© Yale Center for British Art, Paul Mellon Collection
William Blake Songs of Experience pagina de titlu 1794
Copia F, placa 33
© Yale Center for British Art, Paul Mellon Collection
Cântecele inocenței au fost publicate de Blake în 1789 și a produs o versiune combinată a Cântecelor inocenței și a experienței în 1794. Cântecele sunt acum adesea studiate numai pentru meritul lor literar, dar au fost produse inițial ca cărți iluminate, gravate, imprimat manual și colorat de Blake însuși.
Textul poeziei și ilustrația însoțitoare formau un tot integrat, fiecare adăugând sens celuilalt. Citiți cele mai importante momente din Cântecele inocenței și ale experienței în forma lor originală ilustrată și căutați să aflați mai multe prin rezumate și analize ale fiecărei poezii.
CÂNTECE ALE INOCENȚEI: JOIA MARE
William Blake, Songs of Innocence , Joia Mare 1789–1794
Copia L, planșa 10
© Yale Center for British Art, Paul Mellon Collection
Era într-o Joia Sfântă, cu fețele lor nevinovate curate,
Copiii mergând doi în doi, în roșu, albastru și verde,
mărgele cu cap gri au mers înainte, cu baghete albe ca zăpada,
Până în cupola înaltă a lui Paul le place Tamisa. ' curg apele.
O, ce mulțime păreau, aceste flori ale orașului londonez!
Asezati in companii, ei stau cu stralucire a lor.
Zumzetul mulțimilor era acolo, dar mulțimii de miei,
Mii de băieți și fetițe ridicându-și mâinile nevinovate.
Acum, ca un vânt puternic, ei ridică la cer glasul cântecului,
Sau ca tunete armonioase scaunele Raiului printre.
Sub ei stau bătrânii, păzitori înțelepți ai săracilor;
Atunci prețuiește milă, ca să nu alungi un înger de la ușa ta.
rezumat
Poezia descrie slujba anuală de Joia Mare (Ziua Înălțării Domnului) în Catedrala Sf. Paul pentru copiii săraci din școlile de caritate din Londra. Copiii intră în catedrală în ordine strictă „mergând doi și doi” în spatele beadles-urilor (gardnici). Copiii stau și cântă, iar vocile lor se ridică la cer cu mult deasupra bătrânilor lor paznici. Poemul se termină cu o morală: ai milă de cei mai puțin norocoși decât tine, deoarece includ băieți și fete îngerești ca cei descriși aici.
Analiză
Poemul se bazează pe contrastul dintre „fețele nevinovate” ale copiilor și autoritatea „mărgolelor cu cap gri” și a celorlalți „bătrâni” care le acționează ca gardieni. Deși copiii sunt obligați să intre în catedrală în ordine, inocența lor îngerească depășește toate constrângerile impuse de autoritate – chiar fac ca „roșul, albastrul și verdele” uniformelor lor școlare să arate ca „florile orașului londonez”. În timp ce băieții și fetele își ridică mâinile și vocea spre cer, naratorul își imaginează și ei ridicându-se la cer, la fel cum a făcut Hristos însuși în ziua Înălțării Domnului. În viziunea poetului, ei își lasă „Găztorii înțelepți” sub ei și devin îngeri – motiv pentru care ultimul rând ne spune să „prețuim milă” și să ne amintim de datoria noastră față de săraci. Deși tripla repetare a „mulțime(i)” notează câte mii de copii trăiesc în sărăcie în Londra, accentul în această poezie se pune pe „strălucirea” pe care o aduc bisericii – sunt „mulțimi de miei”. Dimpotrivă, Songs of Experience, Blake oferă o opinie contrară și o critică socială: „Și atât de mulți copii săraci? Este un pământ al sărăciei'.
CÂNTECELE INOCENȚEI: MICUL BĂIEȚEL NEGRU
William Blake, Songs of Innocence, The Little Black Boy, 1789–1794
Copia L, planșa 9
© Yale Center for British Art, Paul Mellon Collection
Mama mea m-a născut în sălbăticia de sud,
Și eu sunt negru, dar O! sufletul meu este alb;
Alb ca un înger este copilul englez:
dar eu sunt negru ca lipsit de lumină.
Mama m-a învățat sub un copac
Și stând jos înaintea căldurii zilei,
M-a luat în poală și m-a sărutat,
Și arătând spre răsărit a început să spună.
Privește la răsăritul soarelui: acolo Dumnezeu trăiește
și Își dă lumina și își dă căldura.
Și florile și copacii și fiarele și oamenii primesc
Mângâiere în bucuria dimineții în amiaza.
Și suntem puși pe pământ puțin spațiu,
Ca să învățăm să suportăm razele iubirii,
Și aceste trupuri negre și această față arsă de soare
Nu este decât un nor și ca un crâng umbros.
Căci când sufletele noastre vor învăţa să suporte căldura,
norul va dispărea, vom auzi glasul lui.
Spunând: Ieși din crâng dragostea și grija mea
și în jurul cortului meu de aur se bucură ca mieii.
Așa a spus mama și m-a sărutat
și așa îi spun băiețelului englez.
Când eu din negru și el din norul alb eliberați,
Și în jurul cortului lui Dumnezeu ne bucurăm ca niște miei:
Îl voi umbri de căldură până va putea suporta,
Să se sprijine cu bucurie pe genunchiul părinților noștri.
Și apoi voi sta și-i voi mângâia părul argintiu
și voi fi ca el și atunci mă va iubi.
rezumat
În această poezie, Blake își imaginează vocea unui copil. Acest tânăr narator insistă că, deși exteriorul său este negru, în interiorul său sufletul este la fel de alb (sau "pur") ca copilul cu aspect îngeresc. Mama lui l-a învățat că această viață este doar o perioadă de încercare și pregătire, în care va învăța să suporte „razele iubirii” emanate de soarele unde „Dumnezeu trăiește”. În împărăția lui Dumnezeu, însă, el și băiatul alb se vor juca în jurul cortului lui Dumnezeu ca niște miei nevinovați. Băiatul negru va deveni ca băiatul alb, care la rândul său va învăța să-și iubească omologul negru.
Analiză
Poemul sugerează că existența fizică, în special culoarea pielii, nu este importantă în comparație cu viața spiritului. Diferitele culori ale pielii sunt descrise ca „nori” care interferează cu razele soarelui (dragostea lui Dumnezeu), stingând percepția noastră asupra lucrurilor pe care toți oamenii le au în comun. Cu toate acestea, Blake contrastează și alb-negru în mod repetat pe parcursul lucrării. Reflectând convențiile rasiste europene ale perioadei, poemul asociază albul cu iluminarea și puritatea, iar negrul cu fizicitatea și ignoranța. Este imposibil de spus dacă Blake susține sau pune sub semnul întrebării acest punct de vedere.
CÂNTECELE INOCENȚEI: MĂTURATORUL DE COȘURI
William Blake
Songs of Innocence , The Chimney Sweeper 1789
Exemplar F, planșa 12
© Yale Center for British Art, Paul Mellon Collection
Când a murit mama, eram foarte tânăr,
iar tatăl meu m-a vândut în timp ce încă limba mea
abia putea să plângă: „Plânge! 'plânge! 'plânge! 'plânge!'
Deci coșurile voastre mătur și în funingine dorm.
Există micuțul Tom Dacre, care a plâns când capul
care s-a îndoit ca spatele unui miel, a fost bărbierit, așa că i-am spus:
„Taci, Tom! nu contează, căci când ești cu capul gol,
știi că funinginea nu-ți poate strica părul alb.
Și așa a fost tăcut și chiar în noaptea aceea,
în timp ce Tom dormea, a avut o asemenea vedere!
Că mii de măturători, Dick, Joe, Ned și Jack,
au fost cu toții închiși în sicrie negre;
Și a venit un Înger care avea o cheie strălucitoare,
Și a deschis sicriele și le-a eliberat pe toate;
Apoi pe o câmpie verde, sărind, râzând ei aleargă,
Și se spală într-un râu și strălucesc în Soare.
Apoi goi și alb, toți sacii lor lăsați în urmă,
Ei se ridică pe nori și se joacă în vânt.
Și Îngerul i-a spus lui Tom, dacă ar fi un băiat bun,
L-ar avea pe Dumnezeu ca tată și nu și-ar dori niciodată bucurie.
Și așa s-a trezit Tom; și ne-am ridicat în întuneric
și ne-am apucat cu gențile și periile noastre la lucru.
Deși dimineața era rece, Tom era fericit și cald;
Deci, dacă toți își fac datoria, nu trebuie să se teamă de rău.
rezumat
Copilul povestește cum tatăl său l-a vândut unui maestru de măturat de coșuri când era atât de mic încât nici măcar nu putea să pronunțe cuvintele „mătură, mătură” (strigătul tradițional de stradă pe care curățătorul de coșuri îl striga pentru a-și face publicitate prezenței). Băiatul îl mângâie pe Tom Dacre, un alt măturat al cărui păr blond tocmai a fost ras. Tom se culcă și visează că un înger eliberează toate maturile, astfel încât să poată alerga, să se joace și să înoate liber în inocența tinereții. Îngerul îi spune lui Tom că, dacă este un „băiat bun”, Dumnezeu îl va iubi și nu va „dori niciodată bucurie” (lipsa de fericire). Tom se trezește, cald și vesel, iar poemul se termină cu morala: „Deci, dacă toți își fac datoria, nu trebuie să se teamă de rău”.
Analiză
Pe vremea lui Blake, părinții săraci își vindeau adesea copiii ca „băieți cățărători” unui maestru de măturare, pe la vârsta de cinci ani. Băieții au fost forțați să urce pe coșuri înguste și întortocheate pentru a le curăța de funingine. Unii s-au sufocat în interiorul coșurilor pe care încercau să le curețe. Alții au crescut cu pipernicie și deformați, murind la o vârstă fragedă din cauza cancerului sau a bolilor pulmonare. Visul lui Tom Dacre arată cât de oribilă a fost această viață pentru băieți, punând-o în contrast cu ceea ce ar fi trebuit să facă în această etapă tandru a vieții lor: „sărit” și „râzând” în lumina soarelui. Morala de la sfârșitul poeziei este afirmația tânărului măturator care povestește poezia. Evident că este o prostie: băieții de alpinism toți „își fac datoria”, dar totuși fac un mare rău. Cu toate acestea, măturarea doar repetă inocent codul moral pe care a fost predat de societate. Poemul ține astfel o oglindă în fața cititorilor săi: tu ești cel care înșela copiii cu această falsă morală, la fel cum „hornurile tale” (versetul 1, rândul 4) sunt responsabile pentru a avea măturatori în primul rând.
CÂNTECE DE EXPERIENȚĂ: JOIA MARE
William Blake, Cântece ale experienței, Joia Mare 1794
Copia F, planșa 37
© Yale Center for British Art, Paul Mellon Collection
Este un lucru sfânt de văzut
Într-un pământ bogat și roditor,
Prunci reduși la mizerie,
Hrăniți cu mână rece și uzuroasă?
Este acel plâns tremurător un cântec?
Poate fi un cântec de bucurie?
Și atâția copii săraci?
Este un pământ al sărăciei!
Și soarele lor nu strălucește niciodată,
Și câmpurile lor sunt întunecate și goale,
Și căile lor sunt pline de spini:
Acolo este iarnă veșnică.
Căci oriunde strălucește soarele
și oriunde ploaia cade,
pruncul nu poate să-i fie foame,
nici sărăcia minții să fie îngrozită.
rezumat
Naratorul consideră că este un scandal faptul că o țară la fel de „bogată și rodnică” precum Anglia condamnă atât de mulți dintre copiii săi să trăiască în sărăcie. Într-adevăr, al doilea verset îl corectează pe primul: Anglia nu poate fi numită „bogată” când există un număr atât de mare de copii săraci care trăiesc acolo. Acești copii trăiesc fără soare, vieți sterile într-o stare de „iarnă eternă”. Din nou, versetul final o duce mai departe: nu pot exista alte anotimpuri atâta timp cât copiii le sunt foame. Soarele și ploaia sunt motive de fericire și nu avem dreptul la o asemenea fericire când mii de oameni suferă în jurul nostru.
Analiză
Poemul reia acolo unde sa oprit Joia Sfântă din Cântecele inocenței , cu referire la slujba anuală de Joia Mare (Ziua Înălțării) din Catedrala Sf. Paul pentru copiii săraci ai școlilor de caritate din Londra. Cu toate acestea, nu poate exista nimic „sfânt” într-o slujbă care ne arată câte mii de copii sunt „reduși la mizerie” în Anglia. Poemul contestă însăși imaginea Marii Britanii ca națiune bogată și civilizată. În anii 1790, Marea Britanie era cea mai bogată superputere din lume, așa că afirmația că era „o țară a sărăciei” a fost radicală. Poezia atacă, de asemenea, întregul sistem de îngrijire a copiilor săraci ca fiind „rece și cămătaroasă” (cămăta este practica de a împrumuta bani pentru profit, prin perceperea dobânzii și, prin urmare, primirea înapoi mai mult decât ai împrumutat). Aceasta poate suna o descriere dură, dar trebuie să ne amintim că școlile de caritate din secolul al XVIII-lea aveau ca scop atragerea copiilor lucrători pentru cele mai brutale industrii. Acest lucru a adus profit angajatorilor lor, dar a condus mii de copii într-un mormânt timpuriu.
CÂNTECE DE EXPERIENȚĂ: MĂTURATORUL DE COȘURI
William Blake, Songs of Experience, The Chimney Sweeper 1794
Exemplar F, planșa 33
© Yale Center for British Art, Paul Mellon Collection
Un mic lucru negru printre zăpadă,
Plângând „plânge! 'plânge!' în note de vai!
„Unde sunt tatăl tău și mama ta? Spune?'
„Amândoi au urcat la biserică să se roage.
Pentru că m-am bucurat pe pădure
și am zâmbit printre zăpada de iarnă,
M-au îmbrăcat în hainele morții
și m-au învățat să cânt note de vai.
Și pentru că sunt fericit și dansez și cânt,
Ei cred că nu mi-au făcut nicio vătămare,
Și s-au dus să-L laude pe Dumnezeu și pe Preotul și Regele lui,
Care alcătuiesc un rai al mizeriei noastre.
rezumat
Naratorul îl prezintă pe băiatul curățătorul de coșuri ca fiind doar o „mică chestie neagră”. Copilul este atât de mic încât nici măcar nu poate pronunța strigătul tradițional de „mătură, mătură”, pe care l-au strigat curătorii de coșuri din vremea lui Blake pentru a-și anunța prezența în timp ce mergeau pe străzi. Când naratorul îl întreabă unde sunt părinții lui, el răspunde pur și simplu că „s-au urcat amândoi la biserică să se roage”. Apoi povestește cum l-au vândut pentru a fi curător de coșuri, dar refuză totuși să accepte că i-au făcut vreun rău. În ultimele două rânduri, el atacă biserica și regele pentru că a pretins că totul este în regulă cu lumea și pentru că au închis ochii la „mizeria noastră”.
Analiză
În ambele prime două versuri, Blake folosește imagini color de bază pentru a contrasta „măcul negru” cu albul zăpezii, care reprezintă puritatea copilăriei pe care i-a luat-o măturarea. Hainele măturatorului sunt „haine ale morții” nu doar pentru că funinginea le-a înnegrit, culoarea doliu, ci și pentru că funinginea va ucide în curând copilul. Cel mai mare șoc al poeziei vine în al doilea vers, unde băiatul spune că „Pentru că eram fericit” părinții lui l-au condamnat la această moarte timpurie. Blake ne-a dat în mod deliberat o propoziție care nu are sens pentru a ne arăta cât de total greșit este să încalci puritatea copilului. Ritmul ultimului vers devine mai rapid și mai ușor pe măsură ce măturarea descrie modul în care părinții lui „l laudă pe Dumnezeu” că totul este în regulă, dar încetinește imediat când ultimul vers dezvăluie ipocrizia din inima religiei de stat. Legea adoptată de Parlament în 1788 pentru a proteja copiii măturați nu reușise să facă vreo diferență până când Blake a publicat Cântecele experienței în 1794. Furia poetului față de indiferența societății arde ca niciodată.
CÂNTECE DE EXPERIENȚĂ: TYGER
William Blake, Songs of Experience, The Tyger
Copy F, placa 42
© Yale Center for British Art, Paul Mellon Collection
Tyger Tyger, arzând luminos,
În pădurile nopții;
Ce mână sau ochi nemuritor,
ar putea încadra simetria ta înfricoșătoare?
În ce adâncimi sau ceruri îndepărtate.
Ai ars focul ochilor tăi?
Pe ce aripi îndrăznește să aspire?
Ce mână, îndrăznește să apuci focul?
Și ce umăr și ce artă
ar putea să-ți răsucească tendințele inimii?
Și când inima ta a început să bată,
Ce mână de groază? și ce picioare groaznice?
Ce ciocanul? ce lanţ,
în ce cuptor era creierul tău?
Ce nicovală? ce înspăimântare înspăimântătoare,
Îndrăznește-i să se strângă terorile sale mortale!
Când stelele și-au aruncat sulițele
și au udat raiul cu lacrimile lor:
Și-a zâmbit lucrarea ca să vadă?
Te-a făcut pe tine Cel care a făcut Mielul?
Tyger Tyger arzând luminos,
În pădurile nopții:
Ce mână sau ochi nemuritor,
Îndrăznește să-ți încadrezi înfricoșătoarea simetrie?
rezumat
Această poezie pune o întrebare: cine ar fi îndrăznit să facă („ramă”) o fiară la fel de terifiantă ca tigrul? Apoi, se aseamănă fabricarea unui tigru cu procesul periculos de modelare a metalului topit din cuptor cu ciocan și nicovală. În versul al cincilea poetul pune întrebarea: „A zâmbit opera lui ca să vadă? Te-a făcut pe tine Cel care a făcut Mielul? Blake sugerează că Dumnezeu a fost cel care a făcut atât mielul blând, cât și tigrul feroce, dar că poate regreta că a creat o fiară atât de înverșunată ca acesta din urmă. Versul de încheiere al poemului este identic cu versul de deschidere, dând poemului în sine „simetrie”, dar rețineți că în rândul 4 „ar putea” a fost înlocuit cu „îndrăznește”.
Analiză
Cântecele inocenței și ale experienței au fost intenționate de Blake să arate „cele două stări contrare ale sufletului uman”. Tigrul este poemul opus Mielului din Cântecele Inocenței . Mielul este despre un Dumnezeu bun care „se numește Miel” și este el însuși blând și blând. Tigrul, dimpotrivă, este un animal terifiant care „arde” cu foc în ochi. Prin urmare, poetului îi este greu să creadă că același Dumnezeu care a creat mielul blând ar face și tigrul „de groază”. Dacă mielul reprezintă iubirea divină, ce ar putea reprezenta tigrul? Unii comentatori cred că reprezintă mânia lui Dumnezeu, unii cred că reprezintă spiritul agresiv, războinic al omenirii, alții cred că reprezintă imaginația și îndemnurile creative ale omului. Poezia constă dintr-o serie de întrebări la care nu se răspunde niciodată pe deplin, înconjurându-ne în jurul nostru exact în același mod în care un tigru își urmărește prada. Nici la sfârșit nu se dă niciun răspuns: ultimul vers ne trimite doar înapoi la aceeași întrebare cu care am început.
CÂNTECE DE EXPERIENȚĂ: GRĂDINA DRAGOSTEI
William Blake, Songs of Experience, The Garden of Love 1794
Exemplarul A, planșa 45
© Trustees of the British Museum
M-am dus în Grădina Iubirii
și am văzut ce nu văzusem niciodată:
în mijloc s-a construit o capelă,
unde mă jucam pe verde.
Și porțile acestei Capele au fost închise
și nu o vei face. scris peste usa;
Așa că m-am îndreptat către Grădina Iubirii,
Pe care atâtea flori dulci au adus.
Și am văzut că era plin de morminte,
Și pietre funerare unde ar trebui să fie flori:
Și preoți în haine negre, își plimbau rondele,
Și legau cu rădăcini, bucuriile și dorințele mele.
rezumat
Naratorul povestește despre vizita sa în Grădina Iubirii și despre capela unde se juca în copilărie. În loc să-l întâmpine înăuntru, capela are scris peste uşă negativul „Să nu faci” din cele Zece Porunci. Naratorul vede că această morală negativă a stricat și grădina, reducând „florile dulci” la morminte și pietre funerare. Ritualul mecanic al preoților care „își plimbă rondele” amenință să sufoce viața naratorului însăși.
Analiză
Cheia poeziei se află în al doilea rând. Naratorul vorbește despre schimbarea modului în care își vede acum împrejurimile, nu despre o schimbare în grădina în sine. Poemul este esențial pentru designul lui Blake din Songs of Experience , deoarece marchează trecerea psihologică de la inocența copilăriei la experiența adultă. Există ecouri puternice ale trecerii de la inocență la cunoașterea lui Adam și Eva în Grădina Edenului. Așa cum degustarea lor a mărului a fost interpretată în mod obișnuit ca o trezire sexuală, la fel și „bucuriile și dorințele” naratorului includ și plăcerile fizice care îi sunt refuzate de moralitatea legată de reguli a bisericii. Ultimele două versuri, cu metrul lor sporit și modelul rimei, rezumă ceea ce Blake a văzut ca amenințarea de a pierde „bucuriile și dorințele” inocenței copilăriei: dacă nu ne putem dezvolta imaginația creativă pentru a înlocui acea inocență pierdută, vom pierde esența vieții însăși.
În această poezie, Blake poate ataca și o nouă capelă construită în Lambeth, lângă casa lui de atunci. Această capelă a fost construită prin abonament: enoriașii își plăteau stranele. Blake a fost îngrozit de ideea că cei care nu ar putea plăti vor fi excluși din „Grădina Iubirii” a creștinismului.
CÂNTECE DE EXPERIENȚĂ: LONDRA
William Blake, Songs of Experience, Londra 1794
Copia F, planșa 39
© Yale Centre for British Art, Paul Mellon Collection
Rătăcesc pe fiecare stradă închiriată,
Aproape de unde curge Tamisa.
Și marchează pe fiecare față pe care o întâlnesc
semne ale slăbiciunii, semne ale vaii.
În fiecare strigăt al fiecărui om,
în strigătul fiecărui copil de frică,
în fiecare glas: în fiecare interdicție,
le aud mânacele falsificate de minte.
Cum plâng curățatorii de coșuri
Fiecare biserică întunecată se îngrozește,
iar soldații nefericiți suspină
Aleargă în sânge pe zidurile Palatului
Dar pe cele mai multe străzi de la miezul nopții aud
cum blestemă tinerele desfrânate,
explodează copiii nou-născuți lacrimă
și distrug cu urgii carul funerar al căsătoriei
rezumat
Naratorul rătăcește prin Londra și găsește chiar și străzile și râul suferind sub opresiunea politică. În oricine trece pe lângă el vede semne de mizerie și slăbiciune morală. De fapt, naratorul nu vede doar mizeria măturatorului, a soldatului, a prostituatei sau a pruncului, o aude și în strigătele, suspinele, blestemele și lacrimile lor. Vizualizează strigătul curătorului de coș care acoperă bisericile ca o căptușeală acoperită peste un sicriu și ultima suflare a soldatului pe moarte curgând ca sângele pe zidurile palatului regal. În adâncul nopții, „blestemul desfrânatei” (boala venereană) orbește copilul nou-născut și transformă iubirea într-o scurtătură infestată de boli spre moarte.
Analiză
Londra este una dintre cele mai puternice poezii politice ale lui Blake. Această putere este obținută în bună parte prin repetare. Observați cum apare „charter’d” de două ori, „mark” de trei ori și „fiecare” în total de șapte ori. Acest lucru – împreună cu folosirea repetată a „și” – conferă poemului o atmosferă de opresiune necruțătoare. Londra îi evidențiază pe Biserica și pe Rege pentru rolul lor în această asuprire: Biserica este o forță întunecată a răului, în timp ce sângele soldatului este o acuzare directă a Regelui care l-a trimis să moară. Deși poemul este bogat în semnificații simbolice, victimele lui Blake sunt și oameni reali: „blestemul desfrânatei” nu este un eufemism blând pentru sifilis, ci strigătul unei prostituate „tinere” împotriva societății care o abuzează. Dar care sunt „manelele forjate de mintea ” ? Ele pot reprezenta respectul adânc înrădăcinat pentru tradiție și instituții care i-au oprit pe locuitorii Londrei să urmeze exemplul Parisului revoluționar și să-și răstoarne asupritorii din Biserică și Stat. La urma urmei, Londra a fost publicată în 1793, la patru ani după izbucnirea Revoluției Franceze și în același an cu execuția lui Ludovic al XVI-lea, regele francez.
EXPLOREAZĂ MAI MULT BLAKE
https://www-tate-org-uk.translate.goog/art/artists/william-blake-39/blakes-songs-innocence-experience?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_ tr_pto=sc
Răspunde cu citat
Marcaje