HRISTOS A ÎNVIAT! Sfintele Paști 2013 alături de Părintele Justin Pârvu

[Adrian Pop]

[Adrian Pop]

[Adrian Pop]

Saveta Zegrean





28 January 2015
Minune? Fenomen fizic? Mesaj al Părintelui Justin de dincolo de mormînt
De mai mult de o săptămînă s-a observat la mormîntul Părintelui Justin un fenomen legat de condiţiile atmosferice exterioare: pe geamul de deasupra mormîntului vaporii de apă ce ies din pămînt se condensează într-un mod mai puţin obişnuit. În timpul zilei, dacă temperatura urcă peste 0 grade, în dreptul capului părintelui nu este nici un fel de condens, ci geamul este curat. În timpul nopţii şi atunci cînd temperatura scade sub 0 grade, condensul îngheaţă în forma trupului, iar în dreptul feţei îngheţul are un aspect distinct.
Geamul de deasupra mormîntului a fost adus de maicile de la Mănăstirea Paltin, pentru a proteja pe durata iernii florile pe care le aduc în fiecare săptămînă pentru a împodobi mormîntul. Am amînat mai multe zile relatarea fenomenului pentru a fi siguri că ceea ce vedem nu e o întîmplare, o părere.
Nu ne grăbim să afirmăm că este vorba de o minune, ci înţelegem şi prin aceasta că Părintele Justin este viu, pentru că sufletul său a fost cel mai viu suflet din cele pe care le-am întîlnit în această viaţă, şi că este adevărat ceea ce a spus cuiva în anul 1999: “Nu vă mai plîngeţi că ce va fi după ce am să mor! Dar ce, măi, mă duc să dorm?”
În Biserica Ortodoxă învăţătura adevărului este mai mare decît minunile. Dăm mai jos un cuvînt al Părintelui Justin din anul 2006, publicat într-un ziar local.
“Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Eclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sînt deşertăciuni” (Ecclesiastul 1:2). Trecerea atîtor veacuri de istorie arată că omenirea, cu toată puterea ei de cunoaştere şi de cucerire a universului, este neputincioasă în faţa puterii lui Dumnezeu. Sînt taine la care mintea omului nu poate ajunge, chiar dacă are iluzia că în aceste vremuri (pe care Sfinţii Părinţi le numesc timpuri de apostazie şi idolatrie) devine un cuceritor şi stăpînitor al atîtor domenii de cunoaştere ştiinţifică.
Toată iscusinţa minţii omeneşti este neputincioasă în faţa puterii lui Dumnezeu, iar ceea ce omul încearcă să zidească de veacuri Dumnezeu poate spulbera într-o clipă. De aceea, învăţătura creştină ne învaţă să nu preţuim lumea şi plăcerile ei într-aşa măsură încît să prejudiciem duhul lui Dumnezeu, adică sufletul care preţuieşte mai mult decît nestatornicia lucrurilor pămînteşti, urîciunea plăcerilor, dorinţa de înavuţire şi de stăpînire. Singura cale care poate învinge aceste tentaţii este dragostea de Dumnezeu.
Omul contemporan a ajuns asemenea fiului risipitor care nu numai că uită de Dumnezeu, dar prin hotărîrea lui de a pleca într-o ţară îndepărtată cu partea lui de avere arată nestatornicia şi neiubirea faţă de casa părintească, care, de fapt, simbolizează Biserica şi învăţătura pravoslavnică. În goana lui după plăceri şi veselie, a căzut grabnic pe calea pierzării şi cheltuindu-şi averea cu femeile desfrînate a ajuns la sărăcie. Dar Dumnezeu, ca să-l trezească din această grea amorţire, a dat peste acea ţară o foamete gravă, încît ajunsese pentru a putea supravieţui să pască precum porcii.
Pentru cei tineri este firească aceasta năzuinţă spre plăceri şi veselie, deoarece ei nu cunosc asprimea vieţii. De multe ori vezi cum în goana lor după desfătări şi după o viaţă îndestulată şi-au frînt aripile, au căzut în păcat şi apoi în deznădejde. În această euforie de a trăi uşor viaţa omul uită de el însuşi, de datoria faţă de ceilalţi oameni şi de părinţi, dar, mai grav, el uită de Dumnezeu şi cade sub stăpînirea patimilor, adică a diavolului. Asemenea fiului risipitor care se reîntoarce la Dumnezeu prin pocăinţă, Dumnezeu primeşte pe cel ce se pocăieşte şi părăseşte calea păcatului, căci se spune: “Largă e uşa şi lată este calea ce duce în pierzare” (Matthei 7:13).
Dumnezeu ne arată şi altă cale: “Strîmtă este uşa şi îngustă calea care duce în Împărăţia lui Dumnezeu” (Matthei 7:14). Doar pentru cel ce străbate această cale plină de încercări, de prigoane, de umilinţă şi smerenie se deschide Împărăţia Cerurilor. Iar Hristos ne îndeamnă să pornim pe această cale cu toată credinţa. “În lume necazuri veţi avea; ci îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioann 16:33).
Omul modern fuge de necazuri, nu mai accepta ceartă lui Dumnezeu pentru săvîrşirea de păcate ca scop al curăţirii lor. Se poate observa cu uşurinţă cum se fuge realmente astăzi de cercetarea conştiinţei, aplecarea cu atenţie asupra sinelui, a ceea ce facem zilnic pentru dragostea de Dumnezeu şi a aproapelui. Dimpotrivă, omul şi-a întors faţa către ceea ce este exterior – lumea şi deşertăciunile ei. Tot ceea ce preocupă astăzi contemporaneitatea este atît de vremelnic în raport cu veşnicia, iar sterpiciunea sufletului vine tocmai din uitarea şi ignorarea celor sfinte. Duhul care sălăşluieşte în noi ca dat de Ziditor trebuie să se însoţească permanent cu dragostea arzătoare către Dumnezeu.
Orice iubeşte omul: trup, bani, podoabe, pămînt – ajunge cu timpul a fi miezul fiinţei sale şi aceasta este în afară şi împotriva dragostei de Dumnezeu. Dar cum putem să-l iubim noi pe Dumnezeu şi să fugim de amăgirile lumii cînd nu primim nici o mustare, cînd nu avem blîndeţea şi dragostea pentru părinţi, copii şi toţi cei care ne înconjoară? Omul preocupat de sinele exterior, de tot ceea ce este confortabil şi plăcut vieţii uită: “Învăţaţi de la Mine, căci sînt blînd şi smerit cu inima” (Matthei 11:29).
Trebuie să ne revenim “întru sine” aşa cum a făcut-o şi fiul risipitor, nu să trăim într-o stare dobitocească, sortită patimilor, ci să ne facem sufletele vase curate ale Duhului Sfînt. Să nu ne lăsăm tentaţi de deşertăciunile acestei vieţi, ci să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască cumpătare în tot ceea ce facem. Să căutăm asemenea samarineancii “apa cea vie”, ca să ne îmbogăţim sufleteşte şi duhovniceşte întru poruncile lui Dumnezeu.
Interviu din Monitorul de Neamţ, ediţia din 7 Octombrie 2006 sub titlul “De vorba cu duhovnicul Iustin Pirvu. Desertaciunea lumii contemporane si fiul risipitor“
*

[Adrian Pop]

Saveta Zegrean





28 January 2015
Minune? Fenomen fizic? Mesaj al Părintelui Justin de dincolo de mormînt
De mai mult de o săptămînă s-a observat la mormîntul Părintelui Justin un fenomen legat de condiţiile atmosferice exterioare: pe geamul de deasupra mormîntului vaporii de apă ce ies din pămînt se condensează într-un mod mai puţin obişnuit. În timpul zilei, dacă temperatura urcă peste 0 grade, în dreptul capului părintelui nu este nici un fel de condens, ci geamul este curat. În timpul nopţii şi atunci cînd temperatura scade sub 0 grade, condensul îngheaţă în forma trupului, iar în dreptul feţei îngheţul are un aspect distinct.
Geamul de deasupra mormîntului a fost adus de maicile de la Mănăstirea Paltin, pentru a proteja pe durata iernii florile pe care le aduc în fiecare săptămînă pentru a împodobi mormîntul. Am amînat mai multe zile relatarea fenomenului pentru a fi siguri că ceea ce vedem nu e o întîmplare, o părere.
Nu ne grăbim să afirmăm că este vorba de o minune, ci înţelegem şi prin aceasta că Părintele Justin este viu, pentru că sufletul său a fost cel mai viu suflet din cele pe care le-am întîlnit în această viaţă, şi că este adevărat ceea ce a spus cuiva în anul 1999: “Nu vă mai plîngeţi că ce va fi după ce am să mor! Dar ce, măi, mă duc să dorm?”
În Biserica Ortodoxă învăţătura adevărului este mai mare decît minunile. Dăm mai jos un cuvînt al Părintelui Justin din anul 2006, publicat într-un ziar local.
“Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Eclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sînt deşertăciuni” (Ecclesiastul 1:2). Trecerea atîtor veacuri de istorie arată că omenirea, cu toată puterea ei de cunoaştere şi de cucerire a universului, este neputincioasă în faţa puterii lui Dumnezeu. Sînt taine la care mintea omului nu poate ajunge, chiar dacă are iluzia că în aceste vremuri (pe care Sfinţii Părinţi le numesc timpuri de apostazie şi idolatrie) devine un cuceritor şi stăpînitor al atîtor domenii de cunoaştere ştiinţifică.
Toată iscusinţa minţii omeneşti este neputincioasă în faţa puterii lui Dumnezeu, iar ceea ce omul încearcă să zidească de veacuri Dumnezeu poate spulbera într-o clipă. De aceea, învăţătura creştină ne învaţă să nu preţuim lumea şi plăcerile ei într-aşa măsură încît să prejudiciem duhul lui Dumnezeu, adică sufletul care preţuieşte mai mult decît nestatornicia lucrurilor pămînteşti, urîciunea plăcerilor, dorinţa de înavuţire şi de stăpînire. Singura cale care poate învinge aceste tentaţii este dragostea de Dumnezeu.
Omul contemporan a ajuns asemenea fiului risipitor care nu numai că uită de Dumnezeu, dar prin hotărîrea lui de a pleca într-o ţară îndepărtată cu partea lui de avere arată nestatornicia şi neiubirea faţă de casa părintească, care, de fapt, simbolizează Biserica şi învăţătura pravoslavnică. În goana lui după plăceri şi veselie, a căzut grabnic pe calea pierzării şi cheltuindu-şi averea cu femeile desfrînate a ajuns la sărăcie. Dar Dumnezeu, ca să-l trezească din această grea amorţire, a dat peste acea ţară o foamete gravă, încît ajunsese pentru a putea supravieţui să pască precum porcii.
Pentru cei tineri este firească aceasta năzuinţă spre plăceri şi veselie, deoarece ei nu cunosc asprimea vieţii. De multe ori vezi cum în goana lor după desfătări şi după o viaţă îndestulată şi-au frînt aripile, au căzut în păcat şi apoi în deznădejde. În această euforie de a trăi uşor viaţa omul uită de el însuşi, de datoria faţă de ceilalţi oameni şi de părinţi, dar, mai grav, el uită de Dumnezeu şi cade sub stăpînirea patimilor, adică a diavolului. Asemenea fiului risipitor care se reîntoarce la Dumnezeu prin pocăinţă, Dumnezeu primeşte pe cel ce se pocăieşte şi părăseşte calea păcatului, căci se spune: “Largă e uşa şi lată este calea ce duce în pierzare” (Matthei 7:13).
Dumnezeu ne arată şi altă cale: “Strîmtă este uşa şi îngustă calea care duce în Împărăţia lui Dumnezeu” (Matthei 7:14). Doar pentru cel ce străbate această cale plină de încercări, de prigoane, de umilinţă şi smerenie se deschide Împărăţia Cerurilor. Iar Hristos ne îndeamnă să pornim pe această cale cu toată credinţa. “În lume necazuri veţi avea; ci îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioann 16:33).
Omul modern fuge de necazuri, nu mai accepta ceartă lui Dumnezeu pentru săvîrşirea de păcate ca scop al curăţirii lor. Se poate observa cu uşurinţă cum se fuge realmente astăzi de cercetarea conştiinţei, aplecarea cu atenţie asupra sinelui, a ceea ce facem zilnic pentru dragostea de Dumnezeu şi a aproapelui. Dimpotrivă, omul şi-a întors faţa către ceea ce este exterior – lumea şi deşertăciunile ei. Tot ceea ce preocupă astăzi contemporaneitatea este atît de vremelnic în raport cu veşnicia, iar sterpiciunea sufletului vine tocmai din uitarea şi ignorarea celor sfinte. Duhul care sălăşluieşte în noi ca dat de Ziditor trebuie să se însoţească permanent cu dragostea arzătoare către Dumnezeu.
Orice iubeşte omul: trup, bani, podoabe, pămînt – ajunge cu timpul a fi miezul fiinţei sale şi aceasta este în afară şi împotriva dragostei de Dumnezeu. Dar cum putem să-l iubim noi pe Dumnezeu şi să fugim de amăgirile lumii cînd nu primim nici o mustare, cînd nu avem blîndeţea şi dragostea pentru părinţi, copii şi toţi cei care ne înconjoară? Omul preocupat de sinele exterior, de tot ceea ce este confortabil şi plăcut vieţii uită: “Învăţaţi de la Mine, căci sînt blînd şi smerit cu inima” (Matthei 11:29).
Trebuie să ne revenim “întru sine” aşa cum a făcut-o şi fiul risipitor, nu să trăim într-o stare dobitocească, sortită patimilor, ci să ne facem sufletele vase curate ale Duhului Sfînt. Să nu ne lăsăm tentaţi de deşertăciunile acestei vieţi, ci să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască cumpătare în tot ceea ce facem. Să căutăm asemenea samarineancii “apa cea vie”, ca să ne îmbogăţim sufleteşte şi duhovniceşte întru poruncile lui Dumnezeu.
Interviu din Monitorul de Neamţ, ediţia din 7 Octombrie 2006 sub titlul “De vorba cu duhovnicul Iustin Pirvu. Desertaciunea lumii contemporane si fiul risipitor“
*

[Adrian Pop]

Saveta Zegrean





20 June 2013
PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU – Biografia unei biruinţe
Părinţii Părintelui JustinPărintele Justin Pârvu s-a născut în 1919 în satul Petru Vodă la 10 Februarie într-o familie de români ortodocşi foarte evlavioşi, şi a fost botezat cu numele Iosif. A iubit de mic frumuseţea credinţei creştine, s-a închinoviat în 1936 în Mănăstirea Durău şi a fost călugărit în 1939, după care începe studiile la Seminarul Cernica, unde deprinde dogmele tâlcuite patristic în formele rânduite pentru liturgică, tipic, psaltică, iconografie, apologetică. Întotdeauna într-o desăvârşită împreună-glăsuire cu Biserica, niciodată nu s-a oprit din sârguinţa de a învăţa, astfel că la 94 de ani încă citea nu doar toate cărţile patristice care apăreau, dar şi cele de cultură, istorie, filozofie şi politică, pătrunzând idei complexe pe care, cu memoria sa extraordinară, le sintetiza uluitor de repede şi de plin de o seninătate milosârdnică (dar totodată şi cu note de umor), ce se pot numi cu adevărat drept apoftegmele cele mai reprezentative spiritului creştin al acestui popor.
Părintele Justin în anul 1938, la Mănăstirea Durău
Şi-a făcut un ideal din a împlini toate poruncile Noului Testament, între care dragostea este cea mai mare, şi Dumnezeu i-a ajutat să-şi împlinească acest dor, astfel că dragostea de Dumnezeu şi de oameni a devenit trăsătura sa fundamentală. A priceput Botezul ca pe o chemare de a împlini Evanghelia prin slujirea tuturor nevoilor de mântuire fie a Cetăţii, fie a Mănăstirii, ca pe o armonie unitară între toate mădularele Trupului lui Hristos, Biserica.
Tocmai de aceea, asemenea unui milion de români care prin naturaleţea sentimentului patriotic şi prin nobleţea celui creştin aderaseră deja la Mişcarea Legionară, atunci când părintele a intrat la seminarul de la Cernica, aflând atât profesorii, cât şi elevii, în integralitatea lor, membri ai acesteia, el însuşi astfel s-a alăturat. A avut colegi pe mulţi dintre marii părinţi şi arhierei, precum Patriarhul Teoctist, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Arhimandriţii Sofian Boghiu, Grigorie Băbuş, Ioasaf Popa, şi Gherasim Iscu. Râvna sa pentru studiile teologice l-a numărat între cei mai buni elevi ai seminarului, dovadă că la sfârşitul anilor 60 părintele încă dădea meditaţii seminariştilor de la Mănăstirea Neamţ la dogmatică, greacă veche, franceză şi germană. După desfiinţarea Seminarului Cernica de către mareşalul Antonescu, părintele continuă studiile la Seminarul de la Râmnicu Vâlcea, iar în anul 1941, la Iaşi, este hirotonit preot de arhiereul Valerie Moglan, vicar al Mitropoliei Iaşilor. În anul 1942 se înrolează ca preot misionar pe frontul de Răsărit, de unde se întoarce cu Armata Română, în care slujeşte Sfânta Liturghie pentru soldaţii de pe front până la 23 August 1944, dată după care se întoarce la mănăstirea sa. În 2012 părintele a ctitorit primul monument pentru pomenirea eroilor români căzuţi în luptele crâncene de la Codrii Paşcanilor, locul unde se afla în August 44.
PrIustin(~1945)
Începând cu 1946 îşi continuă studiile la seminarul din Roman. Schimbarea regimului politic l-a pus în situaţia ingrată de a accepta, ca decan de vârstă al elevilor seminarului, funcţia de preşedinte al Asociaţiei de prietenie româno-rusă din seminar. Faptul că nu a subscris nici uneia din iniţiativele bolşevice cerute de ocupanţi, ci a făcut lecţii de educaţie creştină şi naţională, a dus la arestarea sa în 14 Mai 1948, şi la condamnarea la 12 ani de închisoare. Despre aceasta a scris, în anul 2008, unui ziarist: „Legionarismul nu a fost o sectă; el s-a supus întru totul Bisericii Apostolice, învăţăturilor de credinţă ortodoxă şi a slujit Biserica lui Hristos cu multe jertfe, cu preţul vieţii multor martiri care şi-au închinat toată viaţa Bisericii şi neamului. Oameni pe care i-am cunoscut personal în închisoare şi care îşi dădeau bucata lor de pâine şi haina de pe ei celor mai neputincioşi, neputând să vadă suferinţa fraţilor lor; mai bine mureau ei, decât fraţii lor; aveau atâta forţă în mărturisirea credinţei, nu alta decât cea ortodoxă, încât mulţi dintre gardieni se îmblânzeau de puterea dragostei lor şi rămâneau muţi în faţa tăriei credinţei lor.”
Anii de detenţie au fost ani de permanentă mucenicie pentru Hristos, prin toate mijloacele folosite de regim: foame, frig, tortură, bătăi, umilinţe, privare de somn, de lumină, de aer, de comunicare. Folosind pentru osteneala rugăciunii clipele care par a fi fost insuportabil de grele, părintele a preferat vreme de 17 ani nevoinţa tăcerii, în timp ce iluştrii săi fraţi de suferinţă întru Hristos, elita intelectuală precum Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Daniil Teodorescu, Dumitru Stăniloae, Ilarion Felea, George Manu, Nichifor Crainic, şi mulţi alţii – elită decimată sub ochii săi-, îşi dăruiau dragostea ţinând cursuri universitare celor prigoniţi. Tăcând şi ascultându-i pe fiecare, părintele a învăţat mai ales să plângă în taina inimii sale, şi s-a pogorât într-un adânc de smerenie despre care graiul nostru nu ştie mărturisi. Perioada acelor ani i-a fost zăvorârea cu care a început arderea sa de tot pentru Dumnezeu, şi pecetluirea unei taine sufleteşti de o măreţie care s-a văzut mai ales prin minunile săvârşite de Dumnezeu prin el şi în anii libertăţii, cu oblăduirea Maicii Domnului căreia i-a închinat eforturile sale de ctitor.
Periplul său prin temniţele anticreştine a fost uimitor şi prin felurile de experienţe pe care le-a putut transforma, din teribile şi demonice, în prilejuri de desăvârşire creştină. De câte ori s-a putut, a săvârşit Sfânta Liturghie pe propriul său piept, împărtăşind cu Sfintele Taine pe mulţi dintre deţinuţi, unii aflaţi chiar pe pragul trecerii din această lume. A fost torturat şi anchetat până în August 1949 la închisoarea din Suceava, de unde a fost transferat la Aiud, închisoare comunistă pentru intelectuali. Aici a rămas până în 1951, când a fost trimis în lagărul de muncă silnică de la Baia Sprie. Aici a rămas până în 1954, când a fost mutat la Gherla şi apoi în alte închisori. În închisoarea Gherla, după cuvintele sale: „Nu mai eram o persoană, eram un număr, 267. Nici nu ne dădeau voie să ne strigăm pe nume; toţi purtam numere. Puteţi să vă imaginaţi aceasta?”
În 1960, la expirarea pedepsei date pentru a fi crezut în Hristos, a fost întrebat ce va face după ce va fi eliberat, şi a răspuns: „O iau de unde am lăsat-o cu slujirea Bisericii!” Pentru acest cuvânt a primit încă 4 ani de închisoare fără condamnare, pe care i-a executat în Delta Dunării, în teribilul lagăr de la Periprava. N-ar fi putut îndura despărţirea de fraţii săi întru Hristos pe care Dumnezeu i-a chemat prin mucenicie la Sine, dacă nu i s-ar fi descoperit de la Maica Domnului că are de împlinit încă o lucrare până ce va primi şi el un sfârşit de mucenic. Această lucrare este redeşteptarea conştiinţei muceniceşti şi mărturisitoare a tuturor creştinilor, a cărei biruinţă se vede astăzi prin înrâurirea sa în întreaga lume creştină. Un aspect la fel de important al acestei lucrări este cea privitoare la monahism, în care a adus reînvierea chipului de chinovie vasiliană şi pahomiană, care îmbină laturile filantropică, catehetică şi duhovnicească.
Propovăduirea pocăinţei şi apropierea venirii Domnului şi a sfârşitului lumii sunt identic acelaşi mesaj pe care prorocii, apostolii, toţi sfinţii, şi Însuşi Mântuitorul l-a adus pe pământ, iar părintele dimpreună cu Cuvântul lui Dumnezeu a rostit neobosit, mai ales în ultimii ani, acelaşi îndemn către pocăinţă. Ortodoxia învăţăturilor părintelui, (fie cele direct adresate poporului, fie cele transmise cu binecuvântarea sa prin ucenici), este la fel de fără prihană ca şi nobleţea jertfei sale pentru neam, astfel ca mulţimea celor ce l-au vrăjmăşit să amuţească înaintea unui adevărat slujitor al lui Dumnezeu, neaflând cusur în cuvintele şi faptele sale.
La întoarcerea în casa părintească, după 14 Mai 1964 când a fost eliberat, mama părintelui, Ana, despre care el însuşi spunea că „era o sfântă”, la scurtă vreme s-a mutat la Domnul, şi este cinstită şi azi de biserica locului. Apoi, fiindcă i s-a refuzat întoarcerea în mănăstire până în 1966, părintele a lucrat ca muncitor forestier, an când chiar la iniţiativa ofiţerului de securitate care îl avea sub observaţie, a fost reprimit în monahism la Mănăstirea Secu din judeţul Neamţ, unde i-a avut ca duhovnici pe părintele Epifanie Acatrinei şi pe părintele Antim Găină, un preacuvios şi sfânt ce în vara anului 1974 a răposat în braţele Părintelui Justin, care mereu l-a dat pe duhovnicul său pildă de cea mai autentică şi mai înaltă viaţă monahală.
Părintele Justin în anul 1967, împreună cu duhovnicul său, Protosinghelul Epifanie Acatrinei, la Mănăstirea Secu, într-una din primele ascultări de după reprimirea în monahism, aceea de stupar
După ce în 1975 a reuşit să primească aprobarea regimului să călătorească în Sfântul Munte Athos, pentru faptul că, deşi i s-a sugerat să rămână acolo, a preferat să se întoarcă în ţară, autorităţile l-au mutat cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea Bistriţa, lângă Piatra Neamţ. Aici, împreună cu alţi duhovnici mari ai acelei vremi, s-a îngrijit de bună-starea duhovnicească şi de educaţia creştină şi naţională a tuturor creştinilor care l-au căutat. Mulţi dintre ei au ales de atunci calea monahismului sau a preoţiei. Faima sa de bun duhovnic şi iscusit pedagog, chiar dacă i-a adus multe necazuri de la autorităţile regimului ateu, l-au făcut cunoscut în multe părţi ale ţării şi ale lumii ortodoxe, şi nu a încetat să sporească de atunci.
Părintele Justin, în satul Petru Vodă, înconjurat de familie şi de credincioşi (~1970)
În toamna anului 1991, după o scurtă reîntoarcere la Mănăstirea Secu, a venit în satul natal, Petru Vodă, şi, cu binecuvântarea ÎPS Părinte Daniel Ciobotea, Mitropolit pe atunci iar astăzi părinte Patriarh, să pună temelia mănăstirii de călugări, cu hramul Sfinţilor Arhangheli.
În 1992 a început rânduiala athonită la Petru Vodă, cu binecuvântarea episcopului vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, prezent la sfinţirea bisericii. Dorinţa fierbinte a părintelui stareţ a fost de a închina mănăstirea generaţiei jertfite pentru Hristos în temniţe, ale căror sfinte moaşte odihnesc şi în raclele din biserică, şi în cimitirul mănăstirii, precum părintele Gheorghe Calciu, părintele Ştefan Marcu, poetul Radu Gyr, Tudor Popescu, şi ceilalţi. Evocându-i pe Sfinţii închisorilor, a zis: „Mi-e atât de dor de ei şi atât de tare mă bucur la gândul că ne vom vedea, cu mult mai mult decât la gândul că mă voi vedea cu părinţii mei”.
Doi sfinţi ai închisorilor, în anul 1995: Părintele Constantin Voicescu şi Părintele Justin Pârvu, vegheaţi tainic de Maica Domnului, la Mănăstirea Petru Vodă
Petru Vodă a devenit în scurtă vreme o adevărată vatră de înaltă trăire şi cugetare ce a primenit şi a însufleţit întreaga viaţă românească. Oaza de libertate duhovnicească creştină, prin păstrarea neştirbită a învăţăturii de credinţă ortodoxă şi a adevărului istoric al poporului român, fac din această mănăstire testamentul limpede al Voii lui Dumnezeu propovăduite şi împlinite de părintele stareţ Justin. S-a sârguit mai presus de orice să prindă în noi chip Hristos, uniţi prin frăţietatea aceluiaşi părinte duhovnicesc. Iubirea părintelui Justin pentru noi, ucenicii, este chip al asemănării iubirii Domnului pentru sfinţia sa.
Părintele Justin cu obştea Mănăstirii Petru Vodă, 2009
În toate ctitoriile şi slujirile sale părintele a avut o deosebită grijă să fie făcute după rânduiala şi cu binecuvântarea Bisericii. Ca finanţare a folosit numai donaţiile credincioşilor, în integralitatea lor, aşa încât la ridicarea mănăstirilor sale a participat întreaga ţară, ca un simbol al biruinţei Duhului Sfânt şi al unităţii duhovniceşti şi liturgice al cărei păstor iubitor este. Părintele s-a implicat activ atât în cele mai de detaliu, cât şi în cele mai înalt-conceptuale aspecte ale vieţii ortodoxe româneşti. Aceasta a făcut-o mai ales ca duhovnic, dar şi ca ctitor al multor schituri, mănăstiri şi biserici de mir din toată ţara. Mănăstirea Sf. Iustin Filosoful şi sfinţiţilor mucenici români, ctitorită împreună cu alţi 3 supravieţuitori ai temniţei de atunci pe locul lagărului de muncă de la Poarta Albă (Canal), unde au pierit atâţia preoţi, i-a adus cea mai înaltă mulţumire sufletească, ca astfel şi România să-şi poată cinsti cum se cuvine mucenicii.
Din anul 1999, a început să ridice Mănăstirea de maici din Paltin-Petru Vodă, mănăstire la început doar axată pe programul filantropic (găzduind un spital-azil de bătrâne, o şcoală internat de copii, un laborator de plante medicinale, cabinete medicale), iar pe măsură ce mănăstirea a devenit cea mai mare chinovie din ţară, numărând 170 de suflete, a devenit şi un centru de propovăduire a cuvântului ortodox, prin lucrul la cărţi patristice şi publicaţii apologetice, precum revista Atitudini.
Părintele Justin Pârvu şi maicile de la Mănăstirea Paltin
S-a silit în tot chipul mărturisit de Paterice şi în fiecare clipă şi către Împărăţia Cerurilor dinlăuntrul său şi din al fiecărei persoane pe care o întâlnea, fie faţă către faţă, fie pentru care se ruga. A preţuit mai mult ca orice curăţia credinţei trăită prin curăţia inimii, nedespărţind niciodată cugetarea cea dreaptă de vieţuirea cea sfântă, astfel ca toată viaţa sa să se facă adeverire a Evangheliei lui Dumnezeu-Cuvântul. A urmărit ca Scriptura să se plinească prin faptele sale, şi ca totul în viaţa lui să slujească mântuirii oamenilor, atât prin efortul mărturisirii grăite, cât şi prin nevoinţa riguroasă şi permanentă, nevoinţă mai presus de fire pe care a sporit-o până la sfârşitul vieţii acesteia. În anii petrecuţi ca stareţ, programul zilnic al părintelui era:
- prezenţa fără lipsă de la Sfânta Liturghie,
- între 14 şi 18 ore pe zi (!) slujirea credincioşilor veniţi din toată lumea cu cea mai diversă gamă de suferinţe, pentru care găsea mereu cel mai potrivit leac
- aspra postire, şi gustarea abia noaptea târziu a puţină hrană
- citirea pravilei şi a cărţilor Sfinţilor Părinţi
- odihna 2-3 ceasuri pe noapte
Minunile dumnezeieşti arătate prin părintele Justin sunt nenumărate, de la frecventele cazuri de cancer vindecate, la dezlegarea naşterii de prunci, la exorcizarea cazurilor celor mai grave, la izbăvirea de patimi îndelungate şi grele, la schimbarea totală a celor mai nefericite caractere, la obişnuitele dovezi de străvedere şi înainte-vedere. Mărturiile acestor minuni abia de acum înainte pot fi notate şi publicate, ştiută fiind desăvârşita smerenie a părintelui, care nu suferea să audă despre sine vreun cuvânt de laudă cât era încă în trup, însă care acum cu siguranţă şi-ar dori ca prin cunoaşterea lor să fie slăvit Numele lui Dumnezeu, spre bucuria tuturor.
Viziunea creştină şi harul faptelor, cuvintelor şi existenţei părintelui Justin au demonstrat că Biserica este chivotul vieţii veşnice şi temelie a societăţii româneşti, având parte de o evlavie populară întocmai cu cea către marii sfinţi ai Bisericii, cât şi o înrâurire de unitate şi de întărire întru credinţă asupra ţării şi a neamului românesc precum marii şi drept-credincioşii voievozi. Chipul cuvios şi pătruns de Duhul Sfânt al sfinţiei sale va rămâne veşnic în inimile celor ce l-au cunoscut drept cea mai sublimă şi mai sfântă persoană cu care Dumnezeu a învrednicit acest neam.
Biruinţa
Ca duhovnic, urmând cu mare rafinament pilda Învăţătorului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, părintele a îngrijit cu o fără cusur dreaptă-socoteală şi negrăită milostivire desăvârşita libertate a fiilor săi, nepunând pe nimeni în vreun şablon, ci a observat cu precizie ipostasul sufletului şi chemarea celui de sub patrafir şi s-a luptat să pună în sfeşnic lumina pe care Dumnezeu a aprins-o în fiecare dintre noi prin Sfântul Botez, amintind prin însăşi viaţa sa cuvântul dumnezeiesc care l-a chemat şi care şi pe noi ne cheamă: Fiţi Sfinţi, precum Eu sunt Sfânt! Sfârşitul mucenicesc prin cele 40 de zile de cumplite suferinţe (timp în care a cerut să fie tuns în Marea Schimă tot cu numele Justin), l-a trăit cu o impecabilă demnitate şi plinătate de har care au mărturisit tuturor că era purtător de Dumnezeu, precum este scris: “Cel ce a devenit un singur duh cu Dumnezeu prin darul Harului, şi cel ce pătrunde dumnezeieşti taine prin dorirea de Dumnezeu a inimii lui spre iconomia comuniunii Bisericii, unul ca acesta străluceşte şi este cinstit spre slava Treimii celei de viaţă făcătoare în vecii vecilor. Amin.” (Sfântul Symeon din Muntele Minunat)
Sfinte preacuvioase părinte Justin, bucură-te, intrând în bucuria Mirelui Tău! Şi fiindcă acum ai aflat îndrăzneală de mare mucenic – căci pentru păcatele noastre ai pătimit -, roagă-te să aflăm şi noi har înaintea lui Dumnezeu şi să nu ne părăsească milosârdia Lui, ci să primim vreme de pocăinţă înaintea venirii Sale celei prea-slăvite. Ci, o, grabnic-ascultătorule al celor sărmani, cere Domnului să nu ne lipsească de tine nici în cele ce vor fi în veacul acesta, nici în cel ce va să fie, ci să fim întru duhul dragostei sfinte cu toţii una, precum şi pe tine împreună cu Dumnezeu unit te-a făcut. Amin!
Zâmbetul din veşnicie al Părintelui Justin
Au consemnat:
monahul Filotheu pentru obştea Mănăstirii Petru Vodă
şi rasofora Neonila pentru obştea Mănăstirii Paltin.
Părintele Justin Pârvu

[Adrian Pop]

Saveta Zegrean





20 June 2013
PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU – Biografia unei biruinţe
Părinţii Părintelui JustinPărintele Justin Pârvu s-a născut în 1919 în satul Petru Vodă la 10 Februarie într-o familie de români ortodocşi foarte evlavioşi, şi a fost botezat cu numele Iosif. A iubit de mic frumuseţea credinţei creştine, s-a închinoviat în 1936 în Mănăstirea Durău şi a fost călugărit în 1939, după care începe studiile la Seminarul Cernica, unde deprinde dogmele tâlcuite patristic în formele rânduite pentru liturgică, tipic, psaltică, iconografie, apologetică. Întotdeauna într-o desăvârşită împreună-glăsuire cu Biserica, niciodată nu s-a oprit din sârguinţa de a învăţa, astfel că la 94 de ani încă citea nu doar toate cărţile patristice care apăreau, dar şi cele de cultură, istorie, filozofie şi politică, pătrunzând idei complexe pe care, cu memoria sa extraordinară, le sintetiza uluitor de repede şi de plin de o seninătate milosârdnică (dar totodată şi cu note de umor), ce se pot numi cu adevărat drept apoftegmele cele mai reprezentative spiritului creştin al acestui popor.
Părintele Justin în anul 1938, la Mănăstirea Durău
Şi-a făcut un ideal din a împlini toate poruncile Noului Testament, între care dragostea este cea mai mare, şi Dumnezeu i-a ajutat să-şi împlinească acest dor, astfel că dragostea de Dumnezeu şi de oameni a devenit trăsătura sa fundamentală. A priceput Botezul ca pe o chemare de a împlini Evanghelia prin slujirea tuturor nevoilor de mântuire fie a Cetăţii, fie a Mănăstirii, ca pe o armonie unitară între toate mădularele Trupului lui Hristos, Biserica.
Tocmai de aceea, asemenea unui milion de români care prin naturaleţea sentimentului patriotic şi prin nobleţea celui creştin aderaseră deja la Mişcarea Legionară, atunci când părintele a intrat la seminarul de la Cernica, aflând atât profesorii, cât şi elevii, în integralitatea lor, membri ai acesteia, el însuşi astfel s-a alăturat. A avut colegi pe mulţi dintre marii părinţi şi arhierei, precum Patriarhul Teoctist, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Arhimandriţii Sofian Boghiu, Grigorie Băbuş, Ioasaf Popa, şi Gherasim Iscu. Râvna sa pentru studiile teologice l-a numărat între cei mai buni elevi ai seminarului, dovadă că la sfârşitul anilor 60 părintele încă dădea meditaţii seminariştilor de la Mănăstirea Neamţ la dogmatică, greacă veche, franceză şi germană. După desfiinţarea Seminarului Cernica de către mareşalul Antonescu, părintele continuă studiile la Seminarul de la Râmnicu Vâlcea, iar în anul 1941, la Iaşi, este hirotonit preot de arhiereul Valerie Moglan, vicar al Mitropoliei Iaşilor. În anul 1942 se înrolează ca preot misionar pe frontul de Răsărit, de unde se întoarce cu Armata Română, în care slujeşte Sfânta Liturghie pentru soldaţii de pe front până la 23 August 1944, dată după care se întoarce la mănăstirea sa. În 2012 părintele a ctitorit primul monument pentru pomenirea eroilor români căzuţi în luptele crâncene de la Codrii Paşcanilor, locul unde se afla în August 44.
PrIustin(~1945)
Începând cu 1946 îşi continuă studiile la seminarul din Roman. Schimbarea regimului politic l-a pus în situaţia ingrată de a accepta, ca decan de vârstă al elevilor seminarului, funcţia de preşedinte al Asociaţiei de prietenie româno-rusă din seminar. Faptul că nu a subscris nici uneia din iniţiativele bolşevice cerute de ocupanţi, ci a făcut lecţii de educaţie creştină şi naţională, a dus la arestarea sa în 14 Mai 1948, şi la condamnarea la 12 ani de închisoare. Despre aceasta a scris, în anul 2008, unui ziarist: „Legionarismul nu a fost o sectă; el s-a supus întru totul Bisericii Apostolice, învăţăturilor de credinţă ortodoxă şi a slujit Biserica lui Hristos cu multe jertfe, cu preţul vieţii multor martiri care şi-au închinat toată viaţa Bisericii şi neamului. Oameni pe care i-am cunoscut personal în închisoare şi care îşi dădeau bucata lor de pâine şi haina de pe ei celor mai neputincioşi, neputând să vadă suferinţa fraţilor lor; mai bine mureau ei, decât fraţii lor; aveau atâta forţă în mărturisirea credinţei, nu alta decât cea ortodoxă, încât mulţi dintre gardieni se îmblânzeau de puterea dragostei lor şi rămâneau muţi în faţa tăriei credinţei lor.”
Anii de detenţie au fost ani de permanentă mucenicie pentru Hristos, prin toate mijloacele folosite de regim: foame, frig, tortură, bătăi, umilinţe, privare de somn, de lumină, de aer, de comunicare. Folosind pentru osteneala rugăciunii clipele care par a fi fost insuportabil de grele, părintele a preferat vreme de 17 ani nevoinţa tăcerii, în timp ce iluştrii săi fraţi de suferinţă întru Hristos, elita intelectuală precum Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Daniil Teodorescu, Dumitru Stăniloae, Ilarion Felea, George Manu, Nichifor Crainic, şi mulţi alţii – elită decimată sub ochii săi-, îşi dăruiau dragostea ţinând cursuri universitare celor prigoniţi. Tăcând şi ascultându-i pe fiecare, părintele a învăţat mai ales să plângă în taina inimii sale, şi s-a pogorât într-un adânc de smerenie despre care graiul nostru nu ştie mărturisi. Perioada acelor ani i-a fost zăvorârea cu care a început arderea sa de tot pentru Dumnezeu, şi pecetluirea unei taine sufleteşti de o măreţie care s-a văzut mai ales prin minunile săvârşite de Dumnezeu prin el şi în anii libertăţii, cu oblăduirea Maicii Domnului căreia i-a închinat eforturile sale de ctitor.
Periplul său prin temniţele anticreştine a fost uimitor şi prin felurile de experienţe pe care le-a putut transforma, din teribile şi demonice, în prilejuri de desăvârşire creştină. De câte ori s-a putut, a săvârşit Sfânta Liturghie pe propriul său piept, împărtăşind cu Sfintele Taine pe mulţi dintre deţinuţi, unii aflaţi chiar pe pragul trecerii din această lume. A fost torturat şi anchetat până în August 1949 la închisoarea din Suceava, de unde a fost transferat la Aiud, închisoare comunistă pentru intelectuali. Aici a rămas până în 1951, când a fost trimis în lagărul de muncă silnică de la Baia Sprie. Aici a rămas până în 1954, când a fost mutat la Gherla şi apoi în alte închisori. În închisoarea Gherla, după cuvintele sale: „Nu mai eram o persoană, eram un număr, 267. Nici nu ne dădeau voie să ne strigăm pe nume; toţi purtam numere. Puteţi să vă imaginaţi aceasta?”
În 1960, la expirarea pedepsei date pentru a fi crezut în Hristos, a fost întrebat ce va face după ce va fi eliberat, şi a răspuns: „O iau de unde am lăsat-o cu slujirea Bisericii!” Pentru acest cuvânt a primit încă 4 ani de închisoare fără condamnare, pe care i-a executat în Delta Dunării, în teribilul lagăr de la Periprava. N-ar fi putut îndura despărţirea de fraţii săi întru Hristos pe care Dumnezeu i-a chemat prin mucenicie la Sine, dacă nu i s-ar fi descoperit de la Maica Domnului că are de împlinit încă o lucrare până ce va primi şi el un sfârşit de mucenic. Această lucrare este redeşteptarea conştiinţei muceniceşti şi mărturisitoare a tuturor creştinilor, a cărei biruinţă se vede astăzi prin înrâurirea sa în întreaga lume creştină. Un aspect la fel de important al acestei lucrări este cea privitoare la monahism, în care a adus reînvierea chipului de chinovie vasiliană şi pahomiană, care îmbină laturile filantropică, catehetică şi duhovnicească.
Propovăduirea pocăinţei şi apropierea venirii Domnului şi a sfârşitului lumii sunt identic acelaşi mesaj pe care prorocii, apostolii, toţi sfinţii, şi Însuşi Mântuitorul l-a adus pe pământ, iar părintele dimpreună cu Cuvântul lui Dumnezeu a rostit neobosit, mai ales în ultimii ani, acelaşi îndemn către pocăinţă. Ortodoxia învăţăturilor părintelui, (fie cele direct adresate poporului, fie cele transmise cu binecuvântarea sa prin ucenici), este la fel de fără prihană ca şi nobleţea jertfei sale pentru neam, astfel ca mulţimea celor ce l-au vrăjmăşit să amuţească înaintea unui adevărat slujitor al lui Dumnezeu, neaflând cusur în cuvintele şi faptele sale.
La întoarcerea în casa părintească, după 14 Mai 1964 când a fost eliberat, mama părintelui, Ana, despre care el însuşi spunea că „era o sfântă”, la scurtă vreme s-a mutat la Domnul, şi este cinstită şi azi de biserica locului. Apoi, fiindcă i s-a refuzat întoarcerea în mănăstire până în 1966, părintele a lucrat ca muncitor forestier, an când chiar la iniţiativa ofiţerului de securitate care îl avea sub observaţie, a fost reprimit în monahism la Mănăstirea Secu din judeţul Neamţ, unde i-a avut ca duhovnici pe părintele Epifanie Acatrinei şi pe părintele Antim Găină, un preacuvios şi sfânt ce în vara anului 1974 a răposat în braţele Părintelui Justin, care mereu l-a dat pe duhovnicul său pildă de cea mai autentică şi mai înaltă viaţă monahală.
Părintele Justin în anul 1967, împreună cu duhovnicul său, Protosinghelul Epifanie Acatrinei, la Mănăstirea Secu, într-una din primele ascultări de după reprimirea în monahism, aceea de stupar
După ce în 1975 a reuşit să primească aprobarea regimului să călătorească în Sfântul Munte Athos, pentru faptul că, deşi i s-a sugerat să rămână acolo, a preferat să se întoarcă în ţară, autorităţile l-au mutat cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea Bistriţa, lângă Piatra Neamţ. Aici, împreună cu alţi duhovnici mari ai acelei vremi, s-a îngrijit de bună-starea duhovnicească şi de educaţia creştină şi naţională a tuturor creştinilor care l-au căutat. Mulţi dintre ei au ales de atunci calea monahismului sau a preoţiei. Faima sa de bun duhovnic şi iscusit pedagog, chiar dacă i-a adus multe necazuri de la autorităţile regimului ateu, l-au făcut cunoscut în multe părţi ale ţării şi ale lumii ortodoxe, şi nu a încetat să sporească de atunci.
Părintele Justin, în satul Petru Vodă, înconjurat de familie şi de credincioşi (~1970)
În toamna anului 1991, după o scurtă reîntoarcere la Mănăstirea Secu, a venit în satul natal, Petru Vodă, şi, cu binecuvântarea ÎPS Părinte Daniel Ciobotea, Mitropolit pe atunci iar astăzi părinte Patriarh, să pună temelia mănăstirii de călugări, cu hramul Sfinţilor Arhangheli.
În 1992 a început rânduiala athonită la Petru Vodă, cu binecuvântarea episcopului vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, prezent la sfinţirea bisericii. Dorinţa fierbinte a părintelui stareţ a fost de a închina mănăstirea generaţiei jertfite pentru Hristos în temniţe, ale căror sfinte moaşte odihnesc şi în raclele din biserică, şi în cimitirul mănăstirii, precum părintele Gheorghe Calciu, părintele Ştefan Marcu, poetul Radu Gyr, Tudor Popescu, şi ceilalţi. Evocându-i pe Sfinţii închisorilor, a zis: „Mi-e atât de dor de ei şi atât de tare mă bucur la gândul că ne vom vedea, cu mult mai mult decât la gândul că mă voi vedea cu părinţii mei”.
Doi sfinţi ai închisorilor, în anul 1995: Părintele Constantin Voicescu şi Părintele Justin Pârvu, vegheaţi tainic de Maica Domnului, la Mănăstirea Petru Vodă
Petru Vodă a devenit în scurtă vreme o adevărată vatră de înaltă trăire şi cugetare ce a primenit şi a însufleţit întreaga viaţă românească. Oaza de libertate duhovnicească creştină, prin păstrarea neştirbită a învăţăturii de credinţă ortodoxă şi a adevărului istoric al poporului român, fac din această mănăstire testamentul limpede al Voii lui Dumnezeu propovăduite şi împlinite de părintele stareţ Justin. S-a sârguit mai presus de orice să prindă în noi chip Hristos, uniţi prin frăţietatea aceluiaşi părinte duhovnicesc. Iubirea părintelui Justin pentru noi, ucenicii, este chip al asemănării iubirii Domnului pentru sfinţia sa.
Părintele Justin cu obştea Mănăstirii Petru Vodă, 2009
În toate ctitoriile şi slujirile sale părintele a avut o deosebită grijă să fie făcute după rânduiala şi cu binecuvântarea Bisericii. Ca finanţare a folosit numai donaţiile credincioşilor, în integralitatea lor, aşa încât la ridicarea mănăstirilor sale a participat întreaga ţară, ca un simbol al biruinţei Duhului Sfânt şi al unităţii duhovniceşti şi liturgice al cărei păstor iubitor este. Părintele s-a implicat activ atât în cele mai de detaliu, cât şi în cele mai înalt-conceptuale aspecte ale vieţii ortodoxe româneşti. Aceasta a făcut-o mai ales ca duhovnic, dar şi ca ctitor al multor schituri, mănăstiri şi biserici de mir din toată ţara. Mănăstirea Sf. Iustin Filosoful şi sfinţiţilor mucenici români, ctitorită împreună cu alţi 3 supravieţuitori ai temniţei de atunci pe locul lagărului de muncă de la Poarta Albă (Canal), unde au pierit atâţia preoţi, i-a adus cea mai înaltă mulţumire sufletească, ca astfel şi România să-şi poată cinsti cum se cuvine mucenicii.
Din anul 1999, a început să ridice Mănăstirea de maici din Paltin-Petru Vodă, mănăstire la început doar axată pe programul filantropic (găzduind un spital-azil de bătrâne, o şcoală internat de copii, un laborator de plante medicinale, cabinete medicale), iar pe măsură ce mănăstirea a devenit cea mai mare chinovie din ţară, numărând 170 de suflete, a devenit şi un centru de propovăduire a cuvântului ortodox, prin lucrul la cărţi patristice şi publicaţii apologetice, precum revista Atitudini.
Părintele Justin Pârvu şi maicile de la Mănăstirea Paltin
S-a silit în tot chipul mărturisit de Paterice şi în fiecare clipă şi către Împărăţia Cerurilor dinlăuntrul său şi din al fiecărei persoane pe care o întâlnea, fie faţă către faţă, fie pentru care se ruga. A preţuit mai mult ca orice curăţia credinţei trăită prin curăţia inimii, nedespărţind niciodată cugetarea cea dreaptă de vieţuirea cea sfântă, astfel ca toată viaţa sa să se facă adeverire a Evangheliei lui Dumnezeu-Cuvântul. A urmărit ca Scriptura să se plinească prin faptele sale, şi ca totul în viaţa lui să slujească mântuirii oamenilor, atât prin efortul mărturisirii grăite, cât şi prin nevoinţa riguroasă şi permanentă, nevoinţă mai presus de fire pe care a sporit-o până la sfârşitul vieţii acesteia. În anii petrecuţi ca stareţ, programul zilnic al părintelui era:
- prezenţa fără lipsă de la Sfânta Liturghie,
- între 14 şi 18 ore pe zi (!) slujirea credincioşilor veniţi din toată lumea cu cea mai diversă gamă de suferinţe, pentru care găsea mereu cel mai potrivit leac
- aspra postire, şi gustarea abia noaptea târziu a puţină hrană
- citirea pravilei şi a cărţilor Sfinţilor Părinţi
- odihna 2-3 ceasuri pe noapte
Minunile dumnezeieşti arătate prin părintele Justin sunt nenumărate, de la frecventele cazuri de cancer vindecate, la dezlegarea naşterii de prunci, la exorcizarea cazurilor celor mai grave, la izbăvirea de patimi îndelungate şi grele, la schimbarea totală a celor mai nefericite caractere, la obişnuitele dovezi de străvedere şi înainte-vedere. Mărturiile acestor minuni abia de acum înainte pot fi notate şi publicate, ştiută fiind desăvârşita smerenie a părintelui, care nu suferea să audă despre sine vreun cuvânt de laudă cât era încă în trup, însă care acum cu siguranţă şi-ar dori ca prin cunoaşterea lor să fie slăvit Numele lui Dumnezeu, spre bucuria tuturor.
Viziunea creştină şi harul faptelor, cuvintelor şi existenţei părintelui Justin au demonstrat că Biserica este chivotul vieţii veşnice şi temelie a societăţii româneşti, având parte de o evlavie populară întocmai cu cea către marii sfinţi ai Bisericii, cât şi o înrâurire de unitate şi de întărire întru credinţă asupra ţării şi a neamului românesc precum marii şi drept-credincioşii voievozi. Chipul cuvios şi pătruns de Duhul Sfânt al sfinţiei sale va rămâne veşnic în inimile celor ce l-au cunoscut drept cea mai sublimă şi mai sfântă persoană cu care Dumnezeu a învrednicit acest neam.
Biruinţa
Ca duhovnic, urmând cu mare rafinament pilda Învăţătorului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, părintele a îngrijit cu o fără cusur dreaptă-socoteală şi negrăită milostivire desăvârşita libertate a fiilor săi, nepunând pe nimeni în vreun şablon, ci a observat cu precizie ipostasul sufletului şi chemarea celui de sub patrafir şi s-a luptat să pună în sfeşnic lumina pe care Dumnezeu a aprins-o în fiecare dintre noi prin Sfântul Botez, amintind prin însăşi viaţa sa cuvântul dumnezeiesc care l-a chemat şi care şi pe noi ne cheamă: Fiţi Sfinţi, precum Eu sunt Sfânt! Sfârşitul mucenicesc prin cele 40 de zile de cumplite suferinţe (timp în care a cerut să fie tuns în Marea Schimă tot cu numele Justin), l-a trăit cu o impecabilă demnitate şi plinătate de har care au mărturisit tuturor că era purtător de Dumnezeu, precum este scris: “Cel ce a devenit un singur duh cu Dumnezeu prin darul Harului, şi cel ce pătrunde dumnezeieşti taine prin dorirea de Dumnezeu a inimii lui spre iconomia comuniunii Bisericii, unul ca acesta străluceşte şi este cinstit spre slava Treimii celei de viaţă făcătoare în vecii vecilor. Amin.” (Sfântul Symeon din Muntele Minunat)
Sfinte preacuvioase părinte Justin, bucură-te, intrând în bucuria Mirelui Tău! Şi fiindcă acum ai aflat îndrăzneală de mare mucenic – căci pentru păcatele noastre ai pătimit -, roagă-te să aflăm şi noi har înaintea lui Dumnezeu şi să nu ne părăsească milosârdia Lui, ci să primim vreme de pocăinţă înaintea venirii Sale celei prea-slăvite. Ci, o, grabnic-ascultătorule al celor sărmani, cere Domnului să nu ne lipsească de tine nici în cele ce vor fi în veacul acesta, nici în cel ce va să fie, ci să fim întru duhul dragostei sfinte cu toţii una, precum şi pe tine împreună cu Dumnezeu unit te-a făcut. Amin!
Zâmbetul din veşnicie al Părintelui Justin
Au consemnat:
monahul Filotheu pentru obştea Mănăstirii Petru Vodă
şi rasofora Neonila pentru obştea Mănăstirii Paltin.
Părintele Justin Pârvu

[Adrian Pop]

[Adrian Pop]

Valentin Valentin a distribuit fotografia postată de Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.

1 oră











Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosulÎmi place pagina31 Octombrie
PĂRINTELE IUSTIN: Ce a făcut străinătatea din bietul român ?
Dragostea dintre românii de altădată
Părinte, se abat asupra omenirii vremuri mai întunecate, sărăcie, cutremure, revolte, războaie, boli şi multe înrobiri şi limitări ale drepturilor noastre umane. Cu ce cuget ar trebui să treacă creştinul prin aceste greutăţi, fără ca să deznădăjduiască, fără ca să se compromită în vreun fel sufleteşte?
Avem nevoie să trăim sentimentul dragostei ca să depăşim strâmtorările ce ne împresoară. Lumea, din cauza sărăciei, a căzut într-o descurajare ce apasă pe fiecare în parte. Atât de deznădăjduit şi afectat este de starea în care se află, încât nici nu mai are timp să discute cu vecinul său. Mă gândesc cum era altădată o comuniune deplină în comunitatea noastră creştină. Sărbătorile bisericeşti, nunţile, botezurile erau un prilej de comuniune şi manifestare a dragostei creştine. Păi când era vorba să cununi pe cineva, sau să botezi pe cineva, era o sărbătoare pentru întreg satul, nu doar pentru familiile respective. De ce se duce creştinul la nuntă? Se duce să se bucure alături de cei doi miri, dar şi să dea un mic ajutor financiar noii familii, care tocmai se integrează în comunitatea creştină a satului. Nunta era astfel un prilej de manifestare a dragostei creştine, prin care puteai să contribui, după putinţă, la consolidarea noii familii.
La fel era şi pentru botezuri, când familiile trimiteau urările şi darurile lor celui nou venit în comunitatea creştină. Noi, copiii, ne furişam şi ne uitam pe geamuri, că nu aveam noi voie să intrăm la petrecerea adulţilor. Până şi viaţa de petrecere a românului arată această bucurie şi solidaritate creştină. Cum se numeau odată astfel de petreceri, colăcării. Apăi, colăcăriile nu erau altceva decât colectarea darurilor şi colacilor, era un întreg ritual tradiţional, era de fapt un schimb de dragoste între creştini. Acum însă lucrurile s-au schimbat. Astăzi nu mai există potecă spre casa vecinului; omul nu mai are timp să se gândească la vecinul lui. Sărăcia şi grijile l-au împins pe bietul român să nu mai vadă casa vecinului.
Azi credinţa depinde de aspectul material
Acum a venit schimbarea aceasta de civilizaţie, chipurile mai evoluată. Dar să vedem cum ne-a evoluat această civilizaţie? L-a dezbrăcat pe bietul om întâi de obiceiurile lui frumoase, i-a luat şi haina de serbare şi serbarea la care nici nu mai are timp să ajungă. Apoi această civilizaţie l-a despărţit pe om de familia lui, încât tânjeşte soţia după soţul ei plecat prin ţări străine. Se duce bietul om să adune ceva hrană pentru copii, prin Italia, Franţa, Canada, Germania; şi în Sudul Africii îl găseşti pe bietul român, muncit, obosit şi tot distrus de sărăcie. Din păcate am lăsat ca situaţia economică să ne influenţeze viaţa creştină şi structura noastră sufletească. Este dureros să vezi cât de mult depinde credinţa noastră de aspectul material, de bani, încât parcă şi la biserică vin din ce în ce mai puţini oameni. Necazurile, în loc să ne aducă în biserici, ne îndepărtează. S-a scumpit benzina şi nu se mai duce omul la mănăstire sau la biserică. Unde este credinţa noastră? Lăsăm să ne-o fure vâltoarea lumii? Omul are ceva mult mai de preţ decât trupul, sufletul. De ce nu dăm valoare sufletului? Să îmbogăţim sufletul şi nu vom mai simţi sărăcia trupului.
Tehnica şi falsa civilizaţie
Acum se încearcă o uniformizare prin tehnică. Tehnica în sine nu are nimic rău, dar folosirea greşită a ei aduce o mare pagubă. Şi cea mai mare pagubă este aceea că Îl alungă pe Dumnezeu din lume, din societate. Ce nevoie mai are omul modern de azi de Dumnezeu, dacă el are tehnica la îndemână? Această tehnică îi dă omului o aşa încredere în puterile lui, încât el se crede alpha şi omega, că el poate să comunice şi cu luna şi cu soarele, nu mai are el nevoie de Dumnezeu; deasupra omului tehnic nu mai există nimic. Această civilizaţie doreşte ca omul să nu mai aibă nevoie de Dumnezeu. Şi nu este la fel omul tehnic cu omul socialist? Devierea de la axa dragostei îl împinge pe om în ateism. Păi se spune că progresul nu e o piedică în calea credinţei…
Fără îndoială că nu e o piedică. Civilizaţia şi creştinismul au mers mereu mână în mână. Dacă s-ar păstra principiile creştine, ar fi cu adevărat progres în civilizaţie. O societate atee are foarte multe goluri, şi de acest lucru şi-au dat seama şi comuniştii şi au schimbat tactica. Ei doreau o constrângere şi o izolare a omului, încât să nu ia contact cu celelalte civilizaţii, să nu privească în curtea occidentalilor. Dar au schimbat tactica şi au început să trimită elevii să studieze în străinătate, să înveţe două limbi străine. Însă omul a venit nu numai cu ştiinţă din străinătate, dar şi cu foarte multe rele din lumea aceasta occidentală, vicii pe care au început să le cultive în familiile lor. Cel mai mare rău împrumutat a fost avortul şi mamele au ieşit astfel din făgaşul lor. Mult mai „civilizate”, chipurile, au preferat să stea mai mult la televizor, la internet, să participe la lumea mondenă şi astfel s-a îndepărtat cu totul de rostul şi de chemarea femeii. Şi iată cum se descompune viaţa de familie şi de naţiune.
Iluzii occidentale
Ce a făcut străinătatea din bietul român? Vine şi el în ţară, după 4, 5 ani de stat în occident cu o maşină ultimul răcnet, ca să se uite vecinii la el: „Măi, uite ce maşină a adus Grigore! Ai văzut, măi Ioane?” Şi ei îi văd maşina, dar nu văd că ochii îi sunt duşi în fundul capului, slab, cu nasul ieşit în faţă şi cu umerii uscaţi de munca nebună, pe care, săracu’, a dus-o acolo. Dar aici în ţară trebuie să pară că e cineva şi se afişează cu maşini străine.
Dacă românul a luat ceva din Apus, a luat întotdeauna ce era mai rău. Să vă spun însă ce părere aveau soldaţii germani în război, când au venit la noi în ţară. Erau cu totul şi cu totul uimiţi de viaţa bogată şi frumoasă a românului. Pentru că ei ştiau de acasă că românul e sărac, că statele balcanice sunt nişte state de nomazi. Aceleaşi lucruri li se spunea şi soldaţilor ruşi: că suntem nişte state care nu au nimic, sărace şi aflate sub cucerirea lor, lăsate însă în libertate.
Ei bine, când au intrat ei în curţile românilor, vedeau acolo păsări, animale, grâne, hambarele pline, belşug de fructe şi vinuri alese, bucuria vieţii şi jocurile copiilor, rămâneau germanii uimiţi şi ne întrebau: Dar ale cui sunt toate acestea? Pentru că nu le venea să creadă că sunt ale românilor. Şi ruşii s-au înfruptat din plin din bogăţiile românilor, pentru că ei nu o duceau aşa de bine ca românul, însă erau bine îndoctrinaţi de Partid că nu mai există nimeni pe lumea asta mai bogaţi ca ei. Lenin spunea, şi a avut dreptate: „Va ţine comunismul în Rusia, sănătos aşa cum îl vedeţi, până ce va lua contact rusul cu civilizaţia europeană”. Când intra rusul în casele ţăranilor simpli, se minuna şi mai tare şi întreba: „Aici e colac, colac?” Pentru el colac însemna burghez. „Nu, domnule, aici e gospodăria mea”, răspundea ţăranul. „Dar vinou, vinou aveţi? ” „Avem, hai la beci”. Şi rămânea rusul în beci toată noaptea, că mulţi dintre ei se înecau, îmbătaţi în vinul curs din butoaiele ţăranilor români. Erau toţi nişte flămânzi, atei şi unii, şi alţii. Dar cât de sărac ar fi omul, dezmăţul şi moravurile uşoare tot nu lipsesc. Asta este şi rodul educaţiei televizorului…
Televizorul ca televizor, dar mamele, părinţii ce păzesc? Părinţii trebuie să orienteze copilul de mic ce să privească la televizor, cu toate că mai bine ar fi să se lipsească de tot de el.
Sistemul preferă oamenii tâmpi
Iar la televizor sunt o sumedenie de posturi, unele cu otravă, altele cu lucruri de folos. Nu trebuie lăsat copilul să aleagă ce vrea el. Păi dacă ţi se pun în faţă două pâini, una otrăvită şi alta neotrăvită, ce faci, pe care o alegi? Televizorul îl tâmpeşte pe copil de la început. Ce să mai priceapă el mai târziu?
Omul este după chipul lui Dumnezeu şi are în el toate resursele de a rămâne în Harul divin şi de a nu pica în această capcană extrem de înşelătoare prin care ne vindem libertatea şi dreptul de a fi asemenea Celui Preaînalt. Omul demn, liber, în integritatea persoanei lui, are şi o altă atitudine faţă de nedreptăţile sociale ale unui sistem sau altul. De aceea ei preferă oameni tâmpi, pe care să îi prostească uşor. Şi încep din copilărie, de altfel, să tâmpească copilul prin televizor, apoi prin învăţământ, unde i se administrează o materie aleasă de ei, cu noţiunile pe care vor să le inoculeze, cenzurând o mare parte din istoria popoarelor şi cunoaşterea este astfel influenţată. Cunoaştem zicala de pe vremea lui Gheorghiu Dej: „Voi nu aveţi voie să gândiţi. Partidul gândeşte pentru voi. El vă gospodăreşte şi vă dă ceea ce trebuieşte. Noi suntem cei care vă dirijăm şi vă dăm pâinea de toate zilele.”
Doar lumea la ora actuală nu este condusă decât de guvernul unic mondial şi de acolo se dirijează toate guvernele statelor. Noi acuzăm pe păpuşelele din guvernul nostru, dar ei, săracii, nu prea mai au niciun drept. Ce le spune şeful, aceea execută şi ei. Altădată ce dicta Moscova, aceea se executa în România. Dar cu românii le este mai greu, pentru că românul poate da terenuri, poate da bogăţie, aur şi grâne, dar nu îşi dă sufletul cu atâta uşurinţă. Aşa cum spuneau Horea, Cloşca şi Crişan: „Vă dăm holdele noastre, vă dăm braţele noastre, vă dăm trupul nostru, dar nu vă dăm credinţa noastră”. Dar la cât au vândut politicienii noştri străinilor, românii sunt oricum iobagi în pământul ţării lor, numai că nu este declarată oficial această realitate.
Învierea neamului
Doresc tutor creştinilor români să câştige harul şi mângâierea Mântuitorului Iisus Hristos, care pentru a noastră mântuire S-a jertfit şi a înviat a treia zi din mormânt. Îl rugăm să ia aminte şi acum spre robirea noastră sufletească din patimile în care ne-am afundat, să ne lămurească precum aurul în topitoare, în vâltoarea necazurilor, sărăciei de azi. Hristos să învieze blând şi frumos în inimile noastre, ca ziua aceasta mare a Învierii Domnului să fie şi spre învierea neamului nostru.
(Fragmente extrase dintr-un interviu publicat în revista „Atitudini” nr. 16 – aprilie 2011

[Adrian Pop]

Valentin Valentin a distribuit fotografia postată de Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.

1 oră











Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosulÎmi place pagina31 Octombrie
PĂRINTELE IUSTIN: Ce a făcut străinătatea din bietul român ?
Dragostea dintre românii de altădată
Părinte, se abat asupra omenirii vremuri mai întunecate, sărăcie, cutremure, revolte, războaie, boli şi multe înrobiri şi limitări ale drepturilor noastre umane. Cu ce cuget ar trebui să treacă creştinul prin aceste greutăţi, fără ca să deznădăjduiască, fără ca să se compromită în vreun fel sufleteşte?
Avem nevoie să trăim sentimentul dragostei ca să depăşim strâmtorările ce ne împresoară. Lumea, din cauza sărăciei, a căzut într-o descurajare ce apasă pe fiecare în parte. Atât de deznădăjduit şi afectat este de starea în care se află, încât nici nu mai are timp să discute cu vecinul său. Mă gândesc cum era altădată o comuniune deplină în comunitatea noastră creştină. Sărbătorile bisericeşti, nunţile, botezurile erau un prilej de comuniune şi manifestare a dragostei creştine. Păi când era vorba să cununi pe cineva, sau să botezi pe cineva, era o sărbătoare pentru întreg satul, nu doar pentru familiile respective. De ce se duce creştinul la nuntă? Se duce să se bucure alături de cei doi miri, dar şi să dea un mic ajutor financiar noii familii, care tocmai se integrează în comunitatea creştină a satului. Nunta era astfel un prilej de manifestare a dragostei creştine, prin care puteai să contribui, după putinţă, la consolidarea noii familii.
La fel era şi pentru botezuri, când familiile trimiteau urările şi darurile lor celui nou venit în comunitatea creştină. Noi, copiii, ne furişam şi ne uitam pe geamuri, că nu aveam noi voie să intrăm la petrecerea adulţilor. Până şi viaţa de petrecere a românului arată această bucurie şi solidaritate creştină. Cum se numeau odată astfel de petreceri, colăcării. Apăi, colăcăriile nu erau altceva decât colectarea darurilor şi colacilor, era un întreg ritual tradiţional, era de fapt un schimb de dragoste între creştini. Acum însă lucrurile s-au schimbat. Astăzi nu mai există potecă spre casa vecinului; omul nu mai are timp să se gândească la vecinul lui. Sărăcia şi grijile l-au împins pe bietul român să nu mai vadă casa vecinului.
Azi credinţa depinde de aspectul material
Acum a venit schimbarea aceasta de civilizaţie, chipurile mai evoluată. Dar să vedem cum ne-a evoluat această civilizaţie? L-a dezbrăcat pe bietul om întâi de obiceiurile lui frumoase, i-a luat şi haina de serbare şi serbarea la care nici nu mai are timp să ajungă. Apoi această civilizaţie l-a despărţit pe om de familia lui, încât tânjeşte soţia după soţul ei plecat prin ţări străine. Se duce bietul om să adune ceva hrană pentru copii, prin Italia, Franţa, Canada, Germania; şi în Sudul Africii îl găseşti pe bietul român, muncit, obosit şi tot distrus de sărăcie. Din păcate am lăsat ca situaţia economică să ne influenţeze viaţa creştină şi structura noastră sufletească. Este dureros să vezi cât de mult depinde credinţa noastră de aspectul material, de bani, încât parcă şi la biserică vin din ce în ce mai puţini oameni. Necazurile, în loc să ne aducă în biserici, ne îndepărtează. S-a scumpit benzina şi nu se mai duce omul la mănăstire sau la biserică. Unde este credinţa noastră? Lăsăm să ne-o fure vâltoarea lumii? Omul are ceva mult mai de preţ decât trupul, sufletul. De ce nu dăm valoare sufletului? Să îmbogăţim sufletul şi nu vom mai simţi sărăcia trupului.
Tehnica şi falsa civilizaţie
Acum se încearcă o uniformizare prin tehnică. Tehnica în sine nu are nimic rău, dar folosirea greşită a ei aduce o mare pagubă. Şi cea mai mare pagubă este aceea că Îl alungă pe Dumnezeu din lume, din societate. Ce nevoie mai are omul modern de azi de Dumnezeu, dacă el are tehnica la îndemână? Această tehnică îi dă omului o aşa încredere în puterile lui, încât el se crede alpha şi omega, că el poate să comunice şi cu luna şi cu soarele, nu mai are el nevoie de Dumnezeu; deasupra omului tehnic nu mai există nimic. Această civilizaţie doreşte ca omul să nu mai aibă nevoie de Dumnezeu. Şi nu este la fel omul tehnic cu omul socialist? Devierea de la axa dragostei îl împinge pe om în ateism. Păi se spune că progresul nu e o piedică în calea credinţei…
Fără îndoială că nu e o piedică. Civilizaţia şi creştinismul au mers mereu mână în mână. Dacă s-ar păstra principiile creştine, ar fi cu adevărat progres în civilizaţie. O societate atee are foarte multe goluri, şi de acest lucru şi-au dat seama şi comuniştii şi au schimbat tactica. Ei doreau o constrângere şi o izolare a omului, încât să nu ia contact cu celelalte civilizaţii, să nu privească în curtea occidentalilor. Dar au schimbat tactica şi au început să trimită elevii să studieze în străinătate, să înveţe două limbi străine. Însă omul a venit nu numai cu ştiinţă din străinătate, dar şi cu foarte multe rele din lumea aceasta occidentală, vicii pe care au început să le cultive în familiile lor. Cel mai mare rău împrumutat a fost avortul şi mamele au ieşit astfel din făgaşul lor. Mult mai „civilizate”, chipurile, au preferat să stea mai mult la televizor, la internet, să participe la lumea mondenă şi astfel s-a îndepărtat cu totul de rostul şi de chemarea femeii. Şi iată cum se descompune viaţa de familie şi de naţiune.
Iluzii occidentale
Ce a făcut străinătatea din bietul român? Vine şi el în ţară, după 4, 5 ani de stat în occident cu o maşină ultimul răcnet, ca să se uite vecinii la el: „Măi, uite ce maşină a adus Grigore! Ai văzut, măi Ioane?” Şi ei îi văd maşina, dar nu văd că ochii îi sunt duşi în fundul capului, slab, cu nasul ieşit în faţă şi cu umerii uscaţi de munca nebună, pe care, săracu’, a dus-o acolo. Dar aici în ţară trebuie să pară că e cineva şi se afişează cu maşini străine.
Dacă românul a luat ceva din Apus, a luat întotdeauna ce era mai rău. Să vă spun însă ce părere aveau soldaţii germani în război, când au venit la noi în ţară. Erau cu totul şi cu totul uimiţi de viaţa bogată şi frumoasă a românului. Pentru că ei ştiau de acasă că românul e sărac, că statele balcanice sunt nişte state de nomazi. Aceleaşi lucruri li se spunea şi soldaţilor ruşi: că suntem nişte state care nu au nimic, sărace şi aflate sub cucerirea lor, lăsate însă în libertate.
Ei bine, când au intrat ei în curţile românilor, vedeau acolo păsări, animale, grâne, hambarele pline, belşug de fructe şi vinuri alese, bucuria vieţii şi jocurile copiilor, rămâneau germanii uimiţi şi ne întrebau: Dar ale cui sunt toate acestea? Pentru că nu le venea să creadă că sunt ale românilor. Şi ruşii s-au înfruptat din plin din bogăţiile românilor, pentru că ei nu o duceau aşa de bine ca românul, însă erau bine îndoctrinaţi de Partid că nu mai există nimeni pe lumea asta mai bogaţi ca ei. Lenin spunea, şi a avut dreptate: „Va ţine comunismul în Rusia, sănătos aşa cum îl vedeţi, până ce va lua contact rusul cu civilizaţia europeană”. Când intra rusul în casele ţăranilor simpli, se minuna şi mai tare şi întreba: „Aici e colac, colac?” Pentru el colac însemna burghez. „Nu, domnule, aici e gospodăria mea”, răspundea ţăranul. „Dar vinou, vinou aveţi? ” „Avem, hai la beci”. Şi rămânea rusul în beci toată noaptea, că mulţi dintre ei se înecau, îmbătaţi în vinul curs din butoaiele ţăranilor români. Erau toţi nişte flămânzi, atei şi unii, şi alţii. Dar cât de sărac ar fi omul, dezmăţul şi moravurile uşoare tot nu lipsesc. Asta este şi rodul educaţiei televizorului…
Televizorul ca televizor, dar mamele, părinţii ce păzesc? Părinţii trebuie să orienteze copilul de mic ce să privească la televizor, cu toate că mai bine ar fi să se lipsească de tot de el.
Sistemul preferă oamenii tâmpi
Iar la televizor sunt o sumedenie de posturi, unele cu otravă, altele cu lucruri de folos. Nu trebuie lăsat copilul să aleagă ce vrea el. Păi dacă ţi se pun în faţă două pâini, una otrăvită şi alta neotrăvită, ce faci, pe care o alegi? Televizorul îl tâmpeşte pe copil de la început. Ce să mai priceapă el mai târziu?
Omul este după chipul lui Dumnezeu şi are în el toate resursele de a rămâne în Harul divin şi de a nu pica în această capcană extrem de înşelătoare prin care ne vindem libertatea şi dreptul de a fi asemenea Celui Preaînalt. Omul demn, liber, în integritatea persoanei lui, are şi o altă atitudine faţă de nedreptăţile sociale ale unui sistem sau altul. De aceea ei preferă oameni tâmpi, pe care să îi prostească uşor. Şi încep din copilărie, de altfel, să tâmpească copilul prin televizor, apoi prin învăţământ, unde i se administrează o materie aleasă de ei, cu noţiunile pe care vor să le inoculeze, cenzurând o mare parte din istoria popoarelor şi cunoaşterea este astfel influenţată. Cunoaştem zicala de pe vremea lui Gheorghiu Dej: „Voi nu aveţi voie să gândiţi. Partidul gândeşte pentru voi. El vă gospodăreşte şi vă dă ceea ce trebuieşte. Noi suntem cei care vă dirijăm şi vă dăm pâinea de toate zilele.”
Doar lumea la ora actuală nu este condusă decât de guvernul unic mondial şi de acolo se dirijează toate guvernele statelor. Noi acuzăm pe păpuşelele din guvernul nostru, dar ei, săracii, nu prea mai au niciun drept. Ce le spune şeful, aceea execută şi ei. Altădată ce dicta Moscova, aceea se executa în România. Dar cu românii le este mai greu, pentru că românul poate da terenuri, poate da bogăţie, aur şi grâne, dar nu îşi dă sufletul cu atâta uşurinţă. Aşa cum spuneau Horea, Cloşca şi Crişan: „Vă dăm holdele noastre, vă dăm braţele noastre, vă dăm trupul nostru, dar nu vă dăm credinţa noastră”. Dar la cât au vândut politicienii noştri străinilor, românii sunt oricum iobagi în pământul ţării lor, numai că nu este declarată oficial această realitate.
Învierea neamului
Doresc tutor creştinilor români să câştige harul şi mângâierea Mântuitorului Iisus Hristos, care pentru a noastră mântuire S-a jertfit şi a înviat a treia zi din mormânt. Îl rugăm să ia aminte şi acum spre robirea noastră sufletească din patimile în care ne-am afundat, să ne lămurească precum aurul în topitoare, în vâltoarea necazurilor, sărăciei de azi. Hristos să învieze blând şi frumos în inimile noastre, ca ziua aceasta mare a Învierii Domnului să fie şi spre învierea neamului nostru.
(Fragmente extrase dintr-un interviu publicat în revista „Atitudini” nr. 16 – aprilie 2011

[Adrian Pop]

http://www.paltin-petruvoda.ro/laborator/