O legendă cu tâlc spune că cineva a cumpărat o cană de o frumusețe extraordinară. Omul ședea ore în șir și o admira. Nu se mai sătura s-o privească. Într-o zi, pe când o admira, cana a început să-și spună povestea. ,,- La început am fost un pumn de pământ. Un om m-a luat și a început să mă frământe puternic. Țipam de durere, dar el zicea: ,, – Încă nu ești gata! Mai ai răbdare!” Când s-a oprit din frământat, eram epuizată. Credeam că am scăpat. Atunci m-a pus pe o roată și a început să mă învârtească puternic și să mă subțieze. Amețisem și țipam cât puteam, dar olarul acela nu mă lăsa. Într-un târziu s-a oprit și eu am crezut că am scăpat. Atunci m-a băgat într-un cuptor plin cu cărbuni. Mă ardea cumplit, dar ușa era închisă și nu aveam nici o scăpare. Țipam de durere, dar nimeni nu-mi venea în ajutor. Într-un târziu, ușa s-a deschis, omul m-a scos și m-a pus pe un raft să mă răcoresc. Am crezut că suferința mea s-a terminat, dar m-am înșelat. Omul a început să mă vopsească cu tot felul de vopsele, care miroseau urât și mă sufocau. Am țipat și l-am rugat să mă lase, dar el îmi șoptea: ,, – Mai ai puțin de suferit! Mai ai răbdare!” Când s-a oprit, m-a pus în fața unei oglinzi și mi-a zis: ,, – Privește-te acum în oglindă!” ,, – Nu sunt eu asta! am zis eu. Cana asta e prea frumoasă, nu sunt eu!” ,, – Tu ești! Vezi, de aceea te-am chinuit atât. Dacă n-ai fi suferit, ai fi rămas un pumn de pământ. Niciodată n-ai fi ajuns o frumusețe, o capodoperă!”