„În această dulce pace”
Singurătate este una dintre poeziile simple, pe înțelesul tuturor, ale lui Eminescu (Emil Brumaru le-ar fi numit „cântece naive”). Ea seamănă cu o compunere școlară și poate fi pusă ușor pe muzică . Poetul explică fără emfază artistică, printr-o juxtapunere de enunțuri scurte și explicite, în ce situație se află:„Cu perdelele lăsate/ Şed la masa mea de brad, / Focul pâlpâe în sobă, /
Iară eu pe gânduri cad.”După ce captează astfel atenția cititorului și îi câștigă încrederea, eliberându-l de grija că va trebui să facă un prea mare efort de înțelegere, poetul mărește pe neobservate gradul de dificultate a textului, alunecând de la proză la poezie. El recurge la comparații la care nimeni nu s-ar fi gândit vreodată:„Stoluri, stoluri trec prin minte/ Dulci iluzii. Amintiri/ Ţârâesc încet ca greeri/ Printre negre, vechi zidiri,// Sau cad grele, mângâioase/ Şi se sfarmă ‘n suflet trist,/ Cum în picuri cade ceara/ La picioarele lui Crist.”Amintirile care țârâiesc încet, ca greieri printre negre, vechi zidiri sau cad grele, mângâioase și se sfarmă-n suflet trist, cum în picuri cade ceara la picioarele lui Crist sunt de o stranie concretețe. Poetul schițează, în stilul lui eficient, o fenomenologie a a actului rememorării. Numai la Proust vom mai găsi o reprezentare atât de plastică a anamnezei. În plus, menționarea unor negre, vechi zidiri și a unui Crist care este, fără îndoială, o statuie a lui Crist, deasupra căreia ard lumânări instaurează o atmosferă sumbră.Dar nu sumbră este, oare, însăși ideea de amintire, iluzorie și tristă resuscitare a unor momente defuncte?Exact ca un realizator de emisiuni TV de azi, alarmat de gândul că își pierde audiența, Eminescu revine repede la relatarea directă și alertă a ceea ce se întâmplă în locuința lui de poet solitar:„În odaie prin unghere/ S-a ţesut păinjeniş/ Şi prin cărţile în vravuri/ Îmblă şoarecii furiş.// În această dulce pace/ Îmi ridic privirea-n pod/ Şi ascult cum învelişul/ De la cărţi ei mi le rod.”
Sunt versuri de o simplitate plină de farmec, nu lipsite de o adiere de umor, care ar putea servi ca libret pentru o șansonetă. Sau ca text pentru o piesă de muzică pop.Pentru Eminescu poezia este nu numai un mod de a fi, nu numai o salvare, nu numai șansa de a înmărmuri măreț, ci și o ocupație bizară și inutilă. El adoptă din când în când perspectiva unor oameni obișnuiți acceptând că există ceva ridicol în condiția de poet. Neavând răbdare să explice de ce optează pentru poezie, preferă să se ironizeze și să explice, răsfățându-se de fapt, că face poezie împotriva voinței sale:„Ah ! de câte ori voit-am/ Ca să spânzur lira ‘n cuiu/ Şi un capăt poeziei/
Desen de Ligia Macovei
Şi pustiului să puiu;// Dar atuncea greeri, şoareci,/ Cu uşor – măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers.”„Ah! De câte ori voit-am/ Ca să spânzur lira-n cui”. Această mărturisire este o falsă mărturisire, o parodiere a gândirii comune. Eminescu îți spune sieși ceea ce îi spunea tatăl lui Ion Creangă lui Ion Creangă: „Logofete, brânză-n cui,/ Lapte acru-n călămări,/ Chiu și vai prin buzunări!”În repetate rânduri, în poemele sale, poetul se arată plictisit și exasperat de poezie, dar niciodată nu o face într-un mod convingător. Însăși ideea de a spânzura lira în cui are ceva teatral și comic.
Răspunde cu citat
Marcaje