Aurel Vlad

[Adrian Pop]

Un articol incendiar (ADEVAR? FANTEZII? MINCIUNI? ?sau... un amestec,toate?)

Interesant şi trist daca este adevarat....

Un document incendiar care circulă pe Internet





La începutul lunii decembrie 1989, preşedintele României socialiste, Nicolae Ceauşescu, a primit, din partea lui Iulian Vlad, un raport despre discuţiile din Malta dintre celor două mari super-puteri de la acea vreme, Statele Unite şi URSS. Raportul vorbeşte despre "un nou echilibru pe continentul european", respectiv "redefinirea sferelor de influenţă". Documentul a fost făcut public şi nu insistăm asupra lui. Ceea ce nu se ştie este faptul că, alături de informaţiile mai sus amintite, spionii români care s-au ocupat de operaţiunea "Malta" au mai adus şi o hartă. Acest document a produs, pe plan intern, în timp, demisia unui şef de Mare Stat Major al Armatei Române şi o catastrofă aeronautică: cea de la Baloteşti, din 1995. Pe plan extern, tot ceea ce conţinea la acel moment harta s-a produs sau este pe cale să se producă. Vă prezentam o reproducere a documentului, care se află la Biblioteca din Bucureşti a Mişcării Legionare.

Pe 31 octombrie 2000, generalul de corp de armată Mircea Chelaru, la vremea respectivă şef al Marelui Stat Major al Armatei, a anunţat o Conferinţă de Presă ad-hoc, seara tîrziu. El a declarat, spre uluirea asistenţei, că structuri de tip mafiot încearcă să destabilizeze România şi să enclavizeze sudul Olteniei. Adică să constituie o veritabilă "Republică a Olteniei". Generalul nu a dat alte amanunte. La cîteva ore, în replică, a venit răspunsul Ministerului de Interne, prin generalul Mircea Mureşan, care a spus că "se poate vorbi de elemente de crimă organizată, generate de nivelul scăzut de trai, de sărăcie. Este vorba despre recuperatori, traficanţi de droguri şi de cei implicaţi în fenomenul prostituţiei. Dacă nu ţinem sub control fenomenul, în timp, e posibil să devină un pericol". A doua zi, pe 1 noiembrie 2000, Mircea Chelaru şi-a dat demisia din funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei. Despre ce era vorba? În 1992, William B. Wood, geograf-şef al Departamentului de Stat american (fost ambasador al SUA în Afganistan), dădea publicităţii o hartă cu noile graniţe ale statelor Europei, care ar fi trebuit modificate în virtutea intereselor strategice de după căderea blocului comunist. Adică înţelegerea de la Malta. Pe scurt, se preconiza că: Scoţia devine independentă; o parte a Irlandei de Nord se uneşte cu Republica Irlanda; Bretania se desprinde de Franţa; Ţara Bascilor şi Catalunia se desprind de Spania; Italia se divide în zona de nord şi zona de sud; Belgia se divide în Flandra şi Wallonia; Cehoslovacia se rupe în două; Kaliningrad va fi o zonă autonomă în cadrul Rusiei; Kosovo se alipeşte Albaniei; Transilvania devine parte a Ungariei; actualele judeţe Dolj, Caraş-Severin şi Timiş se desprind de România şi devin o ţară a ţiganilor; partea vestică a Basarabiei revine României; partea estică a Basarabiei, inclusiv Transnistria, devin zona autonomă "Dniester" în cadrul Ucrainei.
Publicaţia franceză "L'evenement de Jeudi" arată harta mai sus menţionată, în octombrie 1992. Peste România de sud-vest scrie "Ţigani". Un asemenea document primise Ceauşescu şi despre el vorbea şi generalul Chelaru.
Ce spune harta şi ce s-a întîmplat
Iată paralele dintre datele hărţii mai sus amintite şi evenimentele de pe bătrînul continent, din 1990 pînă astăzi:
- În 1993 Cehoslovacia a dispărut de pe harta lumii şi au apărut Cehia şi Slovacia. Paşnic.
- Divizarea Iugoslaviei, aşa cum vorbea documentul, a fost efectul unui şir de conflicte armate începînd cu 1990, cînd Germania recunoaşte prima independenţa Sloveniei şi Croaţiei. În 1991 începe războiul dintre sîrbi şi croaţi, iar în 1992 cel dintre sîrbi şi bosniaci.
- În 1996 mafia albaneză preia controlul traficului de droguri din Balcani.
- În 1999 au loc bombardamentele NATO din Serbia.
-În februarie 2008 Kosovo îşi declara independenţa faţă de Serbia, cu recunoaşterea UE şi SUA. Este foarte posibil să se unească cu Albania în următoarea perioadă.
- În noiembrie 2007, premierul regional scoţian Alex Salmond, şeful Partidului Naţional Scoţian (SNP), a vorbit pentru prima oară despre un calendar de separare de Marea Britanie şi a prezis că Scoţia va fi independentă peste 10 ani, respectiv în 2017. Salmond a promis organizarea unui referendum asupra independenţei Scoţiei înainte de alegerile regionale din 2011.
- În noiembrie 2007, flamanzii din Belgia au aprins scînteia scindării - deputaţii flamanzi au votat o lege care vizează reducerea drepturilor de vot ale francofonilor. Acest lucru s-a întîmplat pentru prima oară de la independenţa Belgiei, în 1830.
- În vara anului 2009, guvernul Berlusconi a fost zguduit de un scandal care a readus în actualitate ideea secesiunii dintre sudul şi nordul Italiei.
- "Eliberarea" bretonilor, consideraţi urmaşi ai celţilor veniţi din insulele britanice, de sub "opresiunea franceză", este susţinută de Armata Revoluţionară Bretonă, care şi-a început activitatea încă de la începutul anilor 1970. Născută ca o copie fidelă a Armatei Republicane Irlandeze (IRA), organizaţia bretonă aparţine aripii extremiste a mişcării naţionaliste Emgann, mişcare al cărei obiectiv este independenţa Bretaniei faţă de Franţa.
- În anul 2009, locuitorii din mai multe zone ale Cataloniei au participat la un referendum "simbolic" privind independenţa acestei regiuni faţă de Guvernul de la Madrid.
- "Situaţia din Craiova a scăpat de sub control şi cred că nu mai poate fi stăpînită. Nu mai ai curaj să ieşi seara pe stradă". Afirmaţia aparţinea preşedintelui Consiliului Judeţean Dolj, Ion Preoteasa, şi era legată de escaladarea luptelor de stradă între clanurile mafiote din Bănie în ultimele luni ale anului 2007. Au urmat anii 2008 şi 2009, cînd războaiele dintre clanurile de ţigani din Craiova s-au derulat chiar în centrul oraşului, lîngă Tribunalul Judeţean, în plină zi.
Chelaru: " Oltenia urma să se desprindă de România în decembrie 2000"
Generalul Mircea Chelaru: "La vremea respectivă (octombrie 2000) aveam informaţii precise despre enclavizarea sudului Olteniei, şi nu numai, de comunităţi compacte de rromi, cu implicarea unor structuri de tip mafiot. Pe vreme de pace, rolul armatei e acela de a produce starea de descurajare a unor potenţiali agresori. Tocmai în acest sens am convocat acea Conferinţă de Presă, pentru a descuraja, pentru a atrage atenţia acelor structuri că se ştie despre ele şi că există modalităţi de anihilare a lor. Demisia mea a fost legată de acea declaraţie. Regret că am avut dreptate. Fenomenul enclavizării e real. Oltenia urma să se desprindă oficial de România în decembrie 2000, iar Strehaia urma să devină capitala enclavei. Din cîte ştiu, nu s-a renunţat încă la acest plan. În România s-au făcut şi se fac greşeli politice ce intră în categoria erorilor istorice, care, tare mă tem, nu se vor putea spăla decît cu sînge".
Generalul Mircea Chelaru, născut în 1949, este doctor în ştiinţe militare şi a absolvit - pe lîngă Şcoala Superioară de Ofiţeri şi Academia Militară din România - Colegiul de Studii Strategice şi Economice de Apărare din cadrul Centrului European pentru Studii de Securitate "George C. Marshall" din Germania, precum şi cursuri internaţionale de drept militar. În anul 1990 a fost director al Diviziunii III de contraspionaj la Serviciul Român de Informaţii. A fost şeful Marelui Stat Major al Amatei în anul 2000. Din anul 2008 este general cu 4 stele, în rezervă.
De ce a dispărut Dosarul Baloteşti?
Din informaţiile pe care le deţinem, spionul român care i-a adus lui Iulian Vlad şi, prin acesta, lui Ceuşescu, acele date de la Malta, în 1989, a decedat în catastrofa aeronautică de la Baloteşti. Cităm declaraţia unei persoane care cunoaşte detalii din interiorul sistemului: "Omul care a adus informaţiile de la Malta în 1989 se afla în Airbusul care s-a prăbuşit la Baloteşti în 1995. Nu a fost un accident aviatic, a fost un act terorist, o execuţie, era vizată chiar persoana care era implicată în acţiunea românească de spionaj de la Malta". O aeronavă cu destinaţia Bruxelles s-a prăbuşit, la 31 martie 1995, în jurul orelor 9, în apropierea Aeroportului Internaţional Bucureşti - Otopeni, după aproximativ două minute de la decolare. În accident şi-au pierdut viaţa toţi membrii echipajului, cei 49 de pasageri, majoritatea belgieni, inclusiv consulul Ambasadei Belgiei la Bucureşti, dar şi funcţionari ai Comisiei Europene. Aeronava, fabricată în 1987, aparţinea Companiei TAROM şi efectua zboruri regulate pe ruta Bucureşti - Bruxelles.
Desigur, este greu de crezut că în România am putea asista la o asemenea desfăşurare complexă de forţe, ca în filmele de spionaj, dar... Ce scria presa în 20 mai 2008: "Dosarul celei mai mari catastrofe aviatice din România, accidentul de la Baloteşti, este de negăsit. Consiliul Superior al Magistraturii încearcă să afle cum au dispărut documentele, înainte ca procurorii să se pronunţe asupra cauzelor care au dus la catastrofa aviatică". Timp de mai multe luni au fost luate la puricat arhivele Parchetelor Tribunalului şi Curţii de Apel Bucureşti, dar şi cele ale Parchetului Curţii Supreme. Verificările au dus la concluzia că dosarul accidentului aviatic nu a fost soluţionat de nici unul din aceste parchete. Cît despre dosarul în sine, acesta s-a evaporat din arhivele celor trei unităţi de Parchet, care au preluat, pe rînd, frîiele investigaţiei. Ulterior, Consiliul Superior al Magistraturii a decis ca procurorii să reconstituie documentele care lipsesc. Nu s-a specificat cum să le reconstituie...
România a scăpat, deocamdată, de liniile noii ordini europene trasate pe această hartă blestemată. Reamintim, însă, o idee aristotelică, conform căreia o comunitate în care dispare Justiţia este pe cale de disoluţie, în contextul în care România este în acest moment cel mai corupt stat din Uniunea Europeană, iar nivelul de trai este în prăbuşire.
AIM
De ce ne urăsc fiii celor
care au bolşevizat România?
Imediat după evenimentele din decembrie 1989, în peisajul mediatic au apărut voci care au început să ne răstălmăcească istoria, minimalizînd şi denaturînd faptele de glorie ale înaintaşilor, să ne defăimeze personalităţile devenite simboluri şi valori ale spiritualităţii româneşti şi, în general, să-i prezinte pe români ca un popor necivilizat, fără cultură, fără demnitate. La început, mai timide, aceste atacuri au crescut, treptat, în agresivitate, ajungîndu-se ca, astăzi, ele să devină un fapt obişnuit, de care nu se mai simt deranjaţi nici măcar cei direct vizaţi, adică românii. Constrînşi să se îngrijească de propria existenţă, sub presiunea unui individualism impus aproape cu brutalitate de activiştii neoliberalismului postdecembrist, mulţi dintre ei nu şi-au mai dat seama că în România se instaura, cu ficare acţiune politică sau aşa-zisă reformă administrativă, economică, culturală etc., un regim de ocupaţie. N-au sesizat, deşi s-au străduit unii să le deschidă ochii, că atacurile din ce în ce mai virulente asupra valorilor noastre culturale au fost gîndite tocmai să înlesnească realizarea acestui obiectiv. În acest scop, trebuiau demolaţi stîlpii de rezistenţă ai unităţii şi coeziunii poporului, ai credinţei sale strămoşeşti, ai dorinţei sale de a trăi într-o ţară liberă şi independentă, în care să se simtă stăpîn pe munca şi bogăţiile sale, valori pentru care şi-au dat viaţa generaţii întregi de înaintaşi.
Mulţi au fost duşi în eroare de aceste atacuri perfide, ajungînd chiar să creadă că trecutul istoric al poporului român, în spiritul căruia au fost educate atîtea şi atîtea generaţii de români, ar fi fost glorificat, artificial, de propaganda comunistă. Campania furibundă de condamnare a fostului regim, ce a reprezentat, practic, suportul ideologic al acţiunilor de demolare a structurilor instituţionale ale statului, s-a dovedit a fi extrem de benefică şi pentru propaganda denigratoare îndreptată împotriva valorilor definitorii ale neamului românesc.
A trebuit, însă, să treacă 20 de ani, să vedem ţara prăbuşită, cu economia devastată, cu bogăţiile ei în mîna a tot felul de aventurieri străini, cu valorile noastre spirituale defăimate, cu învăţămîntul, cultura, sănătatea şi chiar vitalitatea poporului grav afectate, ca să ne dăm seama că tot ceea ce a început în acel decembrie nefericit pentru poporul român n-a fost nimic altceva decît o agresiune de mari proporţii, care continuă şi în prezent şi care nu are alt scop decît să ne piardă ca neam, pentru ca aceste teritorii şi cine or mai rămîne pe ele să ajungă pentru totdeauna sub stăpînire străină.
Dacă mai sînt unii care se îndoiesc de această perspectivă şi nu înţeleg că tot dezastrul ce s-a produs în ultimii 20 de ani este rezultatul unor acţiuni premeditate, le supun atenţiei, ca un argument suplimentar, o scurtă analiză asupra unora dintre cei mai aprigi detractori şi defăimători ai neamului românesc.
În primul rînd, cred că nu-i o simplă coincidenţă că, în marea lor majoritate, aceştia sînt fiii celor care, tot într-un moment greu pentru ţară, respectiv spre sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial, au impus, de asemenea, României un regim de stăpînire străină, făcîndu-se cunoscuţi prin zelul lor nemăsurat faţă de ocupantul sovietic. Activişti ai bolşevizării ţării şi duşmani ai poporului român, aceştia ne-au rămas în amintire prin cunoscutele fapte criminale din anii '50, ce au urmărit anihilarea fizică a intelectualităţii, considerată, pe bună dreptate, stîlpul rezistenţei naţionale.


---------------------------------------------------------------------------------------
http://www.aum.ro/carti/carti/intelepciunea-nemuritorilor.html

( mai ales ultimile pag. din cele 22) si.. Tablitele lui TOTH,

in ideea intaririi EGREGORULUI DACILOR LIBERI care de prea multe ori

de-a lungul istoriei s-a cautat a fii innabusit de alti egregori, prin tradare.

[Adrian Pop]

ortugalia avea pe acea vreme un fel de autostrada, adica o sosea mai acatarii care lega Lisabona de nu stiu ce oras. Nemtii, care erau aliatii lor le-au oferit si le-au dat ajutorul fratesc sa le faca o autostrada ca lumea. Si, întradevar, le-au facut pe banii lor în locul soselei vechi o autostrada asa cum stia numai Hitler sa faca. În RDG ( în 1985 ) se circula pe portiunea de autostrada între Dresda si Leipzig, facuta de pe atunci (1936), care este si acum foarte buna si are sase sensuri. Asa, dar, ce sa vezi, vechea sosea era facuta din pietre de caldarîm pe care nemtii le-au încarcat în tren si le-au dus în Germania ca “sa-i scape” pe portughezi de ele. Pietrele erau însa din minereu de wolfram sau tungsten care se foloseste la fabricarea de oteluri aliate pentru blindaje. Nu se gasea nicaieri în lume asa un mineral. Dar nemtii stiau, portughezii nu stiau.Vedeti ce înseamna sa aveti o buna informatie ? Cît despre noi, ce sa mai zic: nu ne-am ales cu nimic din petrolul de pe valea Prahovei, în timp ce arabii au facut cel mai modern hotel din lume, orase si statiuni de vis. Probabil ca tot asa va fi cu Rosia Montana: se va gasi vreun cretin ajuns sef care le-o va vinde pe nimic numai ca sa ia el un ciubuc gras. Vezi chestia cu Rompetrolul." "Între CRIZA SI TERORISM, ROMÂNIA si AFGANISTAN sunt singurele puteri ale lumii în domeniul materialelor strategice ! AMERICA nu are zacaminte de URANIU. Tot asa cum RUSIA nu detine zacaminte de WOLFRAM. Fara aceste doua elemente, SUA si RUSIA sunt ZERO! Sunt niste neica-nimeni în materie de suprematie MILITARA. Wolframul, un metal mai scump decât aurul si mult mai pretios, greu de gasit, este foarte necesar în industria militara si spatiala, iar uraniul în industria nucleara. Primul se afla, în cantitati INEPUIZABILE si în starea cea mai pura (nemaifiind necesare procedee industriale costisitoare de decantare a lui) doar în ROMÂNIA. La ROSIA MONTANA ! Zbaterea de a pune gheara pe minele de aur de la Rosia Montana are acum o miza periculoasa, cu atât mai mult cu cât Exploziv-News si GIS-SSR o dezvaluie în premiera: Zacaminte de wolfram, neexplorate niciodata, se gasesc însa, în cantitati uriase, si în muntii Retezat (zona Gugu Sureanu, axa care le uneste trecând prin Vârful Peleaga, ca punct de reper. Exact zona în care a cazut, în urma cu câtva timp, avionul militar israelian - posibil neintimplator in misiune in acea zona !) si, inainte de 1989, au fost pazite cu strasnicie, de catre DEPARTAMENTUL ZERO. Cel care le-a detectat, extrasenzorial, era sa plateasca cu viata, în urma unui atentat psihotronic al rusilor, curajul de a dezvalui adevarul, în cadrul unor cursuri speciale, destinate profesionistilor din serviciile secrete militare ale României. Numele lui este Vasile RUDAN, cel care, dealtminteri, este si parintele legendarului Departament. În aceeasi zi în care profesorul RUDAN era gasit aproape mort în apartamentul sau din Bucuresti (cu câteva zile înainte, el dezvaluise unor apropiati din SRI si DGIA ca fusese de doua ori amenintat cu moartea de un anume rus FONAREFF, fost ofiter KGB), iar generalul David H. Petraeus, comandantul fortelor americane din Afganistan, avea aproape aceeasi soarta cu a profesorului român. Generalului american i se întîmpla asta deoarece, într-o conferinta de presa, scapase un alt adevar: motivul prezentei NATO în AFGANISTAN nu erau teroristii. Ci uriasele zacaminte de URANIU pur! În Muntii Khwaja Rawash, situati la nord de Kabul, dar si în Koh Mir Daoud, lânga Herat si Kharkiz, în provincia Khandahar, exista cele mai mari zacaminte de uraniu din lume, la fel cum, în materie de wolfram, România detine suprematia mondiala. SARACA TARA BOGATA,/ CUM AI FOST DE TOTI FURATA...!"

Toti iti vor binele!!! Nu-i lasa sa ti-l ia!!

‎"Viața e grea; mai ales dacă ești prost." John Wayne

"Cand dai, la inceput dai din ceea ce ai, apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce esti..." (Parintele Arsenie Boca)

[Adrian Pop]

----- Forwarded Message -----
From: Ion Gavrila Ogoranu <ogoranu@gmail.com>
To:
Sent: Wednesday, January 30, 2013 6:32 PM
Subject: Petitie: "SOLIDARITATE CU VALERIU GAFENCU! Cerem primariei Targu Ocna sa nu dea curs presiunilor Institutului Ellie Wiesel si sa nu retraga Sfantului Inchisorilor titlul de cetatean de onoare."


http://www.petitieonline.ro/petitie/solidaritate_cu_valeriu_gafencu_cerem_primariei_ta rgu_ocna_sa_nu_dea_curs_presiunilor_institutului_e llie_wiesel_si_sa_nu_retraga_sfantului_inchisorilo r_titlul_de_cetatean_de_onoare_-p15580150.html
Domnule Primar,
Onorat Consiliu Local,

Am luat cunoștință cu surprindere și indignare de conținutul adresei Nr. 600 / 8.11.2012, transmisă de Institutul Național pentru Studiul Holocaustului în România “Ellie Wiesel”, prin care vi se solicită în mod abuziv si neîntemeiat retragerea titlului de cetățean de onoare, acordat de catre Consiliul Local Târgu Ocna fostului deținut politic Valeriu Gafencu, care este considerat de mulți dintre cei care au studiat fenomenul carceral din perioadele de regim totalitar din România ca un martir și un sfânt al inchisorilor.

Vă supunem atenției punctul nostru de vedere, de care dorim să se țină cont în ședința Consiliului Local în care se va supune discuției solicitarea de reexaminare a calității de cetățean de onoare al orașului Târgu Ocna a fostului deținut politic Valeriu Gafencu.

1. Cu privire la acuzația de “membru al unei organizații fasciste” lansată de reprezentanții INSHREW, vrem să vă aducem la cunoștință faptul că studentul Valeriu Gafencu a fost condamnat de instanțele militare ale regimului antonescian, în cadrul unor ample măsuri de represalii politice aberante, cărora le-au căzut victime zeci de mii de cetățeni români, între care foarte mulți minori, elevi membri ai organizațiilor Frățiile de Cruce. Condamnările aberante la zeci de ani de detenție grea, dictate de aceste instanțe militare care condamnau cetățeni români pentru gesturi simbolice sau nesemnificative în spațiul public după o legislatie absurdă de tip totalitar, aveau scopul de a justifica măsurile abuzive prin care regimul antonescian din acei ani înțelegea să elimine orice opoziție politică, orice manifestare pluralistă în societatea românească.
Este cunoscut faptul că regimul Ion Antonescu a dus o consecventă politică de eliminare a adversarilor politici,în mod special a celor legați de Mișcarea Legionară, fie prin execuții sumare, fie prin încarcerarea lor cu condamnări extraordinar de lungi, fie prin trimiterea acestora pe front în prima linie, în operațiunile cele mai periculoase.
De altfel, din luările de poziție repetate ale reprezentanților INSHREW, rezultă că aceștia definesc regimul generalului Ion Antonescu dintre 1941 și 1944 ca unul dictatorial, întemeiat pe abuz, pe crime și pe încălcarea celor mai elementare drepturi ale omului, țncadrând ca genocid și crime împotriva umanității represiunile împotriva comunităților evreiești și de etnie romă ca victime ale acestui regim. În aceste condiții, este de neînțeles pentru noi dubla măsură adoptată de reprezentanții INSHREW, care deplâng anumite victime ale regimului antonescian, dar în același timp găsesc justificări sentințelor politice dictate împotriva altor victime, aliniindu-se necondiționat tezelor susținute de de autoritățile represive ale unui regim de tip fascist, obedient Germaniei hitleriste, pe care altminteri îl detestă.
De asemenea, în baza celor mai sus arătate, este clar că Valeriu Gafencu nu a fost condamnat de două ori pentru că ar fi fost “membru al unei organizații fasciste”, așa cum eronat se afirmă în documentul INSHREW. În realitate, el a fost condamnat ca adversar politic al unui regim totalitar, și nu pentru apartenența în sine la o organizație fascistă, ci, așa cum spune și sentința citată de INSHREW, pentru “instigare publică” și respectiv “crimă de constituire de asociațiune și activitate legionară, potrivnică ordinei existente în stat” - care după cum am văzut era unul de inspirație fascistă.
Ne surprinde maniera neacademică, incompatibilă cu un institut de rang guvernamental, în care reprezentanții INSHREW înțeleg să scoată din contextul juridic și istoric al documentelor anumiți termeni, falsificându-se flagrant sensul.

2. Apartenența lui Valeriu Gafencu la Frățiile de Cruce și Mișcarea Legionară nu poate fi considerată ca apartenență la organizații fasciste în primul rând datorită neacceptării de către aceste organizații a definirii lor ca fasciste, În plus, este de notorietate faptul că Tribunalul de la Nurnberg, instanță penală internațională care a judecat crimele de război și crimele împotriva umanității comise de Țările aderente ale Axei Berlin-Roma și colaboratorii acestora, a scos de sub orice acuzare încă din timpul anchetei preliminare Mișcarea Legionară și pe liderii acesteia refugiați în Occident, aceștia beneficiind timp de 45 de ani de o totală libertate de acțiune și organizare în lumea liberă, editând inclusiv o bogată presă și un curier informativ al Mișcării. Unul din argumentele autorităților penale internationale de exonerare a Mișcării legionare de participare la crime împotriva umanității, a fost tocmai acela că, între 1941 și 1944, legionarii refugiați în Reich au fost deținuți în lagărele naziste ca prizonieri politici, alături de alte categorii aflate în dizgrația hitleriștilor, precum evreii, polonezi ș.a..
Liderul legionar Horia Sima a publicat la Paris, în 1951, lucrarea “Destinee du nationalisme” (Menirea Naționalismului), în care preciza poziția Mișcării Legionare alături de blocul democrațiilor occidentale și suportul acordat acestora în combaterea ofensivei comuniste spre vest.

3. Faptul că Mișcarea Legionară nu a avut un caracter fascist a fost confirmat și după 1990 de mai multe instanțe românești care au acordat foștilor deținuți politici condamnați pentru activitate legionară drepturile cuvenite conform DL 118/1990.

4. Faptul că Valeriu Gafencu “nu a fost niciodată condamnat la închisoare de către regimul comunist”, așa cum se exprimă reprezentanții INSHREW, nu îi poate anula acestuia nici statutul de fost deținut politic și nici incontestabilele fapte de sfințenie, comportamentul său de martir al inchisorilor comuniste. În ultimă instanță, Valeriu Gafencu a fost condamnat tot de un regim totalitar, și atunci când vorbim de încălcarea drepturilor omului, de discriminări și de destine frânte abuziv, considerăm că victimele au dreptul la recunoașterea și considerarea calității lor personale, indiferent de momentul represiunii sau felul regimului totalitar responsabil.

5. De asemenea, considerăm ca intenționat eronată și scoasă din contextul legii interpretarea INSHREW atunci când afirmă că “Legea nr 51/1991 privind siguranța națională a României menționează ... faptul că acțiunile de inspiație legionară reprezintă amenințări la adresa siguranței naționale”. D-lor omit în mod intenționat să precizeze că în articolul 4 al aceleaiși legi se precizează cu privire la art indicat de INSHREW: “Prevederile art. 3 (cel invocate de INSHREW – N.N.) nu pot fi interpretate sau folosite in scopul restringerii sau interzicerii dreptului de aparare a unei cauze legitime, de manifestare a unui protest sau dezacord ideologic, politic, religios ori de alta natura, garantate prin Constitutie sau legi.”
Ori, acordarea post-mortem lui Valeriu Gafencu a titlului de cetățean de onoare al orașului Târgu Ocna, s-a făcut nu pentru apartenența sa la o miscare politică, ci pentru comportamentul lui excepțional față de semenii săi din închisoare, mergând până acolo încât și-a iertat sincer torționarii care l-au dus la moarte.

Vă facem cunoscută pe această cale și mărturia mai multor foști deținuți politici care au împărțit suferința în închisorile politice comuniste cu Valeriu Gafencu, respectiv aceea că deși aflat în ultima fază de boală, acesta a cedat medicamentele sale unui alt deținut politic evreu, Richard Wurmbrandt, pastor neoprotestant. Mărturia este menționată în numeroase cărți și lucrări apărute public în România ultimilor ani, stârnind interesul a numeroşi cercetători şi oameni de cultură. Din mărturiile aflate în „Memorialul Durerii” rezultă că tânărul Valeriu Gafencu a fost considerat un sfânt al închisorii. Nu i se poate pune în sarcină nici o acţiune violentă. Comportamentul lui a fost unul exemplar, de martir al gulagului românesc, fiind susţinut în apariții publice și de personalități precum Dan Puric ori Episcopul Andrei Andreicuț. Aceste mărturii spulberă orice acuzație de fascism și implicit de antisemitism adusă lui Valeriu Gafencu, arătând spiritul de toleranță etnică și religioasă al acestui sfânt al închisorilor așa cum a fost numit în lumea ortodoxă de la noi și de peste hotare, unde i se acordă o cinstire deosebită.

În baza tuturor argumentelor de mai sus, considerăm că decizia Consiliului Local din Târgul Ocna Nr. 17 din 10.02.2009 prin care fostului deținut politic Valeriu Gafencu i s-a acordat postmortem titlul de cetățean de onoare al orașului, este una mai mult decât întemeiată și vă rugăm să nu dați curs reconsiderării ei așa cum cere în mod abuziv INSHREW, folosindu-se de false prezumții și argumente.

Asigurându-vă de întregul nostru sprijin moral,
Semnăm

FUNDAŢIA ION GAVRILA OGORANU
Preşedinte - Coriolan Baciu

FEDERAŢIA ROMÂNĂ A FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI LUPTĂTORI ANTICOMUNIŞTI,
Preşedinte - Marcel Petrişor, scriitor

ASOCIAŢIA FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI BUCUREŞTI
Preşedinte - Valentin Cantor

FUNDAŢIA MEMORIALUL DURERII
Lucia Hossu Longin

Dan Puric - actor

FUNDAŢIA SFINŢII ÎNCHISORILOR
Ioan Şuţă

ASOCIAŢIA ROST
Preşedinte Claudiu Târziu

Răzvan Codrescu, publicit

FUNDAŢIA ARSENIE BOCA
Irina Popescu

FUNDAŢIA SFINŢII MARTIRI BRANCOVENI
Marcel Bouros


http://www.petitieonline.ro/petitie/solidaritate_cu_valeriu_gafencu_cerem_primariei_ta rgu_ocna_sa_nu_dea_curs_presiunilor_institutului_e llie_wiesel_si_sa_nu_retraga_sfantului_inchisorilo r_titlul_de_cetatean_de_onoare_-p15580150.html

[Adrian Pop]

----- Forwarded Message -----
From: Ion Gavrila Ogoranu <ogoranu@gmail.com>
To:
Sent: Wednesday, January 30, 2013 6:32 PM
Subject: Petitie: "SOLIDARITATE CU VALERIU GAFENCU! Cerem primariei Targu Ocna sa nu dea curs presiunilor Institutului Ellie Wiesel si sa nu retraga Sfantului Inchisorilor titlul de cetatean de onoare."


http://www.petitieonline.ro/petitie/solidaritate_cu_valeriu_gafencu_cerem_primariei_ta rgu_ocna_sa_nu_dea_curs_presiunilor_institutului_e llie_wiesel_si_sa_nu_retraga_sfantului_inchisorilo r_titlul_de_cetatean_de_onoare_-p15580150.html
Domnule Primar,
Onorat Consiliu Local,

Am luat cunoștință cu surprindere și indignare de conținutul adresei Nr. 600 / 8.11.2012, transmisă de Institutul Național pentru Studiul Holocaustului în România “Ellie Wiesel”, prin care vi se solicită în mod abuziv si neîntemeiat retragerea titlului de cetățean de onoare, acordat de catre Consiliul Local Târgu Ocna fostului deținut politic Valeriu Gafencu, care este considerat de mulți dintre cei care au studiat fenomenul carceral din perioadele de regim totalitar din România ca un martir și un sfânt al inchisorilor.

Vă supunem atenției punctul nostru de vedere, de care dorim să se țină cont în ședința Consiliului Local în care se va supune discuției solicitarea de reexaminare a calității de cetățean de onoare al orașului Târgu Ocna a fostului deținut politic Valeriu Gafencu.

1. Cu privire la acuzația de “membru al unei organizații fasciste” lansată de reprezentanții INSHREW, vrem să vă aducem la cunoștință faptul că studentul Valeriu Gafencu a fost condamnat de instanțele militare ale regimului antonescian, în cadrul unor ample măsuri de represalii politice aberante, cărora le-au căzut victime zeci de mii de cetățeni români, între care foarte mulți minori, elevi membri ai organizațiilor Frățiile de Cruce. Condamnările aberante la zeci de ani de detenție grea, dictate de aceste instanțe militare care condamnau cetățeni români pentru gesturi simbolice sau nesemnificative în spațiul public după o legislatie absurdă de tip totalitar, aveau scopul de a justifica măsurile abuzive prin care regimul antonescian din acei ani înțelegea să elimine orice opoziție politică, orice manifestare pluralistă în societatea românească.
Este cunoscut faptul că regimul Ion Antonescu a dus o consecventă politică de eliminare a adversarilor politici,în mod special a celor legați de Mișcarea Legionară, fie prin execuții sumare, fie prin încarcerarea lor cu condamnări extraordinar de lungi, fie prin trimiterea acestora pe front în prima linie, în operațiunile cele mai periculoase.
De altfel, din luările de poziție repetate ale reprezentanților INSHREW, rezultă că aceștia definesc regimul generalului Ion Antonescu dintre 1941 și 1944 ca unul dictatorial, întemeiat pe abuz, pe crime și pe încălcarea celor mai elementare drepturi ale omului, țncadrând ca genocid și crime împotriva umanității represiunile împotriva comunităților evreiești și de etnie romă ca victime ale acestui regim. În aceste condiții, este de neînțeles pentru noi dubla măsură adoptată de reprezentanții INSHREW, care deplâng anumite victime ale regimului antonescian, dar în același timp găsesc justificări sentințelor politice dictate împotriva altor victime, aliniindu-se necondiționat tezelor susținute de de autoritățile represive ale unui regim de tip fascist, obedient Germaniei hitleriste, pe care altminteri îl detestă.
De asemenea, în baza celor mai sus arătate, este clar că Valeriu Gafencu nu a fost condamnat de două ori pentru că ar fi fost “membru al unei organizații fasciste”, așa cum eronat se afirmă în documentul INSHREW. În realitate, el a fost condamnat ca adversar politic al unui regim totalitar, și nu pentru apartenența în sine la o organizație fascistă, ci, așa cum spune și sentința citată de INSHREW, pentru “instigare publică” și respectiv “crimă de constituire de asociațiune și activitate legionară, potrivnică ordinei existente în stat” - care după cum am văzut era unul de inspirație fascistă.
Ne surprinde maniera neacademică, incompatibilă cu un institut de rang guvernamental, în care reprezentanții INSHREW înțeleg să scoată din contextul juridic și istoric al documentelor anumiți termeni, falsificându-se flagrant sensul.

2. Apartenența lui Valeriu Gafencu la Frățiile de Cruce și Mișcarea Legionară nu poate fi considerată ca apartenență la organizații fasciste în primul rând datorită neacceptării de către aceste organizații a definirii lor ca fasciste, În plus, este de notorietate faptul că Tribunalul de la Nurnberg, instanță penală internațională care a judecat crimele de război și crimele împotriva umanității comise de Țările aderente ale Axei Berlin-Roma și colaboratorii acestora, a scos de sub orice acuzare încă din timpul anchetei preliminare Mișcarea Legionară și pe liderii acesteia refugiați în Occident, aceștia beneficiind timp de 45 de ani de o totală libertate de acțiune și organizare în lumea liberă, editând inclusiv o bogată presă și un curier informativ al Mișcării. Unul din argumentele autorităților penale internationale de exonerare a Mișcării legionare de participare la crime împotriva umanității, a fost tocmai acela că, între 1941 și 1944, legionarii refugiați în Reich au fost deținuți în lagărele naziste ca prizonieri politici, alături de alte categorii aflate în dizgrația hitleriștilor, precum evreii, polonezi ș.a..
Liderul legionar Horia Sima a publicat la Paris, în 1951, lucrarea “Destinee du nationalisme” (Menirea Naționalismului), în care preciza poziția Mișcării Legionare alături de blocul democrațiilor occidentale și suportul acordat acestora în combaterea ofensivei comuniste spre vest.

3. Faptul că Mișcarea Legionară nu a avut un caracter fascist a fost confirmat și după 1990 de mai multe instanțe românești care au acordat foștilor deținuți politici condamnați pentru activitate legionară drepturile cuvenite conform DL 118/1990.

4. Faptul că Valeriu Gafencu “nu a fost niciodată condamnat la închisoare de către regimul comunist”, așa cum se exprimă reprezentanții INSHREW, nu îi poate anula acestuia nici statutul de fost deținut politic și nici incontestabilele fapte de sfințenie, comportamentul său de martir al inchisorilor comuniste. În ultimă instanță, Valeriu Gafencu a fost condamnat tot de un regim totalitar, și atunci când vorbim de încălcarea drepturilor omului, de discriminări și de destine frânte abuziv, considerăm că victimele au dreptul la recunoașterea și considerarea calității lor personale, indiferent de momentul represiunii sau felul regimului totalitar responsabil.

5. De asemenea, considerăm ca intenționat eronată și scoasă din contextul legii interpretarea INSHREW atunci când afirmă că “Legea nr 51/1991 privind siguranța națională a României menționează ... faptul că acțiunile de inspiație legionară reprezintă amenințări la adresa siguranței naționale”. D-lor omit în mod intenționat să precizeze că în articolul 4 al aceleaiși legi se precizează cu privire la art indicat de INSHREW: “Prevederile art. 3 (cel invocate de INSHREW – N.N.) nu pot fi interpretate sau folosite in scopul restringerii sau interzicerii dreptului de aparare a unei cauze legitime, de manifestare a unui protest sau dezacord ideologic, politic, religios ori de alta natura, garantate prin Constitutie sau legi.”
Ori, acordarea post-mortem lui Valeriu Gafencu a titlului de cetățean de onoare al orașului Târgu Ocna, s-a făcut nu pentru apartenența sa la o miscare politică, ci pentru comportamentul lui excepțional față de semenii săi din închisoare, mergând până acolo încât și-a iertat sincer torționarii care l-au dus la moarte.

Vă facem cunoscută pe această cale și mărturia mai multor foști deținuți politici care au împărțit suferința în închisorile politice comuniste cu Valeriu Gafencu, respectiv aceea că deși aflat în ultima fază de boală, acesta a cedat medicamentele sale unui alt deținut politic evreu, Richard Wurmbrandt, pastor neoprotestant. Mărturia este menționată în numeroase cărți și lucrări apărute public în România ultimilor ani, stârnind interesul a numeroşi cercetători şi oameni de cultură. Din mărturiile aflate în „Memorialul Durerii” rezultă că tânărul Valeriu Gafencu a fost considerat un sfânt al închisorii. Nu i se poate pune în sarcină nici o acţiune violentă. Comportamentul lui a fost unul exemplar, de martir al gulagului românesc, fiind susţinut în apariții publice și de personalități precum Dan Puric ori Episcopul Andrei Andreicuț. Aceste mărturii spulberă orice acuzație de fascism și implicit de antisemitism adusă lui Valeriu Gafencu, arătând spiritul de toleranță etnică și religioasă al acestui sfânt al închisorilor așa cum a fost numit în lumea ortodoxă de la noi și de peste hotare, unde i se acordă o cinstire deosebită.

În baza tuturor argumentelor de mai sus, considerăm că decizia Consiliului Local din Târgul Ocna Nr. 17 din 10.02.2009 prin care fostului deținut politic Valeriu Gafencu i s-a acordat postmortem titlul de cetățean de onoare al orașului, este una mai mult decât întemeiată și vă rugăm să nu dați curs reconsiderării ei așa cum cere în mod abuziv INSHREW, folosindu-se de false prezumții și argumente.

Asigurându-vă de întregul nostru sprijin moral,
Semnăm

FUNDAŢIA ION GAVRILA OGORANU
Preşedinte - Coriolan Baciu

FEDERAŢIA ROMÂNĂ A FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI LUPTĂTORI ANTICOMUNIŞTI,
Preşedinte - Marcel Petrişor, scriitor

ASOCIAŢIA FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI BUCUREŞTI
Preşedinte - Valentin Cantor

FUNDAŢIA MEMORIALUL DURERII
Lucia Hossu Longin

Dan Puric - actor

FUNDAŢIA SFINŢII ÎNCHISORILOR
Ioan Şuţă

ASOCIAŢIA ROST
Preşedinte Claudiu Târziu

Răzvan Codrescu, publicit

FUNDAŢIA ARSENIE BOCA
Irina Popescu

FUNDAŢIA SFINŢII MARTIRI BRANCOVENI
Marcel Bouros


http://www.petitieonline.ro/petitie/solidaritate_cu_valeriu_gafencu_cerem_primariei_ta rgu_ocna_sa_nu_dea_curs_presiunilor_institutului_e llie_wiesel_si_sa_nu_retraga_sfantului_inchisorilo r_titlul_de_cetatean_de_onoare_-p15580150.html

[Adrian Pop]

-------- Original Message --------

Subject:	Fw: Misterul "Telegramei de la Stockholm"
Date:	Thu, 31 Jan 2013 10:57:55 -0800 (PST)
From:	Aurel Vlad <aurel_vlad2000@yahoo.com>
Reply-To:	Aurel Vlad <aurel_vlad2000@yahoo.com>
To:	undisclosed recipients: ;

Cel mai mare secret din viaţa Regelui Mihai

Autor: Adrian Pătruşcă
1


Probabil că cea mai mare dintre taine este „Telegrama de la Stockholm”, prin care Moscova anunța în dimineața lui 23 august 1944 că e gata să încheie un armistițiu cu Mareșalul Antonescu. Cu toate acestea, Antonescu a fost arestat, iar sovieticii au intrat pe teritoriul României, fără nici un acord scris. Un interviu incendiar cu istoricul Constantin Corneanu

Constantin Corneanu: Ca urmare a evenimentelor de la Viena, din 30 august 1940, precum şi a mutaţiilor de ordin geopolitic şi geostrategic, în România s-a produs, la 4 septembrie 1940, o gravă criză de stat soldată, la 6 septembrie 1940, cu abdicarea Regelui Carol al II-lea, care l-a chemat pe generalul Ion Antonescu pentru a-l informa că renunţă la tron în favoarea fiului său Mihai, acordând depline puteri în stat prim-ministrului care îşi asuma şi titlul de “Conducător al Statului".

Antonescu vedea Casa Regală drept o soluţie politică după război

Ce puteri avea Regele în faţa Mareşalului?
Generalul Ion Antonescu a crezut în rolul mesianic al Conducătorului într-un stat, fiind convins că "Statul a avut în toate unghiurile pământului şi va avea în toate timpurile valoarea aceluia care, trecător, conduce".
Schimbând formula de jurământ a Regelui Mihai I ("Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu"), generalul Ion Antonescu dorea să sublinieze că pe viitor naţiunea va trece întotdeauna înaintea Regelui.
În discursul ţinut, la 7 septembrie 1940, în şedinţa Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu a ţinut să precizeze că “nimeni nu va trece prin faţa Palatului decât ca să se închine în faţa unui simbol", iar Regele va rămâne numai un simbol şi nu are dreptul să se amestece în conducerea Statului, indiferent de capacitatea acestuia.
Generalul Ion Antonescu dorea să păstreze Casa Regală a României în afara treburilor politice ale statului, în acele clipe de grea cumpănă, cu speranţa că va putea fi o soluţie politică în vremurile de după război. Vremuri pe care nimeni nu le putea bănui, în acele clipe, cum vor arăta.

A acceptat Casa Regală acest "aranjament"?
Jurnalul de război al Mareşalului Ion Antonescu relevă numeroase întâlniri (mic-dejun sau prânz) între Conducătorul Statului român şi soţia sa, pe de-o parte, precum şi Regele Mihai I şi Regina-Mamă Elena pe parcursul războiului, în afara vizitelor pe front şi la acţiunile protocolare impuse de raţiunile de stat.
Până la intrarea Regelui Mihai I în opoziţie discretă faţă de Antonescu, relaţiile au fost extrem de protocolare şi amiabile. La 22 iunie 1941, Regele Mihai I a adresat o telegramă de felicitare generalului Ion Antonescu prilejuită de trecerea Prutului şi intrarea în războiul împotriva Uniunii Sovietice. O telegramă de felicitare a fost trimisă Conducătorului Statului român şi cu ocazia trecerii Nistrului în iulie 1941.

Trecerea Nistrului a urmărit să împiedice reînvierea "Ucrainei Mari"

Deci Antonescu a avut acordul Regelui atât în ceea ce priveşte războiul împotriva Uniunii Sovietice, cât şi a trecerii Nistrului. Ce a motivat, totuşi trecerea Nistrului?
Necesităţile operative generate de rezistenţa Armatei Roşii, exigenţele războiului de coaliţie şi schimbarea direcţiei de înaintare a Grupului de Armate "Sud" reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului şi-a inutilităţii războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost “discret" alimentată de serviciul de spionaj şi propagandă britanic, cu efecte asupra interesului naţional major.
Protecţia celor doi lideri, respectiv Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, împotriva germanilor şi-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte raţiuni de stat care au impus o astfel de conduită Mareşalului Ion Antonescu.
Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate naţională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliţie, a soluţionării “problemei ruse" sau a necesităţilor militare imediate, eliminarea unei uriaşe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de al III-lea Reich. Regele Mihai I nu s-a împotrivit trecerii Nistrului şi nici nu avea cum să influenţeze evoluţia evenimentelor politico-militare din acele clipe.

Regina Mamă l-a orientat pe Rege împotriva nemţilor

Când s-au stricat relaţiile dintre Regele Mihai şi Antonescu?
O sinteză informativă a Serviciului Special de Informaţii (SSI) din ianuarie 1944 sublinia faptul că primele raporturi comune, evidente, ale Regelui Mihai I cu opoziţia antiantonesciană datează din 24 ianuarie 1942, când sub înrâurirea Reginei, anglofilă prin educaţie şi relaţiile de familie, spiritul Regelui a fost, treptat, format împotriva aşa-numitei dominaţii germane. Conducerea celor două grupări de opoziţie (PNŢ şi PNL) a decis să încerce atragerea Casei Regale în conspiraţia împotriva Conducătorului Statului cu ocazia serbării Ordinului Ferdinand din 24 ianuarie 1942.
Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu şi dr. Constantin Angelescu, în calitate de emisari ai opoziţiei, se vor întoarce entuziasmaţi de la Palatul Regal, deoarece Regele Mihai I şi Regina Mamă Elena erau definitiv câştigaţi pentru teza opoziţiei. Regele era formal capul oştirii şi complotiştii năzuiau că Armata va fi atrasă, astfel, de partea opoziţiei antiantonesciene aflată în relaţii secrete cu Aliaţii Occidentali.

Regele se gândea la un puci contra lui Antonescu încă din 1943

Regele Mihai I va fi convins, astfel, că numai o înţelegere cu Aliaţii Occidentali ar putea să pună stavilă unei expansiuni sovietice şi că numai o asemenea politică poate menţine statul român şi monarhia. În cursul unei convorbiri cu un agent secret britanic (“dl. House"), jurnalist la Allied News Papers şi aflat în drum spre Turcia, desfăşurată la Palatul Regal din Bucureşti, la 26 noiembrie 1943, Regele Mihai I a cântărit posibilităţile de reuşită ale unui puci.
Perspectiva ca monarhia şi regimul partidelor democratice să aibă soarta regimului mussolinian, în condiţiile tergiversării încheierii armistiţiului şi ale formării unui guvern comunist în Moldova ocupată de Armata Roşie, a generat ample discuţii în Consiliul de Coroană din 3 mai 1944. Participanţii la acest Consiliu de Coroană aveau să conchidă că nu numai Aliaţii, dar însăşi opinia publică română va putea susţine cu drept cuvânt că opoziţia democratică, prin inactivitatea ei, s-a dovedit neputincioasă, astfel încât poporul român va fi înclinat în mod natural să-şi îndrepte privirea către noi forme de organizare politică şi socială.
Dintr-o asemenea perspectivă se poate înţelege graba cu care Regele Mihai I şi opoziţia condusă de Iuliu Maniu s-au angrenat în acţiunea de răsturnare a regimului antonescian. Regele Mihai I a aprobat, la 15 iunie 1944, planul de înlăturare prin forţă, iar arestarea Mareşalului figura în planul de acţiune numai ca o soluţie de ultimă instanţă, deoarece Conducătorul Statului trebuia determinat să realizeze scoaterea României din război.

Regele nu putea împiedica crimele împotriva evreilor, dar nici nu a protestat

Ce putea face Regele pentru a se opune crimelor împotriva evreilor?
Regele Mihai I nu a avut nici o implicare în elaborarea şi punerea în aplicare a legislaţiei antievreieşti, precum şi a cortegiului de suferinţe ce a urmat pentru populaţia evreiască. Dar nici nu s-au înregistrat proteste oficiale ale acestuia în favoarea evreilor şi a atenuării suferinţelor acestei populaţii. Casa Regală a României a fost ţinută departe de deciziile politico-militare din statul român.

Pamfil Şeicaru, care nu l-a simpatizat deloc pe Rege, dar şi Ronald D. Bachman, în cartea sa "Romania: A Contry Study", afirmă că actul de la 23 august a grăbit înaintarea sovieticilor spre centrul Europei în detrimentul anglo-americanilor. Drept urmare, Regele nu ar fi fost invitat niciodată să participe la ceremoniile de 9 mai din vreo ţară vestică. Este adevărat?
Progresele realizate de trupele anglo-americane în Bătălia Franţei, în august 1944, creau posibilitatea ca blindatele aliate să atingă, până la venirea iernii, frontiera Germaniei, timp în care trupele sovietice se vor fi oprit în faţa Varşoviei şi pe frontul românesc.

Moscova acceptase condiţiile de armistiţiu ale lui Antonescu

Având posibilitatea să ocupe mai repede şi mai mult din teritoriul Germaniei, putea fi pus sub semnul întrebării acordul sovieto-britanic de împărţire a sferelor de influenţă, din 12 iunie 1944, premergător celui din octombrie 1944 de la Moscova, şi care urma să expire în curând, iar şansa de a fi reînnoit scădea considerabil.
În timp ce Aliaţii Occidentali începuseră “cursa pentru Berlin", sovieticii care se pregăteau pentru asaltul final spre linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila, fără a fi convinşi că o vor străpunge, aveau nevoie de o decizie politică majoră care trebuia să însoţească viitoarele acţiuni militare de pe frontul românesc, astfel încât dezavantajul care se prefigura ca urmare a succeselor aliate din Vest să fie transformat în avantaj.
Aceste evenimente politice şi militare, precum şi interesele de ordin strategic şi politic au determinat, în opinia mea, guvernul de la Moscova să accepte în totalitate cererile Mareşalului Ion Antonescu vizând un armistiţiu politico-militar pe frontul din Moldova.

Există dovezi sau măcar indicii că Moscova era gata să semneze un armistiţiu cu Antonescu?
Controversele privind acest accept al Moscovei sunt alimentate de misterul care dăinuie asupra recepţionării “telegramei de la Stockholm".

Misterul "Telegramei de la Stockholm"

După opinia mea, telegrama de la Moscova (via Stockholm) a fost recepţionată în dimineaţa zilei de 23 august 1944. O dovadă că aceasta a sosit ne este oferită de conţinutul stenogramei şedinţei Consiliului de Miniştri, din 15-16 septembrie 1944, în care se inserează poziţia lui Iuliu Maniu privitoare la armistiţiul românesc.
(“Am văzut eu, dl. Buzeşti are textul, şi vă puteţi închipui în ce situaţie ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta şi, în special, noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistiţiu, când ni se va pune în faţă, mâine-poimâine, faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează, vă puteţi închipui în ce situaţie rămânem noi.
Deci, trebuie să constatăm, numaidecât, că noi între condiţiile pe care le avem prin armistiţiu, era şi punctul precis stabilit, că tot ce s-a discutat va fi respectat în armistiţiul pe care noi îl vom încheia. Domnul ministru Buzeşti citeşte textul telegramei conţinând acest punct de vedere, privitor la recunoaşterea zonei libere")

Ce s-a ales de telegrama cu pricina?
Originalul telegramei de la Stockholm nu a putut fi descoperit în arhivele româneşti, deoarece cei care au interceptat telegrama, respectiv membri ai opoziţiei politice, au sustras-o şi, mai apoi cred că au distrus-o. Telegrama nu a fost depistată nici în arhivele sovietice, iar tăcerea istoriografiei sovietice, mai apoi ruse, faţă de acest moment delicat din evoluţia unei mari puteri către statutul de superputere amplifică misterul din jurul acestui delicat moment istoric.
Sovieticii au căutat să obţină, după 23 august 1944, originalul telegramei din 19 iulie 1877, prin care Marele Duce Nicolae al Rusiei solicita principelui Carol al României ajutorul trupelor române în campania din Balcani, astfel încât este greu de crezut că nu au încercat să găsească, pentru a ascunde sau a distruge, şi originalul faimoasei telegrame din 23 august 1944.


23 august: "cea mai mare eroare politico-militară din istoria României"

A pierdut România din cauza orgoliilor opoziţiei?
Membrii conjuraţiei erau ferm convinşi că meritul schimbării trebuia să le revină lor, s-au precipitat şi astfel au pierdut “cartea" pe care Mareşalul “o juca". Sovieticii au profitat de această situaţie, generată de ambiţii şi orgolii nemăsurate, pentru a ocupa România şi a nu-şi respecta, mai apoi, angajamentele luate.
Opoziţia a manifestat o grabă suspectă în a-l determina pe Regele Mihai I la actul demiterii şi arestării Mareşalului Ion Antonescu, iar acţiunea lor din ziua de 23 august 1944 a fost o lovitură de stat, care a căpătat aspectul unui act legal datorită prevederilor Decretului-lege nr. 3.071 din 7 septembrie 1940.

Gestul de la 23 august 1944 a fost o greşeală?
Evenimentele petrecute la Palatul Regal din Bucureşti, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaştere şi apreciere a situaţiei politico-militare internaţionale şi de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a Regelui Mihai I, de antipatii şi orgolii, iar consecinţele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiţii.
Decizia luată la 23 august 1944 reprezintă, după opinia mea, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecinţele de-acum binecunoscute.

Nu este o apreciere prea aspră?
Nu. Conjuraţia politicienilor de la Bucureşti, defetismul unor înalţi comandanţi militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă şi iniţiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german şi nu în ultimul rând inamicul aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) şi, implicit, a “Bătăliei pentru Armistiţiu".
În urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, şi va deveni ţara care a favorizat, în mod substanţial, înaintarea Armatei Roşii spre Sud-Estul şi Centrul Europei, creându-se, astfel, condiţiile pentru instaurarea “regimurilor de democraţie populară".
Regele Mihai I a jucat un rol important în evoluţia evenimentelor spre acest final nefericit pentru propriul său popor şi nu numai. Tactica opoziţiei politice interne, respectiv a lui Iuliu Maniu, a generat imposibilul în ceea ce priveşte găsirea unei soluţii unanim acceptate în condiţiile în care destinul nostru istoric ne împinsese în vârtejul disensiunilor dintre Marile Puteri.
„Discretele” jocuri ale serviciilor secrete aliate şi propaganda de război a Naţiunilor Unite au bulversat opinia publică românească şi factorii de decizie în stat, împiedicând, astfel, obţinerea unui consens politic, în drumul care trebuia urmat, precum şi alegerea unei soluţii de salvare naţională demne şi corecte.

Dar orgoliul lui Antonescu nu a contribuit şi el la acest deznodământ nefast?
Ambiţiile Mareşalului Ion Antonescu de a realiza un „23 August”, în manieră proprie, derivau dintr-o anumită concepţie privind onoarea şi demnitatea unui militar, a unui conducător de stat şi a unui popor, precum şi a unei înţelegeri privind geopolitica locurilor. Curgerea timpului a demonstrat că modul în care rămâi în conştiinţa colectivă a umanităţii, pozitiv sau negativ, îţi influenţează relaţiile şi prieteniile viitoare.

Casa Regală voia să se salveze, graţierea lui Antonescu era iluzorie

După ce l-a arestat pe Antonescu, era Regele obligat să-l predea ruşilor?
Predarea Mareşalului Ion Antonescu şi a echipei sale sovieticilor, prin intermediul comuniştilor români, a fost determinată de faptul că reprezentanţii PCR începeau să domine raporturile de "amiciţie" cu Casa Regală, şi nu numai, stabilite cu ocazia realizării lui “23 August".
O fermitate mai mare în aceste raporturi, în acele clipe istorice, precum şi mai multă hotărâre în deciziile monarhului, ar fi generat alte atitudini. Ostilitatea "camarilei regale" faţă de Ion Antonescu avea să-şi spună cuvântul atunci. În perspectiva a ceea ce a urmat, este greu de acceptat faptul că sovieticii nu ar fi încercat să-l captureze cu orice preţ pe Mareşalul Ion Antonescu.

De ce nu a semnat Regele decretul de graţiere a lui Antonescu?
O posibilă graţiere a Mareşalului Ion Antonescu era iluzorie într-un context atât de delicat şi în care Casa Regală dorea să se salveze, totuşi, şi să-şi salveze perspectiva existenţială.

23 august a aruncat în Gulag peste 160.000 de militari români

Putea Regele Mihai să se opună într-o măsură mai mare sovieticilor?
Greva regală (1945) şi micile gesturi de opoziţie faţă de ocupantul sovietic şi aliatul său, comuniştii români, nu aveau cum să influenţeze sau să stopeze procesul de sovietizare al României. Istoria va reţine această “rezistenţă regală", precum şi, totodată, infamia de la “23 August" 1944.
În contextul în care nu fusese semnată nici o convenţie de armistiţiu între noul guvern român şi cel de la Moscova, respectiv Naţiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea şi luarea în prizonierat a unităţilor româneşti. Mulţi militari români - circa 150.000 de soldaţi, 6.000 de subofiţeri şi 6.000 de ofiţeri - au fost dezarmaţi de către sovietici şi internaţi în lagăre de prizonieri.
În perioada de după 23 august 1944, procesul de destrămare a autorităţii statului şi de anarhizare a maselor populare s-a dezvoltat în mod liber în condiţiile în care sovieticii şi-au impus condiţiile, pe fondul slăbiciunilor şi înţelegerilor cu Aliaţii Occidentali, iar partidele istorice, după cum remarcau ofiţerii SSI-ului, nu au dovedit spirit de adaptare la noua situaţie, dovedind, totuşi, o totală inactivitate şi lipsă de dinamism. Casa Regală a rămas un simbol al speranţei, al vremurilor trecute ce nu aveau să mai revină niciodată.

Ar fi putut Regele Mihai să negocieze actul abdicării, mai ales clauza abdicării în numele tuturor urmaşilor săi?
Abdicarea nu putea fi evitată şi nici măcar negociată. Posibilităţile Casei Regale de a mai însemna ceva pe eşichierul politic al României, la sfârşitul anului 1947, în contextul specific al raporturilor Est-Vest, erau aproape nule.

La 9 mai 2010, Regele s-a plasat de partea ocupantului sovietic

Putea Regele, după abdicare, să facă mai mult împotriva comuniştilor, de exemplu presiuni în cancelariile occidentale, sau să coaguleze organizaţiile politice din exil şi eventual chiar a prelua conducerea lor?
Maniera în care a fost tratat în Vest relevă faptul că importanţa sa politică nu a fost pe măsura speranţelor "camarilei regale" şi ale exilului românilor, în contextul specific Războiului Rece.
Din păcate, la 9 mai 2010, la Moscova, Regele Mihai I, (însoţit de Radu Duda, în uniforma armatei române – n.r.) prin declaraţiile făcute mass-media, s-a situat, voluntar sau involuntar, de partea celor care au tratat cu duritate România pentru faptul că a participat la atacul din 22 iunie 1941 asupra URSS, dar mai ales pentru faptul că a “făcut război împotriva lor".

După decembrie 1947 au existat relaţii între Casa Regală şi regimurile Dej şi Ceauşescu?
Pe măsură ce noi documente de arhivă vor fi publicate, vor putea fi elucidate raporturile dintre Casa Regală şi România lui Dej şi Ceauşescu, inclusiv problema celor 42 de tablouri de patrimoniu despre care unii zic că au fost însuşite de Regele Mihai I.
Casa Regală a României s-a aflat în perioada exilului sub o atentă supraveghere a unităţilor de informaţii externe ale Securităţii române, iar semnarea, la 15 iunie 1989, a “Declaraţiei de la Budapesta", de către Regele Mihai I, a însemnat sfârşitul “neutralităţii binevoitoare" care exista între regimul de la Bucureşti şi locatarul de la Versoix.



Constantin Corneanu este doctor în istorie şi preşedintele Consiliului Director al Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice "Gheorghe I. Brătianu" (AESGS) din septembrie 2009.Între 2004 şi 2007 a fost consilier în cadrul Oficiului Guvernului României pentru Gestionarea Relaţiilor cu Republica Moldova între 2004 şi 2007.
Teza sa de doctorat a tratat situaţia României în contextul geopolitic al celui de-al doilea război mondial. Aceeaşi temă constituie şi subiectul lucrării sale "Sub povara marilor decizii" (Editura Scripta 2007).

[Adrian Pop]

-------- Original Message --------

Subject:	Fw: Trădarea rusească.
Date:	Sat, 2 Feb 2013 11:16:33 -0800 (PST)
From:	Aurel Vlad <aurel_vlad2000@yahoo.com>
Reply-To:	Aurel Vlad <aurel_vlad2000@yahoo.com>
To:	undisclosed recipients: ;

Trădarea rusească. Intrarea în război (1916) MOTTO: “Toate aceste clauze, în afară de obligațiile României, vor fi încălcate.” Contele de Saint-Aulaire Am relatat în articolul precedent (Trădarea rusească. Tratative (1914 – 1916)) despre felul în care rușii ne-au trădat încă dinainte de a intra în război în august 1916, pentru a putea ieși ei înșiși cu fața curată printr-o pace separată cu Germania, prin împărțirea României între Rusia și Austro-Ungaria. În acest articol nu am insistat asupra rolului nefast al celui care a fost instalat de către țar prim ministru (din ianuarie) și ministru de externe (din iunie, înlocuindu-l pe Sazonov) al Rusiei chiar în perioada critică a războiului României, începând cu perioada premergătoare lui august 1916. Sturmer avea reputația de germanofil convins și a făcut tot posibilul să-și mențină această reputație, dând de înțeles tuturor că scopul său este încheierea unei păci separate cu Germania. Pentru toată lumea era clar acest lucru, mai puțin pentru comodul nostru ministru din Rusia, Constantin Diamandy, care nu observă nimic. Tocmai pentru această atitudine Sturmer a fost acuzat deschis de la tribuna Dumei de trădare de către Miliukov, șeful partidului cadeților, căruia ulterior țarina a încercat să-i închidă cu orice preț gura, tocmai din cauza acuzelor aduse lui Rasputin și omului său, Sturmer, precum și adjunctului lui Sturmer, Protopopov. “Iuda trădătorul!” strigase Miliukov de la tribuna Dumei, adăugând că ”toate secretele ministerului nostru de afaceri străine sunt imediat cunoscute de dușmanii noștri”, apoi arâtând un teanc de documente: “Am aici, domnilor deputați, evidența trădării lui Sturmer, piesele și cifrele sunt aici împreună cu prețul trădării!” Trădarea României din vârful guvernului rus Poate părea ciudat, dar acesta era pulsul în cercurile conducătoare ale Rusiei la acea vreme. În ciuda insistențelor lui Rasputin și Sturmer, țarul, credincios angajamentelor față de Antantă, refuza constant să încheie pacea separată. De aceea, acești trădători au decis să pună Rusia în acea situație încât să fie nevoită să încheie această pace. Dar pentru a nu-și pierde prestigiul și să dea astfel apă la moară revoluționarilor, trebuia ca această pace să fie încheiată cu un succes de compromis, pe spinarea României prin împărțirea acesteia. De asemenea, exista în clasa conducătoare rusă un curent care se opunea unei victorii decisive rusești, de teama de masele de soldați reveniți de pe front și vor cere drepturi și libertăți, la fel, revoluționarii ruși se temeau că o victorie decisivă ar fi întărit țarismul pe care ei îl doreau răsturnat. În același timp, o înfrângere ar fi deschis calea mișcărilor revoluționare la fel ca și cu zece ani înainte, după înfrângerea din războiul ruso-japonez. De aceea soluția cea mai la îndemână rămânea pacea separată. Iată ce ne pregăteau aliații noștri ruși! Boris Sturmer (27.07.1848 – 9.09.1917) Această manevră cinică și machiavelică nu a scăpat observației factorilor responsabili din țările Antantei. Conducătorii au tăcut, deoarece aveau nevoie de intervenția României, indiferent ce s-ar fi întâmplat ulterior, dar liderii de opinie au sancționat această manevră perfidă a Rusiei. De exemplu, iată ce scrie Charles Rivet, fostul corespondent la Petrograd al ziarului Le Temps, în cartea sa Ultimul Romanov apărută în vara lui 1917: “Cu venirea lui Sturmer la guvern interveni planul machiavelic a cărui victimă trebuia să fie România. Escomparea înfrângerii sale trebuia să conducă în mod fatal, în gândul autorilor acestui complot, la o pace ruso-germană. Pacea aceasta avea și un caracter profitabil: Rusiei i se alipea Moldova, iar Austriei i se da Muntenia. România ezita încă să se alăture Antantei. Ea nu era gata. Dar conducătorii ruși trimiseră la București, sub forma unui ultimatum, aceste cuvinte care au precipitat un popor la înfrângere: Acum ori niciodată! Guvernul român se văzu silit să opteze pentru o partidă dintre cele mai riscante sau să renunțe la realizarea aspirațiilor sale naționale. El fu luat de curentul patriotic, de astă dată cedă injoncțiunilor de la Petrograd. Cu toate acestea el nu o făcu decât cu anumite condițiuni. Temându-se de bulgari, guvernul român obținu promisiunea unui ajutor serios rusesc în Dobrogea, unde trebuiau să fie aruncate patru corpuri de armată. Ce-l importa pe Sturmer să promită, când era ferm decis să nu se țină de cuvânt? Se știe ce a urmat. Românii, lăsați la singurele lor forțe, fură zdrobiți; cooperarea rusească, din derizorie ce fusese în timpul intrării triumfale a nemților în Oltenia și Muntenia, nu deveni eficace decât pe linia Siretului. Pentru ce? Pentru că acolo era locul hotărât de Sturmer să se oprească retragerea, în scopul ca negocierile de pace separată să poată lua semnificarea pe care voia el să le-o dea. Trebuia ca opinia publică rusească să înțeleagă inutilitatea unor sforțări mai îndelungate, însă să nu resimtă săgeata unei înfrângeri împlântată însăși Rusiei. Austro-Germanii, opriți pe linia Siretului, Rusia era aceea care avea să stăpânească înaintarea lor din momentul ce aceasta amenința teritoriul rus. Singură România era învinsă. Și din această nouă victorie germană reieșea faptul că puterea germană de ofensivă nu era încă înfrântă. Ce era de făcut atunci dacă nu o pace? Deoarece Rusia nu era umilită de o înfrângere care s-o atingă direct, ea trebuia să vadă rece lucrurile, să discearnă propriul ei interes. Aceasta nu-i impunea oare să deschidă ochii în fața realității? Devenind cert că Germania era invincibilă, nu era oare mai bine să se trateze cu ea în momentul în care se putea face, fără a fi constrânsă de pierderea cu totul a campaniei care, dacă nu ar fi fost oprită, era să fie îndreptată și de astă dată împotriva Rusiei? Manevra putea reuși, dar Miliukov și Duma i-au pus capăt. Liderul cadeților, într-un discurs istoric a dezvăluit cu curaj scopurile aventurierilor, denunțând de la tribuna camerei planurile urzite pentru a ajunge la infamia nemaiauzită ce ar fi fost o pace separată.” Despre acest plan ticălos a vorbit și generalul Dumitru Iliescu, fost șef al cartierului general român, într-un interviu dat presei franceze în 3 aprilie 1917 la biroul de presă român la Paris și publicat în nr 12089 al ziarului Le Matin: “De la începutul marelui război, România a fost sigură că va trebui să intre în linie alături de aliați. Încă din luna august 1916 noi am început să preparăm și să reorganizăm armata noastră, de la 180000 de oameni trebuia să ridicăm armata noastră la 820000 de oameni, dintre care 500000 de combatanți. Cadrele noastre de ofițeri trebuiau să fie triplate. N-aveam nici munițiuni, nici mitraliere. Această afirmațiune să nu vă surprindă: în iulie 1916, date fiind imensele dificultăți de transport și comunicații cu aliații noștri occidentali, România, lucrând fără încetare, încă nu era gata. Și tocmai la această epocă ne sosi din Rusia un fel de ultimatum: Acum ori niciodată! glăsuia acest document al cărui text îl țin la dispoziția dvs. Guvernul rus ne supuse un plan de campanie în întregime elaborat. În el nu se ținea seamă de rolul probabil al Bulgariei. La obiecțiunea noastră, dl Boris Sturmer, pe atunci președinte de consiliu, a răspuns că niciodată Bulgaria nu va lupta contra Rusiei. Am cerut atunci 200000 de oameni, trupe rusești, pentru frontul din Dobrogea. El ne-a răspuns că 20000 de oameni sunt prea suficienți pentru o demonstrație cu caracter pur politic. În două rânduri, statul nostru major a cerut guvernului rus să înceapă printr-o operațiune contra Bulgariei, care s-ar fi tradus prin ocupațiunea unei bande teritoriale pe partea dreaptă a Dunării. Luarea Rusciukului ar fi fost o siguranță pentru capitala noastră. Statul major francez ne-a împărtășit pe de-a întregul punctul nostru de vedere, dar Rusia ne-a opus un veto absolut. Generalul Iliescu ne-a dat detalii cu toate preciziunile asupra istoricului campaniei din Transilvaniei. Armata 1 trebuia să servească drept pivot pe Jiu, în regiunea Orșova. Armata 2, trecând prin pasurile centrale, urma să invadeze în Transilvania, în vreme ce a 3-a urma să înainteze în legătură cu trupele rusești de la Vatra Dornei. Vai! ne spune generalul Iliescu, trupele rusești de la Vatra Dornei n-au înaintat niciodată măcar cu un metru. Chiar azi se găsesc în același loc unde erau în momentul în care am intrat în război. Această nemișcare compromitea chiar planul ordonat de ruși, fiindcă pentru a reuși trebuia să mergem repede, să scurtăm cât mai iute posibil imensul front transilvan de 800 km ocupînd ipotenuza triunghiului mergând de la Vatra Dornei la Orșova. După ce a explicat faptele petrecute, ca atacul bulgar pe Dunăre, luarea Turtucaiei și a Silistrei și retragerea din Transilvania, generalul Iliescu continuă: Silite să dea înapoi, armatele noastre timp de 40 de zile au luptat în trecători împotriva unui inamic superior în armament. Cinci divizii românești au fost așezate pe Argeș pentru a acoperi Capitala. Acolo una din divizii a slăbit. Era acea aflată sub comanda generalului Socec, condamnat apoi de consiliul de război. Generalul acesta, seara la 9 a plecat fără autorizație la București. La 9.30, pe întuneric, inamicul a atacat această divizie, care cedă. Linia Argeșului era sfărâmată, Capitala dată inamicului. Mă rezum: intrarea în linie a României răspundea unui îndoit plan: politic și strategic. Guvernul d-lui Sturmer ne-a forțat să declarăm război căci el avea nevoie de trupele noastre spre a acoperi flancul stâng al armatei rusești din Bucovina. Trupele aflate în această regiune erau destinate, contrar asigurărilor date României și Franței, să rămână pe loc. Înfrângerea României era prevăzută și organizată de dl Sturmer care vroia să termine războiul în acest mod răsunător. Așa, încă din luna septembrie armatele rusești organizau linia Siretului în deplină cunoștință de desfășurarea evenimentelor. Iată care era, după părerea mea, planul d-lui Sturmer când ne-a forțat mâna, când a organizat campania noastră: a lăsa să fie invadată România până la Siret, a face să reiasă puterea nilitară a țărilor centrale, a încheia pacea separată în urma unei înfrângeri care, nefiind o înfrângere rusească, nu putea zdruncina întru nimic nici prestigiului său, nici al țarului. Închei. Am fost bătuți, deoarece eram mai puțin înarmați ca dușmanul, pentru că comandamentul său era vădit superior celui al nostru, dar cauza inițială a înfrângerii a fost planul neleal al guvernului germanofil din Petrograd care s-a jucat cu soarta României spre a ușura o trădare premeditată. Aici găsim acel imponderabil pe care niciun diplomat român, francez sau englez n-ar fi putut să-l prevadă. Asta ne-a pierdut.” Deci, acesta a fost rolul nefastului Boris Sturmer. Dar nu a apucat să-și ducă trădarea până la capăt. La puține zile de la discursul lui Miliukov din 1 noiembrie, Sturmer a fost schimbat de la putere (10 noiembrie 1916), chiar dacă țarina și Rasputin se opuneau. A fost urmat de generalul Treppov pentru 3 luni, apoi de către prințul Galițin, răsturnat de revoluția rusă din martie 1917. Sturmer a fost arestat de guvernul revoluționar și acuzat de trădare, dar a murit bolnav într-un sanatoriu la 9 septembrie 1917, chiar în ziua în care Centralii cucereau Riga, ducând cu el în mormânt multe dintre secretele trădării de la vârful imperiului țarist. Pavel Miliukov (15.01.1859 – 31.03.1943) Printre acești trădători se număra și Rasputin, șarlatanul protejat al țarinei care numea miniștri în guvernul rus, ca dovadă fiind și telegrama primită din Berlin de către acesta și găsită printre hârtiile sale după asasinarea sa de către prințul Iusupov: “Ne vei face personal un raport asupra negocierilor cu România și asupra sforțărilor pe care noi le facem pentru ca materialul de război englez să nu sosească în România”. Ne mai mirăm de faptul că materialul militar, armamentul și munițiile destinate României, transportate pe ruta Arhanghelsk – Petrograd –Ungheni – Iași nu ajungeau României decât parțial, uneori defect, sau deloc? Navele de transport erau atacate în Marea Nordului de submarinele sau corsarii germani, aceștia scufundând în largul coastelor Norvegiei și nava Bistrița a societății de navigație România. O parte din transporturile trimise pentru a înzestra armata română încă din august 1916 au fost găsite de agenți francezi zacând prin gări rusești (la Kiev, Razdelnaia, Chișinău etc) unele în decembrie 1916, iar altele abia în vara lui 1917! Trupele ruse în războiul mondial Înainte dea analiza operațiunile militare de pe frontul românesc și rolul rușilor, implicarea sau neimplicarea lor în principalele bătălii, se impune o analiză asupra trupelor ruse și comandanților lor, făcută nu de către români sau alții, ci chiar de către ruși, mă refer în primul rând la comandanții ruși, cei mai în măsură să judece din interior aceste aspecte sensibile. S-a scris mult despre prăpastia existentă între ofițeri și soldați, în sensul că ofițerii, mai ales cei superiori, proveneau din familiile nobiliare ruse, slab cunoscători ai sufletului mujicului rus, unii fără cunoștințe sau merite militare, ajunși în posturi de răspundere doar fiind aparținători unei anumite familii. Mai ales în a doua parte a războiului, ofițerii pregătiți, cu experiență, se împuținaseră destul de mult, locul lor fiind luat de acei care nu prea aveau ce căuta în aceste roluri. Desigur, era un fenomen prezent în armatele din întreaga lume, dar într-un regim ca și cel rusesc acest fenomen a căpătat proporții majore. Generalul Anton Denikin (16.12.1872 – 8.08.1947) Dar, cum am zis, voi cita din cele scrise de către generalul Denikin, cel care a luptat în război și mai apoi a condus o armată a rușilor albi în sudul Ucrainei în războiul civil împotriva bolșevicilor. Acesta își scrie memoriile care apar în 1921 sub titlul Descompunerea armatei și a puterii, unde dă detalii uimitoare, mai întâi despre dotarea armatei rusești, asupra căreia s-a putut afla câte ceva cu ocazia procesului lui Suhomilov, ministru de război, care adus în boxa acuzaților în august 1917 a produs o impresie deplorabilă, făcându-i pe mulți să se întrebe cum a fost posibil ca un asemenea personaj să poată ajunge să conducă ministerul de război al unei mari puteri chiar în timpul celei mai mari conflagrații de până la acel moment. Ignorant total în problemele militare, a condus acest minister timp de șase ani. Dar să revenim la Denikin: “Înaintea războiului nici nu s-a examinat mijlocul de a asigura armatei rezerve suplimentare de muniție. Cum războiul muniției a luat, încă de la începutul ostilităților, proporții neașteptate și fără precedent, răsturnând calculele teoretice ale științei militare, atât europene, cât și ruse, era cu atât mai necesar să se ia măsuri eroice pentru a se ieși dintr-o situație extrem de gravă. Cu toate acestea, începând cu luna octombrie 1914, au fost epuizate rezervele pentru înarmarea întăririlor ce ni s-au trimis pe front, din care numai 10% aveau la început arme, iar mai târziu niciuna. Comandantul frontului de sud-vest a expediat la Marele Cartier General o depeșă care suna cam așa: Rezervele de muniție sunt complet epuizate. În lipsa altora noi, vom fi obligați să încetăm lupta și să readucem trupele acasă, în condiții dintre cele mai dificile… Și totuși, în aceeași perioadă (sfârșitul lui septembrie 1914), la întrebarea lui Joffre dacă armata imperială rusă este dotată cu muniție suficientă pentru artilerie, spre a continua să continue fără probleme operațiunile, ministrul de război Suhomilov răspundea: Situația actuală, în ceea ce privește aprovizionarea cu muniție nu inspiră nicio neliniște serioasă. Nu se dădeau comenzi în străinătate și au fost refuzate puștile americane și japoneze pentru a evita inconvenientul multiplicării calibrelor…” Interesant este faptul că ministrul francez la Petrograd, Maurice Paleologue confirmă spusele lui Denikin, mai mult, amintește de discuțiile sale cu ministrul de externe rus Sazonov care face repetate apeluri pentru intervenția guvernelor aliate pentru dotarea cu muniții a armatei rusești. Astfel, situația precară a aprovizionării armatei ruse era cunoscută la Paris și Londra, astfel se explică intervențiile și întrebările generalului Joffre. Doar ministrul nostru la Petrograd, Constantin Diamandy, doarme în post și raportează constant că totul este în regulă în imperiul țarilor! Denikin are unele aprecieri mai puțin măgulitoare la adresa generalului Brusilov, considerat încă unul dintre cei mai capabili generali ruși din primul război mondial, dar aici ar putea fi bănuit de subiectivism, deoarece Brusilov și-a oferit serviciile bolșevicilor, pe când el, Denikin, a condus trupele fidele Rusiei albe. Dar merită să vedem ce spune despre Brusilov, sub ordinele căruia a luptat în prima fază a războiului: “După operațiunea strălucită a Armatei a 8-a, operațiune care s-a soldat cu trecerea Carpaților și invadarea Ungariei, a survenit în decembrie 1914 în spiritul comandantului armatei, generalul Brusilov, un fel de criză psihologică. Sub șocul eșecului parțial al unui corp de armată, a dat ordin de retragere generală și armata a dat înapoi rapid. Se credea tot timpul forțat, amenințat, străpuns de cavaleria inamică ce amenința mai ales statul major al armatei. De două ori generalul Brusilov a ridicat statul major cu o grabă frizând panica, devansând cu mult grosul armatei și pierzând orice contact cu ea. Ne retrăgeam zi de zi, făcând etape lungi și epuizante și neînțelegând absolut nimic. Austriecii nu ne erau cu nimic superiori, nici numeric, nici moral și nu ne presau prea tare. Trăgătorii mei și regimentele vecine ale lui Kornilov efectuau în fiecare zi conraatacuri rapide, făcând numeroși prizonieri și capturând mitraliere. Cartierul General era și mai uimit. Rapoartele zilnice pe care le prezentam și în care demonstram că retragerea nu era justificată de nimic rămâneau fără rezultat în afară de furia violentă strnită lui Brusilov. Statul major a găsit până la urmă un alt mijloc penru a-l infuența pe Brusilov. A fost chemat un prieten al lui Brusilov, bătrânul general Panciulidzev (șeful serviciilor sanitare ale armatei) și a fost convins că dacă situația continuă, armata ar putea bănui vreo trădare și lucrurile ar lua o întorsătură proastă. Panciulidzev s-a dus la Brusilov. Între ei a avut loc o scenă emoționantă, la sfârșitul căreia Brusilov era în lacrimi, iar Panciulidzev leșinat… În aceeași zi s-a semnat ordinul de atac. Armata a trecut rapid și cu ușurință la ofensivă, urmărindu-i de austrieci și restabilind situația strategică și prestigiul șefului ei. ” Interesante mărturii, dar trebuie neapărat menționate cele referitoare la pregătirea morală și patriotismul soldatului rus. Trebuie menționat faptul că Denikin provenea din pătura de jos, tatăl său fiind servitor până la treizeci de ani, apoi soldat, iar după 22 de ani de serviciu a ajuns la gradul de aspirant. La fel ca și generalul Kornilov, ucis de explozia unui obuz în războiul civil pe când conducea o armată a albilor, fiu de țăran cazac, prin originea lui putea cunoaște cel mai bine sufletul țăranului rus care forma majoritatea armatei. Iată ce spune Denikin: “În hărmălaia asurzitoare a frazelor patriotice, repetate la nesfârșit în toate cele patru colțuri ale Rusiei, am scăpat din vedere defectul organic al poporului rus: lipsa de patriotism. Ideea apărării naționale a fost și mai puțin înțeleasă de către oamenii simpli. Ei mergeau docili la război, dar fără entuziasm, fără conștiința clara a necesității sacrificiului suprem. Mentalitatea lor nu mergea până la înțelegerea dogmelor naționale abstracte. Poporul înarmat, care era de fapt armata, era încurajat de victorii și demoralizat de înfrângeri. NU pricepea de ce trebuia să treacă peste Carpați și abia dacă înțelegea de ce trebuie să se bată pe Styr și Pripet. Dar, până la urmă, se consola cu considerații de genul: suntem din Tambov, neamțul n-o să ajungă până acolo… Sunt obligat să repet această frază, pentru că toată psihologia rusului stă în ea.. ” Da, e adevărat, cam așa se justificau rușii care părăseau pozițiile de pe frontul Moldovei: Rusia e mare! De aceea au fost aduse pe front unități formate din basarabeni (divizia a 14-a) care să nu cedeze, deoarece în spatele lor se aflau căminele lor de peste Prut. Pentru viitorul României Mari a fost un lucru benefic, basarabenii convingându-se prin contactul cu trupele române că sunt același neam și făcând renașterea națională din Basarabia anilor 1917-1918 mai lesnicioasă. Dar până atunci va trebui să bem până la fund paharul întins de aliatul care ne-a trădat cu cea mai mare lipsă de scrupule. Trădați de toți Realitatea este că am fost trădați de toți aliații încă din momentul intrării noastre în război. La 17 august 1916 (stil nou) au fost semnate Tratatul de alianță și Convenția militară de către toți miniștrii Antantei acreditați la București. Această Convenție militară, care era de fapt condiția executării Tratatului de alianță cu cele patru puteri ale Antantei, prevedea în linii generale faptul că puterile Antantei garantau integritatea teritorială a României acordându-i mână liberă în anexarea Ardealului, Bucovinei și Banatului. România se angaja să declare război Austro-Ungariei și să atace cu toate forțele. Aliații promiteau să nu încheie pace separată înainte ca România să primească satisfacție la negocierile de pace pe picior de egalitate, acordându-i-se astfel aceleași condiții ca și Italiei. Partea cu integritatea teritorială și pacea separată Rusia era decisă să o încalce încă înainte de a semna acest tratat. Mai departe, în același tratat s-au fixat următoarele condiții: “Deschiderea ostilităților (de către români) va fi precedată, cu o săptămână mai devreme, de o ofensivă pornind din Salonic; Rusia se angajează să-și continue ofensiva pe întregul front și să trimită trupe în Dobrogea pentru a o apăra contra bulgarilor. România trebuie să primească 300 de tone de material de război pe zi.” Franța și Anglia se angajau la o ofensivă pe frontul de vest care să împiedice Puterile Centrale să mute trupe de acolo pe frontul românesc. Ministrul francez la București, contele de Saint-Aulaire, semnatar al tratatului și convenției din partea Franței, va nota cu amărăciune mai târziu: “Toate aceste clauze, în afară de obligațiile României, vor fi încălcate.” Ar trebui să le analizăm puțin și o voi face pe scurt. Pe Frontul de Vest francezii se resimțeau puternic în urma atacului german de la Verdun care, deși trecuse de apogeu, punea la grele încercări rezistența franceză. Pentru a slăbi presiunea s-a pornit ofensiva de pe Somme împreună cu britanicii, dar nu a fost suficient. De pe frontul italian nu se putea aștepta nimic, italienii își pierduseră suflul, la fel ca și ofensiva Brusilov de pe Frontul de Est. Singura soluție viabilă, care să atragă trupele germane și să le dea răgaz să sufle aliaților era România cu cele 500000 de baionete proaspete aruncate în luptă într-un sector nou, deschizând un nou front. Din start, pe frontul de vest era limpede că nu se putea iniția vreo ofensivă. Armatele lui Falkenhayn și Mackensen înainte de intrarea României în război, concentrate împotriva rușilor și armatei lui Sarrail De pe frontul de la Salonic, cu câteva zile înainte, generalul Sarrail a trimis un raport generalului Joffre în care menționează că nu va putea menține frontul în cazul unei ofensive germano-bulgare, deci ne dăm seama că acesta nu avea niciun fel de posibilitate sau intenție ofensivă, ba dimpotrivă, se afla în pericol în urma declanșării unui atac bulgar la 2/15 august 1916. Scrisoarea generalului englez Milne de a doua zi le interzicea trupelor britanice de aici să ia parte la vreo acțiune ofensivă atât timp cât România nu declara război Bulgariei (de parcă ar fi avut această posibilitate!). O tentativă demonstrativă s-a produs abia la 28 august/10 septembrie (mai bine de două săptămâni după intrarea în război a României și după atacul bulgar împotriva noastră de a doua zi fără declarație de război!). Această acțiune demonstrativă a avut loc fără participarea britanicilor, doar în Macedonia, cu puține schimbări de linie de front. Priviți dispunerea trupelor germano-bulgare-turce înainte și după intrarea noastră în război, o armată de peste 100000 de oameni, ca să vedeți cum am salvat armata de Salonic. Nu degeaba soldații noștri strigau: “Vai, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem și tu stai!”. Intrarea României în război salvează armata lui Sarrail și a lui Brusilov, atacul concentric al Centralilor se mută împotriva României Am vorbit de munițiile și materialul militar oprite și rătăcite prin Rusia. După calculele făcute de Serviciul de Înzestrare al Armatei pentru perioada de 90 de zile de la intrarea noastră în război, am primit abia echivalentul a 120 de tone pe zi, dintr-un necesar minim de 300 de tone pe zi, deci mai puțin de jumătate. Mai trebuie să ne mirăm că armata noastră lupta slab înzestrată și cu muniții puține? În Dobrogea, împotriva bulgarilor, Brătianu ceruse ca și asigurare 200000 de soldați ruși, rușii auacceptat 50000 prin convenția militară și au trimis 20000 sub forma a două divizii de infanterie și una de cavalerie, dar și acestea foarte slab calitativ, practic sub orice critică (cu excepția Diviziei sârbe, după cum se va vedea mai încolo). Generalul Zaioncikovski, investit la comanda acestor trupe, a refuzat inițial să o primească motivând că acești ostași “nu erau în stare să țină sus drapelul armatei ruse”, totuși a fost nevoit să o accepte, Alexeev spunându-i că “importanța corpului său de armată era numai secundară și că nu va înfrunta în Dobrogea nicio rezistență specială”. Iată ce păre avea șeful Statului Major Rus (STAVKA) despre frontul dobrogean, poate el credea că renumitul general Mackensen, spărgătorul de fronturi, se afla acolo doar să primească parada trupelor bulgare ale generalului Toșev! Ce spune A.S. Kazakov despre asta: “Noi ne-am străduit a face economii în Dobrogea. În loc de 50000 de oameni am adunat cu chiu cu vai 30000 de oameni, cu un stat major adunat, unde unul nu-l cunoștea pe celălalt și i-am trimis în Dobrogea, unde le-am dat misiunea responsabilă de a reprezenta forța rusă în Balcani”. Generalul Alexei Brusilov în memoriile sale notează: “În opinia mea, din păcate, generalul Alexeev nu a dat nicio importanță trupelor noastre din Dobrogea.” El spune că ar fi fost nevoie nu de “un corp de armată cu două divizii de mâna a doua ci de o armată întreagă de trupe bune”. Nu numai acești soldați ruși trimiși în Dobrogea s-au comportat slab pe câmpul de luptă, dar chiar comandantul lor a fost sub orice critică. Despre Frontul de Est, articolul 2 al Convenției militare spunea cam așa: “…armata rusă se angajează să acționeze deosebit de energic pe tot frontul austriac, în scopul de a asigura operațiunile române susmenționate. Această acțiune va fi în special ofensivă și viguroasă în Bucovina, unde trupele ruse vor trebui să-și păstreze pozițiunile ca și efectivele lor actuale”. Iată cum au fost îndeplinite aceste cerințe, la minima rezistență, în sensul că trupele rusești pur și simplu s-au oprit și nu au mai atacat. Dacă căutați pe internet despre ofensiva Brusilov veți vedea că acolo scrie că a durat din 4 iunie până în 20 septembrie 1916. Fals, s-a oprit în iulie, din august până în septembrie e vorba doar de ofensiva română în Transilvania de la sudul frontului rusesc, fără vreo legătură cu ofensiva Brusilov. Chiar și avansul Armatei de Nord române care a ajuns în fața Reghinului a trebuit stopat în primul rând în urma inactivității și a faptului că rușii din Bucovina, flancul drept al acestei armate, nu au avansat, apărând astfel pericolul învăluirii dreptei noastre. Care a fost rezultatul inactivității rușilor pe Frontul de Est? Inamicul a luat din fața frontului rusesc 17 divizii de infanterie (13 germane și 4 austriece) și 10,5 divizii de cavalerie (4 germane, 6 divizii și o brigadă austriece), deci un total de 27 divizii și jumătate! Cu cele retrase de pe Frontul de Vest (inclusiv de la Verdun) se ajunge la mai mult de 40 de divizii scoase de pe alte fronturi și aruncate împotriva României care avea de apărat singură sau aproape singură un front de 1300 de kilometri, mai lung decât Frontul de Vest (800 km) sau Frontul de Est (1200 km)! Dovezile trădării rusești Am dat deja câteva exemple din mărturiile celor implicați în evenimente cu privire la intențiile rusești asupra României. Știu că pare greu de crezut, de aceea voi mai veni cu câteva. Tot în memoriile sale, contele de Saint-Aulaire povestește despre cele întâmplate generalului Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze din România, care s-a oprit pe la Saint Petersburg în drum spre București. Iată raportul generalului: “Președintele Consiliului, Sturmer, căruia m-a prezentat Paleologue (ministrul Franței în Rusia), nu s-a obosit să-mi ascundă defetismul său. Vorbea pe un ton agresiv despre trădare și pace separată. În ceea ce-l privește pe generalul Alexeev, încă mai brutal decât Sturmer, mi-a spulberat ultimele iluzii ce-mi rămăseseră. Puțin politicos, m-a concediat după numai câteva minute. Nici măcar nu m-a invitat să iau loc, nu mi-a cerut vești despre Joffre și frontul francez. Nu mi-a vorbit despre România decât pentru a-mi spune, pe un ton foarte neplăcut: Deoarece românii țin așa de mult să vă aibă alături, vă urez mult noroc, dar încercați să-i faceți pe oamenii aceștia să priceapă că România nu se apără pe Carpați, ci pe Siret. Și cu un couppe papier mi-a arătat pe o hartă, lovind cu nervozitate, linia de separație dintre Muntenia ce trebuia evacuată și Moldova ce trebuia apărată, ca un taluz al Rusiei meridionale.” Saint-Aulaire adaugă: “Mai târziu, în lumina altor relecții asemănătoare și a unor decizii corespunzătoare, am descoperit aici primul indiciu al unui plan secret de împărțire a României, negociat în plin război de statele majore rus și german .” Scriitorul englez Athur Evans, în Manchester Guardian, 17 iunie 1917: “… astăzi se știe că ajutoarele externe pe care conta guvernul român n-au sosit din cauza intrigilor care au avut loc la Petrograd”. Stephen Pichon, fost ministru francez de externe scria în ziarul Petit Journal din 26 iunie 1917: “Nu este momentul să insistăm asupra condițiilor dezastruoase în care s-a produs intervenția României, compromisă chiar din primul moment de greșeli imputabile altora decât guvernului de la București și predată, prin trădarea lui Sturmer, armatelor austro-germane”. La Sorbona, la 28 iulie 1917, cu ocazia înmânării reprezentanților României a steagului lui Ștefan cel Mare recuperat de către trupele franceze de la mânăstirea Zografu din Grecia, generalul Malterre a spus în prezența președintelui Franței, a membrilor guvernului și a reprezentanților tuturor puterilor aliate, următoarele cuvinte: “Astăzi știm ce s-a petrecut. Și ne permitem, chiar în acest lăcaș, fără a nega omagiul pe care îl datorăm republicii ruse și extraordinarei deșteptări a armatei sale, să declarăm că România nu putea prevedea, în august 1916, oribila intrigă ce se țesea la Petrograd. Aliații știau oare mai mult?” Eram vânduți și trădați înainte de a trage primul foc de armă, dar vom vedea cum s-au comportat aliații noștri ruși odată operațiunile militare începute. Cristian Negrea Bibliografie: Pamfil Șeicaru – România în marele război, editura Eminescu, 1994 Ion Pavelescu, Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu – Proba focului, editura Globus, 1991 N. P. Conene – Războiul românilor, editura Moldova, 1996 Iuliana Sava

[Adrian Pop]

-------- Original Message --------

Subject:	Fw: Trădarea rusească.
Date:	Sat, 2 Feb 2013 11:16:33 -0800 (PST)
From:	Aurel Vlad <aurel_vlad2000@yahoo.com>
Reply-To:	Aurel Vlad <aurel_vlad2000@yahoo.com>
To:	undisclosed recipients: ;

Trădarea rusească. Intrarea în război (1916) MOTTO: “Toate aceste clauze, în afară de obligațiile României, vor fi încălcate.” Contele de Saint-Aulaire Am relatat în articolul precedent (Trădarea rusească. Tratative (1914 – 1916)) despre felul în care rușii ne-au trădat încă dinainte de a intra în război în august 1916, pentru a putea ieși ei înșiși cu fața curată printr-o pace separată cu Germania, prin împărțirea României între Rusia și Austro-Ungaria. În acest articol nu am insistat asupra rolului nefast al celui care a fost instalat de către țar prim ministru (din ianuarie) și ministru de externe (din iunie, înlocuindu-l pe Sazonov) al Rusiei chiar în perioada critică a războiului României, începând cu perioada premergătoare lui august 1916. Sturmer avea reputația de germanofil convins și a făcut tot posibilul să-și mențină această reputație, dând de înțeles tuturor că scopul său este încheierea unei păci separate cu Germania. Pentru toată lumea era clar acest lucru, mai puțin pentru comodul nostru ministru din Rusia, Constantin Diamandy, care nu observă nimic. Tocmai pentru această atitudine Sturmer a fost acuzat deschis de la tribuna Dumei de trădare de către Miliukov, șeful partidului cadeților, căruia ulterior țarina a încercat să-i închidă cu orice preț gura, tocmai din cauza acuzelor aduse lui Rasputin și omului său, Sturmer, precum și adjunctului lui Sturmer, Protopopov. “Iuda trădătorul!” strigase Miliukov de la tribuna Dumei, adăugând că ”toate secretele ministerului nostru de afaceri străine sunt imediat cunoscute de dușmanii noștri”, apoi arâtând un teanc de documente: “Am aici, domnilor deputați, evidența trădării lui Sturmer, piesele și cifrele sunt aici împreună cu prețul trădării!” Trădarea României din vârful guvernului rus Poate părea ciudat, dar acesta era pulsul în cercurile conducătoare ale Rusiei la acea vreme. În ciuda insistențelor lui Rasputin și Sturmer, țarul, credincios angajamentelor față de Antantă, refuza constant să încheie pacea separată. De aceea, acești trădători au decis să pună Rusia în acea situație încât să fie nevoită să încheie această pace. Dar pentru a nu-și pierde prestigiul și să dea astfel apă la moară revoluționarilor, trebuia ca această pace să fie încheiată cu un succes de compromis, pe spinarea României prin împărțirea acesteia. De asemenea, exista în clasa conducătoare rusă un curent care se opunea unei victorii decisive rusești, de teama de masele de soldați reveniți de pe front și vor cere drepturi și libertăți, la fel, revoluționarii ruși se temeau că o victorie decisivă ar fi întărit țarismul pe care ei îl doreau răsturnat. În același timp, o înfrângere ar fi deschis calea mișcărilor revoluționare la fel ca și cu zece ani înainte, după înfrângerea din războiul ruso-japonez. De aceea soluția cea mai la îndemână rămânea pacea separată. Iată ce ne pregăteau aliații noștri ruși! Boris Sturmer (27.07.1848 – 9.09.1917) Această manevră cinică și machiavelică nu a scăpat observației factorilor responsabili din țările Antantei. Conducătorii au tăcut, deoarece aveau nevoie de intervenția României, indiferent ce s-ar fi întâmplat ulterior, dar liderii de opinie au sancționat această manevră perfidă a Rusiei. De exemplu, iată ce scrie Charles Rivet, fostul corespondent la Petrograd al ziarului Le Temps, în cartea sa Ultimul Romanov apărută în vara lui 1917: “Cu venirea lui Sturmer la guvern interveni planul machiavelic a cărui victimă trebuia să fie România. Escomparea înfrângerii sale trebuia să conducă în mod fatal, în gândul autorilor acestui complot, la o pace ruso-germană. Pacea aceasta avea și un caracter profitabil: Rusiei i se alipea Moldova, iar Austriei i se da Muntenia. România ezita încă să se alăture Antantei. Ea nu era gata. Dar conducătorii ruși trimiseră la București, sub forma unui ultimatum, aceste cuvinte care au precipitat un popor la înfrângere: Acum ori niciodată! Guvernul român se văzu silit să opteze pentru o partidă dintre cele mai riscante sau să renunțe la realizarea aspirațiilor sale naționale. El fu luat de curentul patriotic, de astă dată cedă injoncțiunilor de la Petrograd. Cu toate acestea el nu o făcu decât cu anumite condițiuni. Temându-se de bulgari, guvernul român obținu promisiunea unui ajutor serios rusesc în Dobrogea, unde trebuiau să fie aruncate patru corpuri de armată. Ce-l importa pe Sturmer să promită, când era ferm decis să nu se țină de cuvânt? Se știe ce a urmat. Românii, lăsați la singurele lor forțe, fură zdrobiți; cooperarea rusească, din derizorie ce fusese în timpul intrării triumfale a nemților în Oltenia și Muntenia, nu deveni eficace decât pe linia Siretului. Pentru ce? Pentru că acolo era locul hotărât de Sturmer să se oprească retragerea, în scopul ca negocierile de pace separată să poată lua semnificarea pe care voia el să le-o dea. Trebuia ca opinia publică rusească să înțeleagă inutilitatea unor sforțări mai îndelungate, însă să nu resimtă săgeata unei înfrângeri împlântată însăși Rusiei. Austro-Germanii, opriți pe linia Siretului, Rusia era aceea care avea să stăpânească înaintarea lor din momentul ce aceasta amenința teritoriul rus. Singură România era învinsă. Și din această nouă victorie germană reieșea faptul că puterea germană de ofensivă nu era încă înfrântă. Ce era de făcut atunci dacă nu o pace? Deoarece Rusia nu era umilită de o înfrângere care s-o atingă direct, ea trebuia să vadă rece lucrurile, să discearnă propriul ei interes. Aceasta nu-i impunea oare să deschidă ochii în fața realității? Devenind cert că Germania era invincibilă, nu era oare mai bine să se trateze cu ea în momentul în care se putea face, fără a fi constrânsă de pierderea cu totul a campaniei care, dacă nu ar fi fost oprită, era să fie îndreptată și de astă dată împotriva Rusiei? Manevra putea reuși, dar Miliukov și Duma i-au pus capăt. Liderul cadeților, într-un discurs istoric a dezvăluit cu curaj scopurile aventurierilor, denunțând de la tribuna camerei planurile urzite pentru a ajunge la infamia nemaiauzită ce ar fi fost o pace separată.” Despre acest plan ticălos a vorbit și generalul Dumitru Iliescu, fost șef al cartierului general român, într-un interviu dat presei franceze în 3 aprilie 1917 la biroul de presă român la Paris și publicat în nr 12089 al ziarului Le Matin: “De la începutul marelui război, România a fost sigură că va trebui să intre în linie alături de aliați. Încă din luna august 1916 noi am început să preparăm și să reorganizăm armata noastră, de la 180000 de oameni trebuia să ridicăm armata noastră la 820000 de oameni, dintre care 500000 de combatanți. Cadrele noastre de ofițeri trebuiau să fie triplate. N-aveam nici munițiuni, nici mitraliere. Această afirmațiune să nu vă surprindă: în iulie 1916, date fiind imensele dificultăți de transport și comunicații cu aliații noștri occidentali, România, lucrând fără încetare, încă nu era gata. Și tocmai la această epocă ne sosi din Rusia un fel de ultimatum: Acum ori niciodată! glăsuia acest document al cărui text îl țin la dispoziția dvs. Guvernul rus ne supuse un plan de campanie în întregime elaborat. În el nu se ținea seamă de rolul probabil al Bulgariei. La obiecțiunea noastră, dl Boris Sturmer, pe atunci președinte de consiliu, a răspuns că niciodată Bulgaria nu va lupta contra Rusiei. Am cerut atunci 200000 de oameni, trupe rusești, pentru frontul din Dobrogea. El ne-a răspuns că 20000 de oameni sunt prea suficienți pentru o demonstrație cu caracter pur politic. În două rânduri, statul nostru major a cerut guvernului rus să înceapă printr-o operațiune contra Bulgariei, care s-ar fi tradus prin ocupațiunea unei bande teritoriale pe partea dreaptă a Dunării. Luarea Rusciukului ar fi fost o siguranță pentru capitala noastră. Statul major francez ne-a împărtășit pe de-a întregul punctul nostru de vedere, dar Rusia ne-a opus un veto absolut. Generalul Iliescu ne-a dat detalii cu toate preciziunile asupra istoricului campaniei din Transilvaniei. Armata 1 trebuia să servească drept pivot pe Jiu, în regiunea Orșova. Armata 2, trecând prin pasurile centrale, urma să invadeze în Transilvania, în vreme ce a 3-a urma să înainteze în legătură cu trupele rusești de la Vatra Dornei. Vai! ne spune generalul Iliescu, trupele rusești de la Vatra Dornei n-au înaintat niciodată măcar cu un metru. Chiar azi se găsesc în același loc unde erau în momentul în care am intrat în război. Această nemișcare compromitea chiar planul ordonat de ruși, fiindcă pentru a reuși trebuia să mergem repede, să scurtăm cât mai iute posibil imensul front transilvan de 800 km ocupînd ipotenuza triunghiului mergând de la Vatra Dornei la Orșova. După ce a explicat faptele petrecute, ca atacul bulgar pe Dunăre, luarea Turtucaiei și a Silistrei și retragerea din Transilvania, generalul Iliescu continuă: Silite să dea înapoi, armatele noastre timp de 40 de zile au luptat în trecători împotriva unui inamic superior în armament. Cinci divizii românești au fost așezate pe Argeș pentru a acoperi Capitala. Acolo una din divizii a slăbit. Era acea aflată sub comanda generalului Socec, condamnat apoi de consiliul de război. Generalul acesta, seara la 9 a plecat fără autorizație la București. La 9.30, pe întuneric, inamicul a atacat această divizie, care cedă. Linia Argeșului era sfărâmată, Capitala dată inamicului. Mă rezum: intrarea în linie a României răspundea unui îndoit plan: politic și strategic. Guvernul d-lui Sturmer ne-a forțat să declarăm război căci el avea nevoie de trupele noastre spre a acoperi flancul stâng al armatei rusești din Bucovina. Trupele aflate în această regiune erau destinate, contrar asigurărilor date României și Franței, să rămână pe loc. Înfrângerea României era prevăzută și organizată de dl Sturmer care vroia să termine războiul în acest mod răsunător. Așa, încă din luna septembrie armatele rusești organizau linia Siretului în deplină cunoștință de desfășurarea evenimentelor. Iată care era, după părerea mea, planul d-lui Sturmer când ne-a forțat mâna, când a organizat campania noastră: a lăsa să fie invadată România până la Siret, a face să reiasă puterea nilitară a țărilor centrale, a încheia pacea separată în urma unei înfrângeri care, nefiind o înfrângere rusească, nu putea zdruncina întru nimic nici prestigiului său, nici al țarului. Închei. Am fost bătuți, deoarece eram mai puțin înarmați ca dușmanul, pentru că comandamentul său era vădit superior celui al nostru, dar cauza inițială a înfrângerii a fost planul neleal al guvernului germanofil din Petrograd care s-a jucat cu soarta României spre a ușura o trădare premeditată. Aici găsim acel imponderabil pe care niciun diplomat român, francez sau englez n-ar fi putut să-l prevadă. Asta ne-a pierdut.” Deci, acesta a fost rolul nefastului Boris Sturmer. Dar nu a apucat să-și ducă trădarea până la capăt. La puține zile de la discursul lui Miliukov din 1 noiembrie, Sturmer a fost schimbat de la putere (10 noiembrie 1916), chiar dacă țarina și Rasputin se opuneau. A fost urmat de generalul Treppov pentru 3 luni, apoi de către prințul Galițin, răsturnat de revoluția rusă din martie 1917. Sturmer a fost arestat de guvernul revoluționar și acuzat de trădare, dar a murit bolnav într-un sanatoriu la 9 septembrie 1917, chiar în ziua în care Centralii cucereau Riga, ducând cu el în mormânt multe dintre secretele trădării de la vârful imperiului țarist. Pavel Miliukov (15.01.1859 – 31.03.1943) Printre acești trădători se număra și Rasputin, șarlatanul protejat al țarinei care numea miniștri în guvernul rus, ca dovadă fiind și telegrama primită din Berlin de către acesta și găsită printre hârtiile sale după asasinarea sa de către prințul Iusupov: “Ne vei face personal un raport asupra negocierilor cu România și asupra sforțărilor pe care noi le facem pentru ca materialul de război englez să nu sosească în România”. Ne mai mirăm de faptul că materialul militar, armamentul și munițiile destinate României, transportate pe ruta Arhanghelsk – Petrograd –Ungheni – Iași nu ajungeau României decât parțial, uneori defect, sau deloc? Navele de transport erau atacate în Marea Nordului de submarinele sau corsarii germani, aceștia scufundând în largul coastelor Norvegiei și nava Bistrița a societății de navigație România. O parte din transporturile trimise pentru a înzestra armata română încă din august 1916 au fost găsite de agenți francezi zacând prin gări rusești (la Kiev, Razdelnaia, Chișinău etc) unele în decembrie 1916, iar altele abia în vara lui 1917! Trupele ruse în războiul mondial Înainte dea analiza operațiunile militare de pe frontul românesc și rolul rușilor, implicarea sau neimplicarea lor în principalele bătălii, se impune o analiză asupra trupelor ruse și comandanților lor, făcută nu de către români sau alții, ci chiar de către ruși, mă refer în primul rând la comandanții ruși, cei mai în măsură să judece din interior aceste aspecte sensibile. S-a scris mult despre prăpastia existentă între ofițeri și soldați, în sensul că ofițerii, mai ales cei superiori, proveneau din familiile nobiliare ruse, slab cunoscători ai sufletului mujicului rus, unii fără cunoștințe sau merite militare, ajunși în posturi de răspundere doar fiind aparținători unei anumite familii. Mai ales în a doua parte a războiului, ofițerii pregătiți, cu experiență, se împuținaseră destul de mult, locul lor fiind luat de acei care nu prea aveau ce căuta în aceste roluri. Desigur, era un fenomen prezent în armatele din întreaga lume, dar într-un regim ca și cel rusesc acest fenomen a căpătat proporții majore. Generalul Anton Denikin (16.12.1872 – 8.08.1947) Dar, cum am zis, voi cita din cele scrise de către generalul Denikin, cel care a luptat în război și mai apoi a condus o armată a rușilor albi în sudul Ucrainei în războiul civil împotriva bolșevicilor. Acesta își scrie memoriile care apar în 1921 sub titlul Descompunerea armatei și a puterii, unde dă detalii uimitoare, mai întâi despre dotarea armatei rusești, asupra căreia s-a putut afla câte ceva cu ocazia procesului lui Suhomilov, ministru de război, care adus în boxa acuzaților în august 1917 a produs o impresie deplorabilă, făcându-i pe mulți să se întrebe cum a fost posibil ca un asemenea personaj să poată ajunge să conducă ministerul de război al unei mari puteri chiar în timpul celei mai mari conflagrații de până la acel moment. Ignorant total în problemele militare, a condus acest minister timp de șase ani. Dar să revenim la Denikin: “Înaintea războiului nici nu s-a examinat mijlocul de a asigura armatei rezerve suplimentare de muniție. Cum războiul muniției a luat, încă de la începutul ostilităților, proporții neașteptate și fără precedent, răsturnând calculele teoretice ale științei militare, atât europene, cât și ruse, era cu atât mai necesar să se ia măsuri eroice pentru a se ieși dintr-o situație extrem de gravă. Cu toate acestea, începând cu luna octombrie 1914, au fost epuizate rezervele pentru înarmarea întăririlor ce ni s-au trimis pe front, din care numai 10% aveau la început arme, iar mai târziu niciuna. Comandantul frontului de sud-vest a expediat la Marele Cartier General o depeșă care suna cam așa: Rezervele de muniție sunt complet epuizate. În lipsa altora noi, vom fi obligați să încetăm lupta și să readucem trupele acasă, în condiții dintre cele mai dificile… Și totuși, în aceeași perioadă (sfârșitul lui septembrie 1914), la întrebarea lui Joffre dacă armata imperială rusă este dotată cu muniție suficientă pentru artilerie, spre a continua să continue fără probleme operațiunile, ministrul de război Suhomilov răspundea: Situația actuală, în ceea ce privește aprovizionarea cu muniție nu inspiră nicio neliniște serioasă. Nu se dădeau comenzi în străinătate și au fost refuzate puștile americane și japoneze pentru a evita inconvenientul multiplicării calibrelor…” Interesant este faptul că ministrul francez la Petrograd, Maurice Paleologue confirmă spusele lui Denikin, mai mult, amintește de discuțiile sale cu ministrul de externe rus Sazonov care face repetate apeluri pentru intervenția guvernelor aliate pentru dotarea cu muniții a armatei rusești. Astfel, situația precară a aprovizionării armatei ruse era cunoscută la Paris și Londra, astfel se explică intervențiile și întrebările generalului Joffre. Doar ministrul nostru la Petrograd, Constantin Diamandy, doarme în post și raportează constant că totul este în regulă în imperiul țarilor! Denikin are unele aprecieri mai puțin măgulitoare la adresa generalului Brusilov, considerat încă unul dintre cei mai capabili generali ruși din primul război mondial, dar aici ar putea fi bănuit de subiectivism, deoarece Brusilov și-a oferit serviciile bolșevicilor, pe când el, Denikin, a condus trupele fidele Rusiei albe. Dar merită să vedem ce spune despre Brusilov, sub ordinele căruia a luptat în prima fază a războiului: “După operațiunea strălucită a Armatei a 8-a, operațiune care s-a soldat cu trecerea Carpaților și invadarea Ungariei, a survenit în decembrie 1914 în spiritul comandantului armatei, generalul Brusilov, un fel de criză psihologică. Sub șocul eșecului parțial al unui corp de armată, a dat ordin de retragere generală și armata a dat înapoi rapid. Se credea tot timpul forțat, amenințat, străpuns de cavaleria inamică ce amenința mai ales statul major al armatei. De două ori generalul Brusilov a ridicat statul major cu o grabă frizând panica, devansând cu mult grosul armatei și pierzând orice contact cu ea. Ne retrăgeam zi de zi, făcând etape lungi și epuizante și neînțelegând absolut nimic. Austriecii nu ne erau cu nimic superiori, nici numeric, nici moral și nu ne presau prea tare. Trăgătorii mei și regimentele vecine ale lui Kornilov efectuau în fiecare zi conraatacuri rapide, făcând numeroși prizonieri și capturând mitraliere. Cartierul General era și mai uimit. Rapoartele zilnice pe care le prezentam și în care demonstram că retragerea nu era justificată de nimic rămâneau fără rezultat în afară de furia violentă strnită lui Brusilov. Statul major a găsit până la urmă un alt mijloc penru a-l infuența pe Brusilov. A fost chemat un prieten al lui Brusilov, bătrânul general Panciulidzev (șeful serviciilor sanitare ale armatei) și a fost convins că dacă situația continuă, armata ar putea bănui vreo trădare și lucrurile ar lua o întorsătură proastă. Panciulidzev s-a dus la Brusilov. Între ei a avut loc o scenă emoționantă, la sfârșitul căreia Brusilov era în lacrimi, iar Panciulidzev leșinat… În aceeași zi s-a semnat ordinul de atac. Armata a trecut rapid și cu ușurință la ofensivă, urmărindu-i de austrieci și restabilind situația strategică și prestigiul șefului ei. ” Interesante mărturii, dar trebuie neapărat menționate cele referitoare la pregătirea morală și patriotismul soldatului rus. Trebuie menționat faptul că Denikin provenea din pătura de jos, tatăl său fiind servitor până la treizeci de ani, apoi soldat, iar după 22 de ani de serviciu a ajuns la gradul de aspirant. La fel ca și generalul Kornilov, ucis de explozia unui obuz în războiul civil pe când conducea o armată a albilor, fiu de țăran cazac, prin originea lui putea cunoaște cel mai bine sufletul țăranului rus care forma majoritatea armatei. Iată ce spune Denikin: “În hărmălaia asurzitoare a frazelor patriotice, repetate la nesfârșit în toate cele patru colțuri ale Rusiei, am scăpat din vedere defectul organic al poporului rus: lipsa de patriotism. Ideea apărării naționale a fost și mai puțin înțeleasă de către oamenii simpli. Ei mergeau docili la război, dar fără entuziasm, fără conștiința clara a necesității sacrificiului suprem. Mentalitatea lor nu mergea până la înțelegerea dogmelor naționale abstracte. Poporul înarmat, care era de fapt armata, era încurajat de victorii și demoralizat de înfrângeri. NU pricepea de ce trebuia să treacă peste Carpați și abia dacă înțelegea de ce trebuie să se bată pe Styr și Pripet. Dar, până la urmă, se consola cu considerații de genul: suntem din Tambov, neamțul n-o să ajungă până acolo… Sunt obligat să repet această frază, pentru că toată psihologia rusului stă în ea.. ” Da, e adevărat, cam așa se justificau rușii care părăseau pozițiile de pe frontul Moldovei: Rusia e mare! De aceea au fost aduse pe front unități formate din basarabeni (divizia a 14-a) care să nu cedeze, deoarece în spatele lor se aflau căminele lor de peste Prut. Pentru viitorul României Mari a fost un lucru benefic, basarabenii convingându-se prin contactul cu trupele române că sunt același neam și făcând renașterea națională din Basarabia anilor 1917-1918 mai lesnicioasă. Dar până atunci va trebui să bem până la fund paharul întins de aliatul care ne-a trădat cu cea mai mare lipsă de scrupule. Trădați de toți Realitatea este că am fost trădați de toți aliații încă din momentul intrării noastre în război. La 17 august 1916 (stil nou) au fost semnate Tratatul de alianță și Convenția militară de către toți miniștrii Antantei acreditați la București. Această Convenție militară, care era de fapt condiția executării Tratatului de alianță cu cele patru puteri ale Antantei, prevedea în linii generale faptul că puterile Antantei garantau integritatea teritorială a României acordându-i mână liberă în anexarea Ardealului, Bucovinei și Banatului. România se angaja să declare război Austro-Ungariei și să atace cu toate forțele. Aliații promiteau să nu încheie pace separată înainte ca România să primească satisfacție la negocierile de pace pe picior de egalitate, acordându-i-se astfel aceleași condiții ca și Italiei. Partea cu integritatea teritorială și pacea separată Rusia era decisă să o încalce încă înainte de a semna acest tratat. Mai departe, în același tratat s-au fixat următoarele condiții: “Deschiderea ostilităților (de către români) va fi precedată, cu o săptămână mai devreme, de o ofensivă pornind din Salonic; Rusia se angajează să-și continue ofensiva pe întregul front și să trimită trupe în Dobrogea pentru a o apăra contra bulgarilor. România trebuie să primească 300 de tone de material de război pe zi.” Franța și Anglia se angajau la o ofensivă pe frontul de vest care să împiedice Puterile Centrale să mute trupe de acolo pe frontul românesc. Ministrul francez la București, contele de Saint-Aulaire, semnatar al tratatului și convenției din partea Franței, va nota cu amărăciune mai târziu: “Toate aceste clauze, în afară de obligațiile României, vor fi încălcate.” Ar trebui să le analizăm puțin și o voi face pe scurt. Pe Frontul de Vest francezii se resimțeau puternic în urma atacului german de la Verdun care, deși trecuse de apogeu, punea la grele încercări rezistența franceză. Pentru a slăbi presiunea s-a pornit ofensiva de pe Somme împreună cu britanicii, dar nu a fost suficient. De pe frontul italian nu se putea aștepta nimic, italienii își pierduseră suflul, la fel ca și ofensiva Brusilov de pe Frontul de Est. Singura soluție viabilă, care să atragă trupele germane și să le dea răgaz să sufle aliaților era România cu cele 500000 de baionete proaspete aruncate în luptă într-un sector nou, deschizând un nou front. Din start, pe frontul de vest era limpede că nu se putea iniția vreo ofensivă. Armatele lui Falkenhayn și Mackensen înainte de intrarea României în război, concentrate împotriva rușilor și armatei lui Sarrail De pe frontul de la Salonic, cu câteva zile înainte, generalul Sarrail a trimis un raport generalului Joffre în care menționează că nu va putea menține frontul în cazul unei ofensive germano-bulgare, deci ne dăm seama că acesta nu avea niciun fel de posibilitate sau intenție ofensivă, ba dimpotrivă, se afla în pericol în urma declanșării unui atac bulgar la 2/15 august 1916. Scrisoarea generalului englez Milne de a doua zi le interzicea trupelor britanice de aici să ia parte la vreo acțiune ofensivă atât timp cât România nu declara război Bulgariei (de parcă ar fi avut această posibilitate!). O tentativă demonstrativă s-a produs abia la 28 august/10 septembrie (mai bine de două săptămâni după intrarea în război a României și după atacul bulgar împotriva noastră de a doua zi fără declarație de război!). Această acțiune demonstrativă a avut loc fără participarea britanicilor, doar în Macedonia, cu puține schimbări de linie de front. Priviți dispunerea trupelor germano-bulgare-turce înainte și după intrarea noastră în război, o armată de peste 100000 de oameni, ca să vedeți cum am salvat armata de Salonic. Nu degeaba soldații noștri strigau: “Vai, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem și tu stai!”. Intrarea României în război salvează armata lui Sarrail și a lui Brusilov, atacul concentric al Centralilor se mută împotriva României Am vorbit de munițiile și materialul militar oprite și rătăcite prin Rusia. După calculele făcute de Serviciul de Înzestrare al Armatei pentru perioada de 90 de zile de la intrarea noastră în război, am primit abia echivalentul a 120 de tone pe zi, dintr-un necesar minim de 300 de tone pe zi, deci mai puțin de jumătate. Mai trebuie să ne mirăm că armata noastră lupta slab înzestrată și cu muniții puține? În Dobrogea, împotriva bulgarilor, Brătianu ceruse ca și asigurare 200000 de soldați ruși, rușii auacceptat 50000 prin convenția militară și au trimis 20000 sub forma a două divizii de infanterie și una de cavalerie, dar și acestea foarte slab calitativ, practic sub orice critică (cu excepția Diviziei sârbe, după cum se va vedea mai încolo). Generalul Zaioncikovski, investit la comanda acestor trupe, a refuzat inițial să o primească motivând că acești ostași “nu erau în stare să țină sus drapelul armatei ruse”, totuși a fost nevoit să o accepte, Alexeev spunându-i că “importanța corpului său de armată era numai secundară și că nu va înfrunta în Dobrogea nicio rezistență specială”. Iată ce păre avea șeful Statului Major Rus (STAVKA) despre frontul dobrogean, poate el credea că renumitul general Mackensen, spărgătorul de fronturi, se afla acolo doar să primească parada trupelor bulgare ale generalului Toșev! Ce spune A.S. Kazakov despre asta: “Noi ne-am străduit a face economii în Dobrogea. În loc de 50000 de oameni am adunat cu chiu cu vai 30000 de oameni, cu un stat major adunat, unde unul nu-l cunoștea pe celălalt și i-am trimis în Dobrogea, unde le-am dat misiunea responsabilă de a reprezenta forța rusă în Balcani”. Generalul Alexei Brusilov în memoriile sale notează: “În opinia mea, din păcate, generalul Alexeev nu a dat nicio importanță trupelor noastre din Dobrogea.” El spune că ar fi fost nevoie nu de “un corp de armată cu două divizii de mâna a doua ci de o armată întreagă de trupe bune”. Nu numai acești soldați ruși trimiși în Dobrogea s-au comportat slab pe câmpul de luptă, dar chiar comandantul lor a fost sub orice critică. Despre Frontul de Est, articolul 2 al Convenției militare spunea cam așa: “…armata rusă se angajează să acționeze deosebit de energic pe tot frontul austriac, în scopul de a asigura operațiunile române susmenționate. Această acțiune va fi în special ofensivă și viguroasă în Bucovina, unde trupele ruse vor trebui să-și păstreze pozițiunile ca și efectivele lor actuale”. Iată cum au fost îndeplinite aceste cerințe, la minima rezistență, în sensul că trupele rusești pur și simplu s-au oprit și nu au mai atacat. Dacă căutați pe internet despre ofensiva Brusilov veți vedea că acolo scrie că a durat din 4 iunie până în 20 septembrie 1916. Fals, s-a oprit în iulie, din august până în septembrie e vorba doar de ofensiva română în Transilvania de la sudul frontului rusesc, fără vreo legătură cu ofensiva Brusilov. Chiar și avansul Armatei de Nord române care a ajuns în fața Reghinului a trebuit stopat în primul rând în urma inactivității și a faptului că rușii din Bucovina, flancul drept al acestei armate, nu au avansat, apărând astfel pericolul învăluirii dreptei noastre. Care a fost rezultatul inactivității rușilor pe Frontul de Est? Inamicul a luat din fața frontului rusesc 17 divizii de infanterie (13 germane și 4 austriece) și 10,5 divizii de cavalerie (4 germane, 6 divizii și o brigadă austriece), deci un total de 27 divizii și jumătate! Cu cele retrase de pe Frontul de Vest (inclusiv de la Verdun) se ajunge la mai mult de 40 de divizii scoase de pe alte fronturi și aruncate împotriva României care avea de apărat singură sau aproape singură un front de 1300 de kilometri, mai lung decât Frontul de Vest (800 km) sau Frontul de Est (1200 km)! Dovezile trădării rusești Am dat deja câteva exemple din mărturiile celor implicați în evenimente cu privire la intențiile rusești asupra României. Știu că pare greu de crezut, de aceea voi mai veni cu câteva. Tot în memoriile sale, contele de Saint-Aulaire povestește despre cele întâmplate generalului Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze din România, care s-a oprit pe la Saint Petersburg în drum spre București. Iată raportul generalului: “Președintele Consiliului, Sturmer, căruia m-a prezentat Paleologue (ministrul Franței în Rusia), nu s-a obosit să-mi ascundă defetismul său. Vorbea pe un ton agresiv despre trădare și pace separată. În ceea ce-l privește pe generalul Alexeev, încă mai brutal decât Sturmer, mi-a spulberat ultimele iluzii ce-mi rămăseseră. Puțin politicos, m-a concediat după numai câteva minute. Nici măcar nu m-a invitat să iau loc, nu mi-a cerut vești despre Joffre și frontul francez. Nu mi-a vorbit despre România decât pentru a-mi spune, pe un ton foarte neplăcut: Deoarece românii țin așa de mult să vă aibă alături, vă urez mult noroc, dar încercați să-i faceți pe oamenii aceștia să priceapă că România nu se apără pe Carpați, ci pe Siret. Și cu un couppe papier mi-a arătat pe o hartă, lovind cu nervozitate, linia de separație dintre Muntenia ce trebuia evacuată și Moldova ce trebuia apărată, ca un taluz al Rusiei meridionale.” Saint-Aulaire adaugă: “Mai târziu, în lumina altor relecții asemănătoare și a unor decizii corespunzătoare, am descoperit aici primul indiciu al unui plan secret de împărțire a României, negociat în plin război de statele majore rus și german .” Scriitorul englez Athur Evans, în Manchester Guardian, 17 iunie 1917: “… astăzi se știe că ajutoarele externe pe care conta guvernul român n-au sosit din cauza intrigilor care au avut loc la Petrograd”. Stephen Pichon, fost ministru francez de externe scria în ziarul Petit Journal din 26 iunie 1917: “Nu este momentul să insistăm asupra condițiilor dezastruoase în care s-a produs intervenția României, compromisă chiar din primul moment de greșeli imputabile altora decât guvernului de la București și predată, prin trădarea lui Sturmer, armatelor austro-germane”. La Sorbona, la 28 iulie 1917, cu ocazia înmânării reprezentanților României a steagului lui Ștefan cel Mare recuperat de către trupele franceze de la mânăstirea Zografu din Grecia, generalul Malterre a spus în prezența președintelui Franței, a membrilor guvernului și a reprezentanților tuturor puterilor aliate, următoarele cuvinte: “Astăzi știm ce s-a petrecut. Și ne permitem, chiar în acest lăcaș, fără a nega omagiul pe care îl datorăm republicii ruse și extraordinarei deșteptări a armatei sale, să declarăm că România nu putea prevedea, în august 1916, oribila intrigă ce se țesea la Petrograd. Aliații știau oare mai mult?” Eram vânduți și trădați înainte de a trage primul foc de armă, dar vom vedea cum s-au comportat aliații noștri ruși odată operațiunile militare începute. Cristian Negrea Bibliografie: Pamfil Șeicaru – România în marele război, editura Eminescu, 1994 Ion Pavelescu, Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu – Proba focului, editura Globus, 1991 N. P. Conene – Războiul românilor, editura Moldova, 1996 Iuliana Sava

[Adrian Pop]

-------- Original Message --------

Subject:	Fw: Ce-i adevarat ?
Date:	Wed, 6 Feb 2013 06:09:44 -0800 (PST)
From:	Aurel Vlad <aurel_vlad2000@yahoo.com>
Reply-To:	Aurel Vlad <aurel_vlad2000@yahoo.com>
To:	undisclosed recipients: ;

Pentru cine are Timp ...

Poate este bine sa cunosti si ce gindesc sau fac si altii.


click pe link-uri.
Wikileaks - informatii despre Romania

------------------------------- Datoria reala a Romaniei: 140 miliarde euro! Proiectul Lucid si Guvernul Big Brother Avertisment: Genocid impotriva romanilor Supravegherea Big Brother in Romania Romania in pericol etnic (I) Romania in pericol etnic (II) Romania in pericol etnic (III) Romania in pericol etnic (IV) WikiLeaks Romania: Cenzura Presei Basescu si Al-Quaeda?! Surse anonime: Basescu este extrem de grav bolnav! Romania isi traieste ultimele momente ca Stat National Uniunea Europeana a Regiunilor, planul Noii Ordini Proiectul Lucid pentru UE Fondatorul WikiLeaks arestat! Basescu slujitorul Fortelor Oculte WikiLeaks: Divulgarea unui Secret extrem de important... Grupul mafiot Basescu-Udrea Basescu si Mafia din Romania Basescu a trimis arme ilegal catre Iran Basescu a trimis ilegal arme catre Iran (update) Romania in prag de faliment si razboi civil Regimul Basescu se va prabusi prin revolta populara Traian Basescu a luat bani de la FNI Traian Basescu colaborator al Securitatii Date oficiale: Guvernul Boc a distrus economia Romaniei FMI i-a condamnat pe romani la foame, pe baza unor date FALSE! Trecutul lui Traian Basescu WikiLeaks Romania: Dosarul Flota, dovada ca Basescu e implicat Foametea ameninta Romania! Aceasta situatie nu poate sa mai dureze! Dosarul Basescu: vanzarea flotei aeriene romane Traian Basescu pus sub acuzare pentru trafic de arme Basescu l-a facut "scapat" pe Omar Hayssam Declaratiile lui Omar Hayssam Falimentul Romaniei Romania ar putea intra in incapacitate de plata Raport Transparency International: Romania distrusa Scandalul WikiLeaks si propagandistii Regimului Basescu Dosarul Basescu Stenograme in cazul ALRO: Udrea si Cocos intervin pe langa Basescu Traian Basescu extrem de grav bolnav Mafia lui Basescu Mafia lui Traian Basescu Basescu si PDL: Coruptia de partid si de stat WikiLeaks: Cablu: Basescu si terorismul WikiLeaks: Cablu: Basescu si terorismul (II) Traian Basescu, alcoolic? Memoriu FBI: Mafia PDL condusa de Basescu WikiLeaks: Cablu: Basescu si terorismul (III) Surse: Basescu extrem de bolnav FMI si Planul pentru distrugerea Romaniei Conexiunea criminala: Basescu-Bout-Reyes Raport secret CIA: Traian Basescu spion rus Avertisment! WikiLeaks: despre fenomenul OZN Conexiunea criminala: Basescu-Bout-Reyes (II) Regimul Basescu criminal impotriva poporului român Traian Basescu si traficul de arme Basescu despre colaboratorii sai... Blaga ameninta ca va face publice conturile lui Basescu Puterea si holocaustul impotriva romanilor Cable 09STATE15881: implicarea lui Băsescu in acte de terorism! Musamalizarea dosarelor de spionaj - Dosarul din biroul lui Basescu Basescu si echipa terorista de la World Trade Center Cei care distrug Romania Mafia PDL si contrabanda pe Dunare Regimul Basescu vinovat pentru esecul Schengen Afacerea "Voicu" si "Fetele Presedintelui" Surse: "Basescu are cancer intr-un stadiu avansat" Basescu si gasca de homosexuali de la SPP Ne pregatim de dictatura? Din nou despre afacerile cu arme ale lui Traian Basescu Concluziile Buletinului Medical: Cancer Celular Hepatic Dezvaluiri: Traian Băsescu implicat in trafic de arme si terorism Amiralul G. Marin, schimbat pentru ca nu a fost de acord cu traficul de arme Mafia Basescu - Udrea Dovada ca "Seful" e homosexual? Retrospectiva 2010 Wikileaks.ro: Vanzarea Romaniei continua Romania la final Romania a fost distrusa cu buna stiinta WikiLeaks: Presedintele Poloniei a fost ucis din ordinul Illuminati Dovada ca "Seful" e homosexual? (II) Starea lui Basescu se inrautateste Intelectualii lui Basescu, - abjectia la superlativ! Experimentul "Romania" continua Contrabanda internationala de arme, Noua Ordine si Romania De unde are EBA 900 milioane euro? SOV si Basescu Regimul Basescu pune in aplicare "Planul Illuminati" Regimul Basescu pune in aplicare "Planul Illuminati" (II) A inceput exterminarea.... Inca o dovada: Basescu si traficul de arme Wikileaks.ro: 30.000 accesari in 38 zile de activitate! Traficantul Bout va face dezvaluiri despre Basescu Mafia PDL patronata de Basescu: cazul Banias A inceput cenzura... Nu le pasa de cetatenii acestei tari! BCCO Timisoara, fapte impotriva sigurantei nationale? Traian Igas si crima organizata Romanii sunt otraviti cu hrana ce contine bacterii fecale Starea lui Basescu se inrautateste: urmeaza o noua operatie Cine a distrus Romania... Dovezi ale colaborarii lui Basescu cu Securitatea Minciunile Regimului Basescu si o Scrisoare Deschisa Contrabandistul Traian Igas si ratarea aderarii la Schengen Raport secret CIA: Razboi in Romania Conducerea Romaniei este mana in mana cu crima organizata! De ce face Basescu greseli? Revolutiile din Algeria, Tunisia, Egipt... urmeaza Romania Traian Basescu a comis un viol in 1973 Scrisoare deschisa d-lui Traian Basescu (I) In atentia cititorilor Wikileaks.ro Romania este ruinata! ..... Razboi in interiorul Mafiei PDL Romania in pericol etnic (V) Traian Basescu minte cu privire la banii de la FMI Romanii sunt otraviti conform directivelor "Codex Alimentarius" Basescu la un pas de inculpare pentru.... Denunt penal impotriva presedintelui Romaniei Traian Basescu implicat in afacerea "Spaga de la vama" In atentia cititorilor Afacerea "Spaga de la vama" si degringolada regimului Basescu Serviciul de Telecomunicatii Speciale monitorizeaza Wikileaks.ro Un raport SRI privin "cumpararea" Romaniei de catre Israel Biografiile securistilor din fruntea SIE si STS Securistul Eugeniu Petrescu, omul-cheie al Mafiei Regimului Basescu Din nou despre Mafia PDL Valer Marian demasca Mafia PDL din vamile romanesti Abuzuri incredibile in Justitia Romana Operatiunea "Vamile" pornita pe vremea lui Blaga duce catre Mafia PDL..... Operatiunea "Vamile" pornita pe vremea lui Blaga duce catre Mafia PDL.... (II) Wikileaks.ro la 300.000 afişări de pagină. Sprijiniţi-ne ! Introducere la "Raportul asupra evenimentelor din 13-15 Iunie 1990" Biografii "celebre": azi, Stolojan si Dan Voiculescu Wikileaks.ro: Despre "Dosarul Flota" dovada ca Basescu e implicat (II) Conform DNA, milionul de euro ajungea la Sorin Blejnar Dovada ca "lupta anti-coruptie" este doar o manevra propagandistica FBI pe urmale lui Basescu! Se confirma acuzatiile "Trafic de arme"? In acest timp.... Tot mai multe marturii despre Blejnar De la marea coruptie, la cea... "MICA"? Ce se intampla in Comuna Baisoara, Cluj? Basescu preia controlul asupra Realitatea Tv..... Noul "Cod al Muncii" si sclavia moderna. Distrugerea poporului Roman Surse: Basescu incearca sa-si salveze conturile din SUA Conform deciziei UE, Statul Israel controleaza datele personale ale romanilor! Wikileaks.ro: Procurorul Nastasiu demasca Mafia din Romania Schema Mafiei de la ANAF Sorin Blejnar si afacerile cu "Petrom" Despre "Cazul Necolaiciuc" si Traian Basescu Infectare criminala intentionata cu SIDA in Romania! ONU pune in aplicare programul Illuminati pentru decimarea populatiei Terrei Romania Masonilor: Sorin Blejnar, seful ANAF Dovada ca Traian Basescu a luat mita 500.000 dolari in 1992 Cum a sparlit Basescu 500.000 dolari Remember: Dosarul "Flota" (I) Remember: Dosarul "Flota" (II) Cat de sigura e centrala de la Cernavoda? Adrian Severin, - lobby sau trafic de influenta? Washingtonul preocupat de aventurile lui Basescu cu Udrea si Ridzi Cum se reduce populatia Romaniei? Cu sare iodata! Ambasada USA extrem de preocupata de centrala de la Cernavoda Ambasada USA despre imprumutul FMI: "Guvernul care e pe cale sa cada ...." Silviu Craescu: Basescu era agitat, mirosea a alcool, plangea si fuma in acelasi timp... Cum le-a facut Basescu pe plac americanilor renuntand la datoria Irakului fata de Romania Surse: Americanii ii dicteaza lui Basescu numele inlocuitorului lui Boc Wikileaks.ro initiaza Proiectul "Surse" Surse: Americanii preseaza... Udrea, Oprea si Boagiu indezirabili in noul Guvern De la 1 Aprilie Codex Alimentarius a pus stapanire pe Romania Surse: Traian Basescu la un pas de moarte... Cadou de Paste de la Basescu pentru "fiul sau" Situatia Tezaurului de la Moscova Dezvaluiri: Cum se fura alegerile in Romania! Cat costa mentinerea la Putere a lui Traian Basescu? Traian Basescu instiga la razboi prin declaratii iresponsabile! Romania este condusa in mod voit catre dezastru, iata dovada! Noi "taieri" bugetare pentru achitarea primei transe necesare cumpararii.... Traian Basescu este santajat cu iesirea UDMR de la guvernare Infrangerea lui Blaga la congresul PDL va determina aparitia unei noi majoritati parlamentare Gruparea lui Blaga se pregateste sa plece din PDL Surse: Strategia lui Basescu pentru preluarea Puterii depline in 2012! Fragment de stenograma, cititi cu atentie! Surse: E posibil ca armata sa nu accepte reorganizarea teritorial-administrativa Dezvaluirile lui Silviu Creascu despre activitatea ilegala a CIA in sprijinul regimului..... (I) Dezvaluirile lui Silviu Craescu despre activitatea ilegala a CIA in sprijinul regimului..... (II) Oferta lui Basescu: O noua regiune secuiasca plus 400 milioane euro pentru UDMR Romania finanteaza MOSSAD-ul? Romania finanteaza MOSSAD-ul? (II) Romania finanteaza MOSSAD-ul? (III) Romania finanteaza MOSSAD-ul? (IV)

[Adrian Pop]

Un articol care merita Dumitru Constantin Dulcan - "În spatele tuturor lucrurilor se află Dumnezeu" E medic neurolog şi psihiatru, doctor în ştiin*ţe medicale, bun cunoscător al filosofiei ştiinţei şi pionier în scrierile din domeniul con*ştiinţei. O minte strălucită, cu o curiozitate şti*in*ţifică ieşită din comun, care nu încetează să caute răs*puns la marile întrebări ale existenţei. Nu doar distinc*ţiile medicale internaţionale i-au adus recunoaşterea, ci şi curajul de a răsturna viziunea materia*listă asupra lumii, demonstrând, într-o carte publicată prima oară în 1981, că există o "minte uni*versală", care ordonează şi co*or*donează toate lucrurile din jur. "In*teligenţa materiei", cartea ca*re a bulversat lumea ştiinţifică ro*mâ*nească, a fost bestsellerul ace*lor ani. Au existat chiar voci care au considerat-o demnă de premiul Nobel. Ascensiunea ei a fost curma*tă brusc de regimul co*mu*nist, speriat de ideile prea îndrăz*neţe pe care le susţinea. A fost re*tra*să de la Premiul Academiei Ro*mâne, care i s-a înmânat abia la a doua ediţie, în 1992. După mai bine de trei decenii de la apariţie, cele mai multe din intuiţiile dom*nu*lui profesor Dulcan au fost con*firmate de ştiinţa actuală. Dacă destinul cărţii i-ar fi fost favorabil şi ar fi beneficiat la timp de o traducere, numele lui Dumitru Constantin Dulcan ne-ar fi repre*zentat azi la nivel internaţional, aşezat cu mândrie alături de al celorlalţi trei mari promotori ai Noii Spiritualităţi: Stanislav Grof, Ervin Laszlo şi Peter Russell.Dimineaţă de vară- Domnule doctor, vă propun să pornim pe firul biografiei. Întreaga dvs. viaţă aţi dedicat-o studiului. Ce v-a condus spre ceea ce sunteţi astăzi? Aţi simţit fascinaţia pentru cunoaştere de mic? - De foarte mic. Îmi amintesc o dimineaţă de vară din satul meu argeşean, Mârghia. Eram copil. Dormi*sem pe prispă şi m-am trezit cu faţa spre răsărit. Cerul avea o culoare înnebunitor de frumoasă şi, privindu-l, mi se părea că mi se adresează, că vrea să-mi spună, uite, exist! Existam, dar nu ştiam ce sens are viaţa. Eram prea mic ca să-mi pot răspunde. Dar mi-am pro*pus atunci să aflu. Ştiu că pare de necrezut, dar de la vârsta aceea, mi-am făcut, pas cu pas, un program de instruire pe care nu l-am mai abandonat niciodată.- Aţi studiat medicina. De ce, dintre toate disci*pli*nele, aţi ales tocmai neurologia? - Era parte din planul făcut în copilărie. Am intuit de mic că medicina îmi poate oferi ceea ce eu nu pu*team afla doar din cărţi. Iar neurologia mă ajuta să descifrez complexitatea creierului uman. Creierul e cel care deţine misterul întregii noastre existenţe. Înţele*gând creierul, înţelegem în bună parte funcţionalitatea organismului viu. După absolvirea Medicinei, am ur*mat însă şi cursuri serale de iniţiere muzicală, de isto*ria culturii şi civilizaţiei. Am citit fizică, matematică, is*toria religiilor şi filosofie. Şcoala îmi impunea con*cepţia ei materialistă, religiile îmi spuneau că există un Dumnezeu. N-aveam decât o finalitate în toate că*ută*rile mele: să aflu cine are dreptate şi să răspund în*trebării din copilărie: cine sunt eu? După ce am ter*mi*nat facultatea, căutând să văd dacă e adevărat ce pos*tu*lează ştiinţa, cum că lumea anorganică (pietrele, apa) face la un moment dat saltul spre lumea organică (spre viu), într-o seară a anului 1976, am avut revelaţia răs*punsului. Dacă nu introducem în această ecuaţie o ra*ţiune de dincolo de noi, pietrele niciodată n-or să ajun*gă Adam şi Eva.Există o inteligenţă a materiei Premiul de Excelenţă "Excelsior" oferit de cotidianul Argeşul 2009 - O revelaţie care a dus, patru ani mai târziu, la apariţia "Inteligenţei materiei". Cartea a făcut vâlvă la vre*mea ei prin teoriile pe care le propunea. I-aţi pu**tea rezuma conţinutul pentru cititorii revistei noas**tre? - Dacă ar trebui să rezum într-o frază ce am scris în cartea asta, aş spune aşa: există o inteligenţă a mate*riei. Orice manifestare din univers, începând de la macrocosmos şi pâ*nă la micro*cos*mos, are ca substrat o inteligenţă. De pildă, doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen vor da întotdeauna o moleculă de apă, nu altceva. Până şi particulele, cuan*tele, au un rudiment de inte*ligenţă al lor. Exact asta încerc să arăt în cele peste 300 de pagini ale cărţii, sur*volând toate sursele de informaţie accesibile, de la ştiinţă la religie, de la experimentul de laborator la experienţa personală ca medic ne*urolog. Cu alte cu*vin*te, de*mons*trez că în spatele tuturor lucrurilor se află Dumnezeu. Ca să scriu această carte, am citit ma*teria multor discipline universi*tare. As*tăzi, bazându-mă pe o cunoaştere ştiinţifică, pot afirma cu certitu*dine că lucrurile nu au pornit din*tr-o întâmplare şi viaţa nu e acci*den*tală pe pământ, aşa cum spun manualele de bio*lo*gie. Ba mai mult, afirm că universul se sprijină pe legi morale. Am ajuns la concluzia că şi creierul respectă un cod etic, un cod moral, similar cu al marilor religii. Cum ştim asta? Iată un experiment. La începutul anilor 2000, la Uni*versitatea Wisconsin, s-au făcut cercetări pe călu*gări tibetani. S-a constatat că la emoţiile pozi*tive - empatie, respect, admiraţie etc - se activa o arie din lo*bul frontal stâng, în timp ce trăirea sentimentelor ne*gative activa o arie din lobul frontal drept. În con*se*cinţă, creierul face o distincţie între bine şi rău. Dar creierul e o masă de carne şi nu are cum să facă selec*ţia între bine şi rău doar prin sine. E clar că există o con*ştiinţă care face această triere, iar ea se supune la rândul ei unei legi morale, altfel cum ar face-o? Deci, legea lui Dum*nezeu este legea Bine*lui. Dar poate argumentul acesta nu e su*ficient ca să în*ţelegeţi de ce uni*ver*sul e construit pe tiparul Bine*lui. Vă dau alt exem*plu, la nivel de chimie: gân*durile nega*tive la nivel de chimie a sângelui deter*mi*nă în corp un viraj spre aci*di*tate (care înseamnă îm*bă*trânire, boală, degene*res*cenţă). Faptele pozitive şi senine duc corpul către un ph alcalin, care se traduce prin longevitate şi vita*litate. Până şi ADN-ul nostru face diferenţa în*tre bine şi rău. S-a luat o probă de ADN de la un individ, a fost dusă la distanţă şi monito*rizată prin mij*loace de laborator. Asupra in*di*vidului s-au exercitat diverse influenţe, negative sau pozitive. La cele negative, spirala ADN-ului se contracta, la cele pozitive se decontracta. Până şi în ADN-ul nostru sunt înscrise pre*misele sănătăţii şi bolii.Devenim ceea ce gândim- Boala e prin urmare rezultatul tuturor influen*ţelor negative? - Venim pe pământ pentru a evolua, dar prin erori repetate ne creăm nişte dezechilibre, nişte energii ne*gative, care nasc suferinţa. Suferinţa este rezultatul comportamentului nostru, care a ajuns, de-a lungul secolelor, să fie într-un mare dezacord cu biologia noastră şi cu legile fiinţării noastre. N-am fost creaţi de Dum*nezeu să suferim, biologia noastră o demons*trea*ză: avem nevoie de fericire. În concluzie, devenim ceea ce gândim, sănătoşi sau bolnavi, fericiţi sau nefe*riciţi. Chiar şi la nivelul creierului, înnoirea celulelor noastre nervoase este favorizată de o gândire cons*tructivă, optimistă şi este inhibată de agresivitate, furie şi depresie. Orice emoţie negativă blochează celulele sis*temului imunitar pentru cinci, şase ore. Asta în*seamnă că un gând de invidie, de răutate, un necaz ne lasă organismul fără apărare pentru câteva ore. Ştim din descoperirile fizicii cuantice că orice gând are un substrat de câmp, acest câmp are efect de dispersie, se pro*pagă în spaţiu. Când ne gândim insistent la un lucru, îl creăm în planul de dincolo de noi, iar el se întoarce la noi. Putem, deci, face rău cu un gând, nu nu*mai nouă, ci şi celorlalţi din jur şi întreg universului. Am avut ocazia să verific şi în practică lucrurile astea. Pacienţii optimişti, ferm convinşi că se vor vindeca, îşi aju*tau organismul să lupte cu boala şi chiar se recu*perau. Ceilalţi, pesimiştii care se plângeau în perma*nenţă, se otrăveau cu propriile gânduri, iar starea lor se deteriora. Îmi pare rău că nu am avut resurse financiare să-mi fac un sanatoriu, în care să le vorbesc bolnavilor despre boala lor şi despre comportamentul care duce la vindecare. A învinge boala înseamnă, în primul rând, a o înţelege şi a nu te revolta contra ei.- Autosugestia e foarte la modă în ziua de azi. Cre*deţi şi dvs. că am putea fi mai sănătoşi doar prin puterea gândului? - Sunt şi boli care ne sunt date ca lecţii. Dar în cele mai multe cazuri, bolile noastre au cauze spirituale: in*vidia, răutatea, competiţia acerbă, egoismul şi do*rinţa de răzbunare, la care se adaugă frica şi stresul ge*ne*rat de o societate ultratehnologizată. Stresul înseam*nă moartea celulei. Încă de la anul 1000, Avicenna a făcut un experiment şi a pus un miel într-o cuşcă lângă cuşca unui lup. Mielul a murit, pur şi simplu, de frică. Când ne e frică, nu se mai secretă chimia necesară şi celula moare. Pe termen lung, asta înseamnă scleroze, boli degenerative, Parkinson şi demenţă. Ce să mai vorbim despre faptul că epoca noastră e una din epo*cile cu cele mai multe cazuri de depresii şi suicid. Şti*aţi că depresia este unul din factorii care favorizează apariţia bolii Alzheimer? Depresia este o otravă pentru organism. Ca să răspund însă la întrebare, ar trebui să înţelegem că nu ne putem păstra sănătatea decât gân*dind şi făcând binele, pentru a fi în armonie cu uni*versul. Iisus avea dreptate când îndemna pe fiecare să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi."Când crezi, îţi mobilizezi toate mecanismele de vindecare"- Faptul că aţi demonstrat ştiinţific existenţa lui Dumnezeu v-a întărit şi mai mult credinţa? V-aţi apropiat şi mai mult de Hristos? - Eu nu cred în Iisus doar pentru că aşa am fost educat de părinţi. Sunt un intelectual trecut prin şcoli, care a căutat să-şi explice lumea. Dar dintre toate ma*rile spirite care au trăit pe Terra (Buda, Confucius, Pi*ta*gora etc) Iisus are cea mai perfectă acoperire ştiinţi*fică. Am luat rând pe rând toate noţiunile predicate de el şi toate pot fi explicate în termenii ştiinţelor actuale. Vă dau doar un exemplu. Ce înseamnă iertarea? Din punct de vedere spiritual, înseamnă pace şi armonie. Din punct de vedere ştiinţific, prin iertare, la nivel de ADN, modelul negativ este pur şi simplu şters şi se instalează în corp o bună chimie şi un echilibru ener*getic. E fantastic, e pur şi simplu ca resetarea unui com*puter. Despre puterea credinţei, am vorbit deja. Iisus ar fi putut zice "eu te-am vindecat", dar a ales să spună "credinţa ta te-a vindecat". Când crezi, îţi mo*bilizezi toate mecanismele de vindecare. Dar a şti că Dumnezeu există nu e totul. Doar religia îţi dă trăirea emoţiei transformatoare, acea deschidere a sufletului prin care trăieşti cu adevărat relaţia cu Dumnezeu. Nu doar mersul la biserică e important, ci şi puterea ru*găciunii pe care o poţi face oriunde. - Mai sunt oare canoanele şi dogmele Bisericii în acord cu spiritul vremurilor noastre? - Din păcate, istoria ne dovedeşte că şi ştiinţa a gre*şit, negându-l pe Dumnezeu, şi Biserica a greşit, ar**zân*du-l pe Giordano Bruno pe rug sau condam*nându-l pe Galilei. 200 de ani i-au trebuit Bisericii să accepte că pământul se învârte în jurul soarelui şi nu in*vers. În viitor, ştiinţa şi religia trebuie să-şi dea mâna, să se întâlnească la jumătate de drum, pentru a ajunge la o singură teorie care explică lumea. Orice excludere a unei părţi sau aducere la exagerare a alteia duce la rigiditate sau fanatism. Fundamentaliştii susţin că la Dumnezeu nu se ajunge decât pe o singură cale. Şi totuşi, Dumnezeu însuşi ne spune prin o mie de surse că drumurile spre el sunt nenumărate. Vârful mun*telui e unul singur, indiferent pe ce versant îl urci. Până la urmă, religiile vor ajunge la o concordie uni*versală. Nu este admisibil să spun că, dacă eu sunt ortodox, iar tu catolic, eu sunt agreat de Dumnezeu, şi tu nu.- Criza lumii de azi nu e şi o criză a spiritului? "Omenirea se îndreaptă spre o nouă conştiinţă" - Criza lumii ac*tua*le este în primul rând o criză morală, pen*tru că oamenii nu ştiu cine sunt cu ade*vărat. Omenirea se în*dreaptă spre o nouă con*ştiinţă, spre o nouă uma*nitate. Suntem în*tr-un moment de coti*tură. În următorii 10, 15 ani, vom ajunge în cu totul altă lume, o lu*me a spiritualităţii. Această aliniere a pla*netelor care s-a produs acum nu e doar un de*taliu de ordinul amu*za*men*tului catastrofic. Este o realitate astro*no*mică. N-o să ne creas*că cinci mâini, cu siguranţă! Schimbările vor fi la nivel de con*ştiinţă. In*trăm într-o zonă de energie cu o frec*venţă mult mai înal*tă decât cea în care eram. Asta va produce mutaţii fundamentale în creier şi la nivel de ADN. Deja s-au făcut teste pe un lot de copii născuţi între 1982-1983 şi s-a constatat că nivelul lor de inteligenţă e mult peste nivelul stabilit anterior pentru genii. Se crede şi că ADN-ul nostru ar putea să ajun*gă, în plan ener*getic, la 36 de spirale în loc de 2. Lumea vii*toare va fi a spiritua*lităţii şi a ce*lor supra*dotaţi. A*proa*pe îmi pa*re rău ca nu am vârsta s-o mai tră*iesc."Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a făcut o frunză"- V-aţi dedicat întreaga viaţă eforturilor de a cu*noaşte. A meritat? Se spune că atunci când înţelegi totul, viaţa devine mai tristă. - Din contră, cunoaşterea aduce cea mai mare bucu*rie. Ea aduce adevărul despre tine. E exact cum spune Iisus, "şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi". Să înţelegi lumea îţi aduce o eliberare enormă de erori de gândire şi prejudecăţi. Îţi dă bucu*ria de a descoperi singur resorturi şi corespondenţe. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a făcut o frunză, o piatră sau un câine. Că mi-a dat posibilitatea să fiu om şi să ajung să ştiu ceea ce ştiu. E extraordinar să poţi afla cine eşti, de unde vii şi încotro te duci.- Şi cine suntem noi, oamenii? Poate ştiinţa de azi să răspundă la o întrebare cu care filosofia se chinuie de milenii? - Suntem conştiinţă întrupată şi suntem nemuritori. Timpul nostru în raport cu timpul de dincolo este doar o clipă fără importanţă. Venim de undeva şi plecăm spre altceva, viaţa pe Pământ e doar o scurtă vizită, o lecţie pentru evoluţia noastră. Facem cu toţii parte dintr-un plan divin şi suntem trimişi aici cu o misiune. Venim cu un bagaj de talente şi predispoziţii care ser*vesc misiunii noastre pe pământ. Despre lucrurile acestea putem afla mai multe de la cei care au traversat experienţa morţii cli*nice.- Aţi întâlnit, în practica dvs. medi*cală, cazuri de moar*te clinică? Ce ne spu*ne experienţa lor? - Experienţa mor**ţii clinice ple*dea*ză pentru existenţa unei alte dimensiuni, spiri*tua*lă, în univers, din*colo de cea a lu*mii de pe Pământ, în care trăim adevărata noas**tră viaţă. Cei ca*re au trecut prin moar*tea cli*nică şi au descris lu*mea de din*colo vor*besc despre întâlnirea cu o Fiinţă de Lumi*nă, pe care o asi*mi*lează cu Dum*nezeu.- Dacă suntem ne*muritori, de ce ne e atât de frică de moarte? Constantin Dumitru Dulcan - caricatură de B. Petry - Pentru că nu cunoaştem adevărul despre noi şi cre*dem că totul începe şi se sfârşeşte pe Pământ. Moartea e experienţa conştiinţei care trece din planul fizic în planul spiritual. M-am întrebat mult timp de ce murim. De ce ne uzăm fizic, dacă energia fundamen*tală, cuantică, este infinită şi nu se consumă? Am în*ţe*les târziu că aici sun*tem doar la o şcoală, iar corpul e uniforma ne*cesară aici. Numai întrupaţi în carne şi oase avem senzaţiile tu*tu*ror lucrurilor. Im*pli*carea simţurilor e necesară lecţiei pe care o avem de învăţat. Moar*tea e trecerea în altă dimensiune, care e cea mai fericită.- După mai bine de pa*tru decenii de prac*tică medicală în neu*rologie şi psihiatrie, creierul uman vă mai ascunde vreo taină? - Creierul păstrează încă multe enigme. El este receptorul conşti*inţei sau, altfel spus, al lui Dumnezeu într-un sens mai larg. Facem o encefalogramă şi nu distingem decât o linie sinuoasă a activităţii electrice a creierului, dar nici o singură volu*tă nu ne spune că ea în*seamnă un cuvânt anu*me sau un gând. Cum trans*cende infor*ma*ţia din planul fizio*logic în pla*nul con*ştiinţei ră*mâ*ne de neînţeles. De aceea am fost printre primii care au îndrăznit să afir*me că nu conştiinţa e produsul cre*ierului, ci cre*ie*rul este produsul con*şti*inţei. Creierul nostru e doar un re*cep*tor. Aşa se explică cum ne re*amin*tim tot îna*in*te de moar*te, în filmul vieţii, deşi la bătrâneţe ui*tăm o mul**ţime de lu*cruri. Ne*u*ronii îm*bă*trânesc şi mor, sunt ca un radio de**fect care nu mai re*cep**ţionează un*de*le. Me**moria însă nu se pier**de, e undeva în câm**pul in*formaţional de deasu*pra. Vă daţi sea**ma ce mister e în noi?"Dacă m-am născut în România, înseamnă că trebuie să fiu aici"- Să trecem şi la cele lumeşti. Aţi avut multe ecouri în Occident, după apariţia cărţii "Inteligenţa materiei". Cu toate astea, nu aţi emigrat. V-am găsit la Sinaia, într-un mic birou cu vedere spre munte. În locul deschiderii, aţi ales izolarea. - Când am scris Inteligenţa materiei, am plecat pe drumul ăsta de unul singur, într-o ţară cu un regim opresiv, unde numai de libera circulaţie a ideilor nu putea fi vorba. Ulterior am aflat că în Statele Unite se organizau întâlniri de specialişti care puneau aceleaşi probleme. Am avut o singură dorinţă atunci, în 1981, să nu fiu depăşit în cunoaştere, măcar până în anul 2000. Şi nu numai că n-am fost, dar mai sunt încă lu*cruri de scris şi demonstrat. De rămas, aş fi putut ră*mâ*ne la Paris, în 1986. N-am făcut-o pentru că sunt legat afec*tiv de pământul şi de neamul meu. Şi din con*şti*in*ţa faptului că, dacă m-am născut în România, în*seam*nă că trebuie să fiu aici. Profesor sunt, o maşină am, o casă am. Ce-mi mai trebuie? Aşa cum înţeleg eu lucru*rile în universul ăsta, singura mea referinţă e acolo sus. Mai departe nu ţine de mine.- Aţi practicat medicina, aţi scris, aţi studiat, aţi par*ticipat la congrese şi conferinţe. Unde a mai în*căput între toate astea şi viaţa de familie? - Toate vacanţele mele mi-am chinuit soţia şi fiul. Eu stăteam să lucrez, în timp ce ea stătea cu copilul singură. Mi-a spus cu tristeţe, imediat după căsătorie: "Credeam şi eu că eşti un om normal." (râde) La Casa Oamenilor de Ştiinţă, alături de colegi academicieni M-a iertat între timp şi m-a şi ajutat foarte mult în ceea ce am făcut. Şi acum lucrez în acelaşi ritm. Mă aşez la 8 dimineaţa pe scaun şi mă mai ridic după ce s-a lăsat noaptea. În Bucureşti n-aş putea face asta, fiindcă sunt prea multe lucruri care îmi distrag atenţia. Înainte să mă apuc să scriu "Inteligenţa...", am stat mult şi m-am gândit dacă să mă angajez sau nu la un travaliu imens, riscând să-mi pierd cei mai frumoşi ani, între 30 şi 40, pentru un succes incert. Şi totuşi mi-am zis că merită. Nimic nu reuşeşte cu adevărat dacă nu faci sacrificii. Bucuriile pe care le trăiesc acum îmi demonstrează că am pariat corect.Cei care doresc să comande cărţile d-lui Dumitru Constantin Dulcan o pot face pe www.edituraeikon.ro, la tel. 0364/11.72.46, 0728.084.803 sau pe e-mail eikondifuzare@yahoo.com

[Adrian Pop]

Atentie marita la a 5-a lege fundamentala !

Carlo M. Cipolla (1922 – 2000) a fost un economist și istoric italian interesat mai ales de cauzele care au dus în istorie la anumite evoluții și deznodăminte. A fost meticulos în cercetare și neîndatorat față de modele zilei în formularea concluziilor. În anul 1976 a publicat un eseu neconvențional despre un fenomen vechi de când omul: “Legile de bază ale prostiei omenești”. Modele acelor zile s-au osificat în mainstream între timp, iar evoluția civilizației occidentale s-a înscris pe o traiectorie de declin, un motiv în plus de a lua aminte la puterea de pătrundere a unui contrarian lucid.

Prima lege fundamentală

Prima lege fundamentală a prostiei omenești afirmă fără echivoc faptul că:
Întotdeauna și în mod inevitabil toată lumea subestimează numărul de persoane stupide aflate în circulație.
La prima vedere declarația sună banal, vag și oribil de meschină. O analiză mai atentă va dezvălui însă veridicitatea ei realistă. Nu contează cât de mari sunt estimarile referitoare la prostia umană, suntem în mod repetat uimiți de faptul că:

1. Oameni pe care i-am crezut raționali și inteligenți se dovedesc a fi proști ca noaptea.
2. Zi de zi, cu monotonie neîncetată, suntem hărțuiți în activitățile noastre de indivizi stupizi care apar brusc și neașteptat, în locurile cele mai incomode și la momentele cele mai improbabile.

Prima lege fundamentală mă împiedică să atribui o valoare numerică specifică porțiunii de oameni proști din totalul populației: orice estimare numerică s-ar dovedi o subestimare. Astfel, în paginile următoare, voi desemna porțiunea de oameni proști dintr-o populație cu simbolul Δ.
A doua lege fundamentală

Tendințele culturale acum la modă în Vest favorizează o abordare egalitaristă a vieții. Oamenii au căpătat înclinarea de a considera ființele umane ca fiind rezultatul unei mașini perfect proiectate de producție în masă. Mai ales geneticienii și sociologii se străduie din răsputeri să dovedească, cu ajutorul unui aparat impresionant de date științifice și formulări, faptul că toți oamenii sunt în mod firesc egali, iar dacă unii sunt mai egali decât alții atunci acest lucru s-ar datora educației, ori mediului social și nu naturii.
Iau excepție de la acest punct de vedere general. Este convingerea mea fermă, susținută de ani de observație și experimentare, că oamenii nu sunt egali, că unii sunt proști iar alții nu și că diferența este determinată de natură și nu de forțele culturale, sau alți factori. Cineva este prost în același fel în care altcineva are părul roșu și cineva aparține grupului de proști așa cum altcineva aparține unei grupe sanguine. Un om prost se naște astfel datorită Providenței.
Cu toate că sunt convins de existenţa fracţiunii Δ de proşti din totalitatea oamenilor şi de faptul că aceştia sunt aşa datorită unor caracteristici genetice, nu sunt totuşi un reacţionar ce încearcă să reintroducă pe furiş discriminarea de clasă sau rasială. Sunt convins că prostia este un privilegiu nediscriminatoriu al tuturor grupurilor umane şi că ea este uniform distribuită, conform unei proporţii constante. Acest lucru este exprimat în mod ştiinţific de a doua lege fundamentală, care afirmă că:
Probabilitatea ca o anumită persoană să fie proastă este independentă de orice altă caracteristică a persoanei respective.
În acest sens Natura pare a se fi întrecut pe sine. Este binecunoscut faptul că Natura reuşeşte, în mod misterios, să mențină constantă frecvența relativă a unor fenomene naturale. De exemplu, indiferent dacă oamenii proliferează la Polul Nord sau la Ecuator, indiferent dacă cuplurile celor care se potrivesc sunt bine formate sau nu și indiferent dacă vorbim de roșii, negri, albi sau galbeni, raportul nou născuților de sex feminin față de cei de sex masculin este constant, cu o foarte ușoară prevalență a sexului masculin. Nu știm cum obține Natura acest rezultat remarcabil, dar știm că, pentru a realiza așa ceva, Natura trebuie să opereze cu numere mari. Faptul cel mai remarcabil cu privire la frecvența prostiei este că Natura reușește să facă această frecvență egală cu probabilitatea lui Δ, în mod independent de mărimea grupului.
Astfel se constată același procent de oameni proști, indiferent dacă se au în vedere grupuri foarte mari, sau grupuri foarte mici. Niciun alt set de fenomene observabile nu oferă o asemenea dovadă izbitoare a puterilor naturii.
Dovezi că educația nu are nimic de-a face cu probabilitatea lui Δ au fost furnizate de experimentele efectuate într-un număr mare de universități, pe cinci grupuri majore, anume lucrătorii cu gulere albastre (muncitorii), angajații cu guler alb (personal tehnic), studenții, administratorii și profesorii.
Ori de câte ori am analizat muncitorii am constatat că fracțiunea Δ dintre ei erau proști. Întrucât valoarea lui Δ era mai mare decat mă așteptam (vezi prima lege), m-am gândit la început (fiind tributar modei de interpretare) că segregarea, sărăcia, sau lipsa de educație erau de vină. Dar deplasându-mă în sus pe scara socială am constatat că același raport era răspândit în rândul angajaților cu guler alb și în rândul studenților. Și mai impresionant a fost faptul rezultatul în rândul profesorilor. Indiferent dacă luam în considerare o universitate mare sau un colegiu mic, o instituție faimoasă sau una obscură, am descoperit că aceeași fracțiune de profesori sunt proști. Am fost atât de uluit de aceste rezultate încât mi-am propus în mod deosebit să extind cercetarea mea la un grup special, anume elita laureaților de premiu Nobel. Rezultatul a confirmat puterea supremă a Naturii: fracțiunea Δ de laureați Nobel sunt proști.
Această idee a fost greu de acceptat și digerat, dar prea multe rezultate experimentale au dovedit veridicitatea ei fundamentală. Legea a doua de bază este o lege de fier și nu admite excepții. Mișcarea de Eliberare a Femeilor o va sprijini, deoarece arată că indivizii proști sunt, proporțional, la fel de numeroși atât printre bărbați cât și printre femei. Subdezvoltații din lumea a treia vor găsi probabil consolare în faptul că legea a doua dovedește că dezvoltații nu sunt chiar așa de dezvoltați. Dar indiferent dacă legea a doua este sau nu pe placul unora sau altora, implicațiile sunt înspăimântătoare: legea presupune că, indiferent dacă vă petreceți timpul în cercuri distinse sau vă refugiați printre vânătorii de capete din Polinezia, indiferent dacă vă izolați într-o mânăstire sau decideți să vă petreceți restul vieții în compania femeilor frumoase și lascive, trebuie întotdeauna să vă confruntați cu același procent de proști (în conformitate cu legea întâi), care va depăși întotdeauna așteptările dumneavoastră.
A treia lege fundamentală (de aur)

Diagrama nr. 1

A treia lege presupune, cu toate că nu afirmă acest lucru în mod explicit, faptul că ființele umane se încadrează în patru categorii de bază, ce corespund ariilor I, H, S, B din diagrama alăturată. Dacă Ionescu întreprinde o acțiune de pe urma căreia suferă o pierdere, dar care generează un câștig pentru Popescu, atunci tipologia lui Ionescu se înscrie în câmpul H (helpless, în original): Ionescu a acționat nechibzuit. Dacă Ionescu întreprinde o acțiune de pe urma căreia atât el cât și Popescu ies în câștig, tipologia lui se înscrie în câmpul I: Ionescu a acționat inteligent. Dacă Ionescu întreprinde o acțiune de pe urma căreia obține un câștig, iar Popescu iese în pierdere, atunci tipologia lui Ionescu se înscrie în câmpul B: Ionescu a acționat ca un bandit. Stupiditatea aparține de zona S. Așa cum clarifică în mod explicit legea a treia:
O persoană stupidă este o persoană ce cauzează pierderi unei alte persoane sau unui grup, în timp ce aceasta nu obține niciun câștig, iar uneori suferă chiar pierderi.
Oamenii raționali, când iau cunoștință pentru prima oară de legea a treia, reacționează instinctiv cu un sentiment de scepticism și neîncredere. Realitatea este că oamenii rezonabili au dificultăți în a concepe și înțelege comportamentul nerezonabil. Dar să abandonăm planul elevat al teoriei și să ne uităm pragmatic la viața noastră de zi cu zi. Cu toții ne aducem aminte de ocazii când cineva a întreprins o acțiune ce a rezultat în câștig pentru el și pierderi pentru noi: am avut de a face cu un bandit. Putem să ne aducem aminte de cazuri în care cineva a acționat astfel încât atât el cât și noi am avut ceva de câștigat: acea persoană a fost inteligentă. Astfel de cazuri sunt reale. Dar, gândindu-ne mai bine, trebuie să recunoaștem că nu acestea sunt evenimentele care punctează cel mai frecvent viața de zi cu zi. Viața noastră de zi cu zi este expusă majoritar cazurilor în care pierdem (separat sau împreună) bani, timp, energie, chef, buna dispoziție și sănătatea datorită acțiunii improbabile a unor creaturi absurde, care nu au nimic de câștigat (și în final nici nu câștigă nimic) cauzându-ne dificultăți, pagube, sau jenă. Nimeni nu știe, înțelege, sau poate explica de ce face acea creatură absurdă ceea ce face. De fapt nu există explicație, sau mai bine zis există o singură explicație: persoana în cauză e proastă.
Distribuția frecvenței

Cei mai mulți oameni nu acționează consecvent. În anumite circumstanțe o anumită persoană va acționa nechibzuit. Singura excepție importantă o reprezintă oamenii proști, care de obicei au o înclinație puternică spre coerență perfectă în toate domeniile de activitate umană.
Din toate acestea nu rezultă că putem construi un grafic care să îi reprezinte numai pe proști. Pentru fiecare persoană putem calcula poziția medie ponderată în planul din diagrama nr. 1, în mod independent de gradul său de incoerență. O persoană nechibzuită se poate comporta ocazional în mod inteligent, iar uneori poate efectua acțiuni tipice pentru bandit. Dar din moment ce persoana în cauză este în mod fundamental nechibzuită, majoritatea acțiunilor sale au această caracteristică. Astfel poziția generală a mediei ponderate a tuturor acțiunilor întreprinse de o astfel de persoană se va afla în cadranul H al graficului de bază.
Diagrama nr. 2

Faptul că este posibil să reprezentăm pe grafic persoane în loc de acțiunile lor permite o mică digresiune despre frecvența tipurilor de bandit și stupid.
Banditul perfect este cel care, prin acțiunile sale, cauzează pierderi altor persoane egale cu câștigurile sale. Cel mai grosolan gen de banditism este furtul. O persoană care vă privează de 100 de lei, fără a provoca alte pierderi sau vătămări, este banditul perfect: ai pierdut 100 de lei și nimic mai mult. În graficul de bază bandiții perfecți apar pe linia de 45 de grade în diagonală, care împarte zona B în două subzone perfect simetrice (linia OM din diagrama nr. 2).
Însă bandiții perfecți sunt relativ puțini. Linia OM împarte zona B în două subdomenii, B1 și B2, și de departe cea mai mare majoritate a bandiților se încadrează undeva într-unul din aceste subdomenii.
Bandiții care se încadrează în zona B1 sunt acele persoane ale căror acțiuni generează profituri personale mai mari decât pierderile cauzate altor persoane. Toți bandiții din zona B1 sunt bandiți cu nuanțe de inteligență si pe măsură ce se apropie de partea dreaptă a axei X au în comun mai multe caracteristici cu persoanele inteligente.
Din păcate persoanele care au dreptul la o poziție în zona B1 nu sunt prea numeroase. Cei mai mulți bandiți se încadrează de fapt în zona B2. Indivizii care se încadrează în acest domeniu sunt cei ale căror acțiuni produc câștiguri inferioare pierderilor cauzate altor persoane. Dacă cineva vă ucide în scopul de a vă jefui de 50 lei, sau pentru a petrece cu soția un sfârșit de săptămână la cazinoul din Ploiești, puteți fi siguri că acesta nu e un bandit perfect. Chiar folosind reperele sale pentru a-i măsura câștigul (dar utilizând în continuare reperele dumneavoastră pentru a vă măsura pierderile), el intră în zona B2, foarte aproape de granița cu prostia curată. Generalii ce cauzează distrugeri vaste și nenumărate victime pentru a obține o promovare sau o medalie se încadrează în aceeași zonă.
Distribuția frecvenței proștilor este total diferită de cea a bandiților. În timp ce bandiții sunt în cea mai mare parte împrăștiați pe o suprafață, proștii sunt puternic concentrați de-a lungul unei linii, anume pe axa Y mai jos de punctul O. Motivul pentru aceasta e faptul că marea majoritate a proștilor sunt neabătuți în prostia lor – cu alte cuvinte insistă cu perseverență în a vătăma și provoca pierderi altor persoane, fără ca din acestea să decurgă vreun câștig.
Există însă oameni care prin acțiunile lor improbabile nu numai că provoacă pagube altora, dar în plus reușesc să își facă și lor rău. Aceștia sunt un fel de superproști, care în sistemul nostru de contabilitate apar undeva în zona S, la stânga axei Y.
Puterea prostiei

Nu este greu de înțeles felul în care puterea socială, politică și instituțională sporesc potențialul dăunător al unui individ prost. Dar trebuie să explicăm și să înțelegem bine ce anume îl face pe prost periculos pentru restul oamenilor – cu alte cuvinte în ce constă puterea prostiei.
În esență, proștii sunt periculoși și dăunători deoarece oamenilor rezonabili le este greu să își imagineze și să înțeleagă comportamentul nerezonabil. O persoană inteligentă poate înțelege logica unui bandit. Acțiunile banditului urmează un model de raționalitate: o raționalitate nocivă, dar încă raționalitate. Banditul vrea un plus în contul său. Deoarece el nu este destul de inteligent pentru a concepe modalități de a obține profitul astfel încât să cauzeze un profit și pentru dumneavoastră, el va produce profitul său provocând un minus în contul dumneavoastră. Acesta e un lucru rău, dar este rațional, iar dacă și dumneavoastră sunteți rațional puteți să-l prevedeți. Știți la ce să vă așteptați din partea unui bandit, manevre murdare și aspirații mârșave, și de multe ori puteți să vă fortificați apărarea.
Acest lucru e absolut imposibil cu un prost, după cum a fost explicat de legea a treia. O creatură stupidă vă va hărțui fără niciun motiv, pentru niciun avantaj, fără plan sau schemă și în momentele și locurile cele mai improbabile. Nu aveți nicio modalitate rațională de a ști dacă, când, cum și de ce veți fi atacat de creatura stupidă. Când sunteți confruntat cu un prost sunteți în întregime la mila lui.
Deoarece acțiunile prostului nu sunt conforme cu normele de raționalitate, rezultă că:

1. Sunteți, în general, luat prin surprindere de atac.
2. Chiar și atunci când deveniți conștient de atac nu puteți organiza o apărare rațională, deoarece atacul în sine este lipsit de orice structură rațională.

Faptul că activitatea și mișcările prostului sunt absolut haotice și iraționale nu numai că fac apărarea problematică, dar, de asemenea, fac orice contra-atac extrem de dificil, la fel ca încercarea de a ochi un obiect capabil de cele mai improbabile mișcări imaginabile. Acest lucru l-au avut în vedere Dickens și Schiller atunci când primul a afirmat “cu digestie bună și prostie omul poate face față la multe”, iar al doilea a scris că “împotriva prostiei chiar și zeii luptă în zadar.”
A patra lege fundamentală

Faptul că oamenii nechibzuiți, anume cei care aparțin zonei H în sistemul nostru de contabilitate, nu recunosc de obicei cât de periculoși sunt proștii nu e deloc surprinzător. Eroarea lor este doar o altă expresie a neputinței lor. Însă faptul cu adevărat uimitor este că nici oamenii inteligenți și bandiții nu reușesc adeseori să discearnă puterea distructivă inerentă prostiei. Este foarte dificil de explicat de ce se întâmplă acest lucru și nu se poate remarca decât că, atunci când se confruntă cu persoane stupide, oamenii inteligenți și bandiții fac adeseori greșeala de a se complace în sentimente de complezență și dispreț, în loc să secrete imediat o cantitate suficientă de adrenalină și să înceapă ridicarea unei apărări.
Unii ar fi tentați să creadă ca prostul își va face rău doar sieși, dar această impresie confundă prostia cu neputința. Uneori există tentația de asociere cu prostul, în scopul de a-l utiliza pentru uneltiri proprii. O astfel de manevră nu poate avea decât efecte dezastruoase, deoarece (a) se bazează o înțelegere complet greșită a naturii prostiei, și (b) deoarece îi oferă prostului un domeniu lărgit de exercitare a talentului său. Poate sperați că manevrele dumneavoastră îl vor întrece pe prost și, până la un punct, poate veți reuși acest lucru. Dar, din cauza comportamentului său haotic, nimeni nu poate prevedea toate acțiunile și reacțiunile prostului, iar la un moment dat veți fi pulverizat de mișcările imprevizibile ale partenerului prost.
Acest lucru este clar rezumat de legea fundamentală a patra, care prevede că:
Oamenii care nu sunt proști subestimează mereu puterea dăunătoare a persoanelor stupide. În special cei care nu sunt proști uită constant faptul că întotdeauna, oriunde și în orice condiții asocierea cu proștii se dovedește a fi o greșeală costisitoare.
De-a lungul secolelor și mileniilor, în public ca și în viața privată, nenumărați indivizi nu au ținut cont de legea a patra, iar acest eșec a cauzat pierderi incalculabile omenirii.
A cincea lege fundamentală

În loc de a considera bunăstarea individului să considerăm acum bunăstarea societății, exprimată în acest context ca suma algebrică a condițiilor individuale. O înțelegere deplină a legii fundamentale a cincea este esențială pentru analiză. La aceasta poate fi adăugat în paranteză că, dintre cele cinci legi de bază, a cincea este cu siguranță cea mai cunoscută, iar corolarul ei este citat foarte frecvent. A cincea lege de bază afirmă că:
Prostul este cel mai periculos tip de persoană.
Corolarul legii este:
Prostul e mai periculos decât un bandit.
Rezultatul acțiunii unui bandit perfect (persoana care se înscrie pe linia OM din diagrama nr. 2) este pur și simplu un transfer de bogăție și/sau de bunăstare. După acțiunea unui bandit perfect acesta are un plus în contul său, care este exact echivalent cu un minus cauzat altei persoane. Societatea în ansamblul ei nu este nici avantajată și nici dezavantajată. Dacă toți membrii unei societăți ar fi bandiți perfecți, atunci societatea ar rămâne stagnantă, dar nu ar fi niciun dezastru major. Întreaga afacere ar echivala cu transferuri masive de bogăție și bunăstare în favoarea celor activi în acest fel. Dacă toți membrii societății ar întreprinde astfel de acțiuni constant și pe rând, nu numai societatea în ansamblu, dar și persoanele fizice s-ar afla într-o stare de echilibru perfect, fără schimbare.
Dar povestea e cu totul diferită atunci când proștii intră în acțiune. Ei provoacă pierderi pentru alte persoane, dar fără câștig în contul lor. Astfel întreaga societate este sărăcită.
Sistemul de contabilitate care își găsește expresia în diagramele de bază arată că, în timp ce toate acțiunile indivizilor care se încadrează în partea dreaptă a liniei POM (vezi diagrama nr. 3) adaugă la bunăstarea unei societăți, deși în grade diferite, acțiunile tuturor indivizilor care se încadrează la stânga aceleiași linii cauzează o deteriorare generală.
Diagrama nr. 3

Cu alte cuvinte nechibzuitul cu accente de inteligență (aria H1), banditul cu accente de inteligență (zona B1) și mai presus de toate inteligentul (zona I), toți contribuie, deși în grade diferite, la acumularea de bunăstare în societate. Pe de altă parte, bandiții cu nuanțe de prostie (zona B2) și nechibzuiții cu accente de prostie (zona H2) reușesc să adauge pierderi la cele provocate de proștii sadea, sporind astfel puterea distructivă și nefastă a grupului din urmă.
Toate acestea îndeamnă la reflecție în ceea ce privește performanța societăților. Potrivit legii fundamentale a doua, fracțiunea de proști este o constantă Δ, ce nu este afectată de timp, spațiu, rasă, clasă sau orice alte variabile socio-culturale sau istorice. Ar fi o greșeală profundă să credem că numărul proștilor într-o societate în declin este mai mare decât într-o societate în curs de dezvoltare. Ambele societăți sunt afectate de același procentaj de oameni proști. Diferența dintre cele două societăți constă în faptul că, în societatea cu o performanță slabă:

1. Membrilor stupizi li se permite de către ceilalți membri să devină mai activi și să întreprindă mai multe acțiuni.
2. Are loc o modificare în componența secțiunii care nu este stupidă, cu un declin relativ al populațiilor din zonele I, H1 și B1 și o creștere proporțională a populațiilor H2 și B2.

Această prezumție teoretică este abundent confirmată de o analiză exhaustivă a cazurilor istorice. De fapt analiza istorică ne permite să reformulăm concluziile teoretice intr-un mod mult mai concret, cu detalii mai realiste.
Indiferent dacă se iau în considerare timpurile clasice, medievale, sau moderne, este impresionant faptul că orice țară aflată pe o traiectorie ascendentă are în mod inevitabil o fracțiune Δ de oameni proști, dar restul cetățenilor reușesc să înfrâneze porțiunea Δ și în același timp să producă suficiente beneficii pentru ei înșiși și alți membri ai comunității și astfel ei fac progresul o certitudine.
Într-o țară aflată pe o traiectorie descendentă fracțiunea de proști este de asemenea egală cu Δ, dar cu toate acestea în restul populației se observă în rândul celor aflați la putere o proliferare alarmantă a bandiților cu nuanțe de prostie (subzona B2 a cadranului B din diagrama nr. 3), iar printre cei care nu se află la putere se observă o creștere la fel de alarmantă a numărului de persoane nechibzuite (cadranul H). O astfel de modificare în compoziția populației care nu este stupidă întărește inevitabil puterea distructivă a fracțiunii Δ și face declinul o certitudine. Iar țara se duce dracului.
În original:
The Basic Laws of Human Stupidity