Ion Antonescu: "Avem dovezi!"

[Adrian Pop]

Marian Antonescu a distribuit o fotografie postată de România Românilor.


7 ore

Maresalul ION ANTONESCU este acuzat si de genocid, dar mai ales ca i-a dus pe tigani la Bug. Mai departe nu a pututsa-i duca. Daca putea ii ducea de unde au venit adica in Punjab-India. Maresalul cunostea multe despre tigani despre care spunea : ,,La tigani obiceiul de a fura este atat de inradacinat incat le-a patruns in sange si prin nimic nu poate fi starpit. Aceasta deoarece potrivit credintei lor,toate bunurile de pe pamant le-au fost harazite de Dumnezeu lor ,dar au fost preluate de catre altii. Asa ca furand, ei nu fac decat un act de dreptate insusindu-si ceea ce le apartine prin vointa divina si le-a fost destinat. De ce au fost adunati si dusi in zona Bugului?Pentru ca multi dintre barbatii din zonele rurale erau plecati pe front, iar casele si avutul lor erau atacate de bande organizate de tigani nomazi carora jandarmii din aceste zone nu le mai puteau face fata. Plus ca in multe din zonele cucerite de la fosta URSS erau multe cazarme militare ramase libere de la armata sovietica unde puteau fi cazati. Apoi era mare nevoie de forta de munca pentru a culege roadele de la imensele culturi de cereale lasate de isbeliste. Dar planul maresalului Ion Antonescu nu a dat rezultate deorece tiganilor nu le placea munca mai ales cea a campului. Asa ca mare parte dintre ei s-au reantors vii sau morti in tara. Spun morti deorece foloseau printre alte mijloace si vagoane cisterne prin care fusese transportata benzina si motorina necesara camioanelor si tancurilor pe front. Au fost multe cazuri cand au fost gasit asfisiati in aceste vagoane cisterna. O previziune a maresalului este urmatoarea: ,,Daca aceste minoritati se desvolta, ce loc vor ocupa in societatea romaneasca? Ce cariere si ce aspiratii vor avea tiganii baraganelor? Azi, preferintele lor se indreapta spre posturi de oprimare, in politie si puscarii si alte meserii care cer sange rece,cruzime, lipsa de scrupul di mila, dar mai ales spirit rasial vindicativ.. Agresivitatea lor tribala va capata constiinta de sine si va ajundge la confruntari cu autoritatile de stat, determinand rascoale si dezordini" Se pare ca a avut dreptate maresalul Ion Antonescu nu-i asa? Nu se poate sa nu fie roman care sa nu fie ingrijorat de situatia in care am ajuns cu aceasta etnie si cu cea ungureasca care ne cer drepturi mai multe decat noiromanii populatia majoritara.





România Românilor

Sub Mareşalului Antonescu, hoţia şi jaful au fost înfrânate, hărnicia şi cinstea s-au răspândit. În finanţele ţării s-a pus ordine, într-atât încât am avut excedente, tocmai când de aşteptat ar fi fost să nu le avem. Cheltuielile inutile au fost suprimate şi mareşalul a fost primul care a dat exemplul, punând la dispoziţia ţării fondurile ce-i erau atribuite.

” Fii om, fii drept şi recunoaşte că, pe deasupra ambiţiilor, intrigilor şi urilor, este Patria, este veşnicia neamului, şi că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată. “
Mareşalul Ion Antonescu

[Adrian Pop]

---------- Mesaj redirecţionat ----------
Data: 6 iulie 2014, 14:49
Subiect: Fwd: Fw: despre tradare
Către:







Recunosc, nu sunt un fan neconditionat Ion Antonescu. Si asta, pentru ca a avut trufia a se socoti politician la fel de mare ca militar. Aici, in opinia mea a esuat. Motivul este simplu. Educatia sa militara nu i-a permis sa fie mincunos, prefacut, tradator si l-a facut sa se increada cu adevarat in loialitate, patriotism, dezinteres financiar, corectitudine, onestitate. A fost deci, lipsit de "calitatile" necesare un politician de succes. Nu a inteles si, in ciuda evidentei (vezi nenumaratele esecuri politice si tradari) a pesistat a se crede, judeca si comporta, un politician de marca. Si a platit!
Dar istoria este istorie, meritele sale sunt de necontestat (ca si esecurile), iar soarta si-a acceptat-o in totalitate. A murit cu demnitate. Asa cum a si trait. Si, in opinia mea, isi merita cu prisosinta locul intre marii eroi ai neamului!
Articolul de mai jos, bine documentat si, voit, in antiteza cu o prezenta realitate deplorabila, merita citit.


Născut pentru a fi trădat


5 ianuarie 2013 Categoria Istorie, Magazin 476 afisari Scris de Marin Neacsu
[IMG]file:///C:\Users\admin\AppData\Local\Temp\msohtml1\01\clip _image001.jpg[/IMG]
Unii oameni se nasc pentru a fi trădători. Trădează din fragedă pruncie, apoi fac din trădare un mod de viaţă, o meserie şi îşi construiesc averi de pe urma trădării. Ba mai mult, capătă şi stele de pe urma trădării. Apoi ajung vicepremieri după ce trădează iarăşi. După fiecare trădare a căpătat câte ceva şi dacă îl întrebi cum şi-a câştigat stelele dă din umerii înstelaţi şi te pune să îl întrebi pe cel care l-a avansat. Nu mai spun cine e persoana, abia am mâncat şi nu vreau să schimb tastatura.
Alţii aflaţi exact la capătul celălalt al standardelor, născuţi să se acopere de glorie, să îşi asume riscuri, să îşi rişte viaţa şi să se sacrifice în numele onoarei şi a demnităţii, au avut toată cariera parte numai de trădări ale altora la adresa lor. Dacă îi urmărim cariera şi soarta nu se poate să nu sesizăm că omul care nu a ştiut ce e aia trădare, a pierdut totul din cauza ei. Şi pentru ca nici odihna să nu îi fie liniştită, este trădat şi după moarte.
Mareşalul. Oricine a trăit şi a citit cât de cât istoria ştie că România a avut 5 mareşali onorifici şi unul singur activ, inconfundabil , care îşi merită cu prisosinţă acest nume. I se poate spune UNICUL, pentru că rar se poate găsi atâta onoare, simt al datoriei, corectitudine, patriotism, putere de muncă, loialitate, dragoste faţă de ţară, devotament şi spirit de sacrificiu ca în cazul veşnic trădatului ION ANTONESCU.
1. Când în vara lui 1919 după campania de eliberare a Transilvaniei l-a decorat cu „Crucea Mihai Viteazu” nu orice Cruce ci chiar cea pe care o avea pe pieptul său, Regele Ferdinand spunea: „Antonescu, nimeni altul nu poate şti mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus ţării în acest război. Ai fost nedreptăţit până acuma nerecunoscându-ţi-se aceste merite în mod public. Pentru a repara această nedreptate, uite, îţi confer ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a dându-ţi chiar decoraţia mea!” Când vorbea de nedreptate, Ferdinand se referea la cele 6 luni cât Antonescu fusese mazilit de la direcţia Operaţii a Marelui Cartier General , la cererea germanilor pe care îi învinsese în operaţiile din Moldova. Asta fusese prima trădare pe care o suferea Antonescu din partea celor care ar fi trebuit să îi facă statuie cât se afla încă în viaţă. Şi era abia Locotenent colonel.
2. În 4 Septembrie 1940, Regele Carol al II-lea după ce şefii partidelor istorice Brătianu şi Maniu refuzaseră să conducă ţara speriaţi de situaţia gravă în care ajunsese, îl cheamă pe Antonescu din exilul unde fusese trimis la Bistriţa pentru sfidare la adresa Elenei Lupescu şi îi spune:” Antonescu, îţi dau conducerea ţării pe mână. În nimeni altul nu am încredere decât în tine. Nu poţi refuza deoarece tu eşti un patriot.” Interesante cuvinte adresate de Rege celui pe care şi el îl trădase luându-i comanda Armatei după ce fusese comandant al Şcolii Superioare de Război actuală, Universitate de apărare Naţională. A doua trădare.
3. Când a luat conducerea ţării Antonescu şi-a fixat nişte obiective pentru scoaterea ţării din criză. Pe măsură ce le îndeplinea îi contactă pe cei doi mari oameni politici care refuzaseră preluarea ţării, oferindu-le conducerea ţării. Aşa s-a întâmplat şi după înfrângerea Rebeliunii Legionare când le-a oferit celor doi puterea. I s-a părut un moment potrivit, considerând că misiunea lui s-a terminat. De fiecare dată a fost refuzat. Apoi deja din 1941, după angajarea trupelor pe frontul de pe Don Antonescu spunând suitei sale: „Germania a pierdut războiul, trebuie să ne îngrijim să nu îl pierdem pe al nostru” a început să caute soluţii pentru scoaterea ţării din coaliţia cu Germania. Mai târziu deja a făcut paşi în acest sens. Asta însă nu trebuie considerată o trădare din partea sa. Încă din primele discuţii cu Hitler, Mareşalul îi spusese: „merg alături de forţele Axei deoarece interesele vitale ale neamului românesc mi-o cer şi atâta vreme cât interesele vor coincide, rezervându-mi dreptul ca atunci când nu vor mai coincide, să-mi urmez propriul interes…”Interesul lui a fost reîntregirea neamului. A DUS TRATATIVE ATÂT CU Ruşii cât şi cu aliaţii pentru scoaterea României din război dând totodată liber opoziţiei să facă acelaşi lucru, acceptând în înţelepciunea şi patriotismul său ideea că poate opoziţia are mai multe şanse. Când siguranţa îi raportează că în casele lui Brătianu şi Maniu se află staţii de radio, Antonescu spune pune rezoluţia: „să fie lăsaţi în pace. Politica unei ţări nu trebuie pusă pe o singură mână, deoarece aceasta poate greşi. O altă mână va trebui să fie gata de a prelua şi a aduce la bun sfârşit!” Se mai îndoieşte cineva de nobleţea gândurilor sale şi clarviziunea actului politic, patriotismul şi spiritul de sacrificiu? Din aceste cuvinte au de învăţat şi actualii conducători aşezaţi la conducerea ţării, cei care vor fiecare să conducă autocrat fără a avea însă nici priceperea, nici bunul simţ, nici gândurile Mareşalului, ba sunt exact opusul lui. Când este interpelat de Hitler cu privire la activităţile diplomaţiei româneşti din 1943 de apropiere de forţele Antantei, Antonescu nici nu se ascunde, nici nu minte, nici nu dă vina pe altcineva, ci răspunde direct:” Cunosc mein Führer activitatea întreprinsă de ministerul meu de externe şi o aprob, deoarece găsesc că nu este inutil ca, în timp ce luptele se desfăşoară pe frontul militar, să fie întinse punţi de înţelegere către adversar în cazul în care situaţia generală ar cere-o.”Ei bine, onoarea şi principiile au făcut din el un abonat la trădare. Opoziţia nu a jucat fair play, l-a sabotat în permanenţă şi în toate discuţiile purtate cu aliaţii l-au prezentat drept omul lui Hitler, marioneta lui, omul de paie, satrapul, omul cu care nu te poţi înţelege, tocmai pentru a-i micşora sau anula şansele de a ajunge la înţelegere cu aliaţii, oferindu-l pe el drept trofeu. Au pus mai sus propriile interesele, invidia şi orgoliul personal decât adevărul şi interesul naţional. A treia trădare.
4. În încercările sale de a scoate ţara din coaliţia cu Germania, Antonescu a încercat toate uşile. Fidel educaţiei sale dar şi convingerilor progresiste, a încercat iniţial cu Apusul fără a neglija însă realitatea puterii şi intereselor ruseşti mult mai aproape de România. A informat pe toţi şi a cerut acordul unui armistiţiu separat cu Rusia pentru a putea apoi lupta împotriva nemţilor şi a înainta spre apus cot la cot. Dintre toţi cei cu care a dus tratative, cel mai înverşunat acestui plan a fost Roosvelt care nu voia ca ruşii să ajungă înaintea lor la Berlin din motive atât de orgoliu cât şi de a pune mâna pe secretele, armele, tehnologia şi oamenii de ştiinţă germani. Aşa că au tergiversat cât au putut aceste discuţii, nu au dat undă verde încheierii unui armistiţiu cu ruşii care ar fi scurtat războiul cu mai mult de un an şi ar fi dus şi la evitarea pierderilor a sute de mii de victime că să nu mai spun de evitarea distrugerii Hiroshimei. Numai că SUA avea alte interese, puţin diferite de ale lui Antonescu, aşa că au împiedicat cât au putut înţelegerea dintre Antonescu şi ruşi, iar Antonescu fidel convingerilor sale, fair play-ului şi încrederii în valorile occidentale, nu a forţat nota. A patra trădare.
5. De fapt până şi ruşii, adversarii cei mai mari ai lui Antonescu, îi recunoşteau valoarea. Când în 1943 s-au declanşat negocierile de la Stockholm dintre mareşal şi ruşi, opoziţia încerca să ea să să ajungă la o înţelegere. Ruşii le-au răspuns: „Moscova preferă să trateze încheierea armistiţiului cu guvernul Mareşalului Antonescu, singura forţă politică care poate garanta bună desfăşurare a tratativelor” Şi asta o spuneau ruşii în condiţiile în care cererile lui Antonescu erau mult mai pretenţioase şi mai dezavantajoase pentru Ruşi, dar pe ei nu îi interesa ce promiteau sau cereau unii sau alţii ci cât de credibili erau. De aceea au preferat un duşman corect, unui prieten mincinos. De fapt Ruşii l-ar fi preferat pe Antonescu chiar şi înaintea prietenilor comunişti ai lui Bodnăraş. Când Pătrăşcanu s-a dus să semneze armistiţiul pe 12 Septembrie 1944, întrebând de ce condiţiile impuse lor erau mai grele decât cele convenite iniţial cu Antonescu Molotov răspunde direct:”Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentaţi pe nimeni”. Acest răspuns l-au primit fraţii comunişti trimişi de REGELE MIHAI. Orice alt comentariu este de prisos. Numai că din nou Antonescu a fost trădat pentru a nu putea fi el cel care să semneze armistiţiul. Dacă în politicieni nu avea încredere prea mare dar îi acceptă ca pe o prezenţi necesară şi firească, Mareşalului avea încredere aproape oarbă în militari. Nu putea concepe că un militar să trădeze sau să îl trădeze pe el, cel care nu cunoştea trădarea decât când o simţea pe propria piele, dar nici atunci nu voia să o vadă. De fapt încrederea oarbă pe care o avea în armată şi corpul de cadre, a exprimat-o clar într-o discuţie avută cu Guderian după atentatul din vara lui 1944 împotriva lui Hitler : “la noi în armată ar fi de neconceput o asemenea acţiune infamă. Eu pot dormi liniştit cu capul pe genunchii generalilor mei”. Iluzie deşartă. O parte din generalii lui i-au pierdut capul a. a cum şi al lui Mihai Viteazu căzuse tot pe genunchii unor generali. La începutul verii 1944 serviciul secret îi raportase unele activităţi suspecte şi fluctuaţii de persoane la palat, atât ziua cât şi noaptea. Mareşalul a dat ordin să se urmărească şi să fie informat. După ceva timp, este informat de şeful serviciului că la palat se pune la cale o acţiune secretă
- “bine, dar în capul lor cine este – întreabă Antonescu
- Domnul general Sănătescu – i se răspunde.
- Dacă este el, în capul lor, nu poate fi nimic serios. În orice caz, urmăriţi şi ţineţi-mă la curent.
Serviciile secrete au urmărit, dar nu au mai raportat. Întraseră şi ele în joc. A cincea trădare.
6. Frontul din Moldova era un front bine apărat şi Ruşilor le-ar fi trebuit încă mult timp pentru a-l trece. Antonescu, care luptase şi în primul război pe frontal moldovean apărând aceleaşi obiective şi puncte strategice, era conştient de puterea liniei de apărare. Ştia că ruşii nu pot trece pe acolo atâta vreme cât armata va lupta, deci nu îşi făcea probleme că ar intra ruşii în ţară şi l-ar lua prin surprindere. Ceea ce nu ştia el era că se vor găsi trădători în cadrul armatei care vor face alte jocuri şi vor ceda frontul. Nu s-a prea vorbit pe nicăieri despre marea trădare de la Iaşi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armată Mihai Racoviţa, săvârşită în strânsa legătură cu Casa Regală şi cu Partidul Comunist. Actualul preşedinte când a vorbit despre trădarea lui Mihai, la asta s-a referit, numai că nu a explicat în ce constă trădarea. Responsabili de acest act sunt Casa Regală, Generalul Sănătescu, Generalul Aldea, comuniştii lui Bodnăraş şi Pătrăşcanu şi cei menţionaţi mai sus. Ei au cedat frontul şi au dat posibilitatea armatelor ruseşti să intre în Moldova şi apoi în ţară. Asta în condiţiile în care pe de o parte discuţiile lui Antonescu pentru încheierea unui armistiţiu cu ruşii erau nu numai avansate ci aproape de finalizare, pentru că în numai trei zile soseşte acordul ruşilor, pe de altă parte, trupele ruseşti au intrat în ţară ca inamici, nu că aliaţi cum ar fi intrat dacă se semna armistiţiul şi astfel s-ar fi evitat prizonieratul a sute de mii de ostaşi români. A şasea trădare.
7. După cum se ştie, la 23 August 1944 Antonescu a fost chemat la Palat de rege. Ceea ce nu se ştie este că el aştepta să meargă la palat dar nu înainte de a primi răspunsul de la Stockholm unde se negocia armistiţiul cu ruşii. Ceea ce iarăşi nu se ştie este că răspunsul venise, era favorabil, numai că nu ăi mai fusese înmânat lui, ci regelui iar acesta nu i l-a arătat şi nici nu a pomenit de el în întâlnirea pe care au avut-o, deşi practice rezolva problema ieşirii din război în condiţii mult mai avantajoase pentru România. Numai că regale nu voia că meritul să îi revină lui Antonescu, voia să fie el cel care “a salvat ţara”. S-a văzut cum a salvat-o. De fapt intenţiile şi gândurile sale au fost clar exprimate de însuşi Mihai, într-o discuţie cu G Brătianu: “Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc” A şaptea trădare. Şi la această trădare s-a referit Băsescu, nu îl simpatizez dar dacă are dreptate, are dreptate.
8. Dar Mareşalul nu a fost trădat numai în ţară ci şi în afară, de proprii săi miniştri. Trimis la Stockholm pentru negocierile cu ruşii, Gheorghe Duca se lăuda la bătrâneţe cu misiunea pe care i-a dat-o regale de a sabota negocierile lui Antonescu. A opta trădare.
9. Chemat la palat, Mareşalul este convins că acolo va discuta ieşirea din războiul împotriva Aliaţilor şi era bucuros şi convins că vor ajunge la aceeaşi concluzie pentru că normal ar fi trebuit să aibă aceleaşi interese. Pe când se urca în maşina ce urma să îl ducă la palat, colonelul Davidescu vine la el şi ăi spune suficient de tare, să audă şi alţii de lângă ei: “Domnule Mareşal, nu găsiţi că garda care vă însoţeşte (doi ofiţeri de jandarmi şi 6 subofiţeri în două turisme) este insuficientă? Vă rog să ordonaţi să trimit întăriri.” – “Nu e nevoie, Davidescule- răspunde Mareşalul plin de încredere – E de ajuns şi aşa, doar merg la Casa Regală.” Asta arată atât credinţa lui că Regele urmăreşte binele ţării şi deci nu are de ce se teme atâta vreme cât sunt de aceeaşi parte a baricadei, cât şi respectul pentru Casa Regală pe care nu o vedea capabilă de trădare ca instituţie. Din păcate s-a înşelat. A noua trădare.
10. Despre momentul arestării sale se mai ştie câte ceva. Fie din manualele de istorie fabricate de comuniştii care se lăudau că au scăpat ţara de dictatura lui Antonescu, fie din filmul recent decedatului Sergiu Nicolaescu. Ceea ce nu se ştie este că totuşi I se promisese că nu va fi predat ruşilor dar a fost trimis la “reciclare un an şi jumătate”. A 10-a trădare. Pentru cei care îl învinuiesc că a pus ţara la cheremul lui Hitler, amintesc două lucruri: primul este declaraţia făcută de Antonescu chiar înainte de a prelua funcţia de şef al statului, când era în discuţie doar idea colaborării cu nemţii “Generalul Antonescu nu poate semna nici o politică în alb privind bogăţiile ţării. Totul se va fixa pe baza unui schimb reciproc de valori egale”. Al doilea lucru este chiar dovada faptului că s-a ţinut de cuvânt: Germania are o datorie istorică faţă de România, datorie neonorată exact de pe acea vreme ca urmare a contractelor semnate de Antonescu cu Hitler. Ei bine, paradoxul este că Antonescu a putut semna aceste hârtii de pe picior de egalitate cu Dictatorul Lumii, dar actualul guvern sau preşedinte nu poate nici măcar să pună în discuţie recuperarea datoriei, cu un cancelar care se declară prieten şi democrat. Cine este trădătorul în acest caz, cine este dictatorul?
11. La întoarcerea în ţară este judecat condamnat la moarte şi executat. Ruşii nu au făcut-o deşi le provocase pierderi imense. Au făcut-o conaţionalii săi. A 11-a trădare.
12. Ai spune că odată cu moarea sa s-a închis ciclul trădărilor, dar nu e aşa. Neamul românesc continuă seria trădărilor. După moartea sa, o perioadă era interzis să pronunţi chiar şi numele său. Apoi încet încet se mai fac concesii, se mai dă liber la documente, profesorii prin liceele şi şcolile militare fie întrebaţi de elevi fie din conştiinţă şi respect faţă de el şi de istorie mai aţâţă jarul încă nestins al conştiinţei de neam. Ceea ce nu au făcut însă comuniştii oricât de barbari au fost, au făcut cei care au venit după ei. Comuniştii l-au scos din cărţile de istorie, dar nu şi din conştiinţa neamului. I-au şters poza, dar nu au murdărit-o, l-au demitizat dar nu l-au satanizat. Ceea ce au făcut însă cei care au venit după ei la îndemnul “prietenilor” cu bani depăşeşte toate trădările de până acuma. Pentru că anti românii cu mască de Hallowen şi sticle de Coca Cola la îndemnul unor Ştruli au considerat că românii nu trebuie să aibă eroi şi noţiunea onoarei şi demnităţii trebuie să dispară din conştiinţa lor. Antonescu a fost declarat criminal de război şi condamnat pentru crime împotriva umanităţii. Iar prin ordonanţa de urgenţă nr 31 din 2002, se interzice expunerea tablourilor sau statuilor lui Antonescu, în numele “interzicerii promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii,” A 12-a trădare. Curios este că în vreme ce Antonescu este învinuit de moartea câtorva mii de evrei, în America, la mare fast şi cu mari onoruri este păstrat eroul naţional al Americii, marele general Custer, cel care a exterminat sute de mii de indieni ducând la dispariţia, DECIMAREA , EXTERMINAREA multor triburi de indieni, mulţi cu o cultură şi morală mult superioară şi Americii de azi. Cine nu cunoaşte să citească “Călătorie în Virginia a lui Yves Berger să se convingă. Cum este posibil ca un criminal, un exterminator crud şi sadic să fie declarat erou al unui stat care ne obligă pe noi să ne acoperim de noroi eroii şi să ne slăvim trădătorii care au dezertat şi trădat în favoarea lor? Ce va scrie istoria acestui neam – dacă vom mai rămâne în istoria omenirii ca neam, despre noi? Noi nu avem dreptul să ne cinstim eroii? La Universitatea Naţională de Apărare, pe holul comandanţilor sunt tablouri cu toţi comandanţii Academiei de-a lungul vremurilor. Al lui Antonescu, a fost scos de pe perete, dar durerea este că a fost scos în urma unei vizite de peste ocean. Iată ce odin a dat “criminalul Antonescu” soldaţilor săi după trecerea Prutului: “Vreau ordine! Să se înţeleagă că noi suntem o armată civilizată care aduce cu ea ordinea şi siguranţa şi nu suntem hoarde barbare ce distrug şi pradă totul în calea lor. Vreau ordine şi iar ordine. Să fie împuşcat militarul care va fi prins furând sau comiţând crime în spatele frontului.” Faţă de el,” eroul Custer” a rămas faimos prin aplicarea principiului“un Indian bun este un Indian mort!” Astea sunt valorile care ni se bagă pe gât în numele democraţie. Ca să nu mai amintesc că nu Antonescu a aruncat bombele atomice la Hiroshima şi Nagasaki.
13. Că ai noştri cârmuitori se dau după cum bate vântul şi fac legi dictate de alţii, nu e de mirare, ei îşi apără scaunele, averile, încearcă să scape de puşcărie, vând tot, trădează pentru că marile democraţii ale lumii urăsc trădarea dar sprijină trădătorii altora. Trădarea supremă, trădarea cea mare faţă de mareşal, faţă de ţară, o comitem noi, cei care ne facem că nu vedem, care ştim dar nu spunem nimic de frică, din comoditate, scârbă, servilism, laşitate, parvenitism. Noi cei care acceptăm toate aceste trădări şi le ascundem undeva în colţurile conştiinţei noastre numai pentru a nu ne strica “liniştea sufletească” sau a casei, a ne păstra serviciul, salariile, pensiile, sporurile, privilegiile. Marea trădare o comitem noi toţi cei care ne considerăm români, dar nu suntem în stare nu numai să apărăm ceea ce ne-au lăsat înaintaşii, dar nici măcar să respectăm şi să cinstim memoria lor, pentru că “aşa se spune “. Noi nu avem cap, nu avem judecată proprie, nu avem conştiinţă, nu avem morală, nu avem principii, le primim pe ale altora, fie de împrumut, fie impuse, e mai lejer, nu ne obosim şi avem şi pe cine arunca vina dacă lucrurile merg prost. A 13-a trădare, cea mai dureroasă

[Adrian Pop]

Restituiri: Memorandumul redactat de Mihai Antonescu cu privire la relaţiile româno-germane (9/10 ianuarie 1943)

Data: 24 septembrie 2014

Vlad Hogea

Mareşalul Antonescu şi Guvernul Regal Român îşi fac din nou datoria de a supune Excelenţei Sale Fuhrerului Adolf Hitler – la capătul unui nou an de colaborare germano-română şi de contribuţiune pentru războiul împotriva comunismului – situaţia militară, economică şi financiară a României, problemele de prezent şi viitor, precum şi răspunderile ce au în faţa istoriei. Prin înfăţişarea situaţiei drepturilor şi răspunderilor Românie, făcută de dl Mareşal Antonescu cu prilejul vizitelor sale la Berlin şi la Marele Cartier General al Excelenţei Sale Führerul Adolf Hitler.
Prin notele şi acţiunea diplomatică dezvoltate în 1940-1942 de Ministrul Afacerilor Străine al Regatului şi în special prin Nota-Memorandum din septembrie 1941 şi prin Memorandumul din 11 februarie 1942;
În sfârşit, cu prilejul vizitei făcute de vicepreşedintele Consiliului de Miniştri al României la 22 şi 23 septembrie 1942 la Marele Cartier General al Excelenţei Sale Fuhrerului şi la Excelenţa Sa Domnul Ministru Ribbentrop, s-a arătat:
1) Că România participă la războiul din răsărit împotriva bolşevismului şi a slavismului, război care i-a dezrobit pământuirle nedrept ocupate prin agresiunea sovietică şi care a devenit propriul său război;
2) Că România are propriile sale probleme naţionale şi răspunderi în faţa istoriei, pentru apărarea drepturilor sale teritoriale şi politice;
3) Că, dornică să contribuie la lupta din răsărit, România are datoria să ceară garanţii asupra securităţii sale, ca şi pentru realizarea propriilor sale aspiraţii şi drepturi asupra românilor din afară de hotarele ţării, supuşi unui regim aspru şi nedrept;
4) Că contribuţia sa la războiul din Răsărit urmează să fie legată atât de propriile sale scopuri naţionale cât şi de paralelismul forţelor militare ale vecinilor şi de contribuţia acestora la războiul împotriva bolşevismului;
5) Că România, continuând lupta împotriva URSS până la ultima jertfă, rămâne descoperită între vecini care un un potenţial militar mult superior şi care şi-au sporit considerabil teritoriul naţional, adică:
- România nu trebuie să fie expusă la un atac din partea vecinilor săi, în timpul războiului din răsărit, umplându-se de umilinţă şi adăugând o nedreptate nouă, peste cea suferită în 1940;
- România, sleindu-şi puterile militare, nu-şi mai poate realiza aspiraţiile naţionale decât cu concursul Marii Germanii, a cărei luptă împotriva bolşevismului a sprijinit-o leal, în toată măsura puterilor sale, cu convingerea că se va înţelege scopul real şi final al luptei noastre;
- Mareşalul Antonescu şi Guvernul Regal Român nu-şi pot lua în faţa istoriei răspunderea gravă ca, trecând neamul prin atâtea riscuri şi primejdii, după ce l-au ridicat la înăţimea unei lupte eroice, să primească o situaţie de umilire la pace şi în reorganizarea de mâine a continentului, lăsând Regatul lipsit de orice putere militară la sfârşitul ostilităţilor, mai ales între vecini care au conservat-o.
Cu prilejul discuţiilor purtate de Mareşalul Antonescu şi de vicepreşedintele Consiliului de Miniştri s-au dat asigurări României.
Iar cererea de folosirea participării Armatei române la războiul din Răsărit, după ce, prin Memorandumul din 11 februarie 1942, Mareşalul Antonescu şi Guvernul Regal Român au arătat leal că pun forţele româneşti în slujba marii cauze comune, în condiţiile arătate de acel memorandum, au însemnat pentru Conducătorul responsabil al destinelor româneşti şi pentru Guvernul României certitudinea că situaţia României este înţeleasă şi garanţiile cerute stau la temelia raporturilor dintre Marele Reich German şi România.
Încrezător în cuvântul leal al Excelenţei Sale Fuhrerul Adolf Hitler, în acţiunea diplomatică şi lămuririle date de dl ministru von Ribbentrop, neamul românesc şi-a respectat cuvântul.
Pierderile suferite de poporul român în acest război sunt foarte mari – 286.000 (morţi, dispăruţi, invalizi şi improprii pentru front).
Numărul celor scoşi din front (răniţi etc.) este de 370.206 şi anume: 12.750 ofiţeri scoşi din front; din aceştia 9.718 definitiv pierduşi (morţi, dispăruţi, invalizi, neîntrebuinţabili); 8.093 subofiţeri scoşi din front; dintre aceştia 6.365 definitiv pierduţi (morţi, dispăruţi, invalizi, neîntrebuinţabili); 349.363 trupă, din care 270.249 definitiv pierduţi (morţi, dispăruţi, invalizi, neîntrebuinţabili).
România a avut în permenenţă angajate, de la 1940 şi până azipentru front circa 32 de divizii, adică întreg potenţialul său militar.
De asemenea, România a angajat armament şi material variind între valoarea a 35-40 de divizii şi a pierdut definitv material şi armament în valoarea a 25 de divizii. […] România, Continuând să ntensifice producţia de petrol numai în interesul german şi al războiului; Să vândă petrolul pe un preţ redus; Să finanţeze atât producţia cât şi exporturile de petrol german; Să finanţeze nevoile militare germane de circa șase miliarde anual, pe lângă circa un miliard şi jumătate lei cereri noi pentru unităţile aviaţiei (recent formulate);
Şi, continuând în acelaşi timp, să nu primească decât armament, foarte puţine mărfuri, o cantitate rdusă de aur, devize şi participaţiuni şi, în loc de mărfuri care să-i înlesnească absorbirea monedei de pe piaţă, numai materii prime de fier.
Merge sigur la o gravă criză economică a producţiei iar inflaţia în care a intrat, datorită finaţării nevoilor germane, ameninţă cu dezechilibru întregul aparat al statului şi ordinea sa socială.
(AMAE, Fond Germania, vol. 91, f. 58-74.)

[Adrian Pop]

Restituiri: Memorandumul redactat de Mihai Antonescu cu privire la relaţiile româno-germane (9/10 ianuarie 1943)

Data: 24 septembrie 2014

Vlad Hogea

Mareşalul Antonescu şi Guvernul Regal Român îşi fac din nou datoria de a supune Excelenţei Sale Fuhrerului Adolf Hitler – la capătul unui nou an de colaborare germano-română şi de contribuţiune pentru războiul împotriva comunismului – situaţia militară, economică şi financiară a României, problemele de prezent şi viitor, precum şi răspunderile ce au în faţa istoriei. Prin înfăţişarea situaţiei drepturilor şi răspunderilor Românie, făcută de dl Mareşal Antonescu cu prilejul vizitelor sale la Berlin şi la Marele Cartier General al Excelenţei Sale Führerul Adolf Hitler.
Prin notele şi acţiunea diplomatică dezvoltate în 1940-1942 de Ministrul Afacerilor Străine al Regatului şi în special prin Nota-Memorandum din septembrie 1941 şi prin Memorandumul din 11 februarie 1942;
În sfârşit, cu prilejul vizitei făcute de vicepreşedintele Consiliului de Miniştri al României la 22 şi 23 septembrie 1942 la Marele Cartier General al Excelenţei Sale Fuhrerului şi la Excelenţa Sa Domnul Ministru Ribbentrop, s-a arătat:
1) Că România participă la războiul din răsărit împotriva bolşevismului şi a slavismului, război care i-a dezrobit pământuirle nedrept ocupate prin agresiunea sovietică şi care a devenit propriul său război;
2) Că România are propriile sale probleme naţionale şi răspunderi în faţa istoriei, pentru apărarea drepturilor sale teritoriale şi politice;
3) Că, dornică să contribuie la lupta din răsărit, România are datoria să ceară garanţii asupra securităţii sale, ca şi pentru realizarea propriilor sale aspiraţii şi drepturi asupra românilor din afară de hotarele ţării, supuşi unui regim aspru şi nedrept;
4) Că contribuţia sa la războiul din Răsărit urmează să fie legată atât de propriile sale scopuri naţionale cât şi de paralelismul forţelor militare ale vecinilor şi de contribuţia acestora la războiul împotriva bolşevismului;
5) Că România, continuând lupta împotriva URSS până la ultima jertfă, rămâne descoperită între vecini care un un potenţial militar mult superior şi care şi-au sporit considerabil teritoriul naţional, adică:
- România nu trebuie să fie expusă la un atac din partea vecinilor săi, în timpul războiului din răsărit, umplându-se de umilinţă şi adăugând o nedreptate nouă, peste cea suferită în 1940;
- România, sleindu-şi puterile militare, nu-şi mai poate realiza aspiraţiile naţionale decât cu concursul Marii Germanii, a cărei luptă împotriva bolşevismului a sprijinit-o leal, în toată măsura puterilor sale, cu convingerea că se va înţelege scopul real şi final al luptei noastre;
- Mareşalul Antonescu şi Guvernul Regal Român nu-şi pot lua în faţa istoriei răspunderea gravă ca, trecând neamul prin atâtea riscuri şi primejdii, după ce l-au ridicat la înăţimea unei lupte eroice, să primească o situaţie de umilire la pace şi în reorganizarea de mâine a continentului, lăsând Regatul lipsit de orice putere militară la sfârşitul ostilităţilor, mai ales între vecini care au conservat-o.
Cu prilejul discuţiilor purtate de Mareşalul Antonescu şi de vicepreşedintele Consiliului de Miniştri s-au dat asigurări României.
Iar cererea de folosirea participării Armatei române la războiul din Răsărit, după ce, prin Memorandumul din 11 februarie 1942, Mareşalul Antonescu şi Guvernul Regal Român au arătat leal că pun forţele româneşti în slujba marii cauze comune, în condiţiile arătate de acel memorandum, au însemnat pentru Conducătorul responsabil al destinelor româneşti şi pentru Guvernul României certitudinea că situaţia României este înţeleasă şi garanţiile cerute stau la temelia raporturilor dintre Marele Reich German şi România.
Încrezător în cuvântul leal al Excelenţei Sale Fuhrerul Adolf Hitler, în acţiunea diplomatică şi lămuririle date de dl ministru von Ribbentrop, neamul românesc şi-a respectat cuvântul.
Pierderile suferite de poporul român în acest război sunt foarte mari – 286.000 (morţi, dispăruţi, invalizi şi improprii pentru front).
Numărul celor scoşi din front (răniţi etc.) este de 370.206 şi anume: 12.750 ofiţeri scoşi din front; din aceştia 9.718 definitiv pierduşi (morţi, dispăruţi, invalizi, neîntrebuinţabili); 8.093 subofiţeri scoşi din front; dintre aceştia 6.365 definitiv pierduţi (morţi, dispăruţi, invalizi, neîntrebuinţabili); 349.363 trupă, din care 270.249 definitiv pierduţi (morţi, dispăruţi, invalizi, neîntrebuinţabili).
România a avut în permenenţă angajate, de la 1940 şi până azipentru front circa 32 de divizii, adică întreg potenţialul său militar.
De asemenea, România a angajat armament şi material variind între valoarea a 35-40 de divizii şi a pierdut definitv material şi armament în valoarea a 25 de divizii. […] România, Continuând să ntensifice producţia de petrol numai în interesul german şi al războiului; Să vândă petrolul pe un preţ redus; Să finanţeze atât producţia cât şi exporturile de petrol german; Să finanţeze nevoile militare germane de circa șase miliarde anual, pe lângă circa un miliard şi jumătate lei cereri noi pentru unităţile aviaţiei (recent formulate);
Şi, continuând în acelaşi timp, să nu primească decât armament, foarte puţine mărfuri, o cantitate rdusă de aur, devize şi participaţiuni şi, în loc de mărfuri care să-i înlesnească absorbirea monedei de pe piaţă, numai materii prime de fier.
Merge sigur la o gravă criză economică a producţiei iar inflaţia în care a intrat, datorită finaţării nevoilor germane, ameninţă cu dezechilibru întregul aparat al statului şi ordinea sa socială.
(AMAE, Fond Germania, vol. 91, f. 58-74.)