LEGENDA SIHASTRULUI LEANDRU

Odata, demult, se spune ca Salile Sacre ale Muntelui Ascuns, erau direct luminate de soare si de stele. Sfanta credinta in puterea si dreptatea bunului Zamolxis era in inimile tuturor, si nu era nevoie ca lacasul sa fie ascuns de privirile muritorilor de rand care traiau sub obladuirea Marelui Zeu si a Pietrei Sacre. Dacia acelor vremuri era sub carmuirea viteazului Burebista, om mandru si drept care, indrumat de Zamolxis si Deceneu, ducea poporul spre un viitor stralucit. Chiar si in zilele noastre se mai stie cate ceva despre faptele eroice savarsite de Dacii lui Burebista.
Oamenii erau simpli si buni, darnici si bogati, iar pamantul manos al Daciei oferea mai multe daruri decat orice alt meleag de pretutindeni. Agricultorii, pastorii si stuparii faceau schimb de produse, iar aurul si painea calda existau in fiecare casa. In acele dulci timpuri toti se inchinau marelui Zeu Zamolxis, pentru ca el aducea linistea si belsugul supusilor sai, avand grija ca tara sa fie libera si drept condusa.
Dupa cum v-am povestit insa, timpul aducea odata cu trecerea sa schimbari si necazuri, iar o parte din Daci au inceput sa-si indrepte gandurile si rugaciunile spre alte zeitati. In momentul in care ne aflam noi cu povestirea, o buna parte a oamenilor isi pastrasera credinta vie. Totusi, Zamolxis, era din ce in ce mai trist, pentru ca el nu avusese decat bunatate pentru supusi, si nu putea ingadui ca Dacii sa-si piarda credinta. Tot mai des Zeul, era nevoit sa-si poarte pasii spre Triunghiul Sacru in care se gasea Piatra, pentru a incerca sa mentina cu ajutorul ei adevarata credinta vie.
Se pare ca incercarile sale au fost zadarnice, asa ca, intr-un tarziu, dupa atatea secole de fericire si bunastare, Zeul se hotari sa se retraga definitive in Hotarul Sacru, dupa care sa-l inchida pentru a putea veghea in liniste de acolo, lasand destinele Daciei in mainile lui Burebista si Deceneu.
-Mare Preot, ii spuse atunci Zamolxis lui Deceneu, eu voi fi de aici inainte in Pestera, impreuna cu duhul Pietrei Sacre si cu Marele Lup Alb. Tu si Burebista sunteti oameni destoinici si stiti foarte bine ce aveti de facut, iar in caz de nevoie va trebui doar sa-mi dati de veste pentru a va ajuta.
Cei doi, Deceneu si Burebista, erau oameni cum rar mai puteai intalni si care aveau totodata, o imensa dragoste pentru Dacia, asa ca au stiut ce si cum sa faca pentru a conduce tara pe cai drepte.
Atunci, cand era apriga nevoie, in vremurile grele, si care pareau fara iesire pentru popor, ei cereau sfaturile Zeului, printr-un sol de incredere si totul mergea cat se putea de bine. Timpul se scurgea prin matca sa fara sa lase urme prea grele. Oamenii stiau sa fie fericiti, iar dusmanii care aveau cutezanta sa incalce hotarele erau usor invinsi si fugariti inapoi de unde venisera.

Inainte de a se retrage in Munte, Zeul a mai parcurs o data traseul celor Cinci Varfuri ce ascunde in interior Triunghiul Sacru. Pe cand se lasa amurgul, Zamolxis ajunse in varful Magura si se hotari sa se opreasca o noapte la stana ce se afla acolo…. Asa ca batu la usa si intra fara sa astepte raspuns.Vazu un om, baciul probabil, care statea langa foc si invartea cu o lingura de lemn fiertura intr-o oala. Zamolxis fu cel care vorbi primul:
-Buna seara baciule, spuse el zambind, sunt un drumet ostenit pe care l-a prins noaptea pe aceste meleaguri. Am batut la poarta-ti spre a te ruga sa-mi dai adapost pana maine in zori, pentru ca sunt batran si somnul sub cerul liber nu-mi mai prieste ca in tinerete.
-Buna sa-ti fie inima, drumetule, spuse Leandru, pentru ca acesta era numele baciului.
In timp ce vorbea, Leandru cta spre Zeu, dar prin intunericul din stana nu reusi sa desluseasca prea bine chipul celui care intrase, asa ca nu-si dadu seama cu cine are de-a face.
-Intra, continua el, sit e aseaza langa foc. Imediat va fi gata si mancarea. Stai si-ti incalzeste mai intai oasele, apoi vom imparti cina si vei putea dormi aici pe laita. Eu m-am intors cu mioarele de putin timp si abia mai devreme m-am pus sa fac de-ale gurii.
-Multumesc mult, baciule, spuse Zeul pe cand se aseza intr-un colt mai retras, astfel incat lumina focului sa-I nu-I dezvaluie chipul. Ai un suflet bun.
-Pe mine asa m-au invatat de mic sa ma port, raspunse Leandru, s-apoi… o avea grija bunul nostrum stapan Zamolxis, sa puna la loc tot ce am dat pe asta lume.
Zamolxis, auzindu-l, zambi, dar nu spuse nimic.
In timpul mesei, Leandru si Zeul vorbira cate in luna si-n stele, iar in cele din urma, prin cuvinte mestesugite, Zeul afla totul despre inimosul baci fara a-I spune insa macar o vorba despre sine. Leandru era cioban din tata-n fiu, dar acum ramasese singur pe lume, toti ai lui se prapadisera. De cand era doar un tanc, tot numai printre mioare traise, iar acum ajunsese sa stie mai bine rostul lor decat pe cel al oamenilor. Pastorea turmele pe acele plaiuri ale Magurei de ani si ani, nici el nu le mai stia numarul, iar cand vorbea despre asta avea lacrimi in ochi:
-Vezi dumneata, drumetule, ii spuse Zeului, eu as mai sta pe aceste meleaguri inca o suta de ani, daca-si putea, pentru ca tare imi sunt dragi, si ele, si oitele mele,iar munca ce o fac o iubesc ca pe lumina ochilor si nici pentru tot aurul din lumen u as schimba-o.
Si tot asa o tinura in timpul cat mancara. Dup ace a terminat sa-l ospateze pe Zeu cu ce s-a priceput mai bine, pe cand se pregateau de culcare, Leandru i-a spus:
-Ramai aici drumetule, sit e odhneste pe laita pentru ca trebuie sa fii ostenit tare. Jarul te va incalzi peste noapte, si, iata, ia si sarica asta de te acopera. Eu voi dormi in ocol, langa oi, si daca vei avea trebuinta de ceva, numai sa strigi si eu o sa vin.
Impresionat de vorbele auzite, Zamolxis grai:
-Ai inima buna, Leandru si-ti multumesc pentru omenie. Dar nu vrei sa dorm eu intre oi sis a ramai tu aici?
-Nu-I nevoie, spuse Leandru, pentru ca eu sunt obisnuit sit u esti cel oboist. Odihneste-te fara grija. De altfel, atunci cand ma apuca uratul si ma incearca singuratatea in pustiul asta, tot acolo dorm, pentru ca mioarele sunt singurele suflete care ma alina.
-Bine, baciule, rosti Zeul si mai impresionat, vom face asa cum ai hotarat.
-Noapte buna, drumetule!
-Noapte buna, baciule, mai adauga Zamolxis, dupa care inchise ochii si se lasa prada somnului odihnitor.
Dis-de-dimineata, pe cand soarele de-abia isi arata chipul de dupa piscurile muntilor, Zeul il chema la el pe Leandru. In luminal impede a zorilor revarsati, baciul ramase incremenit, cu gura cascata si cu ochii atintiti la musafirul sau de peste noapte: intelesese in sfarsit, cine era cel pe care il gazduise in stana. Citindu-I privirile uimite, Zamolxis spuse:
-Da, Leandru, sunt Zamolxis, nu te-nseli. Si iti multumesc inca o data pentru odihna si hrana ce mi-ai oferit.
Leandru, adanc emotionat si lacrimand, se lasa sa cada in genunchi zicand:
-Preamarite stapan, iertare cer pentru putinul ce-l am avut spre a te multumi.
Zamolxis zambi cu bunatate si grai poruncitor:
-Nu trebuie sa spui asa ceva! M-ai ospatat cu ce-ai avut mai bun in stana, si m-ai lasat sa dorm pe laita ta. Nu stiai ieri seara cine sunt, iar asta dovedeste ce suflet curat si demn ai.
-Multumesc stapanului meu pentru bucuria ce mi-a facut, nu voi uita niciodata aceste clipe.
-Opreste-te, Leandru, si lasa-ma sa termin ce am de grait. Candva, va veni vremea in care voi avea nevoie de ajutorul tau. Vei veni atunci sa ma slujesti?
Leandru casca ochii mari de tot de mirare si spuse cu glas tremurat:
-Stapane, cinstea pe care mi-o faci este prea mare pentru mine!
-Nu, Leandru, asta stiu eu mai bine.
_Preamarite Zamolxis, pleca privirile Leandru, daca tu socotesti ca un biet cioban iti poate fi de ajutor, atunci eu ma invoiesc. La cel mai mic semn pe care il voi primi, voi fi la picioarele tale pentru a te sluji cu credinta.
-Bine, Leandru, ma bucur sa aud aceste cuvinte din gura ta. Cand vremea va sosi, te voi chema la mine, dar pana atunci iata ce ai de facut…..
-Sunt numai urechi, stapane, spuse Leandru.
-De aici inainte, in fiecare iarna, cand vei cobori cu oile din munte, va trebui sa le lasi in grija cuiva, iar tu sa mergi la Deceneu. Ii vei spune ca eu te-am trimis si ca trebuie sa te tina pe langa el iarna de iarna, pentru a invata toate cele trebuincioase, pentru a fi pregatit in clipa in care te voi chema. Ai inteles?
-Da, preamarite Zeu! Asa voi face, si nu-ti voi iesi din cuvant, dar….
-Te intrebi cum te va recunoaste Deceneu, nu-l lasa Zeul pe Leandru sat ermine.
-Da, stapane, intocmai. La acest lucru ma gandeam.
-Este foarte simplu, Leandru. Cand te vei duce la el, in iarna care va veni, ii vei da acest inel, iar Deceneu te va recunoaste fara gresala. In timp ce vorbea , Zeul scoase de la mana un inel pe care Leandru, inainte de a-l pune in deget, il saruta cu evlavie. Acum nu mai ai a te teme de nimic, incheie Zamolxis.
-Sufletul si trupul meu pe vecie-ti apartin, preabunule Zamolxis! Spuse Leandru, simtind cum emotia il patrunde pana in maduva oaselor.
-Bine, mai adauga Zeul. Acum ne vom desparti, sis a nu uiti ca va veni vremea in care te voi chema langa mine, dupa care il lasa pe Leandru ingenunchiat si pleca.
Baciul nu-si reveni timp indelungat din starea nascuta de intalnirea cu Zamolxis. Statu asa, ingenunchiat si cu privirea plecata, vreme de mai multe ceasuri. La un moment dat, se intreba chiar daca nu fusese totul un vis, dar strangand pumnii a disperare simti in carne piatra inelului si un geamat de fericire ii iesi din piept; intelesese ca nu fusese decat adevar in ceea ce traise: insusi Zamolxis, marele Zeu al Dacilor sin u altcineva, statuse alaturi de el, dormise pe laita lui si-I spusese ca va avea nevoie de el candva. Intr-un tarziu, cand reusi sa se ridice, avea ochii scaldati in lacrimi. Mintea ii era plina de un gand ce sufletul sau il cunostea pentru inatia oara: Leandru vroia ca vara sa treaca mai repede pentru a putea cobora din munte. Privind in zarea indepartata care ascundea Muntele Ascuns si in care se topise Zeul cu ceva ceasuri in urma, Leandru isi spuse mai intai in gand:
“In iarna aceasta ma voi afla in fata marelui Deceneu, deci si asta prin bunatatea Zeului nostrum stapan.”, iar apoi cu glas tare:
-Multumesc, Zamolxis, multumesc!
De atunci, ani de zile, in fiecare iarna, Leandru mergea la Deceneu, unde statea pana primavera si invata tot ce-I spunea Preotul. Niciodata nu scapa vreo ocazie de a pune intrebari, dorind sa afle cat mai multe. Stia ca marele Preot este unul dintre cei mai invatati oameni, si mai intelesese ca foarte putini muritori de rand aveau ocazia de a sta atat de aproape si atat de mult timp alaturi de Deceneu. Leandru vroia sa foloseasca acest prilej cat mai mult cu putinta. In plus dorea ca Zeul sa fie cat mai multumit de el, atunci cand va considera de cuviinta sa-l cheme la el, in Muntele Ascuns.
-Leandru, ii spusese Deceneu in chiar prima zi, luind totodata din mana baciului inelul lui Zamolxis, eu multe te pot invata, insa numai de tine si de rabdarea pe care o vei avea de aici inainte depinde totul. Daca vei sti sa-mi urmezi sfaturile, iti va fi mult mai usor, iar daca vei sti a pune intrebari, atunci treaba noastra va deveni floare la ureche, atat pentru mine, dar mai ales pentru tine.
-Stapane, raspunse atunci Leandru, vei vedea ca gura nu ti se va raci de pomana cand imi vei vorbi; voi fi cel mai silitor invatacel pe care l-ai avut vreodata, pentru ca e nobila cauza pentru care ma straduiesc. N-am voie sa gresesc!
-Adevarat ai grait, Leandru, mai ramane doar sa te tii de cuvant.
Deceneu se convinsese ca nu vorbeste in vant atunci cand era cu eroul nostru, asa ca, in scurt timp, acesta afla, incetul cu incetul, despre credinta si despre stele, despre oameni si despre felul lor de a fi, despre bunatate si iubire, despre dusmani si rautate, despre pace si despre timp. An de an, invata tot mai multe lucruri si mai adanci, iar Leandru n-ar fi crezut niciodata pana atunci ca pe pamant pot exista atatea, daramite sa le mai si afle.
Mos Timp avea grija ca fuiorul sau sa nu stea pe loc, si iata ca veni si vremea in care Deceneu se retrasese si el, la randul sau, in Muntii Orastiei pentru a veghea de acolo asupra a tot ce se intampla intre hotare .
Leandu il urma si aici in fiecare iarna. Povatuitorul si invatacelul erau nedespartiti in anotimpurile reci, numai ca, de acum, Leandru nu mai era un simplu elev; ajunsese sa cunoasca la fel de multe ca si Deceneu. In serile lungi de iarna, stateau si vorbeau cate-n luna si-n stele, cautand sa descopere cat mai multe din ascunzisurile intortochiate ale spiritului omenesc, patrundeau in tainele sorilor si ale lumilor ascunse, rosteau adevaruri care astazi nu mai sunt cunoscute.
Vremea se scurgea peste Dacia si oamenii erau frumosi, dar anii treceau pe langa Leandru, caci el ramanea la fel ca in vara in care Zamolxis se oprise la stana sa pentru a-I cere adapost. Fara a-I spune, ca rasplata pentru sufletul si bunatatea sa, Zeul il rasplatise daruindu-I nemurirea.

…………………………………………………………………………………………………………………………………… …………………………………………………………

De-acum, pe taramul sacru al Daciei, ajunsese Decebal conducator. Deceneu era de mult retras in Muntii Orastei si nimeni nu parea ca-l mai cunoaste pe Marele Preot, afara doar de cativa batrani care, si ei, rar de tot isi mai aduceau aminte de el in rugaciuni sau in momente grele. Credinta Dacilor se ducea din ce in ce mai mult pe apa Sambetei, si doar o mana de oameni din cei ce fusesera candva mandrii osteni Geto-Daci , mai pastrau in inimi pe Zamolxis si mai credeau in puterea Pietrei Sacre.
Zeul s-a hotarat sa inchida definitiv Muntele Sacru cu un perete de stanca, astfel incat nici un muritor de rand sa nu mai vada Piatra Muntelui stralucind sub cerul liber, pana in momentul in care nu se vor inturna toti la vechea credinta. O data cu acoperirea Muntelui Ascuns, soarta Daciei nu mai era aparata de Piatra Sacra…. Romanii au atacat din nou si au reusit sa cucereasca Dacia.
Ei bine, intr-o astfel de clipa dureroasa, Zamolxis l-a chemat la el pe Leandru.

…………………………………………………………………………………………………………………………………… …………………………………………………………

Fostul baci nu-si mai vazuse stapanul de multi ani, asa ca emotia care l-a incercat auzind chemarea a fost puternica. Atunci cand Zamolxis l-a intampinat pe Leandru, acesta a cazut in genunchi si, cu glas inflacarat, a rostit:
-Bine te-am regasit, Preamarite Zeu. Am auzit chemarea si iata-ma la picioarele tale, gata sa-ti indeplinesc orice porunca!
-Bine ai venit, Leandru. Ma bucur sa te revad, dar mai cu seama, ma bucur ca ai facut intocmai ce ti-am spus si ai invatat de la Deceneu toate cele de trebuinta.
-Asa am facut, Zamolxis, dar care este pricina pentru care m-ai chemat? Nu-mi pare a fi una buna, fata-ti este intunecata.
-Leandru! Dacia, pamantul nostru drag si sfant este in mainile dusmanilor acum. Suntem putini la numar cei care am ramas Daci Liberi cu adevarat, cu trupul si cu sufletul, si numai de noi depinde cum vor decurge faptele in continuare.
-Inteleg ce spui, stapane, eu insumi am simtit acest lucru pe cand vorbeam cu Marele Preot sau cu alti oameni.
-Si….?
-Primul gand a fost spre tine, bunule Zeu, as fi vrut sa stiu calea spre luminarea poporului dar, din pacate nu o cunosc.
-Bine, spuse Zeul ganditor, si continua dupa o scurta tacere: Ridica-te acum , Leandru, si asculta-ma cu atentie. A venit vremea de care ti-am vorbit, am nevoie de tine acum, iar prin mine, insusio spiritual Geto-dacilor are nevoie de sacrificiul tau. A sosit clipa sa-ti indeplinesti datoria sacra!
-Ascult, marite Zeu, spuse simplu Leandru.
-In primul rand, trebuie sa stii ca de-aci-nainte te vei numi Sihastrul Sacru. Va trebui sa privesti cu mare grija la toti cei care vor trece Hotarul, sa afli gandurile ce le au, fie ele ascunse sau nu, sa vezi daca sunt sortiti a fi acolo. In cele din urma, dup ace vie sti toate cele ce ti-am spus, vei veni si imi vei da de veste spre a hotari intrarea lor in Zona Sacra a Muntelui Ascuns.
-Dar cum pot face asa ceva stapane? Deceneu nu mi-a pomenit nimic despre asta in invataturile sale.
-Vei sti totul! De fapt, Marele Preot nu a facut altceva decat sa te pregateasca pentru marea invatatura pe care de-abia in cele ce urmeaza o vei primi.
-Prea bine, inteleptule Zamolxis.
-Urmeaza-ma acum, spuse Zeul. Esti pe cale sa-ti intalnesti destinul sis a cunosti ce numai putini stiu. Vei afla si vei invata toate secretele Muntelui Ascuns si deplina putere a Pietrei Sacre, marea forta a Dacilor.
Spunand acestea, Zamolxis, urmat indeaproape de Leandru, pasi spre Muntele Ascuns. Erau doi nemuritori ce ingrijeau istoria sacra a Daciei. Erau doua suflete ce intrupau simtirea neamului intreg.
L-a condos in Prima Sala a Muntelui, loc in care Zanele trebuiau sa primeasca solii, singura sala a Muntelui Ascuns in care aveau voie sa intre femeile, dar pe care Leandru o cunostea deja.
Zeul si supusul intrara impreuna in A Doua Sala, mai mare decat cea dintai. Interiorul acestei incaperi ar fi uimit adanc orice muritor: de jur-imprejur, coloane inalte, negre, sustineau bolta rotunda a Grotei. Pardoseala stralucea de albul orbitor al stancii, nimic nu se gasea acolo sa intineze perfectiunea si frumusetea nemaivazuta a acestui loc. Si aceasta Sala ii era cunoscuta lui Leandru. Pana aici patrunsese cel mai departe dupa inchiderea Muntelui Ascuns.
Zeul vorbi incet, fara ca Leandru, noul Sihastru Sacru, sa-si poata da seama daca I se adreseaza lui sau, pur si simpl,u, graieste pentru sine in acel spatiu al eternitatii si al fericirii:
-Atatia ani au trecut…secole pentru muritori.
-De cand, marite stapan? Intreba timid Leandru, speriat putin de gandul ca ar putea tulbura cugetul lui Zamolxis.
Zeul il privi ciudat, parca si durere, dar si o fericire linistita ii straluceau in ochi. Durere pentru ca vremurile trecusera, iar bucurie pentru ceea ce se intamplase candva, atunci cu secole in urma. Paru ca-si aduna putin ideile rascolite de aduceri aminte si abia atunci vorbi din nou, cu glas schimbat:
-De cand n-a mai calcat pe-aici picior de muritor, Sihastrule!
-Stapane, vorbesti cumva de vremurile in care aici era sala de ofrande? Intreba eroul nostru, mirat parca de tristetea Zeului.
-Ei bine, da! Imi aduc uneori aminte de acei ani, de mult apusi, in care Dacii veneau aici si indeplineau ritualul Sacrificiului Suprem, atunci cand nu exista decat fericire si bunastare pe plaiurile tarii.
-Deceneu mi-a povestit despre toate acestea in serile lungi de iarna. Ti-e dor de acele vremuri , bunule Zamolxis?
-Imi este dor cumplit de fericirea adanca a poporului meu, nu de altceva, sic red ca Marele Preot ti-a spus sic and totul va reveni la felul in care a fost…
-Nu mi-a spus cand, parinte, desi l-am intrebat! Mi-a spus, in schimb, in ce fel se va petrece totul, atunci cand se va petrece…
Zeul nu mai raspunse. Se lasa furat di nou de gandurile sale, ganduri pe care le pastra doar pentru el de data aceasta.. Priveau amandoi locul cel mai adanc al Muntelui Ascuns in care patrunsesera vreodata muritorii de rand. Mai departe numai alesii aveau voie.
Tot in timpurile vechi, in locurile in care se gaseau acum Zeul si Leandru se aducea cateodata Piatra Sacra, atunci cand era nevoie grabnica de puterile ei.. Fiecare dintre cei doi se gandeau la acelasi lucru probabil, dar altfel: Zeul era cel care a dat totul si a fost tradat, iar Leandru era copilul destinului, pe cale sa inceapa noul drum, fara intoarcere, prin care va da orice pentru fericirea celor multi.
Desi emotionat pana la maduva oaselor de ceea ce traia, dar mai ales de ceea ce urma sa vada, Sihastrul isi aminti de prima sa calatorie in Muntele Ascuns, atunci cand Zamolxis il chemise brusc si fara explicatie intr-un mijolc de iarna. De altfel, nu intelesese prea bine nici macar mai tarziu de ce il chemise Zeul, dar aceea fusese unica oara cand nu petrecuse o iarna intreaga alaturi de Deceneu.
Sentimentele traite atunci erau insa mai presus decat orice invatatura.
-Prietene Leandru, ii spuse Zamolxis, te-am chemat alaturi de mine pentru ca sunt pe cale sa iau o hotarare importanta.
-Prea bine, stapane, spuse el, uimit si bucuros in acelasi timp, dar cum te pot ajuta?
-N-ai cum, replicase Zeul sec. Vreau numai sa fii langa mine, de aceea ai venit! Sa intram totusi.
Vorbele acestea fusesera rostite chiar la intrarea in Muntele Ascuns, iar in afara de cei doi nu se mai gasea in imprejurimi decat Marele Lup Alb, care state ape o colina si privea in departari, asteptand probabil semne de la haitele sale. Leandru se oprise sa-I admire o clipa maretia si frumusetea.. Vazand cu coada ochiului. In timp ce privea spre Marele Lup Alb, ca Zamolxis se indreptase spre calea ce ducea in inima Muntelui, Leandru intrebase cu glasul plin de uimire:
-Cum, stapane, a sosit vremea sa te insotesc?
-Nu, Leandru, n-a sosit inca! Deocamdata nu vei cunoaste decat o mica parte din Munte, caci nu pentru asta te-am chemat aici.
Zeul mersese inainte, urmat indeaproape de Leandru, pana cand, intr-un tarziu, pasii li s-au oprit in ce-a de-a doua Sala. Pe drum, Zamolxis nu-I descisese in nici un fel ce se afla inauntru, dar eroul nostrum cunostea totul in cele mai mici amanunte, intr-atat de bine ii fusesera descrise lucrurile de catre Marele Preot.
In cea de-a doua sala se oprisera, si cateva zile nu se intamplase nimic. Zeul nu spunea in nici un fel de ce l-a chemat pe Leandru la el.
Parea adancit in ganduri grele, iar fostul baci avea mare rabdare de a nu pune intrebari.
Intr-una din zile, fara nici un fel de pregatire, Zeul intrebase:
-ce crezi, leandru, noi suntem mai aproape de miazazi sau de miazanoapte?
-Nu stiu, stapane, spuse leandru, banuind ca intrebarea avea un rost ascuns.
-Eu zic ca miazanoapte este mai aproape si ca el este parintele nostru. Intelegi?
-Cunostiintele tale sunt nemarginite, spuse Leandru, cuvantul tau este lege. In afara de asta, fiecare are un parinte.
Zeul paruse ca-si allege vorbele si, dupa o clipa de tacere, spuse;
-Miazanoapte este mai aproape, Leandru, e sigur mai aproape!
-Da, stapane!
-Tocmai de aceea voi lua hotararea despre care ti-am vorbit cand ai sosit, s-ar putea sa nu intelegi acum, dar candva o vei face.
-Ascult cu mare atentie, marite Zeu. Despre ce este vorba?
-Ei bine, voi avea grija de un lucru de mare insemnatate. Dacii Liberi nu vor mai bea vin de-aci inainte, asta mi-e vrerea! Tulpinile de vita-de-vie vor fi distruse, iar cine nu se va supune va fi socotit tradator. Nimeni pe pamantul Daciei, de la oier si stupar pana la rege, nu mai are voie sa sadeasca vita de vie pentru a face vin. Aceasta imi este porunca!
-Prea bine, inteleptule Zamolxis!
-te vei inturna degraba la Deceneu si-I vei spune intocmai ce am grait. El iti va spune ce sa faci si cum sa duci porunca la rege. De acolo va porni in toata tara. Oamenii de rand vor trebui sa stie numai ca vinul le tulbura mintile si le impleticeste picioarele, iar asa nici nu pot munci si nici porni la lupta, atunci cand este nevoie. Sa-I spui intocmai lui Deceneu: pe toata intinderea Daciei nu se va mai bea vin!
-Tot ce ai spus va ajunge intocmai la urechile Marelui Preot, stapane, grai Leandru.
-Du-te, prietene, si nu uita: miazanoapte este mai aproape.
Intr-adevar, Leandru please atunci fara sa inteleaga prea multe din porunca Zeului sau, darn u avea nici un gand de a se indoi de intelepciunea si dreptatea cugetului lui Zamolxis.
Isi aminti…
--Sihastrule Sacru, urmeaza-ma!
Era vocea Marelui Zeu care il trezea la realitate si-I oprea depanarea amintirilor care-l furasera fara a-si da seama. In mai putin de o clipa, gandurile despre trecut ii fugira din minte, lasand loc acelorasi emotii puternice care pusesera stapanire pe el , ceva mai devreme.
Era pe cale de a afla adevarul Sacru si se infiora adanc.
Zamolxis il conduse pe un culoar lung pe care Leandru nu-l mai zarise pana atunci. Probabil ca avea o intrare secreta. Ii spuse:
-De aci inainte vei afla cea mai ascunsa taina. Te vei gasi fata in fata cu marea mostenire a Geto-Dacilor, Piatra Sacra a Muntelui Ascuns, forta care poate indeplini orice dorinta, care poate ucide sau care poate reinvia mortii. Cel care o cunoaste, este ales. El este atotputernic, iar Piatra trebuie pazita cu sfintenie de oricine incearca sa vina cu ganduri rele sau nu cunoaste Legile Sacre.
Leandru mergea ca prin vis si la fel auzea cuvintele insotitorului sau care rasunau tainic in acea incapere de basm, se loveau de pereti si se intorceau inapoi intr-un fel care-I sporea trairile, si asa destul de puternice. Calea era luminata din nu se stie ce putere interioara a muntelui, iar lumina devenea din ce in ce mai puternica pe masura ce inaintau. Pe cand mai aveau de facut doar cativa pasi pana la intrarea in ultima sala,Zamolxis vorbi din nou:
-Pregateste-te prietene! Vom intra in centrul lumii Pietrei, Triunghiul Sacru, vom fi impreuna in chiar inima Muntelui Ascuns. Cei doi pasira unul langa celalalt in interiorul de vis al Triunghiului. Spectacolul fascinant oferit de Piatra si simplitatea extraordinara a incaperii ne sunt deja cunoscute.
Zamolxis si Leandru se lasara in genunchi, privira Piatra Sacra si infaptuira ritualul cuvenit: ridicara bratele cu degetele rasfirate in forma de stea cu zece colturi; sentimentele intiparite pe fata Sihastrului nu pot fi descrise. Momentul parea o frantura de basm, clipele stateau pe loc, parca, pentru eroul nostru sip area ca aceasta era clipa cea mai de pręt din viata sa.
La un moment dat , din Piatra porni o raza puternica spre ei, si ii invalui intr-o ceata luminoasa, orbitoare pentru stralucirea ei. Se auzi un tunet, dupa care totul disparu de parca nici n-ar fi fost vreodata.. Cei doi ramasera incremeniti in genunchi. Piatra statea linistita pe masa ei de granit. Totul durase mai putin de o fractiune de clipita. Leandru era naucit, dar Zeul zambind spuse:
-Tocmai ai trecut de ultima incercare, prietene, despre care nu-ti puteam spune nimic. Ea nu imi apartine. A fost cea mai grea dintre toate, dar ai trecut de ea cu bine, si suntem legati pe vecie de aici inainte: noi, Piatra Sacra si destinul Geto-Dacilor. Piatra ti-a vorbit adineauri in felul ei, te-a cunoscut sit e-a aceeptat, pentru ca daca ia fi avut sufletul patat ai fi murit pe data.
Leandru nu mai putea rosti nici un cuvant, era amutit de ceea ce vedea. Trebuira sa treaca ceasuri bune pana isi capata in intregime simturile zdruncinate. Cand, intr-un tarziu, isi reveni pe deplin, il asculta pe Zeu care, cu voce domoala si calda, ii vorbi despre puterea nemarginita a Pietrei. I-a spus istoria ei, felul in care aceasta a ajuns in Muntii Daciei, i-a povestit tot ceea ce un o mar putea face cu ea dup ace ar invata sa o foloseasca, dar cu mare insistenta, Zamolxis repeta:
-Ia aprig aminte, Leandru, sin u uiat nicicand vorbele mele: numai cei ce au sufletul curat si cugetul fara de pata au forta si putere asupra Pietrei. Ceilalti vor sfarsi groaznic daca vor incerca sa se apropie de ea…
Niciodata san u uiti!
Totul a continuat asa pręt de cateva zile in care nici macar un ceas nu a fost pierdut de Zeu in initierea ce i-o oferea Sihastrului. In acest timp, mintea lui Leandru era rupta de cele lumesti, sufletul ii era plin si corpul sau parca plutea.
-Stiu ce traiesti, Leandru! Spuse Zamolxis. Nu-I nevoie sa incerci in vreun fel sa-ti ascunzi simtamintele pentru ca eu le cunosc foarte bine, chiar eu le-am avut, asemeni tie, la vremea mea, cu multe secole in urma.
In privirile Sihastrului Sacru nu se puteau citi decat doua lucruri: o recunostiinta netarmurita pentru ceea ce-I fusese harazit si o dragoste imensa pentru poporul si Zeul sau, dorind acum sa fie in slujba lui mai mult ca niciodata. Daca ar fi avut ceva mai pretios decat viata, ar fi daruit fara preget. Se adresa Stapanului sau:
-Spune-mi, preamarite Zamolxis, ce trebuie sa fac acum? In ce fel imi pot arata recunostiinta pentru faptul ca am fost ales sa cunosc toate acestea si pentru ca am pasit alaturi de tine, bunule Zeu, in istoria neamului nostrum?
Cei doi se gaseau in Triunghi, iar Zeul, inainte de a raspunde, a privit spre Piatra, apoi spre bolta, si in cele din urma se uita spre Leandru:
-Atunci cand Dacii sau ail or urmasi vor sti sa reinvie credinta in Piatra Sacra si se vor intoarce la cele sfinte….. doar atunci durerea si nesiguranata vor fi stapanite. Acele clipe, sunt departe insa, iar Piatra va sta pururi in acest lacas, pana cand va fi asa cum am spus. Cand bolta triunghiului Sacru se va deschide din nou, iar lumina soarelui se va contopi cu cea a Pietrei intru fericirea oamenilor, ei bine, abia atunci tu si Deceneu va veti gasi linistea pe care o tot cautati, alt chip nu este. Acele vremuri vor veni candva… poate intr-o mie, poate doua mii de ani, vor veni cu siguranta!

Zalmoxis tacu o clipa si Leandru crezu ca vede cum durerea cuprinde sufletul zeului, dar chipul ii ramase impietrit.
-Pana se vor petrece cele ce ti-am spus, Leandru, vei avea de partea ta, in slujba pe care o vei primi, ajutorul nepretuit la Pietrei, pentru ca ea este cea care, prin ochii bunului nostrum sfinx, vede lumea de afara. Iar prin Sfinx poti ajunge oricand la Piatra, daca vei avea nevoie. Iata acum de ce ti-am spus toate acestea: menirea ta va fi de acum sa mergi afara sis a stai de straja pe varful gavanelor. Acolo te vor astepta doi pui de Soimi Regali al caror grai trebuie sa-l inveti si mai pe urma sa-I faci sip e ei a prinde vorba omeneasca. Tu, impreuna cu cei doi Soimi Regali va trebui sa paziti Hotarul Sacru si Piatra, si repede sa-mi dati de stire cand cineva incearca sa patrunda spre Muntele Ascuns. Adta ti-e menirea sacra, Leandru, acum ramai cu bine si fie ca sufletul tau san u cunoasca pata!
De cum a rostit Zeul ultima vorba, totul s-a invelit intr-o pacla densa, pornita pesemne din inima Pietrei, si Sihastrul nu a mai putut vedea nimic pentru o clipa.
In momentul urmator, era afara, pe munte, chiar in fata Sfinxului. A privit putin imensa stanca in forma de cap de om si, la un moment dat, I se paru ca vede o lucire in ochii sai, sau poate a fost doar o nazarire. Leandru nu putu sa-si dea seama prea bine. Pe urma, in timp ce se ridica si se pregatea de plecare, i-a vorbit paznicului de stanca incet, ca pentru sine:
-Ramai cu bine Sfinxule, dar ne vom revedea curand…
Pe Gavane a ajuns pe inserate si imediat cei doi pui de soim i-au iesit in intampinare, asezandu-i-se pe brate. Leandru nu se simtea defel obosit dupa toate intamplarile pe care le traise in ultima vreme si, de fapt, nici nu si-ar fi dat voie sa fie asa.
-Misiunea ce-am primit este sacra si n-am voie sa ma odihnesc atunci cand Zeul si poporul au nevoie de mine, isi spuse Sihastrul in sinea lui.
Stia ca slujba primita era mult mai importanta decat orice altceva, asa ca nu a mai stat pe ganduri si s-a apucat de treaba. Legenda spune ca eroul nostru a stat fara a dormi pręt de mai multe saptamani, tot chinuindu-se cu soimii sai spre a le deprinde graiul si, mai apoi, sa-I invete cum sa vorbeasca in limba Dacilor. Totul a meritat pe deplin insa ,: la capatul a sapte sapatamani lungi si obositoare, cei trei se intelegeau de minune in oricare dintre cele doua graiuri ar fi dorit, cel al soimilor sau cel al oamenilor. In momentul in care invatatura era desavarsita, Leandru le-a spus soimilor:
-Voi doi sunteti alesii marelui Zeu al Geto-Dacilor, bunul nostru stapan Zamolxis, si ma ajutati in menirea mea de a supraveghea Hotarul Sacru. Va trebui sa ascultati de porunca mea sis a aveti grija astfel incat nimeni san u paseasca spre Muntele Ascuns fara ca voi sa-mi dati de stire.
-Asa vom face, Leandru, ii spusera soimii si plecara chiar in acea clipa spre inaltul cerului pentru a privi de acolo Platforma Sacra a Bucegilor.
In acest fel, oricine s-ar fi aflat prin imprejurimi ar fi fost observat cu siguranta de cei doi maiestuosi Soimi Regali.
Tot asa, luni de zile la rand, marele zburatoare l-au ajutat pe Sihastrul Sacru fara a face nici cea mai mica gresala. Zburau fie mai sus, fie mai jos, si nici macar o ciuta nu trecea pragul Hotarului fara sa fie observata de ei. Intr-o buna zi , Leandru vazu ca soimii vin spre el si I se aseaza in fata.
-Ce-I prieteni, zise Sihastrul, vine cineva spre Zamolxis?
-Nu, stapane, alte ganduri ne framanta.
-Spune-ti fetii mei, nu va nelinistiti! Care-I pricina venirii voastre?
-Parinte Leandru, iata ce se intampla! Noi nu putem avea urmasi, iar ultimile vlastare ale mandrului neam al Soimilor Regali suntem chiar noi doi. O data cu moartea noastra se vas tinge pe vecie istoria Soimilor Regali, dar nu aceasta este marea noastra grija, ci cu totul alta. Ne aflam in slujba lui Zamolxis si a Dacilor –Liberi, sin u cunoastem alt lucru mai sfant decat lupta noastra,insa cum vom putea pazi vesnic Triunghiul Sacru daca ne vom stinge candva din viata? Noi nu suntem oameni, nu avem dreptul la nemurire, si de aceea am venit sa-ti cerem ajutorul.
-Adevarat ati grait, prieteni! Spuse Sihastrul ingandurat si minunat totodata de credinta puternica a fratilor sai inaripati. Voi pleca de indata spre Sfinx, continua el, iar maine, candma voi intoarce, vom sti cu totii ce este de facut, pentru ca Piatra Sacra ne poate da un raspuns la grija noastra.
Pe maine, prieteni! Mai adauga el, si porni in vale pentru a ajunge cat mai degraba la poalele Marelui Sfinx.

…………………………………………………………………………………………………………………………………… …………………………………………………………
In zorii celei de-a doua zile, Leandru se afla inapoi pe varful Gavanelor. Scruta cerul si ii vazu pe cei doi soimi cum se rotesc in inalt deasupra Hotarului. Ii admira cateva clipe in plutirea lor maiestuoasa apoi, printr-un tipat prelung si ascutit, ii chema la el. Venira amandoi iute si se asezara pe doua stanci in fata lui. Sihastrul Sacru fu cel care, cu glas potolit, vorbi primul:
-Sfinxul a grait, fiii mei! Stiu ce am de facut!
-Ascultam, stapane!
-Ieri ati dovedit netarmurita intelepciune cand mi-ati aratat cugetul vostru. Nimic altcineva nu poate pazi din inaltimi Hotarul asa cum o faceti voi, iar Muntele Ascuns este ferit de multe rele datorita voua.
Zamolxis, si prin el neamul nepieritor al Dacilor Liberi, are nevoie de asta. Voi, prin zborul vostru si prin stapanirea vazduhului, sunteti o pecete a libertatii si un indemn al mandriei. Sunteti ultimele vlastare ale frumoasei semintii a Soimilor Regali. Parintii vostri si-au castigat de multe veacuri dreptul la nemurire, iar voi veti fi aceia care pentru ei si pentru poporul Geto-Dac, veti ramane pururi pe pamant.
-Asta inseamna ca am castigat dreptul la nemurire? Intrebara soimii fara a le veni sa creada urechilor
.-Ascultati-ma pana la capat, prieteni! Zambi bland Leandru. Veti ramane intru vesnicie chiar aici, pe Varful Gavanelor, veti pazi ca si pana acum Piatra Sacra si veti arata urmasilor cum au stiut sa fie strabunii lor, Geto-Dacii, mandri si liberi.
Dup ace Leandru termina, pe Gavane se lasa o tacere deplina. Pana si vantul se opri in loc pentru a nu tulbura prin vuietul sau mareata clip ace se desfasura pe creasta. Sihastrul Sacru ridica mainile spre cer, sip e data, cei doi Soimi Regali se transformara in stane de piatra chiar acolo unde stateau, pe stancile din varful muntelui. Legile Scare isi spusesera din nou cuvantul: cei doi soimi aveau, de aici inainte, sa pazeasca, pentru totdeauna , secretul Muntelui Ascuns.

In momentele de primejdie, sau daca cineva stia Cuvintele Sacre ce dezlegau vraja, ei reveneau la viata, ir dup ace terminau porunca ce o aveau de indeplinit, se reintorceau la trupurile lor de piatra. Daca cineva rostea descantecul de dezlegare fara a avea gand curat, chiar acolo, pe gavane, isi gasea sfarsitul: cei doi soimi ii ucideau fara mila cu ghearele si pliscurile lor pentru ca numai faptele care au ca drept scop binele tarii ii pot despietri. Apoi reveneau la chipurile lor de stanca. Multimea de stanci care inconjoara trupurile pietrificate ale soimilor de pe Gavane nu sunt altceva decat lesurile celor necinstiti care, in lungul vremii, s-au transformat in bolovani. Si astazi, Soimii continua sa pazeasca Hotarul Sacru, la fel ca acum mai bine de doua mii de ani, si ii slujesc cu credinta lui Leandru, Sihastrul Sacru, sip e Zamolxis.
Se spune ca, in timp, multi au incercat sa ajunga la Zeu, dar putini sunt cei care au reusit.
Soimii Sacri vegheaza necontenit si ii ucid pe toti cei netrebnici sau care nu au vrednicia de a ajunge in fata lui zamolxis.
Totusi, spune legenda, un tanar va reusi sa invie intr-una din zile dragostea lui Zamolxis pentru poporul Geto-Dac, iar acesta va redeschide Poarta Sacra si-l va aduce pe Deceneu la Zeu, punand astfel capat durerii neamului sau.

Potecile sunt in vazul lumii, dar numai cei alesi le stiu pe ascuns. Soimii pot fi private de oricine in straiele lor de piatra, dar cugetul necurat ar putea atrage pieirea oricui ar incerca sa intre in Hotarul Sacru.
Poate chiar acum, cineva ingenunchiaza pe Gavane pentru a le implora mila intru libertatea poporului…..