MICHELANGELO BUONARROTI, POEZII
(1475 –1564)
„Printre chipurile Judecăţii de Apoi din ansamblul
Capelei Sixtine, un ochi atent a descoperit în trăsăturile
Sfântului Bartolomeu jupuit de piele autoportretul
lui Michelangelo. Detaliul este plin de semnificaţii,
deoarece simbolul acesta comprimă în el întregul
destin al genialului artist. Michelangelo nu poate fi desprins
din amintire fără evocarea unei dureri
nesfârşite. Este, întâi de toate, durerea de a descoperi
condamnarea sufletului, simţit etern, la temniţa
trecătorului trup. Este, apoi, însăşi durerea efortului
de a se înălţa peste temporalitate şi peste orice
circumscrieri ale materiei, către izvorul întregii existenţe,
care i s-a părut totdeauna că-l cheamă şi spre care
a râvnit fără ostenire să se întoarcă.
Sufletul furtunos al marelui toscan a fost un sensibil
şi frământat câmp de luptă între raţiune şi simţire,
între frumuseţea artei şi a naturii,
între mâhnire şi exaltare, între sentimentul utilului
şi al zădărniciei, stări contrarii printre care elanul lui
creator a trebuit să-şi desfacă aripile.
Unul dintre cei mai mari artişti care au existat vreodată,
sculptor strălucit, cum de la Fidias şi Praxiteles pare
să nu mai fi existat altul, pictor, arhitect şi poet, Michelangelo
Buonarroti (1475 -1564) ilustrează
Renaşterea ca epocă de totalizare şi de sinteză, de paroxism
al ener*giilor aşteptând nedeclanşate în om, de ieşire la lumină
a individualităţii umane. Repetând tinereţea omenirii într-o nouă
înţelegere, Renaşterea a readus
din negura memoriei întrebările fundamentale privind
existenţa şi, odată cu ele, setea de exultare şi de sublim,
revărsând în epocă reviriment şi derută, fervoare şi pesimism.
Reînvie horaţianul carpe diem, şi omul,
organizând mental universul din jurul Iui, i se consideră,
cu sau fără ştiinţă, centru, element în care marele destin
se concen*trează şi se diversifică, şi o face cu o libertate
faţă de ideea de Dumne*zeu nemaiîntâlnită
în secolele anterioare. Se naşte în felul acesta setea
de armonie, aspiraţie care a năvălit cu tumult în spiritele
izolate în singurătatea pioasă şi pură a Evului Mediu
şi aduse de evoluţia spiri*tuală a omenirii
în faţa ideii de integrare universală. (...) Sculptura,
pictura şi poezia s-au unit spre a-l ajuta întru această
des*coperire salutară. Nicio disjuncţie nu există între ele,
deoarece toate sunt forme ale artei unice, dar niciuna
nu este îndeajuns de aptă pen*tru a putea
să creeze din nou visata frumuseţe divină în desăvârşirea
şi vastitatea ei. În această concepţie se află izvorul
tristeţii mai târziu, al abandonării în ideea zădărniciei artei,
al pesimismului său. Există o corespondenţă deplină între
sculptorul şi poetul Michelangelo. Opera lui plastică şi poezia
par să stea în raporturi de com*plementaritate.
Prin amândouă marele artist – fără să fi fost filozof
în accepţiunea proprie a termenului, dar făcând adesea
din filozofie, în mod tacit, problemă de viaţă – a încercat
să afle răspunsuri la marile întrebări ale existenţei.
Trăind sub imperiul unor energii enorme, îşi propune
să sculpteze munţi şi să memoreze în întregime pe Dante.
Aceeaşi vigoare o revarsă şi în poezia lui, aspră, fragmentară,
zbuciu*mată, străbătută adesea de fulgerele marii arte,
poezie luând de cele mai multe ori înfăţişarea rugii,
ori conţinând întrebări întoarse spre universul lăuntric.
Sinceritatea a fost lumina în care artistul şi-a înăl*ţat
şi sculptura şi poezia.“C. D. ZELETIN
10
Se toarnă din potire coifuri, spade,
iar sângele lui Crist se vinde – ciuturi!
Nu spini şi cruce vezi, ci săbii, scuturi:
răbdarea însuşi lui Isus îi scade.
Ar sângera spre cer până-n Pleiade
dacă-ar sosi-n romanele ţinuturi;
s-ar face pentru pielea-i împrumuturi
şi-n drumul faptei bune baricade!
Cum am pierdut, pot pierde-orice tezaur,
dar cel în mantii sfinte mă îngheaţă,
precum Meduza din ţinutul Maur.
Ce alinate ne-ar mai sta în faţă,
când ştim că-n cer n-au preţ nici bani, nici aur
şi un alt semn a stins cealaltă viaţă?
37
În mine moartea, viaţa mea în tine,
tu desluşeşti, împărţi şi dărui timpul,
lungimea vieţii noastre şi-apogeul.
De-nalta-ţi vrere fericirea-mi ţine;
căci sufletul în care stă-n loc timpul,
prin tine îşi contemplă Dumnezeul.
56
Trăiesc din însăşi moartea mea divină,
preafericit c-o soartă neferice;
cel ce nu înţelege cum, aş zice
în focu-n care ard şi pier să vină!
Cum vântul spuza-n flacără-o preface,57
văpaia floarea vieţii mi-o deschide,
mă întăreşte tot ce mă ucide
şi ce mă vătămă mai mult îmi place...
64
Când focu-ascuns în sânul pietrei trece
în pulberi stâncile şi fierul moaie,
ce-o să mai facă dintr-un snop de paie
un foc, ce para iadului o-ntrece?
65
În timp ce vă ador, în minte-mi vine
nefericirea mea, ce tot sporeşte,
şi-mi zic plângând: – Cu-adevăţat iubeşte
acel ce arde în văpăi ca mine!
78
Din dulce plâns în râsul de durere,
dintr-o eternă într-o scurtă pace
m-am prăbuşit... Când adevărul tace,
simţirea stăpâneşte peste vrere.
Nu ştiu de unde răul ia putere,
o, răul care pe cât creşte-mi place:
din pieptul meu? Din ochii tăi ce-ncoace
aduc din rai divina-nvăpăiere?
Nu-ţi este frumuseţea muritoare,
ci-i fiică a celestei citadele:
arzând mă mângâi, deşi-mi pierd hodina,
că-alături stându-ţi nu-s altfel... Dar oare,
când ţi-a dat cerul arma morţii mele,
cine-ar mai spune că a ta e vina?
89
Cu ochii tăi văd o lumină lină,
ce-n ochii-mi orbi nu prinde să răsară.
Cu paşii tăi, la fel, port o povară
ce-i pentru paşii-mi osteniţi străină.
Aripa-ţi, fără pene, mă anină,
roşesc la bunul plac ori sunt de ceară,
mi-e iarna cald, îngheţ în toi de vară
şi-n cer mă-înalţă mintea ta senină.
În vrerea ta stă voia-mi totdeauna,
în inimă Ia tine-mi stă gândirea
şi-n respirare vorba-ntreţesută.
De-a pururi eu voi semăna cu luna,
căci ochii noştri-i văd doar strălucirea
pe care soarele i-o împrumută.
96De poate ca un lemn uscat să ardă
truditu-mi suflet când nu te iubeşte,
altă iubire poate să mi-l piardă.
Şi dac'alt spirit de iubire creşte
şi cu splendoarea lui mă-nflăcărează,
pierd ochii tăi şi mor în jar ca-n cleşte.
Şi dacă nu te-ador, curata rază-a
speranţei vii şi gândurile-s triste,
pe cât iubirea pentru tine-i trează.
132
Când tot trecutul meu îmi vine-n minte,
şi mie des îmi vine,
o, lume falsă, îmi dau seama bine
cum rătăceşte omeneasca ginte:
simţirea ce consimte
momelii şi plăcerilor deşarte,
aduce sieşi o durere grea.
Azi ştiu, c-am încercat-o mai-nainte,
cum tu promiţi în parte
odihna ce n-o ai în zestrea ta
şi nici n-o vei avea.
Mai greu bătrânul mântuirea ştie,
decât cel care piere în pruncie.
186
Nu poate cel ce mi-a-ngropat prin moarte
splendoarea ce făpturii mele-a dat-o
s-o dea acelora ce le-a luat-o,
de-ar vrea, prin viaţă, trupu-mi iar s-o poarte.
191
Că sufletu-mi desprins e viu, nu zace,
dovadă-i spaima ce în vii deşteaptă,
deşi par fără el; atare faptă
cel mort în totul nu o poate face.
201
Ieşit din ani şi ore, mă tem foarte
de reîntoarcerea la viaţă; simt că
de stau aici şi de nu plec, e fiindcă
eu m-am născut când a murit ce-i moarte.
230
Ca frumuseţea ta să reînvie
în altă doamnă, nu atât de dură,
eu rog s-adune veşnica natură
tot ce prin vreme îţi răpeşte ţie,
şi tot ce-n chip ai sfânt şi armonie
sătreacă-n altă nobila figură
şi-Amor celestul, ce de noi se-ndură,
în inimă să-i toarne duioşie...
Şi-adune cerul multele-mi suspine
şi lacrimile, dându-le-n tăcere
cui va iubi-o iar cu disperare.
Acela doar, născutul după mine,
o va urni cu propria-mi durere,
primind ce n-am acum eu: îndurare.
235
Un om într-o femeie,-nainte de zei
vorbeşte prin gura ei;
la vorbele-i blajine,
eu nu mai pot să fiu stapân pe mine.
Din mine mă desprinde
şi astfel, din afară,
de mine însumi mila mă cuprinde...
Frumosu-i chip când cearcă să mă-nveţe
să-nving a patimii povară,
văd moartea-n orişicare frumuseţe,
Ah, faceţi astfel, doamnă, care-mi treceţi
prin jar şi apă sufletul şi plânsu-mi,
să nu mă mai întorc în mine însumi!
239
Cum pot prin vreme, doamnă, să rămână
– şi ştiu că pot – fiinţe-n piatra dură
mai mult ca mâinile ce le făcură
şi care s-or întoarce în ţărână?
Efectul stă sub cauza lui până
învinge arta tot ce e natură;
am proba cea mai bună în sculptură:
ea-i peste moarte, peste timp, stăpână.
Deci pot amândurora să dau viaţă,
deopotrivă-n piatră şi-n culoare,
făptura voastră astfel plăsmuind-o
ca, după moarte mii de ani în faţă
văzând o lume marea-vă splendoare,
să afle că n-am fost nebun iubind-o.
240
Cu-o piatră doar în faţă,
prin artă prinde viaţă,
în fuga anilor figura ei...
Dar dacă eu o dăltuiesc în stei,
ce-ar trebui să facă bolta cu ea,
când e lumină
şi nu e muritoare, ci divină,
nu numai pentru ochii mei!?
Şi totuşi pleacă-n grabă... a stat aici un pic...
Norocul ei e mic:
sculptura a rămas, ea piere-n moarte...
0,răzbunarea cine să i-o poarte?
Doar tu, prin ce crează fiii tăi, Natură,
căci ţie timpul opera ţi-o fură.
246
Tot răul meu îţi dă o dulce stare
şi nu-ţi cer decât dramul de iubire;
când eu nu plâng, nu-ţi afli liniştire
şi crezi că moartea-mi nu-i un rău prea mare.
Ci lacrimile – amare
de-s pe potriva voiei neîndurate,
spre-a pune vieţii capăt,
ce ajutor să capăt,
când eu trăiesc ucis pe jumătate?
Căci moartea-i scurtă, faţă
de lungul tău drum de ferocitate,
Nevinovata viaţă
de chin aşteaptă milă şi dreptate.
Naturile curate
nădăjduiesc, în timp ce jugu-ndură,
nu ce poţi tu, din ură:
nu se dă-aicirăsplata la tortură.
Mi-e somnul preţios şi-mi pare bine247
că piatră sunt şi-am simţuri adormite
cât timp în jur e crimă şi ruşine.
Nu mă trezi. Vorbeşte pe şoptite...
255
Când ochii îţi colindă,
o, doamnă, către mine,
în ei mă văd prea bine,
cum tu-ntr-ai mei te vezi ca-ntr-o oglindă.
Ai tăi pot să-mi cuprindă
a vârstei mele chinuită stare
şi-ai mei pe tine ca pe-o stea lucioasă.
Dar bolta-i suferindă,
în ochi frumoşi văzând diformitate
şi-n ochii mei urâţi, o, preafrumoasă;
iar fapta-i nemiloasă:
că-n inima amară
să treci ai mei te lasă
şi-ai tăi mă ţin afară...
Virtutea-ţi adversară-i
cu cel mai mic: sporeşte în aspreţe,
iubirea vrând egali şi tinereţe.
261
Norocul, ce-a ştiut prea mult zăbava,
el, ce de tineri nu prea ne răsfaţă,
mă întristează căci, bătrân, în faţă
n-am ani la bucurii... Aştept izbava.
Dar cerul dacă-i bun, iubirii lava
nu vrea s-o port când anii mă vor gheaţă,
căci ard pentru-o femeie. Tristă viaţa:
mi-i plânsului matura vârstă sclava.
Chiar dacă trec de pragul bătrâneţii
şi soarele-mi stă gata să apună,
iar bezna rece locul ia văpăii,
cum ne-arde-Amor la jumătatea vieţii
(şi-aşa e, căci ard vârstnic), doamna bună
sfârşitu-mi facă-l jumătatea căii!
262
Amor, dacă eşti zeu,
nu poţi să faci ce vrei?
Fă-mi astăzi cu temei
ce, dacă-aş fi Amor, ţi-aş face eu.
Nu se cuvin mereu
speranţe de aleasă
splendoare, cui în moarte se afundă.
Te-aşază-n locul meu:
plăcut e ce te-apasă?
Îţi creşte chinul mila de-o secundă...
Dar mintea-ţi mai răspundă-mi:
când moartea-i aspră la cei mizeri, cum e
la cei ce sunt pe a fericirii culme?
266
Minune-i că am ars, vecin cu focul,
şi încă ard când stins e în afară,
lăuntrul mistuindu-mi-l în pară
şi împlinind cenuşilor sorocul?
Arzând, vedeam cum străluceşte locul
ce-mi deştepta a chinului povară,
încât mă mulţumeam privindu-l doară,
în moarte-aflând petrecerea şi jocul.
Dar cerul mi-a luat acea făclie
ce mă hrănea arzându-mă... Rămâne
săfiu cărbune-n spuza jucăuşă.
Cu alte lemne-Amor de n-o să-nvie
văpaia, nu voi mai avea, ca mâine,
o singură scânteie sub cenuşă.
207
Sărac şi singur stau ca într-o bortă
sau ca sub coaja arborelui miezul
ori ca un spirit prins într-o retortă.
În cripta sumbră eu sunt huhurezul,
păianjeni harnici în rotiri atente
la capătul de fir fac titirezul.
La uşă cresc gigante excremente,
de parcă lumea-nfulecă doar struguri,
ori ia din purgativele demente.
Deprins cu beteşuguri urinare,
văd ţeava-n faţa scândurilor sparte
prin care zorii caută cărare.
Gunoaie şi ţucale, mâţe moarte
în drum Ie Iasă cei ce vin la mine,
scutind şi timpul şi-ocol mai pe departe.
Am trup hrănit de duh atât de bine,
încât putoarea dac-ar fi să-l lese,
nici pâinea şi nici caşul nu l-ar ţine...
Respir cu greu, că sufletul nu iese
pe gură, nici în jos, pe calea porţii;
nu mor fiindcă tusea-mi dă accese...
Sunt herniat, spetit de truda sorţii
şi istovit de munci... pe datorie
de multişor mănânc la birtul morţii.
Găsesc plăcere în melancolie
şi-odihnă în necaz; cei ce oftează
după dureri – dea Domnul să le vie!
Eram găsit mai om spre Bobotează,
cu-atâta mai vârtos cu cât palate
înconjurau cu fast căsuţa-mi brează.
În piept mi-s flăcările terminate,
dureri mai mari pe cele mici le-alungă
şi sufletu-i cu aripi retezate.
Stă pe ciolane pielea ca o pungă,
iar în băşică pietrele se-adună
şi-n cap bondari afară vor s-ajungă...
Mi-i ochiul istovit, orbita brună,
iar dinţii în gingii abia se-îngaimă
şi de-i ating ca instrumentul sună!
Pe faţă port întipărită spaimă;
aş alunga şi corbii fără armă,
în holde cu veşmintele-mi de faimă...
Într-o ureche un paing tot sfarmă
şi-n alta cântă-un greier noaptea-ntreagă;
nu dorm de-a horcăitului alarmă.
Amor şi vers, mâzgălitura dragă
o folosesc de coş, o zvârl ulucei
sau în latrină ca pe-o terfeloagă.
La ce-aş sculpta întruna ca năucii,
când sunt asemeni celui ce sfâşie
oceanu-n-not, dar îl îneacă mucii?!
Aici mă-aduse arta scumpă mie,
ce-a rupt din glorie şi mi-a dat partea:
bătrân şi la cherem şi-n săracie...
Distrus, de n-o veni mai iute moartea.
272
Redă-mi în suflet clocot orb de ape
şi chipului virtutea ca să pară
un înger, ca în vremi de-odinioară,
când frâu' învăpăierii sta să-mi scape!
Şi oboseşte-mi paşii, ce-s aproape
Împleticiţi de-a anilor povară,
iar de mă vrei din nou, în piept dă-mi pară
şi lacrimi adă-mi iarăşi sub pleoape!
Dar de-i adevărat, Amor, că viaţa
îţi duci cu-a' noastre lacrimi dulci-amare,
într-un bătrân speranţa nu-ţi mai pune:
mi-e sufletul spre-alt ţărm întors cu faţa
şi-mi este pietatea apărare:
cu greu mai scoate flăcări un tăciune.
279
Un chip frumos mă-nalţă şi-mi iau zborul!
Nu ştiu o mai aleasă desfătare:
prin el urc viu la spiritele rare,
c-un har cum n-are altul muritorul.
Creatul consunând cu Creatorul,
pot oare eu fi pus sub acuzare
că-ador o nobilă înfăţişare
şi-i văd într-un concept divin izvorul?
280
Nu aflu zbuciumării mele alte
pricini decât uitatele păcate,
dar cunoscute milei nesecate,
ce pe mâhniţi îi face să tresalte.
Strădaniile-mi pot, Doamne, să exalte
doar dacă-s cu-al Tău sânge-amestecate:
născut creştin, dă-mi marea-Ţi bunătate,
căci nu-i întâia oară, Preaînalte!
281
Odată para mea ardea şi-n gheaţă,
acum e gheaţă tot ce-mi era pară,
slăbite-s toate câte mă legară
şi moarte-i tot ce ieri era viaţă.
Chiar şi-a iubirii cea dintâi dulceaţă
în anii bătrâneţii e-o povară
pe obositul suflet...
282
Cu-atâta zbucium şi aşa robie,
cu gânduri false, suflet în primejdii,
eu să sculptez aici divine lucruri!
283
Nu înţelege, Doamne, vârsta verde
cum, vrerea, dorurile şi iubirea
se pot schimba când bătrâneţea vine.
Câştigă sufletul când lumea-şi pierde...
Nu-i între moarte şi-artă împăcare:
în ce să-mi pun speranţa, cum e, bine?
284
Nu pot gândi la Tine şi în faţă
să nu-mi apară-nchipuirea morţii,
prin care arta piere, pier şi genii.
Dar de mai viu, cum alţii cred, în viaţă,
viaţă voi da artei, urmând sorţii,
slujndu-Te prin multele-mi smerenii.
285
Sosi, pe-o mare prinsă în furtună,
viaţa mea, cu-o barcă-aproape spartă.
În portul ce păcatele nu iartă
şi nu primeşte decât fapta bună.
Văd bine că greşit-am împreună
şi eu şi fantezia mea deşartă,
ce idol şi monarh făceau din artă
şi tot ce mintea-şi vrea spre rău, nebună.
Iar azi când merg spre două morţi, din care
de una-s sigur şi mă paşte alta,
iubirea, vană ieri, und' mă va duce?
Nu-mi dă odihnă pensula, nici dalta,
ci doar Acel ce pentru-îmbrăţişare
spre noi desface braţele-pe cruce.
286
Atâtea gânduri de confuzii pline
în anii vieţii mele care-apune
ar trebui într-unul să se-adune:
far mie spre eternităţi senine.
Dar ce pot, Doamne, când nu-ndrepţi spre mine
nespusa floare-a voiei Tale bune?
287
Tu mi-ai fost far, Tu călăuzitorul,
o, Doamne bun, din primii ani de viaţă,
de-aceea-Ţi pun tot sufletu-mi în faţă:
sporindu-mi chinul, afle mila-Ţi sporul!
288
Tot timpul hărăzit spre rugăciune
mi l-a furat iluzia lumească,
păcătuiam sub dragostea cerească
mai mult ca fără ea, cum nu pot spune.
Ce-a dus pe alţii la înţelepciune
pe mine-a izbutit să mă orbească
şi nu mai sper, dar prinde-un dor să crească:
amorul propriu de a mi-l răpune.
Spre cer, redu-mi la jumătate calea,
dar şi în cea de-a doua jumătate
dă-mi, rogu-Te, o mână salvatoare!
Fă să urăsc ce-i place lumii, valea
cu frumuseţi de oameni adorate,
să-mi ştiu din viaţă viaţa viitoare.
289
Nu-i lucru în micime să-l întreacă
pe cel ce sunt eu, Doamne, fără Tine!
De-aceea-Ţi cer puterile-mi puţine,
o, dor al meu, iertare şi se-apleacă!
Îngăduie prin viaţa mea să treacă
acel lanţ tare, aducând cu sine
cerescul dar: credinţa, care-n mine,
prin vina mea, e slabă şi săracă.
Mai mare îmi va fi pe cât mai rar e
al darurilor dar, şi mare fi-va
pe cât, lipsindu-i, lumea n-are pace.
Cum larg ai fost cu sângele Tău, care
va fi temeiul jertfei, milostiva,
cât nu-mi dai cheia cerul spre-a-l desface?
Ce dulci ar fi cuvintele în mine,292
de mi-ar fi dată forţa rugii treze!
Nu poate huma să mi-o lumineze,
vreun rod care să crească de la sine.
Sămânţă eşti a faptelor senine,
ce ies unde le-aşezi să germineze;
pe lume nu-s virtuţi să Te urmeze,
de nu le-arăţi cărările divine.
293
Mi-e greu de ani şi de păcat puţinul,
obişnuinţa-mi prins-a rădăcină,
stau două morţi asupra mea să vină,
iar sufletului hrană-i dau veninul.
Dar fără ajutorul Tău, divinul,
un far când viaţa-i de iluzii plină
şi-un frâu, nu-mi schimb viaţa peregrină,
iubirile, deprinderea, destinul.
Nu mi-e de-ajuns spre cer, o, sfântă strajă,
să mă îndrepţi, ca sufletul să-mi fie
nu din nimic creat ca-ntâia oară.
Ci până-i cade muritoarea coajă,
fă-i jumătate calea lui târzie
şi-ntoarcerea mai certă şi uşoară.
294
Pe cât mi-s dragi, pe-atât mă înfioară
acele gânduri care vin temute
cerându-mi seama zilelor trecute
ce niciodată nu se mai repară.
Dragi, că-naintea morţii îmi spun iară
că trecere sunt stările plăcute,
şi triste, că la vârstnici, cum ştiut e,
păcatelor iertarea este rară.
Nu-i mult, când e promisiunea-Ţi lege,
să cred că de ne-ntârzie căinţa
Tu tot ne ierţi, o, Doamne, din iubire?
Dar, totuşi, jertfa-Ţi lasă-a se-nţelege
cum nesfârşită fost-a suferinţa,
şi darurile-Ţi sunt la nesfârşire.
sursa:https://stefandincescu-octavianvoicu...ti-poezii.html
Răspunde cu citat
Marcaje