, iar în cadrul „marelui proces al trădării”, în cadrul „Ultimului cuvânt” a spus: „Eu nu am fost un dictator. Dictatorii suprimă pe adversar. Eu pe cine am suprimat?”

După cum se consemnează în „Înregistrarea convorbirii dintre Hitler şi ministrul prezident al României, generalul Antonescu, la 14 ianuarie”, înregistrare semnată de Schmidt „Antonescu a declarat că dificultăţile interne ale României din ultimele luni l-au determinat pe el să-i ofere lui Horia Sima, în patru sau cinci ocazii, conducerea guvernului şi a ţării. I-a declarat acestuia că el (Antonescu) poate conduce ţara numai prin propriile lui metode, dar că este totuşi dispus să cedeze locul. Sima a refuzat această ofertă şi a declarat că nu este în măsură să-şi asume o asemenea responsabilitate”.
După prezentarea situaţiei interne s-a trecut la examinarea problemelor externe. Din aceeaşi „Înregistrare…” reţinem: „Referitor la Bulgaria, el (Antonescu – n.a.) a declarat că toate dificultăţile au fost învinse şi că aplicarea Tratatului de la Craiova se desfăşoară în mod normal.

Relaţiile cu Iugoslavia sunt corecte dar reci, îndeosebi după aderarea României la Pactul Tripartit şi intrarea trupelor germane în ţară. Neîncrederea Iugoslaviei merge atât de departe încât, la frontiera cu România au fost concentrate trupe iugoslave.
Relaţiile cu Rusia sunt destul de rele. Până în prezent a fost imposibil să se traseze o linie de frontieră definitivă…La frontieră există o nelinişte permanentă: sunt trimişi necontenit agenţi în România, iar Rusia face chestiuni de stat din incidentele cele mai mici…Totuşi, problema cea mai serioasă o constituie chestiunea Deltei dunărene, pe care Rusia vrea să o acapareze.

De fapt, acum ea are concentrate acolo mari efective de trupe, după cum se va putea vedea pe harta pe care el o va arăta ulterior Fuhrer-ului. Este vorba de 7 corpuri de armată şi de 5 divizii blindate, având un număr corespunzător de avioane precum şi pregătirile necesare pentru traversarea fluviului.
În privinţa Ungariei, chestiunile politice rămân deschise…Situaţia aceasta pricinuieşte dificultăţi în România, deoarece persoanele expulzate din partea Transilvaniei care a revenit Ungariei au sperat că vor avea posibilitatea să se reîntoarcă din nou la casele lor, ca rezultat al vizitei lui Amntonescu la Hitler. El (Antonescu) în aceste împrejurări l-ar ruga pe Fuhrer să facă tot ce-i stă în putere pentru ca relaţiile dintre România şi Ungaria să se dezvolte pe baza propusă la Berlin.
România menţine relaţii foarte corecte cu Statele Unite. Din numeroase convorbiri avute cu ministrul american la Bucureşti, Antonescu a rămas cu impresia că Statele Unite ar fi foarte bucuroase dacă ar putea găsi o bază de înţelegere în cadrul conflictului general şi că atitudinea lor este mai degrabă antirusă.

Relaţiile cu Marea Britanie sunt pe cale de a fi rupte. Recent, ministrul Angliei i-a declarat lui (Antonescu) la Bucureşti, că dacă trupele germane vor traversa Dunărea, există posibilitatea ca forţele aeriene britanice să atace regiunile petrolifere din România. Antonescu a adăugat câteva observaţii în legătură că poziţia deosebit de expusă a oraşului Constanţa şi a rezervelor de petrol înmagazinate acolo pentru Germania.

Apoi a subliniat că în ceea ce priveşte România, el este gata să folosească toate mijloacele de care dispune, inclusiv sprijinul armatei, pentru a ajuta puterile Axei să ducă actualul conflict la o încheiere grabnică şi victorioasă…”
În cursul desfăşurării ulterioare a convorbirii, Antonescu i-a prezentat lui Hitler un aide-memoire, pe care nu-l mai prezint. În el sunt reflectate toate înţelegerile convenite între România şi Germania.

Teodor Filip

Basarabia literara

CITITI SI : http://cersipamantromanesc.wordpress...dolf-hitler-i/

Surse:
1. Comunicarea făcută de dr. Fabricius la 8 octombrie 1952 lui Andreas Hillgruber, prodigios istoric german, trecută în lucrarea „Hitler, Regele Carol şi mareşalul Antonescu”, în care se ocupă de problema relaţiilor germano- române în perioada 1938-1944.
2. Biblioteca Academiei Române, Arhiva istorică, fond nr. 13, dosar nr. 1263;

Like this:

19/06/2012 - Publicat de cersipamantromanesc | ISTORIE ROMANEASCA | alianta romano-germana, antonescu, dosarele istoriei, hitler, isto0rie, Istoria românilor, istorie dezvaluita, razboiul mondial, stalin

Un comentariu »

1. [...] CITITI SI : http://cersipamantromanesc.wordpress...cu-adolf-hitle… [...]
   Pingback prin Mareșalul Ion Antonescu față’n față cu Adolf Hitler « Cerul Albastru | 11/04/2013 | Răspunde
   

[Eugen]

Din testamentul politic al lui Corneliu Zelea Codreanu

Programul este: Sã dãm tot ce avem pentru Neamul nostru, luptând din toate puterile împotriva acelora ce-l furã, exploateazã si dezonoreazã, amenintându-i existenta.
Ratiunea pe care o ridicã lumea împotriva lui Dumnezeu, noi, fãrã a o arunca si dispretui, vom pune-o acolo unde e locul ei, în slujba lui Dumnezeu si a rosturilor vietii.
Programul e trasat si fixat într-un singur cuvânt: învingãtori1). Pe acesta îl opun tuturor programelor mincinoase, ticluite pe zeci de articole, care vi se fluturã si astãzi pe dinaintea ochilor stinsi de foame.
Sufletul este punctul cardinal asupra cãruia trebuie sã se lucreze în momentul de fatã. Sufletul individului si sufletul multimii2).
De la noi sã porneascã în toate straturile societãtii o viatã româneascã bazatã pe onoare.
Nu cerem nimic pentru noi, ci dãm. Dãm suflet, muncã, suferintã pentru ziua cea sfântã a biruintei Neamului Românesc.
Un suflet ales nu are nevoie de rãsplatã atunci când face un bine.