Cele mai frumoase poezii de toamnă

Vasile Alecsandri
Toamna ţesătoare

Toamna mândră, harnică
Şi de bunuri darnică
A-mpărţit a ei comori:
Frunza-i dat-au vântului,
Iar roada pământului
Dat-o-au la muncitori.

Dat-au in pentru ştergare
Şi porumb pentru coşare
Plin de ţinte aurii,
Şi toţi strugurii de vie
Pentru dalba veselie
De la nunţi şi cumătrii.

Dat-au încă pentru coasă
Iarba-i verde şi frumoasă
Care-n mai au înflorit;
Ş-a ei paseri cântătoare,
Ş-a ei şiruri de cucoare
Tainicului Răsărit.

Ş-au rămas, sărmana, goală,
Pe când viforul se scoală
Aducând gerul de an! ...
Ce-a să facă ea la iarnă?

Norii vin ca să aştearnă
Pe câmpii un lung troian.
Vai de ea! ... Ce-a să devie
Sub cumplita vijelie
Care suflă oţerit
Peste văile uscate,
Peste apele-ngheţate,
Peste codrul desfrunzit?

Dar nu-i pasă! ... Cât e soare,
Toamna, mândră ţesătoare,
Pune furca-n brâul ei,
Ca să toarcă şi să ţese
Pânză lată-n iţe dese
De-nvălit umerii săi.

Şi torcând de-a lungul trece
Peste brazda murgă, rece,
Unde ies painjini mii.
Iar fuioru-i de matasă
Pe pământ în urmă lasă
Mreji de raze argintii.

Câte lanuri, văi întinse,
Toate-acuma sunt cuprinse
De lungi fire ce lucesc.
Unele s-adună-n caier,
Altele, perdute-n aer,
Tainic, lin călătoresc.

Toamna grabnic le urzeşte,
Le-mpleteşte, nevedeşte,
Şi cu toate la un loc
Ea-şi lucrează-o-nvălitoare
Ca să meargă-n şezătoare
Şi să ia parte la joc.

Iat-o în cămeşă albă,
Cu lefţi mari lucind în salbă,
Mari cât ochii săi căprii.
Trista iarnă-o pizmuieşte
Şi prin neguri o pândeşte
Descântând vrăjitorii.

Iar românul cu drag spune:
„Doamne! fă încă-o minune!
Scoate-o faţă-n calea mea,
Ca şi toamna harnică
Şi de suflet darnică,
Să-mi fac traiul meu cu ea!“

Vasile Alecsandri
Sfărşit de toamnă
Oaspeţii caselor noastre, cocostârci şi rândunele,
Părăsit-au a lor cuiburi si-au fugit de zile rele;
Cârdurile de cucoare, înşirându-se-n lung zbor,
Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor.

Vesela verde câmpie acu-i tristă, veştezită;
Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită;
Frunzele-i cad, zbor în aer, şi de crengi se dezlipesc
Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.

Din tuspatru părţi a lumei se ridică-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri.
Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori
Trece-un cârd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori.

Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ călare!
Vântul şuiera prin hornuri răspândind înfiorare.
Boii rag, caii năchează, cânii latră la un loc,
Omul, trist, cade pe gânduri şi s-apropie de foc.

Tudor Arghezi
Niciodată Toamna...
Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid aşternut e şesul cu mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.
Casele-adunate, ca nişte urcioare
Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,
Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.
Păsările negre suie în apus,
Ca frunza bolnav’-a carpenului sur
Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus
Foile, -n azur.
Cine vrea să plângă, cine să jelească
Vie să asculte-ndemnul ne’nţeles,
Şi cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.

George Bacovia
Amurg Violet

Amurg de toamnă violet ...
Doi plopi, în fund, apar în siluete
Apostoli în odăjdii violete
Orasul e tot violet.

Amurg de toamnă violet ...
Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;
Multimea toată pare violetă,
Orasul tot e violet.

Amurg de toamnă violet ...
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet. George Bacovia
Amurg De Toamnă

Amurg de toamna pustiu, de humă,
Pe câmp sinistre şoapte trec pe vânt -
Departe plopii s-apleacă la pamânt
În larg balans lenevos, de gumă.
Pustiu adânc... si-ncepe a-nnopta,
Si-aud gemând amorul meu defunct;
Ascult atent privind un singur punct
Si gem, si plâng, si râd în hî, în ha...

Ana Blandiana
Lasa-mi , toamnă..

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ţi-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.

Lasă-mi, toamnă, cerul lin.
Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâşie.

Lasă, toamnă-n aer păsări,
Paşii mei alungă-mi-i.
Dimineaţa bolta scurse
Urlete de ciocârlii.
Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.

George Cosbuc
Toamna
Toamna târziu,
În noaptea cu lună,
Cum vâjâie codru
Şi geme, şi sună!
Din nordul cu neguri
Un vuiet răsare
Şi vine, şi creşte
Mai iute, mai tare:
Iar codrul aude,
Puternicul rege
Aude prin noapte
Şi bine-nţelege
Al oştilor vuiet
Din norduri pornite -
El vrea să răscoale
Puteri obosite
Şi-njură, şi urlă,
Că-şi simte pieirea.
Şi galben se face,
Nu poate s-adoarmă,
Nu-şi află nici pace.
Şi tremură codru
Cu inima ruptă
De spaimă, se zbate,
Cu vântul se luptă,
Pocneşte şi sună
Căci vântul îl prinde
Şi-l strânge de mijloc
Topindu-i puterea!
Şi codrul se-ndoaie;
Şi-l biruie vântul,
Râzând îl sugrumă
Şi-i rupe vestmântul,
Şi părul i-l smulge
Şi-n văi îl aruncă.
Un ţipăt răsare
Pe deal şi pe luncă:
Grăbitele păsări
Cu vuiet aleargă,
Şi norii vin stoluri
Pe-ntinderea largă,
De spaimă s-ascunde
Pârâul sub gheaţă-
Şi regele codru,
Din ultima viaţă,
Suspină văzându-şi
Pustiul, şi geme
Şi cade pe spate
Şi moare cu fruntea
Pe pieptul naturii
Şi moare natura
De jalea pădurii
În toamna târzie!

Tudor Arghezi
Toamna
Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.

Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.
Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.

Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii...
Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd...
Orice vroiesc rămâne îndeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul işi întoarce cirezile prin sânge.
O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut -
Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.

Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată
S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă
Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.

Şi cum scoboară noaptea, al'dată aşteptată,
Îmi pare veche luna -- şi steaua ce se-arată,
Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat.
Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.

Mihai Eminescu
Ce te legeni?...

Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?
- De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
Bate vântul frunza-n dungă -
Cântăreţii mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte -
Iarna-i ici, vara-i departe.
Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!

Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândurele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Şi mă lasă pustiit,
Vestejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!



Adrian Păunesu
Şi totuşi vine toamna
E încă verde iarba pe coline
Şi zilele nu s-au scurtat de tot
Şi cineva cu-n sac în spate vine
De sus din munţi ca de la un complot.

Porumbul are încă dinţi de lapte
Albinele se-ngreunează-n zbor
Văratec plouă în fiecare noapte
Şi greierii mai cântă până mor.

Cojoacele n-au coborât din poduri
Iubirile n-au coborât din vis
Se coc gutui în foarte multe moduri
A le muşca e încă interzis.

În clai de fân miroase a foc de floare
Cerboaicele nu caută mascul
În aburii de vifor cerul moare
Mai este până la nuntă timp destul.

Şi totuşi vine toamna, şi totuşi vine toamna
Şi tu o ştii şi o îngâni
Şi totuşi vine toamna,
şi totuşi vine toamna
Şi vai: suntem bătrâni.

George Topârceanu
Toamna în parc

Cad grăbite pe aleea
Parcului cu flori albastre
Frunze moarte, vorba ceea,
Ca iluziile noastre.

Prin lumina estompată
De mătasa unui nor,
Visătoare trece-o fată
C-un plutonier-major.

Rumen de timiditate
El se uită-n jos posac.
Ea striveşte foi uscate
Sub pantofii mici de lac.

Şi-ntr-o fină discordanţă
Cu priveliştea sonoră,
Merg aşa, cam la distanţă,
El major şi ea minoră...



George Topârceanu
Balada unui greier mic
Peste dealuri zgribulite,
Peste ţarini zdrenţuite,
A venit aşa, deodată,
Toamna cea intunecată.

Lungă, slabă si zaludă,
Botezând natura udă
C-un mănunchi de ciumafai, -
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei, departe,
Risipeste-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai...

Si cum vine de la munte,
Blestemând
Şi lăcrămând,
Toţi ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar maceşii de pe câmpuri
O intâmpină în cale
Cu grabite plecăciuni ...

Doar pe coastă, la urcuş,
Din căsuţa lui de humă
A ieşit un greieruş,
Negru, mic, muiat in tuş
Şi pe-aripi pudrat cu brumă:
- Cri-cri-cri Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,

Că puteam si eu s-adun
O grăuntă cât de mică,
Ca să nu cer imprumut
La vecina mea furnică,
Fiindcă nu-mi dă niciodată,
Si-apoi umple lumea toată
Că m-am dus si i-am cerut .

Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfărşit
Ridicând un picioruş,
Dar de-acuş s-a ispravit...

Noapte de toamnă

de George Topârceanu

Murmur lung de streşini, risipite şoapte
Cresc de pretutindeni şi se pierd în noapte.
Rareori prin storuri o lumină scapă
De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă

Şi-mi trimite-n faţă raza ei răsfrântă…
Ploaia bate-n geamuri, streşinile cântă.
Dar treptat, cu larmă potolită scade
Cântecul acestui tremur de cascade.

Tot mai des în preajmă umbre vii răsar,
Ploaia peste case pică tot mai rar
Şi-n grămezi de neguri apele se strâng…
Lumea-ntreagă doarme, streşinile plâng.

Până când o rază de argint în zare,
Lămurind pe boltă straturi de ninsoare,
Lin desface umbra şi de crengi anină
Scânteieri albastre, boabe de lumină.

Iar acum din taina cerului deschis,
Peste firea mută cad lumini de vis
Şi-n troiene albe norii se desfac…
Dar când iese luna, streşinile tac.

Dormi, iubire dulce!…
Numai eu întârziu, singur pe cărare,
Farmecul acestei clipe călătoare…
Gândurile mele vin să te deştepte,
Din pridvorul tainic să cobori pe trepte.

Să cobori în toamna limpede şi rece
Şi, visând cu mine clipa care trece,
Să-mi sporeşti tristeţea ceasului târziu
Când, străin de tine, sufletu-mi pustiu

Va porni zadarnic, rătăcind pe drum,
Să sărute urma paşilor de-acum.

Octavian Goga
Toamna

Val de brumă argintie
Mi-a impodobit gradina,
Firelor de lămaiţă
Li se usucă rădăcina.
Peste creştet de dumbravă
Norii suri işi poartă plumbul,
Cu podoaba zdrenţuită
Tremură de frig porumbul.
Si cum de la miazănoapte
Vine vântul fără milă,
De pe vârful şurii noastre
Smulge-n zbor cate-o şindrilă.
De viforniţa păgână,
Se-indoiesc nucii, bătrânii,
Plânge-un pui de ciocârlie
Sus, pe cumpăna fântânii.
Îl ascult şi simt sub gene
Cum o lacrimă-mi invie:
Ni s-aseamănă povestea,
Pui golaş, de ciocarlie!

Octavian Goga
Coboară toamna...

Coboară toamna-ncet din slavă,
Naframa galbena-i rasare
Si peste varfuri de dumbravă
Îi flutură departe-n zare.
Atât de jalnic geme vântul,
Cum s-a pornit acum să zboare,
Pare c-a prins în drum cuvântul
Unei neveste care moare.
Pe urma lui un plâns se-mparte
Si-n taina codrului străbate,
Ca niste fluturi - soli de moarte -
S-alungă foile uscate.
Lumina soarele si-o frânge,
De somn pleoapele i-s grele,
În jur de patul alb îsi strânge,
Mai des, cernitele perdele.
Din geana lui abia o rază
Îmi mai alunecă pe frunte
Si tremurând imi luminează
Argintul firelor carunte...

Mihai Eminescu
Afară-i toamnă
Afară-i toamnă, frunza 'mprăştiată,
Iar vântul svârlă 'n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într'un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N'ai vrea ca nimeni 'n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odat'aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri...
Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.



sursa:https://filialatargoviste.wordpress....zii-de-toamna/