AVVA GHELASIE
Ieromonahul Ghelasie de la Frăsinei – botezat Gheorghe Teodor (Popescu) – (18 martie 1944, †2 iulie 2003) s-a născut în satul Şerbăneşti (comuna Sălătrucel, Vâlcea), în apropierea schitului Berislăveşti, ctitorie boierească de sec. XVIII, şi a vetrelor monahale şi pustniceşti de la Turnu, Cozia şi Stănişoara, nu departe de ctitoria Sf. Calinic, Mănăstirea Frăsinei, în obştea căreia a intrat (1973) şi unde a vieţuit timp de treizeci de ani.
Despre Mănăstirea Frăsinei părintele Ghelasie avea să scrie că e un „Mic Munte Athos-Carpatin”. Iar această adăugire „carpatină” nu era o asociere întâmplătoare pentru isihastul, iscusit în „deosebirea duhurilor”, care sesiza că de la Sf. Calinic de la Cernica, în care recunoştea un „duh” carpatin, se poate vorbi şi de un caracter carpatin-athonit, nu doar de unul athonit-carpatin. Trebuie amintit că aceste distincţii erau văzute de duhovnicul de la Frăsinei ca fiind de mare importanţă pentru înţelegerea spiritualităţii monahale de la noi, pentru că, spunea isihastul, „acest specific carpatin este caracterul nostru, pe care de nu-l luăm în seamă intrăm adesea în contradicţie cu noi înşine”.
Părintele Ghelasie descindea dintr-o familie în care stră-moşii săi, atât pe linie paternă cât şi pe cea maternă, se regăsesc, de câteva generaţii, ca slujitori ai altarului. Tatăl său, preotul Gheorghe, absolvise, în perioada interbelică, Facultatea de Teologie din Bucureşti − bunicul său, Iancu, care a luptat în primul război mondial, a fost învăţător, stră-bunicul şi stră-străbunicul au fost preoţi în acelaşi sat Şerbăneşti −, iar mama sa, Marcela, al cărei frate, Aurel, a fost preot, era fiică a preotului Iosif Bălteanu, pe care-l regăsim în pisania unei biserici, astăzi un monument istoric a cărui salvare se pare că i se datorează:
„Această Sfântă şi Dumnezăiască biserică ce se prăznueşte cu hramul Cuvioasa Paraschiva din satul Dămţeni, fiind aprobată spre dărâmare, a fost scoasă din ruină de către preotul Iosif Bălteanu paroh, cu toţi fiii săi duhovniceşti din Turceşti, judeţul Vâlcea spre veşnica pomenire, între anii 1913-1922. 30 august 1922”.
Ar fi de consemnat şi că, pe linia paternă a strămoşilor, numele de familie a fost iniţial Şerbeanu şi nu Popescu. Preotul Gheorghe, tatăl părintelui Ghelasie, student fiind, în perioada interbelică, încă purta, conform mărturiei fiului Ştefan, care a văzut scris în carnetul său de student teolog, numele de Şerbeanu. Schimbarea numelui de Şerbeanu în Popescu se pare că survine în condiţiile istorice vitrege ale deceniilor cinci sau şase ale secolului trecut, fără a se şti astăzi detalii ce privesc circumstanţele concrete în care această schimbare s-a petrecut.
Sigur este că, la un moment dat, iermonahul Ghelasie avea să renunţe la numele Popescu, ajungând să figureze, chiar şi în sensul civil înscris în buletinului de identitate, doar sub numele Ghelasie Gheorghe, numele sub care semnează, de altfel, scrierile ce se tipăresc începând cu anii ’90. Se poate crede că, cel atât de preocupat de paternitate şi filiaţie, de identitate şi asemănare, de chipul unirii cerului cu pământul, nu întâmplător a reţinut aceste două nume, unul al filiaţiei cereşti, Ghelasie, şi, altul, Gheorghe, al filiaţiei pământeşti, fiindcă, ne amintim, Gheorghe era (pre)numele tatălui său.
Urmând şcoala primară în satul natal şi apoi liceul în Rm. Vâlcea, tânărul Gheorghe Teodor, sau Doru, cum i spuneau apropiaţii, având gândul de a urma Facultatea de Medicină din Cluj frecventează între 1962-1964 cursurile unei şcoli tehnico-sanitare din acelaşi oraş. Datorită mediei bune de absolvire primeşte un post în Cluj. Însă, conform propriei mărturii, la rugămintea unei colege, care primise repartiţie în Abrud, dar care, căsătorindu-se, dorea să rămână în Cluj, îi cedează postul din Cluj pentru a merge la Abrud.
Acest act binevoitor îl amintea peste ani ca pe un gest semnificativ, deschizător de cale, care avea să-i călăuzească paşii către întâlnirea cu avva-pustnicul Arsenie (Praja), cunoscut ca “pustnicul de pe Cheile Râmeţului”, înmormântat, în 1973, la mănăstirea Crasna (Prahova), şi alături de care a vieţuit, în Munţii Râmeţului, timp de câţiva ani, începând de la vârsta de 23 de ani.
În pandant cu acest gest semnificativ, ar fi de evocat şi că, în chilia în care părintele Ghelasie avea să-şi petreacă ultimii ani de viaţă pământească, pe peretele pe care era şi o poză a pustnicului Arsenie mai era, ca pentru a fi păstrată într-o atenţie cinstitoare, în viul unui memorial al veşniciei, încă o fotografie veche, alb-negru, a unui bătrânel uscaţiv. Era fotografia unui consătean, a celui care, ca o smerită călăuză, îl adusese cu sine, la Frăsinei, pentru prima dată, încă din fragedă copilărie pe fiul preotului Gheorghe din Şerbăneşti. Avva Ghelasie îi purta acestuia o recunoştinţă care, iată, străbătea neîmpuţinată deceniile, pentru că stră-vedea în acel credincios ce se încumetase să-l ia cu sine − într-un parcurs nu cu mijloace de transport, ci pe jos, pas cu pas, pe o distanţă nu chiar mică −, pe omul lui Dumnezeu care i-a deschis calea spre a-şi împlini menirea, nu oriunde, ci în acest loc binecuvântat al Frăsineiului, în care a ajuns mai apoi să-şi trăiască plinătatea duhovnicească, și de unde şi-a împărtăşit generos roadele ei.
Înclinaţia şi preocuparea sa faţă de medicină − fireşti, dacă ne amintim de un gând al isihastului: „medicina ca origine este în ordinea esenţială a existenţei” − vor rămâne o constantă de-a lungul vieţii sale, atât prin faptul că în obştea mănăstirii era „sanitarul” priceput, ce ieşea în întâmpinarea celor în suferinţă, discret disponibil şi preocupat atent de îngrijirea dedicată a acestora, dar şi în sensul aprofundării, al lărgirii şi al precizării medicinii ca sacro-terapie, din perspectiva experienţei isihaste, şi a promovării medicinei isihaste şi a reţetelor medicinii isihaste, prin care străbate aceeaşi grijă a „deosebirii duhurilor” în prezentarea modelului terapeutic integrativ, într-o unire neamestecată: sacroterapie, psihoterapie, mobiloterapie, dietoterapie.
Calugarit şi hirotonit încă înainte de a ajunge în lavra Frăsineiului, dar, în mod interesant, pentru biografia sa spirituală, după ce se închinoviază la Frăsinei, rămâne în obşte cu statutul de simplu frate de mănăstire, aproape 20 de ani, fiind cunoscut îndeobşte ca fratele Gheorghiţă până spre începutul anilor 90 când actualul Mitropolit al Olteniei, IPS Irineu Popa, pe atunci arhiereu-vicar al Episcopiei Râmnicului îl reaşază în lucrarea preoţească pe cel ce era ieromonahul Ghelasie.
Este de amintit, privitor la perioada de înainte de ’89, când era cunoscut ca fratele Gheorghiţă deşi era deja ieromonahul Ghelasie, o vizită pe care a făcut-o, împreună cu ieromonahul Ioanichie de la Frăsinei, care pe atunci nu era hirotonit, la biserica din Drăgănescu, unde l-a întâlnit pe părintele Arsenie (Boca), despre care povestea că a străvăzut că unul dintre ei era preot atunci când, imediat ce i-a întâlnit, i-a întrebat: “Mă! Care dintre voi e preot?”.
Tot despre părintele Arsenie (Boca) îşi amintea că i-a spus: “Tu vei întărâta multe duhuri”. Şi, peste ani, după ce a început să-şi publice din scrierile sale, şi a simţit reacţiile pe care le-au stârnit, îl pomenea pe părintele Arsenie care nu se înşelase în prevestirea sa cu privire la “întărâtarea duhurilor”, de către cel care primise de la Dumnezeu un dar aparte, tocmai cel al “deosebirii duhurilor”.
Era conştient de aceste posibile reacţii, pe care şi le asuma, întrucât încă din prefaţa primului volum publicat (Memoriile unui isihast,februarie 1991) prevenea: “…îndrăznim să publicăm această lucrare care multora va părea ceva nou, sau o invenţie, sau, celor şi mai dogmatici, o aberaţie”, dar şi îndemna: “Cine are răbdarea să parcurgă această modestă încercare, nu va fi dezamăgit. Este un text cam greoi, mai ales la început, dar nu vă împiedicaţi, treceţi mai departe până la sfârşit şi apoi spuneţi-vă părerea. (…) Am dori să se treacă de la început peste unele contrarii, mai mult presupuse decât reale. (…) Desigur se pot găsi obiecţii la tot pasul, noi însă ne adresăm celor cu adevărat sinceri şi doritori, nu de vânătoare de greşeli, ci de deschideri în tainele realităţii”.
De fapt, părintele Ghelasie înţelegea să expună isihasmul în contextul lărgit al misticii ca deschidere către taina realităţii. Însă, după cum mistica nu mai poate fi, astăzi, o cale ascunsă, un apanaj al iniţiaţilor, ci se deschide tuturor, se “popularizează”, tot astfel, în viziunea isihastului de la Frăsinei, “isihasmul nu poate fi închis în proprii realităţi de netradus altora”,.
Astfel, în aceste vremuri ale deşertării deşertăciunilor, ale revărsării uscăciunii şi al aparentei retrageri a apelor duhului, isihastul aduce în atenţie amintirile din viitor al unui “tradiţional testament al pustnicului Neofit”, care vorbeşte în prezent de o trezire, de o reînviere, cu tărie neclătinată, a duhului de viaţă duhovnicească, ce nu se va restrânge doar la cei retraşi în mănăstiri şi pustnicie, ci va “coborâ” în lume, ce pare că trage să moară, spre a încălzi şi a aprinde dorul multor inimi către un răspuns la chemarea trăirii tainei isihaste ca deplinătate, descoperită, a vieţii celei adevărate, veşnice, nesfârşite în Hristos.
Dar această încercare de traducere şi deschidere a isihasmului către “întâlnire şi prietenie cu toţi care aspiră sincer spre divin şi puritate” nu are la duhovnicul de la Frăsinei nimic sincretic, nimic confuz. Dimpotrivă. Strădania sa, deşi e asociată cu un demers dialogal, profund şi pătrunzător, prezervă caracterul distinctiv, unic al isihasmului, şi realizează “o prezentare a sensurilor specifice isihaste, ca o învăţătură şi totodată o stabilire de termeni isihaşti, ca limbaj propriu isihast”.
De altfel, în evidenţierea limbajului specific isihast, susţine nu doar caracterul fundamental hristocentric, ecleziologic, liturgic, euharistic al isihasmului, ci şi fondul său dialogic, iconic-personalist. “Prima noţiune şi nucleul celorlalte este conceptul de Persoană-Chip de Dumnezeu şi Chip de Suflet în Creaţie, care de nu este înţeles în sens isihast, nu se va putea vorbi de o mistică specific isihastă” − este precizarea ce survine încă din primele rânduri ale întâiului volum, prin care isihastul distinge fără echivoc mistica isihastă de mistici ale fuziunii şi ale contopirii, ale anihilării şi ale identificării impersonale, ale auto-divinizării, în mare parte de sorginte extrem-orientală.
Grija sa spre “deosebirea duhurilor” o regăsim lucrătoare în acestă rafinată şi totodată dificilă strădanie de a păstra şi de a evidenţia “puritatea neamestecată” a tradiţiilor − ce inevitabil, astăzi, mai mult ca oricând, se întâlnesc nu ca să se confrunte, ci ca să se cunoască reciproc, fără falsificări şi denaturări −, pentru că avea conştiinţa că “a păstra un fapt în puritatea sa este cea mai mare garanţie că îl poţi avea”.
În acest orizont al prezervării înscria “caracterul unei spiritualităţi”, evidenţiind specificul unei tradiţii, specificul mistic carpatin, pe care a căutat să-l străvadă în unicitatea sa unitar-distinctă de cea specific sinaitică, athonită sau slavă.
Aşadar, în actualul context, al unui paradoxal reviriment mistic isihast, părintele Ghelasie a adus în atenţie mai largă, actualizând şi continuând, o tradiţie mistică isihastă de “specific carpatin” − ce s-a păstrat de-a lungul secolelor, în chip tainic, în acest spaţiu − identificată prin chipul său propriu, pe care l-a numit iconic. Atrag însă atenţia nu doar reperele ce trasează specificul acestui caracter carpatin şi puterea acestui memorial tradiţional isihast ci, mai ales, chipul personal şi anvergura acestei iconări ce descoperă taina unui chip de paternitate/filiaţie, conturat împlinitor, într-un mod cu totul aparte, prin darurile isihastului de la Frăsinei, care, şi în cadrul acestei lavre, de excepţie în monahismul românesc, poate fi recunoscut prin inconfundabilul său specific carpatin.
Prin cuviosul Ghelasie Frăsineiul îşi află însă o plinire în plus pentru că primeşte această cunună-pecete carpatină personalizată, de amprentă unică. De altfel, din întreaga icoană a vieţii moş-avvei Ghelasie străbate cu acurateţe tuşa acestui caracter carpatin; după cum se poate spune, fără exagerare, că, din scrierile sale, se poate constitui o veritabilă filocalie carpatină, ce îi descoperă, autentic şi deplin, chipul de moş-pustnic carpatin, şi îl arată drept reper tare, fundamental, de neocolit, oricând, astăzi, într-un fel sau altul, se evocă fie isihasmul în general, fie cel carpatin în particular.
Această filocalie carpatină e, într-un fel, o primă, clară şi densă arătare la faţă a tainei chipul isihast carpatin, şi în ceea ce înseamnă, coordonatele unei aşezări într-o practică specifică, cea a rugăciunii iconice; vorbim de o arătare la faţă ce încape, se reflectă, se articulează în/pe măsura tainei chipului, o arătare la faţă care se desenează prin gestul iconic ce întrupează prezenţa iconică.
Atrag de asemenea atenţia, pentru profunzimea lor mistico-teologică, volume precum Mystagogia Icoanei, Vederea prin Lumina Harică,Trăirea mistică a Liturghiei. Aşa cum nu trebuie trecut cu vederea că, în complexitatea sa, opera ghelasiană tratează la modul adânc şi fertil apologetic o largă tematică hristologică, mariologică, ecleziologică, antropologică şi cosmogonică.
Nu în ultimul rand este de văzut că din scrierile ghelasiene şi din orizontul acestui specific carpatin evidenţiat − ce, deschis, primitor, generos, profund, dialogic, păstrează memoria-darul “deosebirii duhurilor” − se arată astăzi fertile şi prolifice încercări infra/inter/multi disciplinare care deschid calea (re)pătrunderii luminii hristice în spectrul contextului cultural de început de sec. XXI, fie în drept, fie în estetică, fie în semiotică, fie în psihologie, în antropologie sau în medicină, etc.
Viaţa şi opera părintelui Ghelasie este o moştenire vie ce cheamă la asumarea personală şi comunitară a “darului deosebirii duhurilor” pe calea “dialogului în absolut” a isihasmului iconic carpatin.
sursa:https://medicinaisihasta.wordpress.com/avva-ghelasie/
Medicina isihasta
Medicina isihasta, fiind o medicina de orientare direct crestina, incepe intotdeauna cu specificul crestin, cu rugaciunea. Cel mai adesea, medicina isihasta este pusa in legatura cu parintele Ghelasie Gheorghe de la Manastirea Frasinei, care vorbea multora despre aceasta.Cuvintele parintelui isihast Ghelasie privind medicina isihasta au fost adunate intr-o carte, editata in mai multe randuri, dupa cum urmeaza: "Medicina isihasta" (Editura Axis Mundi, 1992, 158 pagini), "Medicina isihasta" (Editura Platytera, 2008, 342 pagini) si "Taina hranei. Retetele medicinii isihaste" (Editura Platytera, 2011, 280 pagini).Desi limbajul folosit de medicina isihasta poate fi uneori greu accesibil, din pricina caderii limbajului nostru actual, el este de o coerenta impecabila: "Hristos a Luat Pacatele Lumii ca se le Curateasca. Eu Vreau sa Fiu un Urmator al Lui Hristos, vreau sa Fiu un Asemanator Hristic. Ca Asemanator Hristic, Eu Sunt o Viata si un Destin Sacru, care Merita cu Adevarat sa Traiasca. In Acest Destin Sacru am Datoria sa Vindec Bolile Mele, care sunt Mostenire de la Parintii mei, prin care apoi voi Mantui si pe Parintii mei. In Mine Parintii mei sunt Bolnavi si Suferinzi si in Mine Parintii mei ma Roaga sa le Vindec Bolile si Suferintele. Prin aceasta Vindecare din Iubire fata de ei, totodata ma Vindec pe mine, cel ce am Esenta lor ca Fiinta a mea." (Avva Ghelasie de la Frasinei, "Medicina isihasta")
Medicina isihasta
Pentru a intelege cu adevarat ce este medicina isihasta, se cade a citi cu intelegere cartile parintelui Ghelasie, iar nu a ne forma pareri de mana a doua, straine de realitate. Din punct de vedere teoretic, medicina isihasta este foarte simpla, ea putand fi rezumata astfel: "Roaga-te lui Dumnezeu, cu mare credinta si iubire!"
Deoarece consider ca parintele Ghelasie, ca unul ce a inteles si a trait tainele lui Dumnezeu, este cel mai in masura sa vorbeasca despre medicina isihasta, voi reda in continuare un cuvant elocvent al acestuia: "Neamule! Roaga-te la Dumnezeu, neincetat. Asta scrie Filocalia. Rugaciunea lui Iisus este medicamentul perfect pentru toate bolile timpului in care traim. Bolile noastre sunt de factura sufleteasca, in primul rand. Vine preotul sau calugarul, daca exista posibilitatea sa ai legatura directa cu un slujitor sarguincios al lui Dumnezeu, te spovedesti, este primul pas spre insanatosire!, apoi faci canonul pe care il primesti. Se numeste medicina isihasta. Isihasmul este cea mai directa metoda de linistire a sufletului. Asta si inseamnă in greceste. Linistire. Cum sa se faca omul bine de cauza profunda a bolilor sale... nimeni nu este bolnav doar de o singura boala, dar ele ies, pe rand, la suprafata, daca sufletul sau este tulburat. Ca sa fie intelese anumite profunzimi ale isihasmului, trebuie sa fie citite Filocaliile, Rugaciunea pelerinului rus si multe alte lucrari. Cine simte ca se trezeste ceva in sufletul sau, citind aceste randuri, sa mearga degraba la duhovnicul sau, iar daca nu are, sa-si caute unul, sa vorbeasca deschis despre durerile sale, care marea majoritate vin dintr-un suflet bolnav si sa caute. Sa caute si sa afle el, in mod direct, despre ce inseamna toate acestea. Pentru ca totul se reduce, in esenta, la rugaciunea lui Iisus. De acolo incepe urcusul."Medicina isihasta nu priveste atat trupul, cat sufletul, care imbolnaveste trupul. Chiar daca parintele Ghelasie nu manca decat seminte, nuci si paine pustniceasca (necoapta, ci doar uscata), el era constient de faptul ca nici postul, nici remediile naturiste, nici orice alt fel de tratament nu ne poate ajuta, atata timp cat ne lipseste iubirea de Dumnezeu, credinta si rugaciunea. Nu numai nevointele sunt importante, caci nu ele singure sunt cele care transforma omul, ci mai cu seama rugaciunea. Pentru aceasta, el spunea adesea: "Neamule, daca tii post fara rugaciune si fapte bune, nu faci altceva decat sa albesti osul. Dar sufletul tot trist si innegurat ramane."
Medicina isihasta ca "dubla medicina"
Potrivit medicinei isihaste, boala pentru care am fost pedepsiti cu alungarea din Eden este neatentia. Este suficient sa fim atenti la noi o zi intreaga, daca putem, pentru a pricepe cat de putin suntem atenti la noi insine si cat de mult stam cu mintea plecata, ori in trecut, ori in viitor.Medicina isihasta este o "dubla medicina", a sufletului si a trupului, fiind cu adevarat o revenire la adevarata viata, care implica insanatosirea tuturor partilor noastre componente. Cuviosul Calist Catafygiotul, in scrierile sale filocalice, vorbeste despre modelul triadic al sufletului omenesc (minte, duh ratiune, energii). Deoarece boala este de fapt o ruptura a unitatii noastre trinitare, se cade ca tratarea sa se adreseze in pricipal refacerii acestei unitati. Pentru aceasta, medicina isihasta implica o terapeutica ortodoxa integrala, inteleasa si ca recuperare a limbajului adevarat al Tainei Vietii.
Teodor Danalache
sursa:Medicina isihasta CrestinOrtodox.ro
Răspunde cu citat
Marcaje