Papornița Moșului
Rezultate 1 la 2 din 2

Subiect: Poezie de Louise Glück

  1. #1
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    47.171

    Poezie de Louise Glück



    Poezie de Louise Glück




    sursa:
    Poezie de Louise Glück - Steaua






    O tăcere plină de cuvinte tăioase

    Să-ți povestesc ceva, a spus bătrâna.
    Stăteam așezate, față în față,
    în parcul din ____, oraș cunoscut pentru jucăriile lui din lemn.

    La vremea aceea tocmai scăpasem dintr-o aventură amoroasă
    care se sfârșise trist și ca un fel de penitență sau auto-pedepsire lucram
    într-o fabrică, cioplind manual mânuțe și piciorușe.

    Parcul era singura mea consolare, mai ales în orele liniștite
    de după amurg, când era, cel mai adesea, pustiu.
    Dar în după-amiaza aceea, când am intrat în ceea ce se numea Grădina Contesei,
    am văzut că cineva mi-o luase înainte. Acum îmi dau seama că
    aș fi putut merge mai departe, dar îmi era dat
    să ajung la destinația asta; toată ziua nu făcusem decât să mă gândesc la cireșii
    de care era împânzit luminișul și a căror perioadă de înflorire se apropia de sfârșit.

    Stăteam fără să ne spunem nimic. Soarele apunea și
    odată cu el a apărut și o senzație de claustrare
    ca atunci când te afli în compartimentul unui tren.

    Când eram tânără, a spus ea, îmi plăcea să mă plimb pe poteca din grădină la asfințit
    iar dacă poteca era îndeajuns de lungă vedeam cum răsare luna.
    Asta era pentru mine plăcerea supremă: nu sexul, nu mâncarea, nu desfătările lumești.
    Preferam răsăritul lunii, iar uneori se întâmpla să aud
    în același timp și notele sublime din suita finală a
    Nunții lui Figaro. Oare de unde venea muzica?
    Nu am știut niciodată.

    Și pentru că stă în firea potecilor de grădină
    să fie circulare, în fiecare noapte, după ce hoinăream așa,
    mă trezeam în fața ușii mele de la intrare, holbându-mă la ea,
    abia reușind să-i dibuiesc, pe întuneric, mânerul strălucitor.

    Era, a spus, o descoperire uimitoare în contrast cu viața mea de zi cu zi.
    Dar în alte nopți, a mai zis ea, luna abia dacă se zărea printre nori
    iar muzica nu începea. O noapte de absolută descurajare.
    Și totuși, în noaptea următoare o luam de la capăt, și adeseori totul se termina cu bine.

    Nu știam ce i-aș putea răspunde. Povestioara aceasta, atât de lipsită de noimă
    pe cât pare acum că o scriu,
    era de fapt întreruptă la tot pasul de niște pauze ca niște mici transe
    și de sincope prelungite, astfel că până la urmă se lăsase noaptea.

    Ah, noaptea cea încăpătoare, noaptea
    atât de dornică să adăpostească percepțiile ciudate. Am simțit că un secret important
    avea să-mi fie încredințat, așa cum o torță este trecută
    din mână în mână într-o ștafetă.

    Îmi cer iertare, a spus ea.
    Te-am confundat cu una dintre prietenele mele.
    Și a făcut semn spre statuile în preajma cărora stăteam,
    bărbați viteji, femei pline de sfințenie, capabile de auto-sacrificiu,
    ținând la sân bebeluși de granit.
    Neschimbătoare, a zis ea, spre deosebire de ființele umane.

    Am renunțat la ele, a mai spus.
    Dar nu am pierdut niciodată gustul pentru călătorii circulare.
    Corectează-mă dacă n-am dreptate.

    Deasupra capetelor noastre, florile de cireș începuseră
    să se scuture pe cerul nocturn, sau poate că se prăbușeau stelele,
    se prăbușeau și se destrămau, iar acolo unde cădeau
    luau naștere lumi noi.

    La scurt timp după aceea m-am întors în orașul meu natal
    și m-am împăcat cu fostul iubit.
    Cu toate astea, mintea mea se întorcea din ce în ce mai mult la acest incident,
    analizându-l din toate perspectivele, în fiecare an tot mai ferm convinsă,
    în ciuda absenței oricărei evidențe, că acesta conținea un anumit secret.
    În cele din urmă am ajuns la concluzia că oricare ar fi fost mesajul
    acesta nu era conținut în vorbire – așa cum, am realizat, obișnuia să-mi vorbească mama,
    tăcerile ei pline de cuvinte tăioase avertizându-mă și pedepsindu-mă –

    și mi s-a părut că nu m-am întors doar la iubitul meu,
    ci de fapt mă întorceam acum în Grădina Contesei
    în care cireșii erau încă în floare
    asemenea unui pelerin în căutarea izbăvirii și a iertării,

    așa că am bănuit că, la un moment dat, îmi va apărea
    o ușă cu un mâner strălucitor,
    dar când se va întâmpla asta și unde nu aveam nici cea mai vagă idee.


    Miezul verii

    În nopți ca aceasta obișnuiam să înotăm în cariera de piatră,
    băieții inventând jocuri la care ți se cerea să smulgi hainele de pe fete
    iar fetele cooperau, pentru că acum aveau alte corpuri față de vara trecută
    și voiau să le etaleze, cei mai curajoși
    săreau de pe stânci – învălmășeală de corpuri în apă.

    Nopțile erau încă jilave. Piatra era rece și umedă,
    marmură pentru cimitire, pentru clădiri pe care nu le-am văzut niciodată,
    clădiri din orașe îndepărtate.

    În nopțile înnorate, erai de-a dreptul orb. În nopțile acelea pietrele erau periculoase,
    dar, într-un fel, totul era periculos, asta și urmăream de fapt.
    Începu vara. După care băieții și fetele au început să umble în perechi
    însă mereu erau unii care rămâneau pe dinafară – uneori continuau să se uite,
    alteori se prefăceau că li s-a urât unii de alții asemenea celorlalți,
    dar ce puteau să facă acolo, în pădure? Nimeni nu voia să fie în locul lor.
    Totuși în cele din urmă ar fi apărut, ca și cum într-o noapte poate ar fi avut noroc,
    poate soarta ar fi fost alta de data asta.

    Cu toate astea, la început și la sfârșit eram cu toții împreună.
    După treburile casnice de seară, după ce se duceau la culcare cei mici,
    atunci eram și noi liberi. Nu spunea nimeni nimic, dar știam în care nopți aveam să ne întâlnim
    și în care nu. O dată sau de două ori, la sfârșitul verii,
    puteai să vezi că avea să iasă un copil din tot pupatul ăla.

    Iar pentru cei doi în cauză, era groaznic, la fel de groaznic ca a fi singur.
    Jocul se terminase. Stăteam pe pietre și ne fumam țigările,
    făcându-ne griji pentru cei care nu erau acolo.

    Și în sfârșit drumul către casă peste câmpuri,
    pentru că mereu a doua zi era de mers la lucru.
    Iar în ziua următoare, eram din nou copii, stând de dimineață pe treptele de la intrare,
    mâncând o piersică. Doar atât, dar părea o onoare să ai o gură.
    Iar după asta mersul la muncă, adică să dăm o mână de ajutor la câmp.
    Un băiat lucra pentru o doamnă în vârstă, îi făcea rafturi.
    Casa era foarte veche, construită poate în același an în care fusese construit muntele.

    După care ziua începea să scadă. Visam cu ochii deschiși, așteptând noaptea.
    Stăteam la ușa de la intrare când apunea soarele, urmărind cum creșteau umbrele.
    Și o voce din bucătărie mereu se plângea de căldură,
    voia să se termine odată cu căldura.

    După care se termina cu căldura, noaptea era senină.
    Și te gândeai la băiatul sau la fata cu care aveai să te vezi mai târziu.
    Și te gândeai la cum o să te plimbi prin pădure și o să te întinzi,
    exersând toate lucrurile alea pe care le-ai învățat în apă.
    Și deși uneori nu reușeai să vezi persoana cu care erai,
    nu exista niciun substitut pentru acea persoană.

    Noaptea de vară sclipea; pe câmp licuricii străluceau.
    Iar pentru cei care înțelegeau astfel de lucruri, stelele trimiteau mesaje:
    Vei părăsi satul în care te-ai născut
    și vei deveni, în altă țară, foarte bogată și foarte puternică,
    dar întotdeauna vei tânji după ceva ce ai lăsat în urmă, chiar dacă
    nu poți spune exact ce,
    și în cele din urmă te vei întoarce să cauți lucrul acela.




    Ultima modificare făcută de latan.elena; 16.10.2023 la 21:40.

  2. #2

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •