Dumitru Stăniloae - Naţionalismul în sine luat, nici nu mântuie, nici nu pierde.

[Adrian Pop]

“Există deci şi un naţionalism prin care, practicîndu-l cu credinţă, nu ne pierdem mântuirea, chiar dacă nu el propriu-zis ne mantuieşte, ci credinţa, spiritul creştin cu care îl infuzăm. Naţionalismul în sine luat, nici nu mântuie, nici nu pierde. Dar în practică orice naţionalism sau mântuie, sau pierde, după cum este străbatut de credinţa creştină” (Dumitru Stăniloae).

[Adrian Pop]

Scurtă introducere în doctrina Naţional-Creştină
Publicat în 16 august 2012 Remus Tănasă

Doctrina naţional-creştină presupune o viziunea asupra societăţii axată pe trei piloni fundamentali: Dumnezeu, Neam şi Ţară. Naţionalism sincer și creştinism pur. Concepţia naţional-creştină afirmă simbioza dintre ortodoxie şi naţiune, fiind un curent care consideră ortodoxia elementul central al românismului, adepţii acestui curent militând pentru o societate şi un stat fundamentate pe valori creştine. Să fie clar pentru toţi că valori creştine nu este totuna cu stat teocratic!

Naţionalismul, mai ales în forma sa etnicistă, este singura ideologie care are anumite similitudini cu doctrina creştinismului răsăritean: o concepţie organică asupra societăţii, preeminenţa comunităţii asupra indivizilor, rol important acordat tradiţiei. “Nu poţi să crezi în Dumnezeu decît dinlăuntrul etniei şi a patrie tale. Trebuie să stai cu picioarele pe ceva particular. Nu cred că există o contradicţie între sentimentul naţional şi credinţa în Dumnezeu. [...] Ortodoxia este mai puţin docilă la această campanie de sterilizare religioasă a cetăţenilor Europei. Ortodoxia este încă vie. [...] Ortodoxia este privită ca o fortăreaţă care nu se lasă cucerită.” – spunea Sorin Lavric, în emisiunea “Actualitata credinţei”, din 27 ianuarie a.c., de la Radio România Actualităţi. Problema intervine însă atunci cînd iubirea de patrie e mai puternică decît iubirea de Dumnezeu.

Unele cercetări au evidenţiat legătura strânsă dintre confesiune şi naţionalitate pe tot parcursul Evului Mediu românesc şi rolul important jucat de biserică în păstrarea identităţii naţionale. Conform acestor studii, în mentalul colectiv al acelor vremuri, român era sinonim cu ortodox, religia răsăriteană fiind o caracteristică a naţionalităţii, alături de limbă, origine, tradiţii etc.

Începând cu a doua jumătate a secolului al xix-lea ia naştere în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, o concepţie care afirma simbioza dintre ortodoxie şi naţiune şi care considera religia răsăriteană unul dintre elementele definitorii ale neamului românesc. Pornind de la premisa simbiozei dintre religie şi naţiune, naţional-creştinismul consideră că un stat care ignoră religia şi o societate fără valori creştine sunt condamnate la disoluţie. Această concepţie va renaşte în prima jumătate a secolului xx în cercurile intelectuale, sub forma ortodoxismului cultural, iar în final va cunoaşte şi forma sa politică prin intermediul mişcării legionare.

“Naţiunea toată se va grupa împrejurul Bisericii, spre a forma un întreg perfect, ca omul compus din trup şi suflet. Trupul fără suflet putrezeşte, sufletul fără trup iese din lumea aceasta şi trece în alte sfere. În lumea aceasta omul nu poate exista decât prin combinarea într-una a sufletului cu corpul. De aceea naţiunile fără religie nu pot prospera. Spre a prospera în cele materiale trebuie a progresa în cele morale, unde rangul întâi îl are religia şi Biserica, care trebuie cultivate odată cu ştiinţa şi cu cultura naţională” (episcopului Melchisedec al Romanului). Sunt sintetizate aici principalele elemente care alcătuiesc concepţia naţional-creştină: ideea simbiozei organice, analogă celei dintre suflet şi corp, dintre creştinism, pe de o parte, şi naţiune, stat, societate, pe de altă parte; legătura dintre progresul material şi religie şi afirmaţia conform căreia societăţile fără religie sunt condamnate la stagnare materială.

“Există deci şi un naţionalism prin care, practicîndu-l cu credinţă, nu ne pierdem mântuirea, chiar dacă nu el propriu-zis ne mantuieşte, ci credinţa, spiritul creştin cu care îl infuzăm. Naţionalismul în sine luat, nici nu mântuie, nici nu pierde. Dar în practică orice naţionalism sau mântuie, sau pierde, după cum este străbatut de credinţa creştină” (Dumitru Stăniloae).