Predică la pomenirea Sfintei Maria Egipteanca, joi, īn săptămāna a 5 -a din Postul Mare
Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca este pilda cea mai grăitoare a unei adevărate pocăinţe, este icoana omului păcătos, care prin pocăinţă şi fapte bune ajunge să intre īn rai īnaintea celor dreptcredincioşi, după cum īnsuşi Māntuitorul ne spune: Mulţi din cei dintāi vor fi pe urmă şi de pe urmă, īntāi (Matei 19, 30). Tocmai de aceea s-a rānduit de Biserică īn această săptămānă a Postului Mare, să se citească viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca dimpreună cu Canonul Mare, ca să ne fie nouă, celor ce greşim mult, īndemn de pocăinţă adevărată şi īntărire īn nădejdea māntuirii.
![]()
Iubiţi credincioşi,
Cu toţii cred că aţi auzit despre viaţa Cuvioasei maicii noastre Maria Egipteanca, despre acea femeie păcătoasă din Egipt, care prin pocăinţă s-a făcut biserică a Duhului Sfānt, vas ales, alăută duhovnicească, porumbiţă cerească şi casă a tuturor bunătăţilor.
Născută īn hotarele Egiptului, Cuvioasa Maria Egipteanca şi-a īntinat tinereţile īn tot felul de desfrānări, după cum singură mărturiseşte mai tārziu, cu atāta smerenie şi lacrimi. Uitānd cu totul dd Dumnezeu şi neruşināndu-se de oameni, petrecea īn cele mai grele păcate de moarte, trăgānd la pierzare nenumărate suflete.
Dar Milostivul Dumnezeu, Cel ce a voit a pătimi pentru noi şi Care nu voieşte moartea păcătosului, s-a milostivit de oaia Sa cea rătăcită şi a chemat-o la pocăinţă pe o cale cu totul străină. Deci, cu rānduiala lui Dumnezeu, ajungānd Maria la Ierusalim şi voind să se īnchine Sfintei Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos din Biserica Sfāntului Mormānt, o străină putere dumnezeiască nu i-a īngăduit să intre īnăuntru cu ceilalţi creştini, pānă ce nu şi-a venit īn sine şi nu şi-a mărturisit greşelile sale cele grozave īnaintea icoanei Maicii Domnului. Apoi, īnchināndu-se īn biserică şi iar rugāndu-se, a auzit un glas zicāndu-i: „De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla".
Şi s-a coborāt femeia cea păcătoasă spre apele Iordanului fără hrană, fără haine, fără de povăţuitor şi trecānd Iordanul de cealaltă parte, s-a pierdut īn adāncul pustiului fără de viaţă. Şi cine va putea şti şi spune nevoinţa ei īn pustiul acela, suferinţele cele mari, ispitele cele iuţi şi īnfricoşate venite de la diavoli, de la trup şi de la gānduri? Căci nimeni nu a ştiut nici chinurile ei, nici bucuriile, nici foamea, nici setea, nici gerul, nici arşiţa soarelui pe care le răbda acolo.
Iar după 47 de ani de pocăinţă şi īngerească vieţuire, Cuvioasa Maria Egipteanca, ajungānd la mare sfinţenie şi aproape de sfārşitul ei, a fost aflată, cu rānduiala lui Dumnezeu, de Cuviosul Zosima, care, ascultānd povestirea nevoinţelor ei şi īmpărtăşind-o cu Prea Curatele Taine, a īngropat-o īn pustiul acela după ce s-a mutat la Domnul.
Iubiţi credincioşi,
Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca este pilda cea mai grăitoare a unei adevărate pocăinţe, este icoana omului păcătos, care prin pocăinţă şi fapte bune ajunge să intre īn rai īnaintea celor dreptcredincioşi, după cum īnsuşi Māntuitorul ne spune: Mulţi din cei dintāi vor fi pe urmă şi de pe urmă, īntāi (Matei 19, 30). Tocmai de aceea s-a rānduit de Biserică īn această săptămānă a Postului Mare, să se citească viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca dimpreună cu Canonul Mare, ca să ne fie nouă, celor ce greşim mult, īndemn de pocăinţă adevărată şi īntărire īn nădejdea māntuirii.
O, cāt de mare este puterea pocăinţei īn lume şi ce minuni negrăite săvārşeşte ea cu fiecare păcătos care aleargă la limanul ei cel liniştit! Căci de nimic nu are mai multă nevoie creştinul decāt de o pocăinţă adevărată, de o īndreptare permanentă a vieţii sale, prin care se īmpacă cu Dumnezeu.
Noi creştinii auzim adesea vorbindu-se de pocăinţă, de foloasele ei, dar nu voim ca fiecare să purtăm pe spatele nostru sarcina şi jugul ei, ca să moştenim īn ceruri odihnă veşnică.
Noi postim o zi, ne rugăm un ceas, dăm un ban de milostenie, ne spunem păcatele la preot, ba facem şi alte fapte bune, dar aceasta nu īnsemnă īncă desăvārşită pocăinţă, ci numai cāteva fapte de pocăinţă. De ce? Pentru că nu lucrăm permanent faptele pocăinţei şi poate nu din dragostea inimii noastre, ci le facem mai mult din silă, din obicei şi cu nenumărate īntreruperi. Astăzi postim, ne īnfrānăm, māine māncăm cu lăcomie, ne īmbătăm. Astăzi mergem la biserică două ore, după masă ne ducem la jocuri şi păcate. Azi dăm milostenie, māine ne pare rău. Azi spunem că ne vom pocăi, māine spunem că nu avem vreme, ci o vom face la bătrāneţe. Azi ne spovedim, iar după ce trece postul cădem īn aceleaşi păcate.
Aşa ne pocăim noi, dar aceasta nu īnseamnă pocăinţă adevărată, ci mai degrabă amăgire a conştiinţei, cursă a pierzării noastre. O pocăinţă adevărată este aceea care se lucrează īn conştiinţa, īn inima şi īn voinţa noastră neīncetat, de toate faptele bune cāte le poate face omul. Căci dacă cu rugăciunea zidim şi cu ura de fraţi dărāmăm, ce lucru bun am săvārşit? Dacă cu postul acum agonisim, iar māine cu beţia pe fapta bună o risipim, ce folos mai avem? Dacă azi spălăm sufletul cu spovedania, iar māine īn acelaşi noroi cădem, ce plată şi ce nădejde de māntuire mai aşteptăm?
Mulţi confundă pocăinţa cu spovedania propriu-zisă, dar nu este acelaşi lucru. Spovedania - fără de care nimeni nu se poate māntui - este baia care spală sufletul de noroiul tuturor păcatelor, iar pocăinţa este menţinerea permanentă a sufletului īn această stare curată. Spovedania taie păcatele cele din trecut, iar pocăinţa pe cele din urmă le pierde şi pe cele viitoare cu totul le izgoneşte. Spovedania se face numai īn anumite vremi, iar pocăinţa se lucrează permanent, pānă la mormānt. De aceea sunt mulţi care se spovedesc, dar foarte puţini care se şi pocăiesc, adică care rup legătura păcatelor lor, īşi schimbă cu totul viaţa, inima, voinţa, sufletul şi conştiinţa.
sDeci ce este pocăinţa? Pocăinţa este īnainte mergătoarea şi următoarea spovedaniei, care desăvār*şeşte lucrarea ei. Pocăinţa este calea cea strāmtă şi cu scārbe care duce pe om la māntuire, pe care fiecare creştin este dator să meargă (Matei 7, 14).
Pocăinţa este ferirea de rău şi īmplinirea binelui (Psalmul 33, 14). Pocăinţa este lepădarea desăvārşită a tuturor păcatelor şi deprinderilor pătimaşe şi īmplinirea tuturor poruncilor dumnezeieşti, fără deosebire şi fără īncetare. Pocăinţa este haină mohorātă ţesută din scārbe şi suspinuri, pe care omul de bună voie o īmbracă şi nu trebuie să o mai lepede pānă la mormānt. Pocăinţa este o cămaşă aspră pe care fiecare creştin cu multe osteneli şi-o coase şi cu dureri toată viaţa lui īn conştiinţă şi pe trup o simte. Pocăinţa este temniţă de bună voie īn care cel ce vrea să se māntuiască singur osāndindu-se, se īnchide.
Pocăinţa este īntristare de fiecare zi, mustrare pentru greşelile de fiecare ceas. Pocăinţa este rănirea inimii cu dorul raiului, īngrădire a minţii cu rugăciunea, trezire a conştiinţei cu mustrarea de sine, păzire a voinţei cu sabia credinţei, īnfrānare a trupului cu postul şi tot felul de osteneli.
Pocăinţa deci īnseamnă lepădare desăvārşită a tuturor patimilor şi gāndurilor rele, īnseamnă trăire smerită, retrasă de duhul lumii, īnseamnă petrecere plină de pace, īnseamnă dragoste desăvārşită, rugăciune neīncetată, muncă cinstită, īmbrăcăminte smerită, vorbire īnţeleaptă, cugetare la moarte, spovedanie cu lacrimi, ascultare de Biserică şi Evanghelie, īnseamnă lepădarea trăirii vechi şi īnceperea unei vieţi noi, creştineşti.
Iar a te pocăi īnseamnă a te ierta cu aproapele, īnseamnă a iubi pe toţi oamenii deopotrivă, īnseamnă a te sacrifica pentru māntuirea altora, īnseamnă a cerceta pe cei bolnavi, a milui pe cei lipsiţi, a īmbărbăta pe cei īmpuţinaţi la suflet, īnseamnă a vorbi cāt mai puţin cu oamenii şi cāt mai mult cu Dumnezeu, īnseamnă a plānge mereu pentru păcatele Iacute şi a avea bucurie īn necazuri, īnseamnă a fi gata oricānd de moarte.
Mare este puterea pocăinţei pentru om şi mari sunt foloasele ei. Pocăinţa este salvarea lumii, este singura cale de māntuire a creştinului. Pocăinţa desăvārşeşte spovedania, se face scară către cer, face pe oameni asemenea īngerilor, uneşte pe păcătoşi cu Iisus Hristos. Pocăinţa umple raiul de suflete, bucură pe īngeri, arde pe demoni, goleşte iadul de păcătoşi.
sPocăinţa descuie inima omului şi īnlăuntrul ei īnchide pe frica lui Dumnezeu. Pocăinţa adună ca īntr-o cetate īntărită agoniselile sufletului şi le păzeşte de tālhari. Pocăinţa este podoaba pustnicilor, bucuria credincioşilor, nădejdea desfrānaţilor, scăparea păcătoşilor. Pocăinţa spală păcatele, trezeşte conştiinţa, oţeleşte voinţa, adună mintea, dă viaţă rugăciunii, pocăinţa este un dar dumnezeiesc.
Creştinul care se pocăieşte poartă grijă numai de sine, nu mai vede păcatele altora, nu judecă pe nimeni, ocoleşte pe cel iubitor de ceartă, se fereşte de cel mult vorbitor, iubeşte tăcerea, merge pe căile cele mai izolate de lume, se mulţumeşte cu hainele cele mai smerite, cu māncarea cea mai simplă. Cel ce se pocăieşte mereu tace, vorbeşte puţin cu oamenii, are privirea aţintită numai īnainte, urechile surde faţă de cele lumeşti, iar picioarele sale nu cunosc decāt drumul bisericii şi locul unde īşi cāştigă existenţa. Cel ce se pocăieşte din inimă are mare nădejde de māntuire, are lacrimi de rugăciune, bucurie īn necazuri, răbdare īn ispite, dragoste faţă de vrăjmaşi, rāvnă spre toată fapta bună.
Fericiţi sunt creştinii care se pocăiesc cu adevărat! Fericiţi cei ce nu umblă pe două căi, cei ce nu slujesc la doi domni! Fericiţi cei ce poartă cu bucurie haina cea mohorātă a pocăinţei! Fericiţi cei ce-şi răscumpără vremea vieţii lor prin permanentă pocăinţă!
Iar cei ce ştiu legea lui Hristos şi cunosc calea māntuirii, dar nu o păzesc, nu merg pe ea, sunt vrednici de mult plāns, căci nu vor scăpa de osānda veşnică. Vrednici de plāns sunt şi creştinii noştri care umblă pe două căi, care vor să aibă două fericiri, şi aici, şi dincolo. Aceştia iartă şi iar se ceartă, se roagă şi apoi blestemă, postesc de hrană, dar mănāncă cinstea vecinilor, stau un ceas la biserică şi o noapte priveghează la distracţii, dau un ban milostenie şi zece lei pe tutun sau băutură. Din obicei se spovedesc, spun păcatele cu mare silă şi ruşine, apoi nu-şi schimbă deloc viaţa, comportarea, ci iar se īntorc īn Egiptul patimilor, īn mocirla desfrānărilor şi a tuturor fărădelegilor.
Vai de oamenii care laudă fapta bună cu cuvāntul, dar o urăsc cu trăirea lor! Vai de creştinii care cinstesc pe Dumnezeu cu limba, dar īl ocărăsc cu inima! Vai de cei ce nu-şi chivernisesc cu multă grijă zilele lor, căci īn vremea morţii, cu multă jale se vor tāngui: Moartea păcătosului este cumplită (Psalmul 33, 20).
Iubiţi credincioşi,
V-am povestit pānă aici pe scurt viaţa Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca, v-am spus ce este pocăinţa cea adevărată, puterea ei şi urmările cele grozave ale nepocăinţei. Un lucru īncă trebuie să vă mai spun: cum să ne pocăim ca să aflăm milă la Dumnezeu īn ziua judecăţii. Să facem adevărate roade vrednice de pocăinţă (Matei 3, 8). Să ne īntoarcem către Domnul din toată inima... şi se va īntoarce şi El către noi (Ioil 2, 12 şi Zaharia 1,3).
Să ne pocăim deci din toată inima, oricāt de păcătoşi am fi, căci Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se īntoarcă şi să fie viu... (Iezechiel 3, 11). Nu este păcat care să nu poată fi iertat de mila lui Dumnezeu, numai dacă noi voim. Ştiind īngerii cāt de mare este fericirea din care a căzut omul mare bucurie se face īn cer pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 7).
Iar dacă va īntreba cineva cum să ne pocăim, vă voi da pilda Cuvioasei Maria Egipteanca. Aţi auzit cum s-a pocăit ea: A plecat din Egipt, unde făcuse păcate aşa de cumplite, spre Ierusalim, unde şi-a mărturisit toate păcatele sale, iar de aici, nu s-a mai īntors iarăşi īn Egiptul desfrānărilor şi al tuturor plăcerilor, ci, urmānd poruncii celei dumnezeieşti: „De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla", a lăsat viaţa din trecut şi a păşit peste Iordan, unde a trăit īn pustiul acela toţi anii vieţii sale, īn adevărată pocăinţă.
Aşa deci să facem şi noi, creştinii. Nu este de ajuns numai să venim din Egipt la Ierusalim. Adică din lume la Biserică, la spovedanie, ci mai ales după spovedanie trebuie să nu ne mai īntoarcem iarăşi la mocirla Egiptului, la poftele trupeşti, la păcatele pe care le-am făcut, ci să trecem şi noi apa Iordanului şi acolo, īn pustie, să trăim tot restul vieţii noastre, īn multă pocăinţă.
Deci să īnţelegem că Maria Egipteanca īnchipuie creştinul păcătos care se pocăieşte cu adevărat. Egiptul este lumea cu toate plăcerile şi cursele ei. Ierusalimul este Biserica lui Hristos, unde fiecare creştin se spală de păcate prin spovedanie. Iordanul este hotarul īntre fapta bună şi cea rea, īntre pocăinţa cea adevărată şi īntre cea falsă; este hotarul īntre īmpărăţia lui Hristos şi a lui mamona, īntre calea cea strāmtă a māntuirii şi cea lată a pierzării. Iar pustiul Iordanului este patria adevăratului creştin care urmează lui Hristos; este calea cea uscată de tot felul de pofte şi dulceţi omeneşti, calea cea īngustă a pocăinţei pe care trebuie să meargă fiecare creştin care urmează lui Hristos.
Să rāvnim deci Cuvioasei maicii noastre Maria Egipteanca. Să părăsim calea pierzării şi să ne pocăim. Să ieşim din Egipt, să urcăm la Ierusalim. Aici să ne rugăm Domnului, să ne arătăm rănile, săi ne spovedim şi apoi să nu ne mai aducem iar aminte de poftele şi māncărurile Egiptului, ci să trecem Iordanul īn ţara pocăinţei, a rugăciunii, a răbdării, a lacrimilor, a sărăciei lui Hristos. Aşa de vom face, īnseamnă că ne-am pocăit cu adevărat. Aşa de vom trăi, vom vedea şi noi pe Domnul, vom avea parte de īmpărăţia Lui, īmpreună cu toţi sfinţii cei din veac. Amin!
Arhim. Ioanichie Bălan
Marcaje