Fragmente din Amintiri despre Eminescu, de Teodor Stefanelli
“Toti cari l-au cunoscut pe Eminescu mai de aproape au ramas cu impresia ca era tacut, ganditor si ca numai rareori, silit de imprejurari, iesea din rezerva sa si discuta cu cunoscutii sai. Deobste se marginea sa asculte si sa-si formeze propria sa idee despre obiectul discutiunii. La cafenea avea obiceiul sa citeasca gazetele, sa frunzareasca revistele si foile ilustrate, fara sa ia parte la convorbirile serioase sau glumete ale colegilor de prin prejurul sau, si daca era gata cu gazetele, atuncea isi bea linistit cafeaua, fuma si asculta vorbele colegilor. Adese insa isi rezima capul pe amandoua manile, privea tinta la ceasca cu cafea sau inchidea ochii si nu da nici o atentie imprejurimii si chestiunilor discutate. Din astfel de meditatiuni fu adese trezit de colegi cu intrebarea: “Dar acum la ce te mai gandesti Eminescule?” si atuncea privea linistit la ei, le zambea si apoi era atent la cele ce se petrec. Numai daca era direct intrebat despre opinia sa, sau daca i se pareau prea gogonate parerile sustinute de unii si altii asupra unui obiect mai serios, se amesteca si el in vorba si atuncea discuta linistit, cu caldura, si-si dezvolta si motiva vederile sale in chestiunea discutata.
Nu era violent sau galagios la astfel de discutii, glasul sau era domol si discutia sa atragatoare, logica, lipsita de fraze. Nu-ti facea niciodata impresia ca vroieste sa-ti impuna opinia sa, dar erai incredintat ca-ti vorbeste din convingere si din cauza aceasta nu era nimeni suparat pe dansul, chiar daca era cu totul combatut. Dar daca erau o sama de obiecte la care trebuia sa-l tragi de limba ca sa discute, erau dimpotriva altele la a caror discutie nu ramanea Eminescu niciodata pasiv si aceasta se intampla atuncea cand era vorba de paturile sociale din Romania. El avea ura in contra ciocoilor, a parvenitilor ..., care prin gazete, prin adunari si prin scrieri, debutau cu fraze sforaitoare, lipsite de orice fond si imbatau lumea cu apa rece, iubea insa poporul cu toata caldura sufletului sau, caci pentru dansul era poporul masa inconstienta, dar sanatoasa si necorupta pe care se sprijina statul si care ne-a conservat limba, datinele, cantecele si toata individualitatea noastra etnica.
Eminescu tinea mult si la tagma boiereasca, la adevaratii boieri, coboratori din vita veche si urmasi ai acelor timpuri stralucite din timpurile trecute, cari au lasat o dunga neperitoare in istoria neamului si cari in urma iubirii lor de tara, de neam si de lege, erau conducatorii firesti ai masei poporului si luptatori vitezi in razboaie, cari au dus poporul de la izbanda la izbanda. Despre acesti stalpi ai tarii si despre popor era Eminescu in stare sa discute ceasuri intregi, cu adanca si sincera convingere si cu un foc ce izbucneste numai dintr-un suflet plin de admiratie pentru trecutul stralucit al neamului sau.
Mai erau obiecte despre cari discuta Eminescu cu placere. Aceste obiecte erau principiile Buddhismului si metafizica. Si despre aceste materii era Eminescu in stare sa discute ceasuri intregi si sa ne arate frumusetea religiei buddhiste si adancimea cugetarilor lui Kant, Schopenhauer si a altora. Imi aduc aminte ca odata, cam tarziu noaptea, venise vorba in cafeneaua “Troidl” si despre Schopenhauer si atuncea un coleg al nostru ii puse lui Eminescu cam in zeflemea intrebarea: Ce intelege el din teza lui Schopenhauer Die vierfache Wurzel vom Quadrate des reichenden Grundes? [Radacina cuadrupla din patratul motivului (cauzei) suficient)]. Eminescu ii raspunde atunci suparat: “Esti o secatura! Si daca nu ai inteles desfasurarea acestei idei cand l-ai citit pe Schopenhauer, nu m-îi intelege nici pe mine!”[
(...) Cativa amici ai mei si ai lui Eminescu imi zisera ca ar fi bine sa-mi aduc aminte de expresiile favorite ale lui Eminescu si sa le astern pe hartie. Le implinesc dorinta, convins fiind, ca si cele mai neinsemnate lucruri cari privesc viata intima a lui Eminescu, vor interesa pe admiratorii lui si vor contribui la deplina cunostinta a deprinderilor sale si a vietii sale intime. Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar putinele ce le avea, le intrebuinta adese. Asa era expresia pur si simplu pe care o intrebuinta totdeauna cand voia sa dea cuiva vreo lamurire, sau cand la vreo intrebare concreta, venea cu raspunsul sau. Este pur si simplu asa si asa... si urma apoi cu explicatiile si motivarile sale. Expresia aceasta era asa de obicinuita la Eminescu incat fiecare o considera ca o particularitate a lui, si daca o intrebuinta altul i se zicea ca-l copiaza pe Eminescu.
Expresia ce o intrebuinta Eminescu cand saluta pe colegii sai era: Traiasca natia!, iar cand era astfel salutat, raspundea cu cuvintele: Sus cu dansa! Aceasta forma de salutare era uzitata la toti studentii din Viena si s-a inradacinat atat de mult, incat a ramas si pana in zilele de astazi.
Cand il supara cineva la vreo discutie ii zicea ca este o secatura si numai daca discutia era foarte violenta si adversarul galagios si lipsit de logica, izbucnea si Eminescu si-i zicea: Esti o vita incaltata! sau Nu fii vita incaltata!, dar aceasta se intampla foarte rar, pentru ca Eminescu era foarte cuviincios si prefera sa curme discutia si sa-si intoarca adversarului spatele, decat sa-l injure. Expresia aceasta am auzit-o intaiasi data de la Eminescu, dar ea ne-a parut atat de hazlie si totodata de drastica si nimerita, incat repede a prins radacina intre studenti si a ramas apoi in uz, nu in sens injurios, ci ca expresie umoristica, strecurandu-se chiar in cantecele studentesti, d.ex.:
Sa stiti baieti ca niciodata Noi nu primim pe omul trist; Asa o vita incaltata Ne pare-a fi un antihrist. Cand neajunsuri, dureri si suferinte apasau greu sufletul lui Eminescu si era necajit de tot, atuncea ofta adanc si sfarsea cu expresia: `tu-i neamul nevoii! Vorba aceasta era un fel de exclamatiune de usurare dupa care se linistea si incepea alta vorba. Aceasta era unica expresie mai grea ce am auzit-o din gura lui Eminescu si despre care mi-a spus odata: “Asta-i unica injuratura pe care am deprins-o de la tatal meu”.
(...) Cat timp am petrecut in societatea lui Eminescu in Viena, el adese lua parte la petrecerile sociale ce le aranja societatea academica “Romania juna”, al carei membru era, cum lua parte si la petrecerile particulare ce se intamplau ici, colea intre cunoscutii sai. Se intelege ca aceste petreceri se faceau numai in birturi si restaurante, iar vinul austriac dezlega limba tinerilor. Eminescu nu bea mult, dar era in stare sa ramana cu cunoscutii sai pana dimineata, mai cu seama daca avea o cafea neagra, buna. Cand erau multi tineri la masa, Eminescu era putin comunicativ. Radea de glumele ce se faceau, asculta discursurile ce se tineau, dar altfel era cu totul pasiv. Abia daca se strecurau cei mai multi din societate si ramaneau numai doi-trei, i se dezlega si lui Eminescu limba si atuncea ne si canta. El nu avea glas tare, dar dulce si melodios si canta corect caci avea auz bun. Melodiile maiestrite din opere nu-i placeau: el le numea “ţârlâituri”. Cantecele populare il incantau si pe acestea le canta el cu mare placere. Patru cantece ii placeau insa cu deosebire: acestea erau cantecele sale de predilectie. Cand se hotara sa cante, atuncea cu buna seama aceste cantece nu lipseau din repertoriul sau, iar in cele mai multe cazuri numai pe acestea le canta.
Mai mult:Fragmente din Amintiri despre Eminescu, de Teodor ...
Răspunde cu citat
Marcaje