Trădarea rusească. Intrarea īn război (1916)
MOTTO: “Toate aceste clauze, īn afară de obligațiile Romāniei, vor fi īncălcate.” Contele de Saint-Aulaire Am relatat īn articolul precedent (Trădarea rusească. Tratative (1914 – 1916)) despre felul īn care rușii ne-au trădat īncă dinainte de a intra īn război īn august 1916, pentru a putea ieși ei īnșiși cu fața curată printr-o pace separată cu Germania, prin īmpărțirea Romāniei īntre Rusia și Austro-Ungaria. Īn acest articol nu am insistat asupra rolului nefast al celui care a fost instalat de către țar prim ministru (din ianuarie) și ministru de externe (din iunie, īnlocuindu-l pe Sazonov) al Rusiei chiar īn perioada critică a războiului Romāniei, īncepānd cu perioada premergătoare lui august 1916. Sturmer avea reputația de germanofil convins și a făcut tot posibilul să-și mențină această reputație, dānd de īnțeles tuturor că scopul său este īncheierea unei păci separate cu Germania. Pentru toată lumea era clar acest lucru, mai puțin pentru comodul nostru ministru din Rusia, Constantin Diamandy, care nu observă nimic. Tocmai pentru această atitudine Sturmer a fost acuzat deschis de la tribuna Dumei de trădare de către Miliukov, șeful partidului cadeților, căruia ulterior țarina a īncercat să-i īnchidă cu orice preț gura, tocmai din cauza acuzelor aduse lui Rasputin și omului său, Sturmer, precum și adjunctului lui Sturmer, Protopopov. “Iuda trădătorul!” strigase Miliukov de la tribuna Dumei, adăugānd că ”toate secretele ministerului nostru de afaceri străine sunt imediat cunoscute de dușmanii noștri”, apoi arātānd un teanc de documente: “Am aici, domnilor deputați, evidența trădării lui Sturmer, piesele și cifrele sunt aici īmpreună cu prețul trădării!”
Trădarea Romāniei din vārful guvernului rus
Poate părea ciudat, dar acesta era pulsul īn cercurile conducătoare ale Rusiei la acea vreme. Īn ciuda insistențelor lui Rasputin și Sturmer, țarul, credincios angajamentelor față de Antantă, refuza constant să īncheie pacea separată. De aceea, acești trădători au decis să pună Rusia īn acea situație īncāt să fie nevoită să īncheie această pace. Dar pentru a nu-și pierde prestigiul și să dea astfel apă la moară revoluționarilor, trebuia ca această pace să fie īncheiată cu un succes de compromis, pe spinarea Romāniei prin īmpărțirea acesteia. De asemenea, exista īn clasa conducătoare rusă un curent care se opunea unei victorii decisive rusești, de teama de masele de soldați reveniți de pe front și vor cere drepturi și libertăți, la fel, revoluționarii ruși se temeau că o victorie decisivă ar fi īntărit țarismul pe care ei īl doreau răsturnat. Īn același timp, o īnfrāngere ar fi deschis calea mișcărilor revoluționare la fel ca și cu zece ani īnainte, după īnfrāngerea din războiul ruso-japonez. De aceea soluția cea mai la īndemānă rămānea pacea separată. Iată ce ne pregăteau aliații noștri ruși!
Boris Sturmer (27.07.1848 – 9.09.1917) Această manevră cinică și machiavelică nu a scăpat observației factorilor responsabili din țările Antantei. Conducătorii au tăcut, deoarece aveau nevoie de intervenția Romāniei, indiferent ce s-ar fi īntāmplat ulterior, dar liderii de opinie au sancționat această manevră perfidă a Rusiei. De exemplu, iată ce scrie Charles Rivet, fostul corespondent la Petrograd al ziarului Le Temps, īn cartea sa Ultimul Romanov apărută īn vara lui 1917:
“Cu venirea lui Sturmer la guvern interveni planul machiavelic a cărui victimă trebuia să fie Romānia. Escomparea īnfrāngerii sale trebuia să conducă īn mod fatal, īn gāndul autorilor acestui complot, la o pace ruso-germană. Pacea aceasta avea și un caracter profitabil: Rusiei i se alipea Moldova, iar Austriei i se da Muntenia. Romānia ezita īncă să se alăture Antantei. Ea nu era gata. Dar conducătorii ruși trimiseră la București, sub forma unui ultimatum, aceste cuvinte care au precipitat un popor la īnfrāngere: Acum ori niciodată!
Guvernul romān se văzu silit să opteze pentru o partidă dintre cele mai riscante sau să renunțe la realizarea aspirațiilor sale naționale. El fu luat de curentul patriotic, de astă dată cedă injoncțiunilor de la Petrograd. Cu toate acestea el nu o făcu decāt cu anumite condițiuni. Temāndu-se de bulgari, guvernul romān obținu promisiunea unui ajutor serios rusesc īn Dobrogea, unde trebuiau să fie aruncate patru corpuri de armată. Ce-l importa pe Sturmer să promită, cānd era ferm decis să nu se țină de cuvānt? Se știe ce a urmat. Romānii, lăsați la singurele lor forțe, fură zdrobiți; cooperarea rusească, din derizorie ce fusese īn timpul intrării triumfale a nemților īn Oltenia și Muntenia, nu deveni eficace decāt pe linia Siretului.
Pentru ce? Pentru că acolo era locul hotărāt de Sturmer să se oprească retragerea, īn scopul ca negocierile de pace separată să poată lua semnificarea pe care voia el să le-o dea. Trebuia ca opinia publică rusească să īnțeleagă inutilitatea unor sforțări mai īndelungate, īnsă să nu resimtă săgeata unei īnfrāngeri īmplāntată īnsăși Rusiei. Austro-Germanii, opriți pe linia Siretului, Rusia era aceea care avea să stăpānească īnaintarea lor din momentul ce aceasta amenința teritoriul rus. Singură Romānia era īnvinsă. Și din această nouă victorie germană reieșea faptul că puterea germană de ofensivă nu era īncă īnfrāntă. Ce era de făcut atunci dacă nu o pace?
Deoarece Rusia nu era umilită de o īnfrāngere care s-o atingă direct, ea trebuia să vadă rece lucrurile, să discearnă propriul ei interes. Aceasta nu-i impunea oare să deschidă ochii īn fața realității? Devenind cert că Germania era invincibilă, nu era oare mai bine să se trateze cu ea īn momentul īn care se putea face, fără a fi constrānsă de pierderea cu totul a campaniei care, dacă nu ar fi fost oprită, era să fie īndreptată și de astă dată īmpotriva Rusiei?
Manevra putea reuși, dar Miliukov și Duma i-au pus capăt. Liderul cadeților, īntr-un discurs istoric a dezvăluit cu curaj scopurile aventurierilor, denunțānd de la tribuna camerei planurile urzite pentru a ajunge la infamia nemaiauzită ce ar fi fost o pace separată.”
Despre acest plan ticălos a vorbit și generalul Dumitru Iliescu, fost șef al cartierului general romān, īntr-un interviu dat presei franceze īn 3 aprilie 1917 la biroul de presă romān la Paris și publicat īn nr 12089 al ziarului Le Matin:
“De la īnceputul marelui război, Romānia a fost sigură că va trebui să intre īn linie alături de aliați. Īncă din luna august 1916 noi am īnceput să preparăm și să reorganizăm armata noastră, de la 180000 de oameni trebuia să ridicăm armata noastră la 820000 de oameni, dintre care 500000 de combatanți. Cadrele noastre de ofițeri trebuiau să fie triplate. N-aveam nici munițiuni, nici mitraliere. Această afirmațiune să nu vă surprindă: īn iulie 1916, date fiind imensele dificultăți de transport și comunicații cu aliații noștri occidentali, Romānia, lucrānd fără īncetare, īncă nu era gata. Și tocmai la această epocă ne sosi din Rusia un fel de ultimatum: Acum ori niciodată! glăsuia acest document al cărui text īl țin la dispoziția dvs.
Guvernul rus ne supuse un plan de campanie īn īntregime elaborat. Īn el nu se ținea seamă de rolul probabil al Bulgariei. La obiecțiunea noastră, dl Boris Sturmer, pe atunci președinte de consiliu, a răspuns că niciodată Bulgaria nu va lupta contra Rusiei. Am cerut atunci 200000 de oameni, trupe rusești, pentru frontul din Dobrogea. El ne-a răspuns că 20000 de oameni sunt prea suficienți pentru o demonstrație cu caracter pur politic. Īn două rānduri, statul nostru major a cerut guvernului rus să īnceapă printr-o operațiune contra Bulgariei, care s-ar fi tradus prin ocupațiunea unei bande teritoriale pe partea dreaptă a Dunării. Luarea Rusciukului ar fi fost o siguranță pentru capitala noastră. Statul major francez ne-a īmpărtășit pe de-a īntregul punctul nostru de vedere, dar Rusia ne-a opus un veto absolut.
Generalul Iliescu ne-a dat detalii cu toate preciziunile asupra istoricului campaniei din Transilvaniei. Armata 1 trebuia să servească drept pivot pe Jiu, īn regiunea Orșova. Armata 2, trecānd prin pasurile centrale, urma să invadeze īn Transilvania, īn vreme ce a 3-a urma să īnainteze īn legătură cu trupele rusești de la Vatra Dornei.
Vai! ne spune generalul Iliescu, trupele rusești de la Vatra Dornei n-au īnaintat niciodată măcar cu un metru. Chiar azi se găsesc īn același loc unde erau īn momentul īn care am intrat īn război. Această nemișcare compromitea chiar planul ordonat de ruși, fiindcă pentru a reuși trebuia să mergem repede, să scurtăm cāt mai iute posibil imensul front transilvan de 800 km ocupīnd ipotenuza triunghiului mergānd de la Vatra Dornei la Orșova.
După ce a explicat faptele petrecute, ca atacul bulgar pe Dunăre, luarea Turtucaiei și a Silistrei și retragerea din Transilvania, generalul Iliescu continuă:
Silite să dea īnapoi, armatele noastre timp de 40 de zile au luptat īn trecători īmpotriva unui inamic superior īn armament. Cinci divizii romānești au fost așezate pe Argeș pentru a acoperi Capitala. Acolo una din divizii a slăbit. Era acea aflată sub comanda generalului Socec, condamnat apoi de consiliul de război. Generalul acesta, seara la 9 a plecat fără autorizație la București. La 9.30, pe īntuneric, inamicul a atacat această divizie, care cedă. Linia Argeșului era sfărāmată, Capitala dată inamicului.
Mă rezum: intrarea īn linie a Romāniei răspundea unui īndoit plan: politic și strategic. Guvernul d-lui Sturmer ne-a forțat să declarăm război căci el avea nevoie de trupele noastre spre a acoperi flancul stāng al armatei rusești din Bucovina. Trupele aflate īn această regiune erau destinate, contrar asigurărilor date Romāniei și Franței, să rămānă pe loc. Īnfrāngerea Romāniei era prevăzută și organizată de dl Sturmer care vroia să termine războiul īn acest mod răsunător.
Așa, īncă din luna septembrie armatele rusești organizau linia Siretului īn deplină cunoștință de desfășurarea evenimentelor. Iată care era, după părerea mea, planul d-lui Sturmer cānd ne-a forțat māna, cānd a organizat campania noastră: a lăsa să fie invadată Romānia pānă la Siret, a face să reiasă puterea nilitară a țărilor centrale, a īncheia pacea separată īn urma unei īnfrāngeri care, nefiind o īnfrāngere rusească, nu putea zdruncina īntru nimic nici prestigiului său, nici al țarului.
Īnchei. Am fost bătuți, deoarece eram mai puțin īnarmați ca dușmanul, pentru că comandamentul său era vădit superior celui al nostru, dar cauza inițială a īnfrāngerii a fost planul neleal al guvernului germanofil din Petrograd care s-a jucat cu soarta Romāniei spre a ușura o trădare premeditată. Aici găsim acel imponderabil pe care niciun diplomat romān, francez sau englez n-ar fi putut să-l prevadă. Asta ne-a pierdut.”
Deci, acesta a fost rolul nefastului Boris Sturmer. Dar nu a apucat să-și ducă trădarea pānă la capăt. La puține zile de la discursul lui Miliukov din 1 noiembrie, Sturmer a fost schimbat de la putere (10 noiembrie 1916), chiar dacă țarina și Rasputin se opuneau. A fost urmat de generalul Treppov pentru 3 luni, apoi de către prințul Galițin, răsturnat de revoluția rusă din martie 1917. Sturmer a fost arestat de guvernul revoluționar și acuzat de trădare, dar a murit bolnav īntr-un sanatoriu la 9 septembrie 1917, chiar īn ziua īn care Centralii cucereau Riga, ducānd cu el īn mormānt multe dintre secretele trădării de la vārful imperiului țarist.
Pavel Miliukov (15.01.1859 – 31.03.1943) Printre acești trădători se număra și Rasputin, șarlatanul protejat al țarinei care numea miniștri īn guvernul rus, ca dovadă fiind și telegrama primită din Berlin de către acesta și găsită printre hārtiile sale după asasinarea sa de către prințul Iusupov: “Ne vei face personal un raport asupra negocierilor cu Romānia și asupra sforțărilor pe care noi le facem pentru ca materialul de război englez să nu sosească īn Romānia”. Ne mai mirăm de faptul că materialul militar, armamentul și munițiile destinate Romāniei, transportate pe ruta Arhanghelsk – Petrograd –Ungheni – Iași nu ajungeau Romāniei decāt parțial, uneori defect, sau deloc? Navele de transport erau atacate īn Marea Nordului de submarinele sau corsarii germani, aceștia scufundānd īn largul coastelor Norvegiei și nava Bistrița a societății de navigație Romānia. O parte din transporturile trimise pentru a īnzestra armata romānă īncă din august 1916 au fost găsite de agenți francezi zacānd prin gări rusești (la Kiev, Razdelnaia, Chișinău etc) unele īn decembrie 1916, iar altele abia īn vara lui 1917!
Trupele ruse īn războiul mondial
Īnainte dea analiza operațiunile militare de pe frontul romānesc și rolul rușilor, implicarea sau neimplicarea lor īn principalele bătălii, se impune o analiză asupra trupelor ruse și comandanților lor, făcută nu de către romāni sau alții, ci chiar de către ruși, mă refer īn primul rānd la comandanții ruși, cei mai īn măsură să judece din interior aceste aspecte sensibile. S-a scris mult despre prăpastia existentă īntre ofițeri și soldați, īn sensul că ofițerii, mai ales cei superiori, proveneau din familiile nobiliare ruse, slab cunoscători ai sufletului mujicului rus, unii fără cunoștințe sau merite militare, ajunși īn posturi de răspundere doar fiind aparținători unei anumite familii. Mai ales īn a doua parte a războiului, ofițerii pregătiți, cu experiență, se īmpuținaseră destul de mult, locul lor fiind luat de acei care nu prea aveau ce căuta īn aceste roluri. Desigur, era un fenomen prezent īn armatele din īntreaga lume, dar īntr-un regim ca și cel rusesc acest fenomen a căpătat proporții majore.
Generalul Anton Denikin (16.12.1872 – 8.08.1947) Dar, cum am zis, voi cita din cele scrise de către generalul Denikin, cel care a luptat īn război și mai apoi a condus o armată a rușilor albi īn sudul Ucrainei īn războiul civil īmpotriva bolșevicilor. Acesta īși scrie memoriile care apar īn 1921 sub titlul Descompunerea armatei și a puterii, unde dă detalii uimitoare, mai īntāi despre dotarea armatei rusești, asupra căreia s-a putut afla cāte ceva cu ocazia procesului lui Suhomilov, ministru de război, care adus īn boxa acuzaților īn august 1917 a produs o impresie deplorabilă, făcāndu-i pe mulți să se īntrebe cum a fost posibil ca un asemenea personaj să poată ajunge să conducă ministerul de război al unei mari puteri chiar īn timpul celei mai mari conflagrații de pānă la acel moment. Ignorant total īn problemele militare, a condus acest minister timp de șase ani. Dar să revenim la Denikin:
“Īnaintea războiului nici nu s-a examinat mijlocul de a asigura armatei rezerve suplimentare de muniție. Cum războiul muniției a luat, īncă de la īnceputul ostilităților, proporții neașteptate și fără precedent, răsturnānd calculele teoretice ale științei militare, atāt europene, cāt și ruse, era cu atāt mai necesar să se ia măsuri eroice pentru a se ieși dintr-o situație extrem de gravă. Cu toate acestea, īncepānd cu luna octombrie 1914, au fost epuizate rezervele pentru īnarmarea īntăririlor ce ni s-au trimis pe front, din care numai 10% aveau la īnceput arme, iar mai tārziu niciuna. Comandantul frontului de sud-vest a expediat la Marele Cartier General o depeșă care suna cam așa: Rezervele de muniție sunt complet epuizate. Īn lipsa altora noi, vom fi obligați să īncetăm lupta și să readucem trupele acasă, īn condiții dintre cele mai dificile…
Și totuși, īn aceeași perioadă (sfārșitul lui septembrie 1914), la īntrebarea lui Joffre dacă armata imperială rusă este dotată cu muniție suficientă pentru artilerie, spre a continua să continue fără probleme operațiunile, ministrul de război Suhomilov răspundea: Situația actuală, īn ceea ce privește aprovizionarea cu muniție nu inspiră nicio neliniște serioasă. Nu se dădeau comenzi īn străinătate și au fost refuzate puștile americane și japoneze pentru a evita inconvenientul multiplicării calibrelor…”
Interesant este faptul că ministrul francez la Petrograd, Maurice Paleologue confirmă spusele lui Denikin, mai mult, amintește de discuțiile sale cu ministrul de externe rus Sazonov care face repetate apeluri pentru intervenția guvernelor aliate pentru dotarea cu muniții a armatei rusești. Astfel, situația precară a aprovizionării armatei ruse era cunoscută la Paris și Londra, astfel se explică intervențiile și īntrebările generalului Joffre. Doar ministrul nostru la Petrograd, Constantin Diamandy, doarme īn post și raportează constant că totul este īn regulă īn imperiul țarilor!
Denikin are unele aprecieri mai puțin măgulitoare la adresa generalului Brusilov, considerat īncă unul dintre cei mai capabili generali ruși din primul război mondial, dar aici ar putea fi bănuit de subiectivism, deoarece Brusilov și-a oferit serviciile bolșevicilor, pe cānd el, Denikin, a condus trupele fidele Rusiei albe. Dar merită să vedem ce spune despre Brusilov, sub ordinele căruia a luptat īn prima fază a războiului:
“După operațiunea strălucită a Armatei a 8-a, operațiune care s-a soldat cu trecerea Carpaților și invadarea Ungariei, a survenit īn decembrie 1914 īn spiritul comandantului armatei, generalul Brusilov, un fel de criză psihologică. Sub șocul eșecului parțial al unui corp de armată, a dat ordin de retragere generală și armata a dat īnapoi rapid. Se credea tot timpul forțat, amenințat, străpuns de cavaleria inamică ce amenința mai ales statul major al armatei. De două ori generalul Brusilov a ridicat statul major cu o grabă frizānd panica, devansānd cu mult grosul armatei și pierzānd orice contact cu ea. Ne retrăgeam zi de zi, făcānd etape lungi și epuizante și neīnțelegānd absolut nimic. Austriecii nu ne erau cu nimic superiori, nici numeric, nici moral și nu ne presau prea tare. Trăgătorii mei și regimentele vecine ale lui Kornilov efectuau īn fiecare zi conraatacuri rapide, făcānd numeroși prizonieri și capturānd mitraliere.
Cartierul General era și mai uimit. Rapoartele zilnice pe care le prezentam și īn care demonstram că retragerea nu era justificată de nimic rămāneau fără rezultat īn afară de furia violentă strnită lui Brusilov. Statul major a găsit pānă la urmă un alt mijloc penru a-l infuența pe Brusilov. A fost chemat un prieten al lui Brusilov, bătrānul general Panciulidzev (șeful serviciilor sanitare ale armatei) și a fost convins că dacă situația continuă, armata ar putea bănui vreo trădare și lucrurile ar lua o īntorsătură proastă. Panciulidzev s-a dus la Brusilov. Īntre ei a avut loc o scenă emoționantă, la sfārșitul căreia Brusilov era īn lacrimi, iar Panciulidzev leșinat…
Īn aceeași zi s-a semnat ordinul de atac. Armata a trecut rapid și cu ușurință la ofensivă, urmărindu-i de austrieci și restabilind situația strategică și prestigiul șefului ei. ”
Interesante mărturii, dar trebuie neapărat menționate cele referitoare la pregătirea morală și patriotismul soldatului rus. Trebuie menționat faptul că Denikin provenea din pătura de jos, tatăl său fiind servitor pānă la treizeci de ani, apoi soldat, iar după 22 de ani de serviciu a ajuns la gradul de aspirant. La fel ca și generalul Kornilov, ucis de explozia unui obuz īn războiul civil pe cānd conducea o armată a albilor, fiu de țăran cazac, prin originea lui putea cunoaște cel mai bine sufletul țăranului rus care forma majoritatea armatei. Iată ce spune Denikin:
“Īn hărmălaia asurzitoare a frazelor patriotice, repetate la nesfārșit īn toate cele patru colțuri ale Rusiei, am scăpat din vedere defectul organic al poporului rus: lipsa de patriotism. Ideea apărării naționale a fost și mai puțin īnțeleasă de către oamenii simpli. Ei mergeau docili la război, dar fără entuziasm, fără conștiința clara a necesității sacrificiului suprem. Mentalitatea lor nu mergea pānă la īnțelegerea dogmelor naționale abstracte. Poporul īnarmat, care era de fapt armata, era īncurajat de victorii și demoralizat de īnfrāngeri. NU pricepea de ce trebuia să treacă peste Carpați și abia dacă īnțelegea de ce trebuie să se bată pe Styr și Pripet. Dar, pānă la urmă, se consola cu considerații de genul: suntem din Tambov, neamțul n-o să ajungă pānă acolo… Sunt obligat să repet această frază, pentru că toată psihologia rusului stă īn ea.. ”
Da, e adevărat, cam așa se justificau rușii care părăseau pozițiile de pe frontul Moldovei: Rusia e mare! De aceea au fost aduse pe front unități formate din basarabeni (divizia a 14-a) care să nu cedeze, deoarece īn spatele lor se aflau căminele lor de peste Prut. Pentru viitorul Romāniei Mari a fost un lucru benefic, basarabenii convingāndu-se prin contactul cu trupele romāne că sunt același neam și făcānd renașterea națională din Basarabia anilor 1917-1918 mai lesnicioasă. Dar pānă atunci va trebui să bem pānă la fund paharul īntins de aliatul care ne-a trădat cu cea mai mare lipsă de scrupule.
Trădați de toți
Realitatea este că am fost trădați de toți aliații īncă din momentul intrării noastre īn război. La 17 august 1916 (stil nou) au fost semnate Tratatul de alianță și Convenția militară de către toți miniștrii Antantei acreditați la București. Această Convenție militară, care era de fapt condiția executării Tratatului de alianță cu cele patru puteri ale Antantei, prevedea īn linii generale faptul că puterile Antantei garantau integritatea teritorială a Romāniei acordāndu-i mānă liberă īn anexarea Ardealului, Bucovinei și Banatului. Romānia se angaja să declare război Austro-Ungariei și să atace cu toate forțele. Aliații promiteau să nu īncheie pace separată īnainte ca Romānia să primească satisfacție la negocierile de pace pe picior de egalitate, acordāndu-i-se astfel aceleași condiții ca și Italiei. Partea cu integritatea teritorială și pacea separată Rusia era decisă să o īncalce īncă īnainte de a semna acest tratat.
Mai departe, īn același tratat s-au fixat următoarele condiții: “Deschiderea ostilităților (de către romāni) va fi precedată, cu o săptămānă mai devreme, de o ofensivă pornind din Salonic; Rusia se angajează să-și continue ofensiva pe īntregul front și să trimită trupe īn Dobrogea pentru a o apăra contra bulgarilor. Romānia trebuie să primească 300 de tone de material de război pe zi.” Franța și Anglia se angajau la o ofensivă pe frontul de vest care să īmpiedice Puterile Centrale să mute trupe de acolo pe frontul romānesc.
Ministrul francez la București, contele de Saint-Aulaire, semnatar al tratatului și convenției din partea Franței, va nota cu amărăciune mai tārziu: “Toate aceste clauze, īn afară de obligațiile Romāniei, vor fi īncălcate.”
Ar trebui să le analizăm puțin și o voi face pe scurt. Pe Frontul de Vest francezii se resimțeau puternic īn urma atacului german de la Verdun care, deși trecuse de apogeu, punea la grele īncercări rezistența franceză. Pentru a slăbi presiunea s-a pornit ofensiva de pe Somme īmpreună cu britanicii, dar nu a fost suficient. De pe frontul italian nu se putea aștepta nimic, italienii īși pierduseră suflul, la fel ca și ofensiva Brusilov de pe Frontul de Est. Singura soluție viabilă, care să atragă trupele germane și să le dea răgaz să sufle aliaților era Romānia cu cele 500000 de baionete proaspete aruncate īn luptă īntr-un sector nou, deschizānd un nou front. Din start, pe frontul de vest era limpede că nu se putea iniția vreo ofensivă.
Armatele lui Falkenhayn și Mackensen īnainte de intrarea Romāniei īn război, concentrate īmpotriva rușilor și armatei lui Sarrail De pe frontul de la Salonic, cu cāteva zile īnainte, generalul Sarrail a trimis un raport generalului Joffre īn care menționează că nu va putea menține frontul īn cazul unei ofensive germano-bulgare, deci ne dăm seama că acesta nu avea niciun fel de posibilitate sau intenție ofensivă, ba dimpotrivă, se afla īn pericol īn urma declanșării unui atac bulgar la 2/15 august 1916. Scrisoarea generalului englez Milne de a doua zi le interzicea trupelor britanice de aici să ia parte la vreo acțiune ofensivă atāt timp cāt Romānia nu declara război Bulgariei (de parcă ar fi avut această posibilitate!). O tentativă demonstrativă s-a produs abia la 28 august/10 septembrie (mai bine de două săptămāni după intrarea īn război a Romāniei și după atacul bulgar īmpotriva noastră de a doua zi fără declarație de război!). Această acțiune demonstrativă a avut loc fără participarea britanicilor, doar īn Macedonia, cu puține schimbări de linie de front. Priviți dispunerea trupelor germano-bulgare-turce īnainte și după intrarea noastră īn război, o armată de peste 100000 de oameni, ca să vedeți cum am salvat armata de Salonic. Nu degeaba soldații noștri strigau: “Vai, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem și tu stai!”.
Intrarea Romāniei īn război salvează armata lui Sarrail și a lui Brusilov, atacul concentric al Centralilor se mută īmpotriva Romāniei Am vorbit de munițiile și materialul militar oprite și rătăcite prin Rusia. După calculele făcute de Serviciul de Īnzestrare al Armatei pentru perioada de 90 de zile de la intrarea noastră īn război, am primit abia echivalentul a 120 de tone pe zi, dintr-un necesar minim de 300 de tone pe zi, deci mai puțin de jumătate. Mai trebuie să ne mirăm că armata noastră lupta slab īnzestrată și cu muniții puține?
Īn Dobrogea, īmpotriva bulgarilor, Brătianu ceruse ca și asigurare 200000 de soldați ruși, rușii auacceptat 50000 prin convenția militară și au trimis 20000 sub forma a două divizii de infanterie și una de cavalerie, dar și acestea foarte slab calitativ, practic sub orice critică (cu excepția Diviziei sārbe, după cum se va vedea mai īncolo). Generalul Zaioncikovski, investit la comanda acestor trupe, a refuzat inițial să o primească motivānd că acești ostași “nu erau īn stare să țină sus drapelul armatei ruse”, totuși a fost nevoit să o accepte, Alexeev spunāndu-i că “importanța corpului său de armată era numai secundară și că nu va īnfrunta īn Dobrogea nicio rezistență specială”. Iată ce păre avea șeful Statului Major Rus (STAVKA) despre frontul dobrogean, poate el credea că renumitul general Mackensen, spărgătorul de fronturi, se afla acolo doar să primească parada trupelor bulgare ale generalului Toșev! Ce spune A.S. Kazakov despre asta: “Noi ne-am străduit a face economii īn Dobrogea. Īn loc de 50000 de oameni am adunat cu chiu cu vai 30000 de oameni, cu un stat major adunat, unde unul nu-l cunoștea pe celălalt și i-am trimis īn Dobrogea, unde le-am dat misiunea responsabilă de a reprezenta forța rusă īn Balcani”. Generalul Alexei Brusilov īn memoriile sale notează: “Īn opinia mea, din păcate, generalul Alexeev nu a dat nicio importanță trupelor noastre din Dobrogea.” El spune că ar fi fost nevoie nu de “un corp de armată cu două divizii de māna a doua ci de o armată īntreagă de trupe bune”. Nu numai acești soldați ruși trimiși īn Dobrogea s-au comportat slab pe cāmpul de luptă, dar chiar comandantul lor a fost sub orice critică.
Despre Frontul de Est, articolul 2 al Convenției militare spunea cam așa: “…armata rusă se angajează să acționeze deosebit de energic pe tot frontul austriac, īn scopul de a asigura operațiunile romāne susmenționate. Această acțiune va fi īn special ofensivă și viguroasă īn Bucovina, unde trupele ruse vor trebui să-și păstreze pozițiunile ca și efectivele lor actuale”. Iată cum au fost īndeplinite aceste cerințe, la minima rezistență, īn sensul că trupele rusești pur și simplu s-au oprit și nu au mai atacat. Dacă căutați pe internet despre ofensiva Brusilov veți vedea că acolo scrie că a durat din 4 iunie pānă īn 20 septembrie 1916. Fals, s-a oprit īn iulie, din august pānă īn septembrie e vorba doar de ofensiva romānă īn Transilvania de la sudul frontului rusesc, fără vreo legătură cu ofensiva Brusilov. Chiar și avansul Armatei de Nord romāne care a ajuns īn fața Reghinului a trebuit stopat īn primul rānd īn urma inactivității și a faptului că rușii din Bucovina, flancul drept al acestei armate, nu au avansat, apărānd astfel pericolul īnvăluirii dreptei noastre. Care a fost rezultatul inactivității rușilor pe Frontul de Est? Inamicul a luat din fața frontului rusesc 17 divizii de infanterie (13 germane și 4 austriece) și 10,5 divizii de cavalerie (4 germane, 6 divizii și o brigadă austriece), deci un total de 27 divizii și jumătate! Cu cele retrase de pe Frontul de Vest (inclusiv de la Verdun) se ajunge la mai mult de 40 de divizii scoase de pe alte fronturi și aruncate īmpotriva Romāniei care avea de apărat singură sau aproape singură un front de 1300 de kilometri, mai lung decāt Frontul de Vest (800 km) sau Frontul de Est (1200 km)!
Dovezile trădării rusești
Am dat deja cāteva exemple din mărturiile celor implicați īn evenimente cu privire la intențiile rusești asupra Romāniei. Știu că pare greu de crezut, de aceea voi mai veni cu cāteva.
Tot īn memoriile sale, contele de Saint-Aulaire povestește despre cele īntāmplate generalului Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze din Romānia, care s-a oprit pe la Saint Petersburg īn drum spre București. Iată raportul generalului: “Președintele Consiliului, Sturmer, căruia m-a prezentat Paleologue (ministrul Franței īn Rusia), nu s-a obosit să-mi ascundă defetismul său. Vorbea pe un ton agresiv despre trădare și pace separată. Īn ceea ce-l privește pe generalul Alexeev, īncă mai brutal decāt Sturmer, mi-a spulberat ultimele iluzii ce-mi rămăseseră. Puțin politicos, m-a concediat după numai cāteva minute. Nici măcar nu m-a invitat să iau loc, nu mi-a cerut vești despre Joffre și frontul francez. Nu mi-a vorbit despre Romānia decāt pentru a-mi spune, pe un ton foarte neplăcut: Deoarece romānii țin așa de mult să vă aibă alături, vă urez mult noroc, dar īncercați să-i faceți pe oamenii aceștia să priceapă că Romānia nu se apără pe Carpați, ci pe Siret. Și cu un couppe papier mi-a arătat pe o hartă, lovind cu nervozitate, linia de separație dintre Muntenia ce trebuia evacuată și Moldova ce trebuia apărată, ca un taluz al Rusiei meridionale.” Saint-Aulaire adaugă: “Mai tārziu, īn lumina altor relecții asemănătoare și a unor decizii corespunzătoare, am descoperit aici primul indiciu al unui plan secret de īmpărțire a Romāniei, negociat īn plin război de statele majore rus și german .”
Scriitorul englez Athur Evans, īn Manchester Guardian, 17 iunie 1917: “… astăzi se știe că ajutoarele externe pe care conta guvernul romān n-au sosit din cauza intrigilor care au avut loc la Petrograd”.
Stephen Pichon, fost ministru francez de externe scria īn ziarul Petit Journal din 26 iunie 1917: “Nu este momentul să insistăm asupra condițiilor dezastruoase īn care s-a produs intervenția Romāniei, compromisă chiar din primul moment de greșeli imputabile altora decāt guvernului de la București și predată, prin trădarea lui Sturmer, armatelor austro-germane”.
La Sorbona, la 28 iulie 1917, cu ocazia īnmānării reprezentanților Romāniei a steagului lui Ștefan cel Mare recuperat de către trupele franceze de la mānăstirea Zografu din Grecia, generalul Malterre a spus īn prezența președintelui Franței, a membrilor guvernului și a reprezentanților tuturor puterilor aliate, următoarele cuvinte: “Astăzi știm ce s-a petrecut. Și ne permitem, chiar īn acest lăcaș, fără a nega omagiul pe care īl datorăm republicii ruse și extraordinarei deșteptări a armatei sale, să declarăm că Romānia nu putea prevedea, īn august 1916, oribila intrigă ce se țesea la Petrograd. Aliații știau oare mai mult?”
Eram vānduți și trădați īnainte de a trage primul foc de armă, dar vom vedea cum s-au comportat aliații noștri ruși odată operațiunile militare īncepute.
Cristian Negrea
Bibliografie:
Pamfil Șeicaru – Romānia īn marele război, editura Eminescu, 1994
Ion Pavelescu, Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu – Proba focului, editura Globus, 1991
N. P. Conene – Războiul romānilor, editura Moldova, 1996
Iuliana Sava
|
Marcaje