Cum vindeci bolile sufletului. Ghidul inconstientului, cu Lavinia Bârlogeanu.|

[latan.elena]

Fain & Simplu cu Mihai Morar




Lavinia Barlogeanu este una dintre personalitatile cele mai complexe din peisajul cultural contemporan. Psihoterapeut de orientare psihanalitica, profesor universitar la Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei din cadrul Universitatii din Bucuresti, cu studii postdoctorale la Sorbona si la Université Paris 5 „René Descartes”, cercetator asociat la CNRS (Franta), cu formari in psihotraumatologie multigenerationala, terapie psihanalitica si psihologie transpersonala, ea este autoarea unor consistente volume, precum Jung indragostit de suflet (2013), Diavolul in viziuni, povesti si vise (2014), ce exploreaza teme fundamentale ale culturii universale, dar si a unor romane originale si hipnotice, precum Nodurile lunii, Arhetonul (2012), Acolo (2014), in care se impletesc organic literatura, psihanaliza, mitologia si actualitatea imediata.


Labirintul - între fascinație și spaima de anihilare [fragment Lavinia Bârlogeanu - Rătăciți în Labirint]




Maître des Cassoni Campana – La légende crétoise en quatre compositions (detaliul labirintului), datată 1500-1525.
Arhetipul captivității exprimat prin mitologemul Labirintului evocă experiența de a fi încapsulați în propriile noastre limite, în propria închisoare, de a fi la discreția obiectului hibrid din interior. Pierdem astfel contactul cu noi înşine, în bântuirea continuă a obiectului bizar, în hărțuirea, disprețul, denigrarea practicate de acest obiect atât de puternic, din cauză că e susținut de forța unui arhetip. Cred că metafora „umbrei care cade peste eu”, sărăcindu-l, pe care o foloseşte Freud pentru a explica melancolia, este foarte utilă şi pentru a ne reprezenta modul în care obiectul-Nemesis cade asupra eului cu umbra lui anumană, felul în care acest teribil obiect sărăceşte eul de el însuşi, până la punctul în care îl poate ocupa în întregime. În acest caz este foarte dificil să recunoaştem cine suntem cu adevărat, pentru că eul este subjugat de umbra lui arhaică, mitologică, este posedat de această umbră, se comportă omnipotent, aidoma ei, sau e înghițit de ea şi devine neputincios, inapt, incapabil, retras.

În situația cea mai fericită, atunci când obiectul combinat este benign (netraumatic), el dă un impuls dezvoltării şi provoacă ieşirea din Labirint, facilitând astfel o funcționare psihică mai adecvată, în acord cu sinele autentic.
În realitate, cu toții experimentăm Labirintul, pentru că ne mână din străfundurile psychei nevoia reîntoarcerii în casa mitică, în pântecul matern, pentru a confrunta monstrul pe care l-am ascuns acolo, pentru a pune capăt sacrificiilor pe care le facem ca să îl satisfacem pe el, pentru a ne elibera de sub puterea lui. Acesta este înțelesul mitopoetic al individuării. Confruntarea, recuperarea proiecțiilor care ne aparțin şi separarea lor de cele care sunt străine sinelui reprezintă strădania cea mai semnificativă a unui om în căutarea de a fi el însuşi, de a fi autentic. Numai că, vorbind despre Labirint, e esențial să înțelegem că proiecțiile generate din acest spațiu de funcționare psihică sunt potențate de conținuturi arhetipale, sunt obiecte bizare într-o căutare neobosită de a fi recunoscute, transformate, umanizate, personalizate.
Dificultatea ieşirii din Labirint şi eşecurile tentativelor de eliberare au legătură cu ambivalența caracteristică registrului de funcționare paranoid-schizoid în general. Mi se pare important să dezvolt problema ambivalenței extreme specifică acestui mod de a trăi viața şi să evoc modul în care bizareria labirintică, posedantă şi numinoasă, absoarbe pacientul, îl capturează, îl înghite şi, în acelaşi timp, amenință în mod sinistru viața lui. Înfricoşător şi fascinant deopotrivă, Labirintul capturează subiectul, provoacă confuzie până în punctul la care va fi imposibilă distincția între sine şi teritoriul anihilant al captivității. Aşa devine Labirintul vital pentru supraviețuire, din cauza pierderii subiectului fascinat şi posedat în el, dar şi periculos, din cauza amenințării cu pierderea de sine totală.E important să reținem că fascinația este apărarea ultimă împotriva absorbirii totale de către obiectul bizar, persecutorul interior.

Termenul de fascinație, aşa cum îl folosesc în acest context, este efectiv epurat de aura romantică cu care ne-am obişnuit să-l învăluim în limbajul comun. Obiectul care înghite nu este unul al admirației noastre, nu este unul care ne îmbogățeşte. Dimpotrivă, este unul paralizant, este periculos şi violent, o amenințare extremă la adresa sinelui. Din cauză că este acaparator, nu mai lasă niciun spațiu disponibil pentru altceva, decât a-tot-puternicia lui.

Senzația de vrăjire descrie cât se poate de fidel subjugarea magică şi bântuirea continuă a subiectului de către obiectul bizar, luarea lui în posesie. Este important să observăm că subiectul nu se pierde cu totul în obiect, mai rămâne o mică parte din el care sesizează tragedia şi riscul pierderii totale, neputința şi teroarea anihilării. Labirintul are puterea de a de-subiectiviza, de a submina pacientul. Când cineva lansează un strigăt de disperare spunând: „Mă simt desființat!” se referă la un astfel de fenomen, la o astfel de putere a obiectului bizar şi obstructiv, care face ca toate celelalte obiecte interne să dispară: Labirintul devine exclusiv, acaparant, gonflat, nu mai îngăduie spațiu disponibil pentru subiect, el se va înfunda tot mai mult în Labirint şi se va putea proteja tot mai puțin de el. Această stare de paralizie descrie, cred eu, foarte precis situația „orfanilor Realului”.
Când orfanul Realului e aflat cu totul în posesia şi sub vraja Labirintului, funcționarea mentală diferențiată dispare, subiectivitatea orfanului Realului e redusă până în punctul dincolo de care se pierde. Orfanul ajunge în puterea şi sub controlul Labirintului. Paralel cu acest fenomen de creştere a posesiei şi a intensificării atenției, dispare afectul, exact ca în situația uşor de imaginat în care un prădător pândeşte prada.

Fascinația posedantă are caracter disociativ: ea va cliva atenția, care atinge nivelul maxim, de afectul care îngheață. Astfel dinamica psihică îngheață, totul se blochează: atenția chiar dacă e maximă, sau tocmai din acest motiv, devine sterilă, afectul e nul, ca în cazul prăzii care se oferă fără nicio împotrivire devoratorului, de parcă este deja moartă. De fapt, la un anumit nivel, e deja moartă. Un astfel de blocaj anulează polii afectului. Dacă ar fi să reiau metafora prăzii şi a prădătorului, aş spune că prada este fascinată, atrasă, magnetizată de forța prădătorului, pe de o parte, iar, pe de altă parte, se retrage terifiată din fața lui. Această intensă pasiune, observabilă prin fenomenele de identificare proiectivă care se produc între subiecți aflați în relație de dependență, va anula cei doi poli ai afectului: atracția şi repulsia. „Orfanul Realului” mereu merge spre şi se fereşte de Labirint, e mereu între dorința de a fi protejat de Labirint şi anxietatea de a fi anihilat de Labirint, acest unic şi exclusiv obiect bizar. Ieşirea din fascinație va readuce violența ambivalenței extreme care a fost disociată.



Rataciti in Labirint este o carte vie si provocatoare, bogata in informatii clinice si studii de caz, care ne arata ca miturile nu sunt doar povesti invechite, ci teme semnificative ale vietii umane. Ele ne ofera cai de acces catre transcendenta si modele de viata, dezvaluind tipare psihice care pot fi intelese si folosite in procesul de vindecare.
Cu o abordare hermeneutica a traumei, Lavinia Barlogeanu ne readuce atentia asupra unor personaje precum, Oedip, Tezeu, Ariadna, Fedra, Icar, Perseu, Procust, Eros si Psyche, Dionysos, Orfeu, dar si catre naratiuni biblice precum povestea lui Iacob si cea a lui Iona, Don Juan sau Faust. Autoarea recurge la tema Labirintului pentru a genera o nuantare si o rafinare a unor concepte din psihanaliza, precum omnipotenta, narcisism, negare, retragere, proiectie, identificare proiectiva, disociere, trauma, manie, depresie etc


Descriere

„Preocupata de relevanta psihanalitica a temelor mitologice, Lavinia Barlogeanu ofera, in volumul de fata, o harta complexa a psihicului uman, recitind si reinterpretand cateva dintre cele mai cunoscute mituri antice. In stilul ei inconfundabil, dens si erudit, ne propune o revizitare a miturilor Greciei Antice, dar si a naratiunilor biblice si a literaturii mondiale, cu scopul articularii unei viziuni diferite a traumelor profunde.”

Rataciti in Labirint este o carte despre bataliile pe care fiecare dintre noi le poarta cu sine insusi, cu trecutul sau, dar si cu proiectiile despre sine, care il/o impiedica sa traiasca in prezent. Unul dintre principalele merite ale Laviniei Barlogeanu este acela de a fi elaborat o veritabila hermeneutica a traumei individuale, din lectura careia au de castigat nu doar specialistii, ci orice cititor interesat de mecanismele inconstientului, de modul in care nasterea, copilaria si atitudinea celor foarte apropiati ne modeleaza destinul, identitatea si imaginea de sine.”

Carmen Musat - Prof. univ. dr., critic literar,
redactor-sef al revistei Observator Cultural

„Lavinia Barlogeanu este, probabil, singura autoare din spatiul cultural romanesc actual care poate oferi o pledoarie indelung asteptata, unica, cea legata de unificarea teoriilor psihanalitice despre om, despre mintea si simtirea sa, despre suferinta si vindecare. [...] Autoarea aduce intr-un acelasi discurs de reintregire nume fundamentale ca Bion, Freud, Jung, Winnicott, Grotstein, Kalsched. Un astfel de demers are ca efect important vindecarea, la psihoterapeuti, a traumelor de apartenenta la scoli diferite, aflate in conflict sau care se neglijeaza reciproc.”

Corneliu Irimia - Lector univ. dr., psihanalist

CUPRINSMULTUMIRI 9
IN LOC DE CUVANT-INAINTE
DESPRE POTENTIALUL TERAPEUTIC AL MITURILOR 11
PREFATA 15
ARGUMENT 19
Bion si interpretii lui 26
Deschiderea spre mitologie 29
Cine viseaza in noi? 31
Spirit, misticism si psihanaliza 36
Despre etica si psihanaliza 37
01. MARETIA SI MISTERUL INCONSTIENTULUI: INTRE BANTUIRE SI
MANTUIRE. VIATA SI TERAPIA CA ALFA-BET(A)-IZARE A LUI „O” 39
1.1. Despre inconstient astazi... 40
1.2. Intuitia psihanalitica bioniana: conicidenta
imagine-concept 47
1.3. Misticism si credinta in perspectiva psihanalitica 52
1.4. Bantuire si mantuire in viziune bioniana 61
1.5. Prescriptii tehnice 64
02. LABIRINTUL: MIT SI FENOMENOLOGIE PSIHICA 69
2.1. Mitul labirintului 69
2.2. Simboluri psihanalitice in mitul Labirintului 70
2.3. Despre importanta Labirintului in psihanaliza 77
2.4. Tehnica psihanalitica si Labirintul 88
2.5. Accidente de parcurs ale scenariului de dezvoltare
arhetipala Labirint/Minotaur 99
2.6. Consideratii terapeutice 102
2.7. Labirintul intre fascinatie si spaima de anihilare 111
2.8. Consideratii finale la tema Labirintului 121
03. IESIREA DIN LABIRINT (1): EXALTAREA SI ELEVAREA.
PERSPECTIVE MITOLOGICE SI TERAPEUTICE 123
3.1. Dinamica exaltare–prabusire: mitul lui Icar 130
3.2. Perseu – Eroul 152
3.3. Rezumat 158
04. IESIREA DIN LABIRINT (2): PLICTISEALA SI BANALIZAREA.
MITOLOGIA SI FENOMENOLOGIA PSIHICA A PERVERSIUNII 161
4.1. Procust sau banalizarea conventionala 165
4.2. Dionysos si banalizarea dionisiaca 171
4.3. Banalizarea titanesca 223
05. INCONSTIENTUL: LIMBA VIE SI CHIPUL SPIRITULUI 249
5.1 „O” sau despre spirit si absolut in psihanaliza 254
5.2. Despre pozitia transcendenta 255
5.3. Iesirea din Labirint: mitul hristic 258
5.4. Prezentare de caz: Papadia 263
5.5. Nu mai vreau un cer fara scara! (fragment) 284
5.6. Rezumat 314
06. CONSTELARI ALE ANGOASEI IN GRUPURILE TERAPEUTICE 319
6.1. Consideratii generale 319
6.2. Constelatia psihanalitica: scurta istorie si fundamentare teoretica 323
6.3. Fragmente din constelatii psihanalitice 337
6.4. Rezumat 350
IN FINAL, CATEVA REFLECTII 353
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA 359

[latan.elena]

Rătăciți în labirint

Argument


Temele pe care le abordez în această carte au fost în atenția mea o perioadă lungă de timp. M-au bîntuit încă de dinainte să încep formarea și să practic psihoterapia psihanalitică, mai precis, de prin anul 2006, dar și-au intensificat prezența tulburătoare după finalizarea lucrării Diavolul în viziuni, povești și vise (2014). Multe conjecturi și subiecte de reflecție mi-au invadat mintea, multe orizonturi neexplorate pînă atunci s-au deschis, am fost martora unor vise pe care le visa cineva în mine și, mai mult decît atît, m-am confruntat cu un episod biografic care mi-a dirijat viața pe o cale cu totul nouă. Ani în șir nu am știut „ce fierb, ce pun la cale” (Goethe) zilele vieții și nălucirile nopților mele, gîndurile și insinuările minții, strigătul jalnic al sufletului sau tăcerea rece și copleșitoare care se lăsa asupră-mi, aidoma unui monument funerar. Încerc să prezint în această carte firul Ariadnei care a străbătut frămîntarea mea după finalizarea cărții dedicate arhetipului răului, mărturisind că abia din acel moment m-am confruntat cu consecințele somatice și psiho-spirituale ale propriei mele îndrăzneli, pe care nu le întrezărisem atunci cînd scriam Diavolul în viziuni, povești și vise.
Iată de ce nu am fost de acord să fie republicată această carte, atunci cînd mi s-a propus. Mi-am dat seama că am scris aidoma unui copil care a încercat oceanul cu degetul sau, mai adecvat ar fi să spun, că m-am pus în ipostaza unui nesăbuit sau a unui nebun care pătrunde într-o lume prin efracție, dintr-o curiozitate sau, mai degrabă, dintr-o tentație histrionică, fără a dispune de resurse, de apărări, de o strategie, de un ghid și, cum era de așteptat, deși eu nu m-am așteptat, a urmat o prăbușire!
Prăbușirea, este, prin urmare, una dintre temele transversale ale acestei cărți, pe care o privesc, urmînd sugestia lui D. Winnicott, nu doar ca pe o angoasă, ci ca pe o agonie. Cred că sugestia lingvistică a lui Winnicott poate fi înțeleasă și validată intern de toți cititorii care știu ce înseamnă să te prăbușești sau care doar presimt și evită din toate puterile lor să ajungă în această situație, adică cei mai mulți dintre semenii noștri. Și iată că tot în proximitatea arhetipului răului ne situăm cu subiectul prăbușirii, dar în altă cheie și în alt cadru. Acum nu mai plutesc aidoma unei păpădii purtate și posedate de forțe aeriene spre nicăieri, ci știu că aerul poate fi puternic și pur, dacă îl fac eu să fie așa.
EU, ce cuvînt mare și de neînțeles! Ca atîtea altele… În măsura în care ne ajută să-i deslușim semnificația, psihanaliza ne duce și în confuzie, generează neînțelegeri și uneori adevărate dispute între autorii care uzează de semnificații diferite, atunci cînd se referă la „eu”. Asta e soarta tuturor disciplinelor care nu se străduiesc să alcătuiască sisteme de categorizare și nu sînt preocupate de ajustarea vocabularelor vorbitorilor competenți, de studiul evoluției semnificațiilor și de reconceptualizare. Deși are un corpus impresionant de cunoaștere, psihanaliza, „mama” din care se nasc toate psihoterapiile actuale, nu a fost preocupată de unificarea cîmpului său de cunoaștere pe criterii epistemologice, în ciuda tentativei întemeietorului său, Sigmund Freud, de a-i asigura un loc în marea știință.
Totuși, actualitatea domeniului este marcată de tentative de unificare pe care nu doar că îmi propun să le evoc pe măsură ce scrierea își va urma cursul, ci să mă acordez la ele, dînd glas unui credo atît personal, cît și colectiv: țelul oricărei vieți umane este întregirea, iar realizarea lui poate fi atît stimulată, cît și împiedicată de cultura timpului și a spațiului căruia îi aparținem. Fragmentarea și prăbușirea sînt evenimente pe care, cel mai adesea, nu le putem controla, dar ce facem cu ele intră în responsabilitatea noastră.
Acest lucru este valabil atît în plan individual, cît și cultural și social. Cînd lumea în care trăim, cînd cultura în orizontul căreia creștem este fragmentată, realizarea țelului individual al întregirii devine dificilă sau chiar imposibilă, din cauză că nu avem modele unificatoare. Psihanaliza, bunăoară, este fragmentată nu doar din cauză că termenii limbajului circulă cu semnificații diferite, pînă la punctul în care chiar noțiunile care fac parte din nucleul dur al disciplinei apar cu semnificații diferite (eu, sine, inconștient, disociere etc.), dar și din pricina conflictelor care au determinat apariția școlilor și curentelor sau a filoanelor mari din gîndirea psihanalitică. Pe lîngă fragmentarea inițială între linia freudiană și cea jungiană, au apărut direcții diferite atît în școala de psihanaliză britanică, cît și în cea franceză, iar mai tîrziu curente psihanalitice (clasică, relațională și intersubiectivă) care au fondat școli de formare, astfel instituționalizîndu-se fragmentarea. Astăzi e frecvent să auzi că X face parte din direcția kleiniană și că Y este relaționist, că Z e jungian sau că M e lacanian etc., iar aceste afirmații nu sînt simple judecăți de fapt, ci judecăți de valoare, ele exprimă luări de poziție care ne coboară într-un registru arhaic al relației tată-fiu, strămoș-moștenitor, întrețin clivajul, astfel încît orice tentativă de unificare pare să rănească apartenențe și să genereze teroare. Iată Turnul Babel al psihanalizei! Observ rezerve serioase față de ideea că toate aceste școli sau curente pot, în sfîrșit, să fie considerate stadii ale evoluției gîndirii psihanalitice și că ceea ce avem de făcut nu este să alegem între ele, ci să procedăm la o integrare a lor atît teoretic, cît și clinic.
Orice fragmentare presupune fenomene de bîntuire și asta se întîmplă deopotrivă în psihicul individual, în cel colectiv și la nivelul culturii în toate formele ei, pentru că, nu-i așa?, un psihic disociat provoacă disociere și generează producții culturale care vor disocia pe mai departe. Cartea aceasta, așa cum indică titlul ei, este despre disociere și bîntuire, despre atacurile împotriva tentativei de întregire așa cum apar ele atît din inconștient, cît și din sfera culturii. Dar este, în același timp, despre mîntuire, despre posibilitatea întregirii și a unificării, despre grația care vine spre noi tot din inconștient și din cultură.
Precizez că termenii „bîntuire” și „mîntuire” nu sînt utilizați în sens religios, ci psihanalitic, mai precis, în acord cu o psihanaliză care integrează ceea ce a fost ținut la distanță prea mult timp, și anume, fenomenul spiritului. Iată-l întorcîndu-se cu drepturi depline în casa din care a fost expulzat pentru un timp: psihanaliza. Afirmația mea se referă strict la linia clasică a psihanalizei, nu este în mod evident valabilă pentru direcția jungiană, care păcătuiește însă din alt punct de vedere, se pierde în vastul teritoriu al spiritului și, pe măsură ce face acest lucru, creațiile sale devin mai interesante pentru studiile culturale decît pentru clinica psihanalitică. Odată cu D. Winnicott și cu studiile lui dedicate psihosomaticii, tripartiția corp-psihic-spirit nu mai este ceva străin psihanalizei, însă o abordare pertinentă a fenomenului spiritului care nu doar să respecte, ci să și dezvolte tehnica psihanalitică, o datorăm unui gînditor de geniu, W. R. Bion, unul dintre autorii cei mai importanți ai timpului nostru, creatorul unei noi paradigme psihanalitice, capabile să integreze toate curentele și direcțiile de gîndire ale fascinantului teritoriu al psihanalizei. Pe Bion poți să-l iubești cu adorație sau să-l urăști cu înverșunare, dar nu poți să rămîi indiferent, odată ce ai luat contact cu viziunea lui despre vindecarea și destinul omului și cu inovațiile uluitoare pe care le propune la nivelul tehnicii psihanalitice.
Recuperînd spiritul, psihanaliza este pusă în situația de a reconstrui obiectul său de studiu, inconștientul. Întîlnim astăzi în scrierile de psihanaliză sintagme ca: „prezențe supranaturale în psihic”, „surse misterioase dătătoare de viață”, „inteligența misterioasă care străbate mintea”, „zeul suprem din psihic”, „godhead”, „O”, „Subiectul Inefabil al Inconștientului” și „Visătorul care visează visul”, „geometrul infinit” etc. Cred că unii dintre cititori recunosc autorii cărora le aparțin aceste evocări ale spiritului ca făcînd parte din însuși obiectul de studiu al psihanalizei: inconștientul. Ei sînt Bion, Symington, Eigen, Grotstein, Bollas, Kalsched, Matte-Blanco și, desigur, mai sînt mulți alții la care voi face trimitere în carte, autori pe care îndrăznesc să-i numesc fondatorii „noii psihanalize”, o psihanaliză deschisă spre cultură și profund integratoare. Pentru că disocierea este intim conectată cu prăbușirea și ea va fi, prin urmare, prezența de fundal a scrierii mele, încerc să mă mențin în tonalitatea integratoare a noii psihanalize. Ar fi straniu și profund disonant să procedez altfel și să mă refer la disociere de pe o poziție teoretică partizană, care este întotdeauna disociativă.
Documentul programatic al noii psihanalize este, în opinia mea, lucrarea Transformări, o metaforă excepțională a evoluției și a integrării în care autorul se ia pe el însuși drept model și ne arată cum un Bion canonic, desemnat să moștenească tronul kleinian al psihanalizei, renunță la puterea grupului de apartenență pentru a deveni el însuși eruditul și monumentalul creator care a revoluționat teoria și praxisul acestui spectaculos teritoriu al culturii și al sănătății mintale. Nu aș vrea nicidecum să las impresia că mișcarea lui Bion este unică, au mai renunțat și alți moștenitori la averea care le fusese menită de tatăl fondator, tragediile și repudierile zgomotoase ale lui Jung și Ferenczi nu au încetat să scrîșnească nici astăzi de sub lespezile grele ale psihanalizei. Observăm că a fi în acord cu sine se plătește scump și, de fiecare dată cînd alegem să fim noi înșine, un sine autentic, se constelează în grade diferite, pe măsura sacrificiului și a strădaniei, modelul hristic, pentru a ne oferi atît conținerea sacrificiului, cît și și promisiunea salvării. Întrebarea-provocare pe care o lansează Grotstein psihanalizei: „De ce Oedip și nu Hristos?” își dezvăluie dintr-odată implicațiile cele mai profunde și mai tulburătoare.
Am asistat recent la un seminar dedicat studiului unei lucrări aparținînd lui Bion. În timp ce prezenta un fragment, inițiatoarea seminarului s-a arătat confuză, chiar intrigată atunci cînd a pronunțat cuvîntul „spirit”, ca și cum nu-i venea să creadă că Bion chiar a scris acel cuvînt… Am observat că i-a fost mai ușor să presupună o greșeală de traducere. O să spun deschis: Bion chiar folosește cuvîntul „spirit” în mod repetat și ar fi nu doar o eroare să reținem din ansamblul operei sale excepționale numai ceea ce se potrivește și poate să încapă în viziunea despre inconștient a începuturilor psihanalizei, ci chiar o impietate. Evident, la fel de greșit ar fi să ne pierdem în elucubrații idolatrizante și să denaturăm o operă atît de complexă, transformînd-o într-o dogmă, folosind impropriu tocmai virtutea ei esențială: deschiderea spre fenomenul spiritului. În ceea ce mă privește, sînt extrem de atentă să evit aceste două capcane.
Revin o clipă la di[s]-sociere (etimologic, cuvîntul „disociere” are la bază latinescul dissociō, dissociāre, care provine din dis- + sociō, unde sociō, sociāre înseamnă „a împreuna”, „a uni”) ca dis-astru (dezastru), ca separare de steaua noastră călăuzitoare, îndepărtare de destinul și de adevărul nostru, de „O”, cum i-ar spune Bion. „O” este călăuza, forța care ne inspiră, direcția noastră de viață, provocarea destinului. Cînd ne îndepărtăm de la direcția noastră de viață, și mă voi referi pe larg la această situație, ne apărăm disociindu-ne și generînd astfel bizarerii. Ce fac bizareriile? Ne bîntuie, ne iau în posesie, creează în universul nostru interior un cavou, un labirint, o peșteră, un refugiu, iar apoi vor cere încontinuu jertfe care ne subminează vitalitatea, pînă cînd vom încerca și vom reuși să identificăm ceea ce reprezintă ele.
Bucurîndu-se în sfârșit de recunoașterea care le-a fost refuzată prin disociere, bizareriile devin ceea ce au fost menite să fie înainte de a fi fost degradate: elemente cu sens și cu un rost anume în devenirea noastră de sine. Acesta este parcursul de la bîntuire la mîntuire, o cale lungă și anevoioasă, obscur-strălucitoare, calea vieții înseși, dar și calea terapiei, care este viață concentrată.
Afirm că terapia și analiza nu pot fi nici mai mult, dar nici mai puțin decît confruntarea cu obscuritatea iluminată sau cu strălucirea orbitoare a bîntuirii-mîntuirii, cu „O”! Mai mult decît atît nu ne putem propune, este nivelul maxim de experimentare a numinosului în terapie, mai puțin nu ne putem îngădui să năzuim, din cauză că am pierde accesul la sursele creativității, la sens și la sublimare, la individuare, la noi înșine! Calea terapiei este inversul căii disocierii.
Din punctul meu de vedere lucrurile nu pot sta altfel. Și, pe această cale ne ajută, deși uneori pare să ne împiedice, faptul că ea are dublu sens: ne deplasăm mereu în spații psihice situate pe un continuum care într-o direcție duce la bîntuire, în cealaltă, la mîntuire. Uneori bîntuirea are forța de a întoarce totul cu susul în jos. În spatele ei stă un „personaj”, dar nu unul apărut deodată, nu știm cînd și nici de unde, ci, dimpotrivă, unul continuu prezent, pe care-l știm încă de dinainte să ne știm pe noi înșine. A fost salvatorul nostru, a ținut durerea departe, iar, atunci cînd observă o tendință firească de eliberare de sub a-tot-puternicia lui, începe să lupte cu noi, caută să ne distrugă, orchestrînd o prăbușire! Cine ar fi el? Dante îl numește Dis. Donald Kalsched, în maniera lui strălucitoare, ne previne în legătură cu Dis, regele infernului, și ne deschide ochii asupra lui: de el ar trebui să ne temem, nu de prăbușire; el ne amenință viața și ne deviază de la calea noastră, sub pretextul că ne apără. Dis creează paradoxuri pentru a ne menține în confuzie și asta pentru că el urmărește, de fapt, propria lui supraviețuire, nu binele nostru. Cine este Dis, cel mai mare rău, cea mai mare amenințare la adresa destinului nostru, cea mai mare piedică în calea umanizării și a individuării noastre? Literatura oferă o largă paletă denominativă: Dis, bunăoară, este la fel de celebru ca Mefisto (Faust) sau Woland (Maestrul și Margareta), toți variante ale lui Dionysos și Hades din mitologie. Religia are la rîndul ei denominații multiple pentru a se referi la această forță care primește, iată, chip: Diavolul, Satana, Azazel, Leviatanul etc. De la spaima extremă, provocată de evocările menționate, la pitorescul Năfîrtatului din povestirile bunicilor noștri, ajungem la evocările nepersonalizate și epurate de orice influență spirituală din psihanaliză, unde reflexiile lui Dis sînt di[s]-socierea și suratele ei: dis-persia, di[s]-sperarea, dis-cordia, dis-armonia, dis-prețul, di[s]-simulare, dis-tragerea și di[s]-strugerea, toate echivalente cu dis-astru, separarea de steaua noastră călăuzitoare, „O”, cum i-ar spune Bion.

Deschiderea spre mitologie
În această ordine de idei, menționez că prezenta lucrare va articula discursul psihanalizei cu universul mitologiei și cu cel al marilor tradiții. Bion îi spunea lui Grotstein cît este de important ca un psihanalist, un psihoterapeut, să cunoască, să colecteze și să utilizeze în practica sa cît mai multe mituri, ele realizînd conjuncțiile constante, obligatorii și inconturnabile cu marile probleme și suferințe ale pacienților. Vom avea ocazia să reflectăm în lucrare la poziționarea mitului, împreună cu visul și gîndurile onirice, în clinica psihanalitică. Puternic influențată de studiile excepționale dedicate abordării psihologice și psihanalitice ale mitologiei de către Paul Diel, voi pleda în carte pentru ideea că miturile, toate, descriu istoria, evoluția și funcționarea psihismului uman. Putem identifica în mituri resurse care susțin, orientează și îndrumă un proces atît de complicat și de sensibil cum este o terapie sau o cură analitică. Originile psihanalizei au fost legate de mit, Oedip a reprezentat în ochii lui Freud nici mai mult, nici mai puțin decît o matrice a speciei noastre și timp de 90 de ani a ținut prim-planul studiilor și scrierilor de psihanaliză. În aparență, linia canonică a psihanalizei pare să se fi oprit la Oedip, deși, dacă privim cu atenție abordările lui M. Klein și ale lui Th. Ogden dedicate Oedipului timpuriu, observăm că ele ne trimit, mai degrabă, spre alte mituri la care voi face referire în carte. În orice caz, nu putem eluda miturile fondatoare, decît cu prețul îndepărtării de esența noastră umană, de apartenența noastră la rizomul comun al umanității, iar această lecție este mai importantă decît disputa de ordin politic din psihanaliză, construită în jurul ideii „Oedip e mitul nostru, singurul!” și, bineînțeles, a respingerii care urmează inevitabil unei absolutizări de acest fel.
Argumentul pentru deschiderea mai generoasă a psihanalizei și a psihoterapiei față de fenomenul mitului este acela că, fără excepție, miturile reflectează la temele cele mai semnificative ale vieții unui om, și anume, originea vieții și conduita potrivită în viață, iar răspunsurile oferite de mituri la aceste problematici pot fi identificate în funcționarea psihicului uman, atît în registrul lui arhaic, cît și în cel simbolic și spiritual-sublimatoriu. Voi dezvolta această idee, combinînd mituri și exemple din clinică, pentru a evidenția cum pot fi observate și chiar influențate – prin interpretări – trecerile între funcționalitatea psihică primară, secundară și terțiară. Dacă, în mod obișnuit, atunci cînd gîndim un caz ne interogăm în legătură cu conflictele, angoasele, apărările la care recurge psihicul în dinamica lui pentru a face față provocărilor biografice, în această carte voi propune mituri care le fac comprehensibile și care rezonează profund la nivelul psihicului individual. Ipoteza, sugerată de însăși grila bioniană, este că psihicul pacienților răspunde acestei rezonanțe printr-o producție personală de simboluri, printr-o succesiune de transformări.
Cred cu tărie că recursul la mituri și simboluri colective poate genera o nuanțare și o rafinare a unor concepte ale psihanalizei, ca, de exemplu, omnipotență, narcisism, negare, retragere, proiecție, identificare proiectivă, disociere, traumă, manie, depresie etc. Pe cît de simplu de demonstrat, pe atît de greu de modelat tehnica terapeutică, această întreprindere implicînd erudiție, pasiune, rezonanță cu fenomenul mitului. Dar acest fapt nu mă va descuraja în a propune corespondențe mitologic-simbolice pentru funcționările arhaice ale psihicului și în a sugera factori cu rol de sublimare, esențiali în vindecare, creștere și maturizare, în cultivarea mobilității psihice și în acceptarea destinului personal. Cred că în această manieră putem să funcționăm autentic în terapie, în acord cu potențialul creator de mit al sinelui autentic.
E suficient să privim spre mitologia cea mai familiară nouă, de sorginte greacă, pentru a observa cum oscilează producția mitologică între Dia-bol (divizare) și Syn-bol (reunificare), ca întreaga noastră viață de altfel… Mereu ne zbatem între forțe disociative și tendințe integratoare. Cu această afirmație revin în alt registru la problema fundamentală căreia mă voi dedica în carte: trauma și mecanismele disociative. Cred că mai ales includerea miturilor în tratamentul traumei poate genera consecințe favorabile, pentru că înainte de a fi traumatizat și patologizat, psihicul este creator în esența lui, iar el creează mituri – acest fapt ține de condiția noastră umană. Din acest punct de vedere, orice terapie psihanalitică, în general, și a traumei, în special, este una care ar trebui să ne vindece prin conștientizarea apartenenței la condiția noastră umană, asta însemnînd o bună funcționalitate în spațiul și timpul istoriei noastre personale, dar și în spațiul și timpul universal al umanității de aici și de pretutindeni.
Doar într-un astfel de cadru terapeutic ne putem înscrie viața și destinul, ne putem accepta condiția de muritori și pe aceea de creatori situați în sursa vieții, „O”, după cum o numește Bion, generînd la rîndul nostru viață. Iată de ce susțin că avem nevoie să adăugăm la formarea noastră de terapeuți și în practica noastră clinică elemente culturale de prim rang, mituri. Iată de ce sînt convinsă că nu putem realiza o analiză sau o terapie în sensul just al cuvîntului fără a distinge ceea ce este personal în psihic și ceea ce este colectiv. Iată de ce simt nevoia să afirm că arhetipul, simbolul, mitul și ritualul sînt elemente cheie ale limbajului psihanalitic, alături de angoase, conflicte, apărări, complexe, funcționări psihice de un tip sau altul etc. […]

Cine visează în noi?
Spuneam, la începutul acestui Argument, că am fost martora unor vise pe care cineva le visa în mine. Am ezitat să fiu atît de sinceră, aș putea părea imprudentă în fața canonicilor psihanalizei, dar sînt încurajată să-mi mențin exprimarea chiar de către J. Grotstein. În lucrarea emblematică Who Is the Dreamer Who Dreams the Dream?, el postulează existența în universul interior a doi visători: cel care visează visul și cel care înțelege visul. Mă voi dedica pe larg acestei chestiuni care schimbă radical modul de a ne raporta la vis în psihanaliză. Prin „funcția ∝ de travaliu al visului” (Bion) și prin dialectica celor doi visători din noi înșine, sîntem într-o logică atît
de diferită a abordării visului comparativ cu cea propusă de Freud sau de Jung, încît, în mod evident, avem de-a face cu o înțelegere foarte diferită a psihismului în general și a inconștientului cu precădere, cel puțin comparativ cu cele două topici freudiene care au ajuns să fie canonizate în psihanaliză. Visul nu mai este astfel visat sau făcut de noi, ci este, mai degrabă, experimentat, îl trăim ca pe o epifanie, ca pe un „limbaj al zeilor” (C. Tadmor), ca „limbă uitată a lui Dumnezeu” (Jung). Sensul visului, atît cît am putea noi să pătrundem în el, este atît de puțin în comparație cu misterul facerii, al creației visului! Mi se pare că sîntem lipsiți de deferență ori de cîte ori banalizăm un fenomen atît de impresionant și îl luăm, în mod savant, ca pe ceva de la sine înțeles sau îl considerăm, în manieră arogantă și a-tot-știutoare, un fenomen de compensare, de realizare deghizată a unei dorințe etc. Pare că unele vise fac parte dintr-o „altă ligă”, la care psihanaliza, cu excepția celei jungiene, nu prea și-a dat voie pînă la un anumit moment să ajungă. Am experimentat astfel de vise și sînt sigură că și voi, cititorii, aveți propriul repertoriu de experiențe onirice sacre. […]
În această carte voi dedica o atenție specială mitului lui Orfeu și pacienților orfici. Deocamdată, mă limitez să spun că experiența luminoasă a figurii supranaturale, generate de visătorul care a visat visul și l-a tulburat într-atît pe visătorul căruia i s-a propus spre înțelegere toată această scenă, „mi-a luat scrisul” timp de mai mulți ani, după finalizarea cărții Diavolul în viziuni, povești și vise…
Visătorul care visează afirmă foarte clar că este vorba de o prezență colectivă (un arhetip), „Sîntem filo-orficii”. Cîtă înfiorare simțim atunci cînd se constelează astfel de prezențe! În mod evident, au urmat consecințe: am fost obligată să trec probe pentru a redobîndi ceea ce pierdusem, exact ca în mit, exact ca în atîtea povești în care se încearcă descoperirea și recuperarea comorii furate. Nu mi se pare important să fac referiri la ședințe din analiza mea personală în care au revenit, în fluxul asocierilor, elemente din acest vis amenințător și care au primit interpretări pe care le-am acceptat, vreau doar să punctez, în consens cu Grotstein, că visătorul urzitor al visului are „o capacitate supranaturală care funcționează holografic și numinos”, că creează lucruri din spațiul spiritual căruia îi aparține și pe care psihanaliza nu mai poate continua să îl ignore sau să nu-l considere ca fiind într-atît de conectat, încît aparține psihismului: „Încercînd să descriu prezențele psihice, găsesc că este util să adaug gîndirii mele perspective spirituale, ontologice și mistice. Prin spiritual înțeleg acele aspecte ale dimensiunii extrasenzoriale, dar încă experimentabile, care merită un studiu psihanalitic și sper să demonstrez că noțiunile psihanalitice de subiect și obiect suferă serios de incompletitudine fără această perspectivă. Dimensiunea spirituală a prezenței include capacitatea inconștientă de preștiință sau premoniție (Bion, 1992), în care un aspect al sinelui pare să fie superior în cunoaștere față de sinele nostru mai obișnuit. În plus, acel aspect pare a avea o calitate neobișnuită față de celălalt sine al său.”
Grotstein face aici aluzie la o autoritate prezentă dintru început și sesizabilă la începutul vieții, ca voce a obiectelor arhaice interne, ipostaze ale divinității față de care infans se supune hipnotic, iar, mai tîrziu, ca ton intern ce aproximează divinitatea și îl conectează pe copil cu vinovăția, responsabilitatea și cu valorile. Închei discursul meu introductiv cu o imagine numinoasă din aceeași serie căreia îi aparține visul prezentat:
Sînt singură într-o încăpere puternic iluminată. Pare un templu. Altarul templului este o imensă liră. Vibrațiile sunetelor solemne mă învăluie, trăirea este foarte intensă. Știu că mă aflu în templul lui Orfeu.
Surprinzătoare prin frumusețea estetică, această imagine cromatică și sonoră dintr-o altă lume, mi s-a întîmplat după mai mulți ani față de visul prezentat mai înainte. Cum aș putea să fiu eu cea care visează ceva atît de misterios? Dar cine din mine mi-a făcut accesibilă această imagine puternică, pe care o consider prefața analizei mele personale și a formării ca terapeut de orientare psihanalitică? Această singură imagine condensează o întreagă perioadă din existența mea și realizează o legătură între imense conglomerate ale experienței trecute. Mai mult decît atît, ea are virtutea de a realiza o continuitate în actul însuși al simbolizării, acesta fiind, cred eu, darul ei cel mai de preț: dirijarea dinamicii psihice spre integrare. Analiza mitului Orfeu îmi va da ocazia să aprofundez această imagine și darul pe care mi l-a adus în viața de zi cu zi; acum vreau doar să accentuez ideea că visele sînt lucrătorii discreți ai minții, care știu să-și facă treaba și o fac atît de bine, cît le îngăduim noi, mai precis, ele sînt realizate pe măsura capacității noastre de a le primi. Imaginea templului lui Orfeu are un dramaturg și un regizor cu un simț al straniului și al sincronizării absolut impecabile: a creat o scenă prin care a intensificat pînă la puterea numinosului sentimentul meu. Dar trebuie să remarc și flerul său pentru natura mitologică a punerii în scenă, care mi-a oferit unul dintre cele mai puternice argumente pentru a scrie această carte și încredințarea că traducerea simbolismului mitologic în limbajul psihanalizei reprezintă metoda cea mai potrivită pentru temele princeps ale cărții.
De multe ori, experiențele noastre intime sînt similare structurilor mitologice și estompează granițele dintre realitatea obișnuită și Realul (Bion) inaccesibil în general. Ce facem în aceste cazuri? Ne extindem experiența profesională spre fenomenul mitului sau patologizăm?
Înconjurăm inima zdrobită de suferință a pacienților noștri cu o narațiune mitologică și creăm un cadru terapeutic mai cuprinzător, o matrice mitopoetică (Kalsched), și aducem resurse sufletești adecvate sau reducem totul la conflicte specifice tragediei familiale la care ne reîntoarcem cu obstinație, schilodind propria umanitate și amputînd eternitatea? Din punctul meu de vedere, amputarea eternității este similară pierderii nădejdii și mă întreb cu toată seriozitatea dacă o terapie, o analiză personală, poate risca atît de mult… Ce este în joc aici? Putem continua să clivăm spiritul de psihic? Ce pledează pentru deschiderea psihanalizei față de mitologie și marile tradiții?
Poate chiar faptul că narațiunea inițială a pacientului care intră în terapie sau în analiză este una mitologică și colectivă înainte de a deveni individuală. Există mereu, ne previne Kalsched, o lume sacră care oferă susținere, și nu o putem ignora tocmai în terapie. Este absolut inadecvat și foarte vinovat să o considerăm expresia eșecurilor, neputințelor, traumelor, delirurilor etc. în loc să o luăm drept ceea ce este: un continuum al experienței umane, procesat mai mult sau mai puțin adecvat. Lumea spiritului din care face parte mitologia lumii și la care se referă marile tradiții este în Real, de unde bîntuie sau mîntuie experiența și imaginația noastră. Uneori această lume ne oferă cu generozitate mărturii foarte convingătoare și intens emoționale, încărcate cu acel tip de certitudine specific adevărurilor de necontestat.
În această lume sînt săvîrșite visele numinoase, călăuzele tăcute care ne dirijează spre realizarea sensului vieții, spre integrarea provocărilor destinului emise de „zeul suprem din psihic” (Bion) sau de „visătorul care visează visul” (Grotstein): „Visele sînt, cel puțin, producții cinematografice complexe care presupun un simț artistic desăvîrșit, tehnologie și luarea unor decizii de ordin estetic. Am început să-mi dau seama că visele sînt piese dramatice care trebuie scrise, pentru care trebuie găsiți actorii și scenariile potrivite, care trebuie regizate și produse și care presupun asistența scenografilor și a altor experți. Scena visului poate fi legată de un conținător sau un «teren», în timp ce piesa în sine constituie conținutul sau figura (prin contrast cu «terenul»). Postulînd doi visători – creatorul/ transmițătorul visului și receptorul – propun de fapt existența unei prezențe supranaturale profunde, al cărui alt nume este Subiectul Inefabil al Ființării, el însuși parte dintr-o entitate mai extinsă, Subiectul Supraordonat al Ființării și Acțiunii.”
Desigur, acest fragment nu poate fi înțeles în limitele celor două topici freudiene, motiv pentru care voi face adesea referiri și voi adăuga note de subsol pentru a-i introduce pe cititorii cărții în concepția psihanalitică actuală despre inconștient. În citatul de mai sus se simte, evident, amprenta mistică, dar vreau să fie clar încă de pe acum că este vorba despre o psihanaliză a misticismului inconștientului, și nu despre o concepție mistică a psihanalizei. Aici sesizez eu marea diferență între autorii menționați și Jung, de exemplu, și prin asta nu aduc o critică lui Jung, ci, pur și simplu, sesizez, înțeleg, simt și mă simt altfel în psihanaliză.

sursa:https://www.observatorcultural.ro/ar...i-in-labirint/