In timpul razboiului, este atasat cultural al ambasadei Romaniei la Londra ( 1940 – 1941) si consilier cultural la Lisabona (1941 – 1945).
Din 1945 se stabileste la Paris, unde preda istoria religiilor intai la Ecole Pratique des Hautes Etudes (pana in 1948), apoi la Sorbona. Solicitat in S.U.A., dupa un an de cursuri tinute ca Visiting Professor pentru “Haskell Lectures” (1956 – 1957), accepta postul de profesor titular si de coordonator al Catedrei de istoria religiilor (din 1985 “Catedra Mircea Eliade”) a Universitatii din Chicago.
***
De la o vreme, de cand se discuta tot, a inceput sa se discute si “romanismul”. Lucrul acesta e destul de ciudat. Romanismul nu se discuta; el se afirma – pe toate planurile vietii. Nu-ti poti discuta destinul biologic; poti cel mult sa emigrezi sau sa te sinucizi. Suntem romani prin simplul fapt ca suntem vii. A afirma evidenta aceasta nu inseamna nici macar a fi “nationalist”; inseamna a constata realitatea, a vedea lucrurile asa cum sunt. Ca unii nu vor sa le vada, asta e treaba lor. Unui om cu bun simt, insa, trebuie sa i se para cel putin exagerata aceasta dorinta nepotolita de a discuta in jurul notiunii de “roman” si “romanism”. Altceva ni se poate cere: sa adancim intelesurile romanismului, sa-i gasim valorile sale, universale, sa cream in cadrele romanitatii – adica, intr-un cuvant, sa nu incetam de a ramane vii si e a crea.
A renunta la “romanism”, inseamna, pentru noi, romanii a renunta la viata, a te refugia in moarte. Sunt oameni care au facut asta. Dumnezeu sa-i ierte! Dar de cand suntem datori noi, majoritatea oamenilor vii din aceasta tara, sa “discutam” cazul catorva sute de mii de nefericiti care si-au ales, din prostie sau din lipsa de barbatie, singuri moartea? Romanitatea, adica organismul acesta viu la care participam cu totii, ii elimina de la sine. Toata inertia lor de celule moarte este zadarnica; mai curand sau mai tarziu se vor desprinde firesc si vor cadea.
Lucrurile acestea le credeam la mintea omului si cunoscute – cat de obscur – oricarui creer matur. Descopar, insa, cu mirare, ca, dimpotriva, ele sunt senzational de noi. Descopar ceva mai mult: ca ele sunt creatiile lui Mussolini si Hitler. Daca nu mi-as cunoste “clasicii”, cum se spune, poate as fi fost dispus sa cred ca a afirma: “sunt roman” inseamna a afirma “sunt fascist” sau “hitlerist”. Din intamplare, insa, am inca proaspete in minte lecturile lui Eminescu, Hasdeu, Iorga si Parvan. Nu-l vad deloc pe Eminescu hitlerist. Nu-l vad nici pe Parvan fascist. Oamenii acestia au fost oameni vii si, ca atare, au gandit si au creat romaneste. Poate fara stirea lor; dar au creat valorile noastre spirituale, au inaltat romanismul la valoare universala. Orice roman care vrea sa participe constient la viata spirituala sau sociala a Romaniei, trebuie sa-si asimileze valorile acestea, trebuie sa-si asimileze traditia Eminescu – Iorga – Parvan. Ar fi necomplet, altminteri. Ar fi anorganic.
Lucrurile stand astfel, ma minuneaza pe de o parte acei oameni care te socot fascist fara voia ta pentru ca ai pomenit de “romanism” – pe de alta parte cei care te acuza de tradare sau indiferenta daca nu strigi de 12 ori pe zi “romanismul sa prospere”. Multa vreme n-am stiut ca a vorbi despre romanism inseamna a fi mercenar hitlerist – dupa cum nu am stiut ca a vorbi numai o data pe zi despre acelasi lucru inseamna a fi subersiv si primejdios sigurantei statului. Imi inchipuiam ca toata lumea e de acord asupra destinului nostru de a fi romani si de a ramane romani, oricum ar bate vanturile. Imi inchipuiam, ca nimeni nu poate renunta la Eminescu decat cu riscul de a muri spiritualiceste, de a ajunge nefertil si mizer. Iata ca astazi, cel putin pentru o anumita parte din oameni, lucrurile s-au schimbat. A te marturisi “roman” poate insemna, pentru acesti oameni foarte multe ofense grave: te transforma imediat in hitlerist, in fascist, in burghez sau mercenar, daca nu chiar mai rau. Sa nadajduim ca lucrurile aceste nu le crede nimeni, ca nu le cred nici macar cei ce le scriu. Altminteri ar fi intr-adevar grav. Caci asupra lui Karl Marx un roman poate sa spuna “da” sau “nu” – si nu se supara nimeni. Dar asupra traditiei Eminescu – Iorga – Parvan nu se poate spune decat “da”. Peste aceste valori nu poate trece nimeni dintre noi. La poate critica, le poate completa, le poate duce mai departe – si fiecare dintre noi este obligat s-o faca – dar nu le poate renega. Asta, inca o data, nu inseamna a face “nationalism”, pe strada sau in arta. Inseamna pur si simplu a-ti vedea de treaba, in colisorul tau, impacat cu pamantul romanesc, si cu cerul de deasupra.
Dar sunt si oameni – toti acestia “buni romani” – care te acuza ca nu-ti strigi destul de des sau destul de tare dragostea de neam si dorinta de a-ti face datoria catre tara. Trebuie sa marturisesc ca am fost putin stanjenit ascultand astfel de lucruri. Mi se pare ca nu e decent – si nu e deloc necesar – sa strigi in gura mare ca-ti iubesti neamul. Dar cum nu e decent sa strigi in gura mare ca-ti iubesti parintii, ca-ti adori mama, ca ai fi gata sa-ti dai viata pentru ea. Poate ca acum s-a schimbat putin mentalitatea. Poate ca acum oamenii se-ntalnesc intre ei si-si spun unul altuia: “Tu cat de mult iti iubesti mama? Ar fi gata in orice moment sa-ti tai mana pentru ea?”
Lucrurile acestea se simt, se stiu, dar nu se spun. Fiecare dintre noi e dispus sa-si dea sangele ca sa-si apere sanatatea mamei. Fiecare e tot atat de prompt sa-si dea sangele pentru tara. Dar nu in fiecare zi, la cafenea si la intrunire, in tren si pe camp. E oarecum indecent sa vorbesti de sangele pe care esti gata sa-l versi pentru tara, de sacrificiul vietii tale pentru “prosperitatea neamului”. Tara si neamul au nevoie de tine si in imprejurari mai putin solemne. Deocamdata ti se cere sa te cobori din tramvai prin scara din fata, sa nu scuipi pe strada, sa nu primesti bacsis, sa nu te vinzi partidelor, sa nu-ti treci copiii in scoala prin proptele, sa aduci cinstea intai in familia ta si apoi la tribuna publica, sa-ti faci o cultura solida ca sa nu ne ia inainte bulgarii si australienii, sa nu mai spui “las-o incurcata” de cate ori e vorba de un act in care ti se cere munca si perseverenta, si alte lucruri mici de felul acesta. Fara indoiala ca nu cu asemenea “lucruri mici” se cladeste o tara si o cultura barbateasca. E nevoie, pentru aceasta de mesianism, de nebunie, de munca ucigatoare – ca sa nu mai spunem ca e nevoie de geniu si de sfintenie. Dar nu oricarui cetatean i se poate cere asemenea eforturi. In schimb, se cere mai putin lichelism, mai putin jemenfischism, mai multa cinste, mai mult nerv. Daca toti oamenii ar fi dispusi sa realizeze in viata lor de fiecare zi aceste “lucruri mici” – se vor gasi destui oameni mari care sa creeze si sa organizeze Romania pe care o merita urmasii nostri.
Vremea, an III, nr. 375, 10 februarie 1935, p. 3
Mircea Eliade - Textele ”legionare” si despre ”romanism” - Editura Dacia
Criza românismului - Mircea Eliade | Ceașca de Cultură
|
Răspunde cu citat
Marcaje