Cum vorbeau strĂmoŞii?

[latan.elena]

CUM VORBEAU STRĂMOŞII?

CINE SUNTEM

ŞI DE UNDE VENIM NOI CA POPOR?

Venim din vremuri imemoriale, de la facerea lumii! Şi iată că acum avem dovezi inestimabile ale acestei afirmaţii. Cartea numită ,,Viitorul cu cap de mort” scrisă de domnul Cinamar este cea care trebuie citită de către fiecare român şi dată din mână în mână mai departe. Prin ea, cea mai mare taină a neamului nostru a fost adusă la suprafaţă şi face dovada prin cele ce s-au găsit în încăperile de sub Sfinxul din Bucegi, că suntem pe aceste locuri ca civilizaţie umană de mai bine de 55 000 de ani! Până când vom avea acces cu toţii în Marele Sanctuar de sub Sfinx, căci va veni un astfel de timp, Bunul Dumnezeu ne va ajuta pe alte căi numai de El ştiute, să înţelegem aceste lucruri.
Marele profet american Edgar Cayce, care a revelat nenumărate informaţii pe cale mediumică, iată ce declară în consultaţiile sale, tocmai despre aceste timpuri imemoriale, de la facerea lumii:

,,Când Pământul a dat naştere seminţiei la timpul ei şi omul a venit în planul terestru ca stăpân a tot ce există în această sferă, omul a apărut în cinci locuri în acelaşi timp – cele cinci simţuri, cinci cauze, cinci sfere, cinci dezvoltări, cele cinci naţiuni. Omul în Adam a venit ca un grup, nu ca individualitate, căci a ajuns în cinci locuri în acelaşi timp, vedeţi, într-unul numit Adam, vedeţi?…(900-227)…
Î: A fost Atlantida (continentul scufundat n.n.) unul din cele cinci puncte în care omul a apărut la început, fiind sălaşul rasei roşii?
R: Unul din cele cinci puncte. Aşa cum s-a spus, în ceea ce este cunoscut ca Gobi, India, Carpatia, sau în ceea ce este cunoscut ca Anzi şi în partea vestică a ceea ce acum se numeşte America – cele cinci locuri. După cum vedem, în cele cinci locuri prezentate găsim entitatea ca om – una albă, una galbenă, alta neagră şi alta roşie. (364-9)
Această proiecţie simultană este explicaţia oferită de Cayce, la faptul că mituri şi legende ale Creaţiei şi despre cădere se găsesc în toate colţurile lumii – totul se întâmpla în acelaşi timp!…”

,,Î: De ce a fost ales numărul cinci pentru proiecţia celor cinci rase?
Rupă cum constatăm acesta este elementul care reprezintă omul în forma lui fizică şi calităţile necesare pentru a putea trece de la conştienţa sa spirituală, la cea fizică, precum simţurile, ca şi perceperea diferitelor forţe care determină omul să întreprindă anumite activităţi în sfera în care se află el însuşi.
Î: Apariţia celor ce au devenit cinci rase s-a produs simultan?
R: Au apărut odată. (364-13)
Este menţionat cursul celor cinci râuri şi sunt menţionate pământurile pe care ele le udă. Această descriere nu este inserată pentru a puncta un anumit loc, ci pentru a-l face atotcuprinzător. Duhul se mişcă asemenea unui şuvoi mare de conştiinţă, manifestându-se în toate modurile posibile ca o parte a noii sălăşluiri a omului. Râul Fison înconjura toată ţara Havila ,,în care se află aur”. Aurul este una din puterile fundamentale din om, care produc sau veghează conştiinţa. Aurul este puntea de legătură dintre minte şi trup. Prezenţa aurului ajută ca această imagine simbolică să devină atotcuprinzătoare.”…

Toate aceste paragrafe citate sunt găsite în cartea Un milion de ani către pământul făgăduinţei de Robert W. Krajenke, care a apărut la Editura Sf. Apostol Andrei.
Că omul a apărut ca rasă pe Pământ în mai multe locuri deodată, este confirmat şi prin vechile scrieri sacre ale Egiptului. Dovada o vom găsi în textele iniţiatice de excepţie ale marii zeiţe Isis, consemnate după învăţăturile pe care ea le-a transmis către fiului ei Horus, la vremea când acesta le-a putut înţelege. La rândul ei zeiţa Isis le-a primit de la marele Hermes Trismegistus, unul dintre cei mai mari înţelepţi ai Egiptului antic, despre care se spune că ar fi trăit în urmă cu 7000 de ani. Marea zeiţă, care mai era numită şi Fecioara Lumii, îi povesteşte lui Horus cum a creat Dumnezeu lumea (Pe vremea aceea lui Dumnezeu ei îi spuneau Marele Zeu) şi etapele care s-au parcurs. Despre momentul plecării din Rai se spun următoarele:

,,Această rugă a sufletelor a fost îndeplinită, o, Horus, fiule, căci Domnul se afla de faţă; şi stând pe Tronul Adevărului, li s-a adresat astfel:
,,O, suflete; veţi fi guvernate de Dorinţă şi Necesitate, care după Mine, ele vor fi stăpânii şi călăuzele voastre. Suflete, supuse sceptrului Meu care nu greşeşte niciodată, aflaţi că atâta vreme cât veţi rămâne nepătate veţi locui pe Tărâmurile Cereşti. Dacă vreunele dintre voi vor merita pedeapsa, vor locui în sălaşurile destinate lor, în trupuri muritoare. Dacă greşelile voastre vor fi uşoare vă veţi întoarce în Cer izbăvite de legătura cărnii. Dar dacă vă veţi face vinovate de crime mai grele, dacă vă veţi abate de la scopul pentru care aţi fost făurite, atunci într-adevăr nu veţi locui în Cer, nici în trupuri omeneşti”
Spunând acestea, o, Horus, Fiule, a suflat (Dumnezeu) asupra lor şi a spus:
,,Nu la întâmplare v-am hotărât destinul; dacă purtarea voastră nu va fi dreaptă, va fi mai rău; va fi mai bine dacă purtarea voastră va fi demnă de naşterea voastră. Eu Însumi şi nimeni altcineva, voi fi Martorul şi Judecătorul vostru.
Înţelegeţi că din pricina greşelilor voastre din trecut a fost nevoie să fiţi pedepsite şi închise în trupuri de carne. În trupuri diferite, după cum v-am mai spus, renaşterile voastre vor fi diferite. Descompunerea trupului va fi o binefacere restaurând fericita voastră stare primordială. Dar dacă purtarea voastră va fi nedemnă de Mine, înţelepciunea devenind oarbă şi strigându-vă înapoi vă va face să luaţi drept noroc ceea ce de fapt este pedeapsă, şi să vă temeţi de o soartă mai fericită de parcă ar fi o nedreptate crudă, va fi mai rău.
Cele mai cinstite dintre voi vor fi mai aproape de Divin în transformările lor viitoare, devenind printre oameni regi drepţi, filozofi adevăraţi, conducători şi legiuitori, clarvăzători adevăraţi, culegători de plante binefăcătoare, muzicanţi pricepuţi, astronomi inteligenţi, profeţi înţelepţi, preoţi învăţaţi, având parte de toate slujbele frumoase şi bune; aşa cum printre păsări există vulturii care nu-şi urmăresc şi nu-şi devorează semenele şi nu permit ca cele mai slabe dintre ele să fie atacate în prezenţa lor fiindcă dreptatea se află în natura acvilei; printre patrupede, leul, pentru că este un animal puternic, şi nesupus lenii, săvârşind fapte nemuritoare într-un trup muritor şi veşnic obosit, şi de neînşelat; printre târâtoare dragonul, pentru că este un puternic şi nevinovat prieten al omului, neîngăduind să fie domesticit, lipsit de venin şi trăind vreme îndelungată, asemănându-se firii Zeilor; printre peşti, delfinul, căci această făptură are milă de cei ce cad în mare şi îi aduce pe mal pe cei ce mai trăiesc şi nu-i devorează pe cei morţi, deşi este cel mai lacom dintre toate vietăţile care trăiesc în apă.”
Rostind aceste cuvinte, Zeul (Dumnezeu n.n.) deveni o Inteligenţă Indestructibilă (adică a reluat starea de nemanifestare).
După aceea, Horus fiule, a apărut din Pământ un Spirit foarte puternic, neîmpovărat de nici un înveliş trupesc, plin de înţelepciune, dar sălbatic şi înspăimântător; deşi nu era neştiutor, continua totuşi să caute şi văzând că trupul omenesc este frumos şi mândru ca înfăţişare şi înţelegând că sufletele erau pe cale să intre în învelişurile lor, a întrebat:
,,Ce sunt aceştia, o, Hermes, Secretar al Zeilor?” ,,Aceştia sunt oameni.” A răspuns Hermes.
,,Este o treabă nechibzuită.” a spus Spiritul. ,,Să faci omul cu asemenea ochi pătrunzători, cu o limbă atât de iscusită, cu un auz atât de iscusit încât poate să audă chiar şi lucrurile care nu îl privesc, cu un miros atât de fin, iar mâinilor sale să le dai un asemenea simţ al pipăitului care poate să perceapă orice. O, Spirite creator, gândeşti că este mai bine ca acest viitor cercetător al misterelor adânci ale Naturii să fie lipsit de grijă? Voieşti să-l scuteşti de suferinţă pe el a cărui gând va căuta dincolo de hotarele Pământului? Oamenii vor săpa la rădăcinile plantelor, vor cerceta proprietăţile sevelor naturale, vor observa natura pietrelor, vor diseca nu numai animalele, ci şi pe ei înşişi dorind să afle cum au fost alcătuiţi. Îşi vor întinde mâinile îndrăzneţe peste mare, şi tăind lemnul pădurilor sălbatice, vor trece de la un ţărm la altul căutându-şi semenii...”

Ce a răspuns Hermes la această provocare a Siritului pământului pe nume Momos, se poate afla din cartea Hermes Trismegistus, apărută la Editura Herald. Ce ne interesează pe noi în acest moment este această consemnare străveche care arată că oamenii se vor căuta unii pe alţii, şi că vor traversa mările şi oceanele dornici să se regăsească. Aceasta este o dovadă clară şi autentică a faptului că în grupurile de iniţiaţi şi în casta sacerdotală a Egiptului antic, se ştia că rasa umană s-a dezvoltat în mai multe locuri concomitent pe această planetă. Unul dintre centre era în zona munţilor Carpaţi!
În urmă cu mai mulţi ani, domnul profesor Dan Săracu, Dumnezeu să-l ierte!, ţinea prelegeri şi conferinţe peste tot în ţară pe teme spirituale şi ne spunea cam aşa: Dumnezeu l-a creat pe om în creuzetul din Carpaţi, deoarece avea nevoie de un loc propice unde omul, cea mai înaltă creaţie a Sa, să fie apărat ca într-o cetate naturală şi unde să aibă tot ceea ce îi este necesar pentru supravieţuire şi dezvoltare.
Apoi tot dânsul ne mai spunea, că atunci când populaţia a atins un anumit stadiu şi un anumit număr de indivizi, a început marea migraţie din Carpaţi şi astfel au apărut popoarele Europei. Dânsul mai avea şi nişte hărţi foarte interesante cu locurile unde au ajuns strămoşii noştri şi ce culturi au întemeiat.
În concluzie, putem spune că la date diferite, oameni diferiţi, iluminaţi de Duhul Sfânt au arătat cu toţii acelaşi lucru: În zona noastră a Carpaţilor a fost unul din punctele primordiale în care Dumnezeu a pus o rasă umană, cea albă, pentru a se dezvolta şi a evolua. Strămoşii noştri sunt acei oameni primordiali creaţi de Dumnezeu şi după cum bine spune domnul Napoleon Săvescu, redutabil istoric şi mare patriot român, ,,noi nu suntem urmaşii Romei”, ci Roma este rezultatul migraţiei din Carpaţi şi ei sunt urmaşii noştri. Noi nu ne tragem din daci şi din romani, cum greşit s-a susţinut până acum, ci ne tragem din neamul traco-geto-dac, care are rădăcinile adânc în istorie, chiar în Geneză. Ţara Havila, menţionată în Biblie este de fapt ţinutul Valahia, după cum arată mai mulţi autori, printre care şi domnul Alexandru Pele.
Dacă privim cu atenţie versetele din Biblie, care vorbesc despre facerea omului vom observa câteva etape distincte:
– În ziua a şasea l-a făcut Dumnezeu pe om, după chipul său, şi bărbat şi femeie. Aceasta înseamnă că primul om reunea ambele principii şi cel masculin şi cel feminin în acelaşi corp, fiind androgin şi perfect echilibrat. Fiind după chipul lui Dumnezeu, omul primordial avea corpul diafan, eteric, ca un abur, adică nu avea încă trup fizic, ceea ce am văzut şi din descrierile lui Isis;
– O a doua etapă este aceea în care omul zidit de Dumnezeu trăieşte în Rai, în respect de Creator, de Legi şi de porunci o perioadă lungă de timp, dar Dumnezeu vede că nu este bine ca Adam să fie singur;
– A treia etapă, când încă fiind în Rai din omul androgin Adam, sunt separate cele două principii masculinul şi femininul şi apar cele două entităţi pereche Adam şi Eva, având fiecare caracteristici distincte şi care trăiesc o vreme foarte bine şi corect în ascultare de Legea lui Dumnezeu, dar tot în corpuri diafane.
– A patra fază este plecarea din Rai şi aşezarea celor doi păcătoşi într-o grădină de lângă Eden, dar de data aceasta şi îmbrăcaţi în învelişuri carnale, având trup fizic.
Dar unde era Edenul primordial?
,,Şi din Eden ieşea un râu, care uda Raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe. Numele unuia era Fison. Acesta înconjoară toată ţara Havila, în care se află aur. Aurul din ţara aceasta este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatră de onix.
Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjoară toată ţara Cuş.
Numele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin faţa Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul.
Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care Îl făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca să o lucreze şi să o păzească.”

Deci, după cum vedem avem un râu primordial care iese din Eden şi care uda Raiul şi al cărui nume nu îl ştim. După ce udă Raiul acesta iese în afara lui şi se împarte în patru braţe Fison, Gihon, Tigru şi Eufrat. Aceste râuri indică şi modul în care a evoluat specia umană şi teritoriile unde civilizaţia umană începe a se înfiripa în noua sa etapă, când oamenii deţineau deja trupuri fizice. Cele cinci râuri semnifică cele cinci rase, în etapa părăsirii Raiului. Adică din rasa matcă s-au mai ramificat încă patru ramuri umane şi astfel s-a ajuns la cele cinci rase, care au fost aşezate de Dumnezeu fiecare îl locul potrivit pentru propria ei dezvoltare.
Din descrierea hărţii terestre din acele vremuri primordiale, făcută de marele Edgar Cayce, aflăm că pe zona caucaziană şi carpatină se întindea Grădina Edenului – vezi citirea 364-13. Deci iată cât de frumos se confirmă acel ,,creuzet” din Carpaţi, care a fost ,,leagănul” primordial, unde omul nou creat a crescut aidoma unui copil sub ochii grijulii ai Tatălui său Ceresc, şi unde s-a dezvoltat ca fiinţă şi a atins un anumit stadiu spiritual.
După căderea în păcatul primordial, omul este pedepsit, după cum s-a văzut şi mai sus în textele lui Isis, şi este obligat să trăiască tot pe Pământ, dar de data aceasta închis, cuprins, într-un trup fizic palpabil:

,,Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte din piele şi i-a îmbrăcat.”

Această îmbrăcăminte de piele cu care Dumnezeu l-a îmbrăcat pe om, este de fapt tocmai acest trup fizic pe care noi oamenii îl deţinem astăzi, şi care la suprafaţa sa se termină cu pielea protectoare. Trupul fizic este lăcaşul sufletului. În mijlocul sufletului şi în dreptul pieptului acestuia se află spiritul uman, care este concentrat într-o sferă strălucitoare, care la rândul ei este mai luminoasă sau mai puţin luminoasă după vârsta şi stadiul de evoluţie al omului respectiv. Deci trupul fizic înveleşte sufletul şi spiritul şi le cuprinde pe acestea, întocmai ca o haină protectoare. Cei care au interpretat ca fiind piei de animale noile îmbrăcăminţi, au greşit, deoarece Dumnezeu nu ar fi ucis niciodată animalele pentru acest scop. Textele iniţiale făceau referire la ,,anima” adică la un suflet care animă şi însufleţeşte un trup fizic.
De ce i-a dat Dumnezeu lui Adam, adică omului primordial, această ,,haină de piele”? Simplu! Pentru a deveni muritor, din nemuritor cum era iniţial şi iată pentru ce motive:
,,Şi a zis Domnul Dumnezeu: ,,Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…”

Dar Dumnezeu a avut ca scop, nu o simplă limitare a vieţii omului pe Pământ în număr de ani, ci aşa cum ne-a arătat marea zeiţă Isis mai sus, omul a fost supus unui lanţ al vieţilor, urmând ca el să aibă mai multe regenerări, renaşteri sau reîncarnări, adică mai multe vieţi în diferite ipostaze, până la atingerea stării de perfecţiune necesară pentru a se elibera din lanţul reîncarnărilor şi reîntoarcerea sa definitivă în Tărâmurile Fericiţilor. În felul acesta o viaţă mai lungă în care exista riscul să se comită mereu aceleaşi erori, a fost înlocuită cu mai multe vieţi mai scurte, în care de fiecare dată omului i se acorda o nouă şansă de a nu mai greşi şi a nu păcătui, revenind de fiecare dată la Bunul Dumnezeu mai înţelept, mai bun şi mai bogat sufleteşte.
Şi toate acestea se întâmplau în Carpaţi! În ţara Havila!
Aceasta este dovada că traco-geto-dacii, strămoşii neamului nostru, provin din rasa matcă şi sunt ramura din ţara Havila, pe lângă care curgea râul Fison, iar noi suntem urmaşii lor!
Dacă oamenii de ştiinţă ar studia în paralel cu religia, ar afla uşor adevărul. În prezent se tot caută un strămoş comun al întregii omeniri de către istorici, arheologi şi antropologi, dar corect este să se caute o rasă matcă şi patru ramuri, deci cinci strămoşi diferiţi, toţi cinci primordiali, care au evoluat în paralel şi din care regăsim azi rasele umane cunoscute. Abia atunci s-ar afla adevărul adevărat.
Şi uite aşa, iarăşi vedem că Biblia este cartea de căpătâi a omenirii şi că noi românii nu avem voie să mai trăim fără ea şi fără cunoaşterea cuprinsă în ea. Din nou oamenii de ştiinţă ar fi trebuit să pună pe Dumnezeu mai presus decât orice altceva şi ar fi aflat adevărul acolo unde au umplut spaţiul gol cu zeci de ipoteze false sau numai parţial adevărate. Deci nici istorie şi nici arheologie sau antropologie nu se poate fără Dumnezeu şi fără Biblie!
Aceasta este pe scurt adevărata noastră istorie şi adevărul despre strămoşii noştri. NOI ROMÂNII SUNTEM URMAŞII POPORULUI TRACO-GETO-DAC, care dintru început au fost aşezaţi în Carpaţi. Aceasta este ţara pe care Dumnezeu ne-a dat-o şi care ni se cuvine prin drept Divin!
Pe aceasta trebuie să o apărăm, să o preţuim şi mai ales să o ţinem curată, cu un popor în ascultare de Lege şi de Dumnezeu şi unde să fim primitori cu credinţă şi respect ai Marilor Persoane Divine Pogorâte din nou pe Pământ.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!

CAPITOL II

LIMBA PRIMORDIALĂ

Limba română provine din limba primordială!
Limba traco-geto-dacă străveche, din care provine actuala limbă vorbită de noi românii, este limba primordială, acea limbă care a fost vorbită de Adam şi Eva, limba matcă a tuturor limbilor apărute ulterior pe glob.
Limba româna de astăzi este în proporţie de 85% tocmai această limbă traco-geto-dacă, vorbită secole de-a rândul de strămoşii noştri. Deci limba română este limbă Cerească şi provenienţa ei nu trebuie căutată nici în alte limbi şi nici pe alte meleaguri, decât numai în Dacia străbună şi în rădăcinile noastre adevărate ancestrale, care merg până la Facerea lumii.
Această informaţie de excepţie a apărut de mai multe ori în mesajele cereşti, pe parcursul acestor ani şi s-a cerut să o fac publică, ceea ce am respectat întocmai. Dar iată că a venit vremea să-I ascultăm pe mari Specialişti Cereşti şi cele ce ne vor descoperi, cu voia şi binecuvântarea Bunului Dumnezeu.
De unde plecăm ca să putem înţelege totul corect şi uşor?
Prima dată vom porni de la Bunul Dumnezeu, care a creat totul şi vom recunoaşte fără tăgadă, Supremaţia Sa, marea şi necuprinsa Sa Înţelepciune, ca fiind Sursa a tot şi a toate în lumea aceasta.
Şi din nou Dumnezeu ne arată că toate ipotezele filologilor, ale istoricilor şi ale arheologilor, s-ar fi situat pe o bază corectă dacă s-ar fi ţinut cont de cartea de căpătâi a omenirii, care este Biblia. Dacă toţi aceşti oameni de ştiinţă ar fi ţinut cont de porunca dată de Dumnezeu prin Moise: ,,Să nu ai nimic mai presus de Dumnezeu!” atunci ar fi trebuit ca prima dată ei să deschidă Biblia, sa ia la cunoştinţă Geneza şi numai apoi să meargă mai departe cu cercetările şi ipotezele ştiinţifice. Atunci ei ar fi ajuns foarte repede la adevărul istoric corect şi nu ne-am fi aflat astăzi în faţa a nenumărate dizertaţii, dintre care unele se apropie de adevăr, dar altele sunt complet eronate. Din păcate acestea umplu paginile cărţilor, revistelor şi ziarelor, inclusiv al celor de specialitate în acest domeniu.

1. Dumnezeu este Perfect şi a creat această lume perfectă! Dar ea, lumea, nu a reuşit întotdeauna să se menţină la acest nivel de perfecţiune, având de-a lungul timpului nenumărate abateri de la acest standard. Aceasta este prima şi marea axiomă pe care trebuie să o acceptăm şi să o avem întotdeauna în vedere, pentru a înţelege raţionamentele care urmează.

2. Dumnezeu nu a făcut nimic inutil şi nici nu le-a cerut vreodată oamenilor să facă şi să respecte lucruri fără rost. Şi toată lucrarea Sa Dumnezeu a făcut-o cu maxim de economie şi cu maxim de eficienţă. Aceasta este o a doua axiomă pe care trebuie să o acceptăm, punând-o la baza înţelegerii creaţiei şi a lumii care ne înconjoară.

Pornind de la aceste considerente vom merge iarăşi la Geneză şi iată că vom găsi dovada acestei limbi unice existente iniţial pe Pământ, pe care o vorbeau toţi oamenii creaţi de Dumnezeu. Această limbă a fost creată de Dumnezeu cu ajutorul lui Adam:

,,Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor pe potriva lui.” – Facerea cap 1

Ţinând cont că toată consemnarea biblică de-a lungul timpului s-a făcut de către persoane aflate sub inspiraţia directă a Divinităţii, atunci orice text trebuie privit cu atenţie şi surprinse toate aspectele lui, dintre care unele sunt ,,la vedere”, iar altele sunt subînţelese, sau sugerate de forma textului.
Deci, vedem clar din textul biblic că toate cele ce Le-a creat Dumnezeu, le-a adus la Adam, adică a dorit ca Adam să cunoască toate fiinţele pe care El le-a adus în manifestare, acelea pe care El Le-a creat înainte de Adam, astfel ca el să cunoască toată această lume în care îi era hărăzit să trăiască şi să o stăpânească aşa cum a primit poruncă. Mai mult, Adam are marele privilegiu de a pune chiar el însuşi, de comun acord cu Bunul Dumnezeu, câte un nume fiecărei fiinţe, de a destina fiecăruia câte un cuvânt, câte o noţiune: ,,şi a pus Adam nume tuturor”
Şi mai vedem că Bunul Dumnezeu a stat răbdător lângă el până când prin faţa lui Adam au trecut toate animalele, toate păsările cerului şi toate fiarele sălbatice, astfel încât toate să capete nume şi pe care Adam să le ţină minte. Era important ca Adam să le şi vadă pe aceste fiinţe şi să le ţină minte pe fiecare, ce formă şi ce caractere distinctive aveau fiecare. Deci memoria lui Adam era prodigioasă şi funcţiona perfect, capacitatea lui mentală era deosebită, deoarece a putut memora atât de multe denumiri şi învăţa atât de multe despre fiecare animal care îi era adus în faţă. Aceasta a fost o adevărată şcoală pe care Dumnezeu a făcut-o cu Adam pe când acesta se afla în Rai. Prin aceasta Dumnezeu a dorit ca această corolă a creaţiei Sale, Omul Adam, să fie după asemănarea Sa, deci înzestrat cu inteligenţă, cu memorie, cu o mare cunoaştere şi cu multă bunătate, adică desăvârşit.

În acest fel toate fiinţele vii au dobândit un nume. Dar aceste nume erau şi ele vii şi se potriveau perfect cu fiinţa căreia îi erau destinate, fiecare cuvânt cuprinzând în el energia potrivită, pe vibraţia potrivită şi exprimând concentrat caracterul sau trăsătura dominantă a fiinţei respective.
Se ştie deja din nenumărate scrieri esoterice că orice cuvânt rostit de un om este însoţit de o emanaţie de energie foarte fină şi subtilă, şi că există formele gând, care sunt emanaţii la fel de fine şi subtile care însoţesc orice cuvânt gândit. Deci toate cuvintele limbajului, numele date de Adam lucrurilor, rostite sau numai gândite, sunt însoţite de o materie foarte fină colorată în diferite nuanţe, o energie subtilă şi nevăzută ochiului fizic obişnuit, care emană din capul nostru. Deci fiecare cuvânt are o energie a lui proprie, după cum este conţinutul lui, bun sau rău şi după ceea ce desemnează el. Aceste forme gând sunt văzute uşor de anumiţi clarvăzători, iar de către oamenii obişnuiţi numai în condiţii şi stări speciale. Deci şi cuvintele sunt vii!
Există oameni care au în glas o vibraţie specială şi cuvintele rostite de ei sunt deosebit de puternice. Sunt persoane care au vocea numită sofrologică şi care prin energia cuvintelor rostite de ei îi vindecă pe cei din jur. Există de asemenea persoane care au darul oratoric şi cu cuvintele rostite de ei captează atenţia unor mase mari de oameni. Mai sunt preoţi şi mari duhovnici care au darul de a spune cuvinte cu aşa o încărcătură benefică încât îi transfigurează pe oamenii care îi ascultă, etc.

Ca o primă concluzie, putem spune că dintru început omul a avut limbajul de comunicare cu lumea din jurul său. Dumnezeu i-a dat o limbă primordială, în care să poată comunica cu semenii săi pentru a putea stăpâni pământul, spaţiul care i-a fost destinat de către Creator, în care să trăiască şi să se dezvolte. Aceasta este cea mai mare dovadă a existenţei limbii primordiale, pe care omul primordial o stăpânea perfect cu toate noţiunile, cu toate numele date, ale cărei cuvinte dintru început erau ,,vii”, fiind ca mici ,,picături din fiinţa umană” emanate din mentalul omului. Ele plutesc în spaţiul din jurul nostru, dar şi în spaţiul planetei având efect, în funcţie de modul cum au fost emise, benefic sau nu.
Dar, mai trebuie să ţinem cont că omul primordial Adam, la început era în Rai, deci el era eteric, iar comunicarea era telepatică. Abia după căderea sa din Rai, când omului i-a fost dat trupul fizic aşa cum este el astăzi, cu toate organele de simt, printre care şi cel al vorbirii, a apărut şi rostirea articulată, adică graiul.
Omul adus în planul fizic, ,,îmbrăcat în piele” grăia, deci avea vorbirea articulată. Dacă mai facem câţiva paşi în Geneză şi în istorie îl vom găsi printre urmaşii lui Adam şi ai Evei pe Lameh, care provine din spiţa lui Cain, care iată ce spunea către femeile sale:

,,Ada şi Sela, ascultaţi glasul meu! Femeile lui Lameh, luaţi aminte la cuvintele mele…”

Deci iată că la a şasea generaţie de descendenţi din linia genetică a lui Cain, aflăm oameni care vorbesc perfect cu cuvinte şi care se aud unii pe alţii, deci care rosteau cuvinte cu gura, cu voce tare. Aceasta face dovada ştiinţifică, a faptului că atunci când omul a plecat din Rai, a plecat cu un limbaj perfect format, care era depozitat în memoria sa, şi de care el apoi s-a folosit în noile condiţii de pe Pământ.

Sermoterapia este ştiinţa care se ocupă cu cuvintele vii, care ţine cont de încărcătura lor energetică, de sensul lor primordial şi de energiile care le însoţesc pe cuvinte, considerându-le ca fiinţe vii, ceea ce şi sunt de fapt.
Ştiinţa cuvântului viu, este o ştiinţă tainică şi iniţiatică ale cărei rădăcini sunt ancorate în creaţia primordială a lui Dumnezeu. Ea este readusă astăzi din zona iniţiaticii de mare taină, în văzul lumii şi dată în vileag prin cursurile de sermoterapie pe care domnul profesor Grigore Albu Gral le ţine în toată ţara.
Redescoperirea sensului corect al cuvintelor şi al potenţialului lor energetic, al puterii lor de acţiune cu care au fost încărcate încă din momentul Genezei, când Dumnezeu Însuşi a stat lângă Adam pentru a veghea să le numească corect astfel ca ele să rămână vii, cu forţa necesară în ele, este foarte necesară.
Forţa din cuvinte şi folosirea lor corectă în concordanţă cu sensul atribuit dintru început, duce la restabilirea unui echilibru al energiilor subtile şi la vindecare pe toate planurile, atât al individului, cât şi al societăţii şi al planetei în ansamblu.
Cu ceea ce gândim sau rostim, noi de fapt influenţăm lumea din jurul nostru, o transformăm în bine sau o degradăm. Sermoterapia este un nepreţuit instrument de cunoaştere. Această vindecare prin cuvinte este urgent necesară în prezent, deoarece aşa cum spune domnul profesor Grigore Albu Gral, ,,o societate este bolnavă, deoarece foloseşte cuvinte bolnave.”
Marele iniţiat antic Hermes Trismegistul, prin care Dumnezeu Însuşi le-a transmis oamenilor cele 7 mari Legi Universale ale Creaţiei, ne arată că mentalul este cel care influenţează pe cei din jur şi mediul de viaţă şi în final viaţa planetară.
Oamenii în prezent sunt obligaţi să respecte cuvintele, să respecte limba, să nu le folosească oricum, deoarece ele au forţa lor şi se materializează în planul fizic. Adică ceea ce spui se îndeplineşte, declanşându-se evenimentele benefice sau cele nedorite, după cum au fost cele rostite sau gândite. Cine îşi doreşte evenimente neplăcute, sau să-i fie viaţa presărată cu tot felul de tragedii? Nimeni! Dar oamenii din neştiinţă declanşează tot timpul prin ceea ce gândesc şi prin ceea ce rostesc nenumărate evenimente dintre care mult prea multe negative.
Dar să vedem ce s-a mai întâmplat cu limba primordială?
Datorită erorilor umane, la un anumit stadiu al evoluţiei terestre, Dumnezeu, din raţiuni ce ţineau de stoparea decăderii din nou a omului şi a speciei umane, a ,,încurcat limbile”. Adică a determinat ca vorbirea limbii primordiale să se diferenţieze prin modul de a o rosti şi prin expresii noi, în funcţie de locul unde se aflau anumite grupări umane amplasate şi de condiţiile specifice de mediu. Adică Dumnezeu a ,,izolat” din marea matcă primordială mai multe ramuri, obligându-le ca să capete un anumit specific şi înţeles local. Din această particularizare a limbi unice au apărut ca şi ramurile din trunchiul copacului, limbile care se vorbesc pe glob astăzi. Cu toate acestea, toate limbile au păstrat în ele un filon primordial, un miez comun. Mergând înapoi pe firul acesta, se poate regăsi la baza tuturor limbilor existente astăzi pe Terra, această limbă primordială, numită în sermoterapie – limba t.g.d. sau traco-geto-dacă, sau numită de alţii limba vorbită de Adam şi Eva, sau de către lingviştii tradiţionali limba indo-europeană comună. Acest proces este perfect relatat în Biblie precum şi motivele pentru care a fost necesar.

Vom relua puţin firul istoriei.
După alungarea din Rai, oamenii s-au înmulţit pe Pământ şi au avut loc multe evenimente care au fost consemnate biblic. Dar evoluţia omenirii nu a fost corectă şi astfel a apărut pedeapsa potopului, care a dus la eliminarea tuturor relelor de pe Pământ şi a oamenilor care nu erau în ascultare de Legea lui Dumnezeu. Viaţa umană a fost apoi reluată de la început cu Noe şi fii săi, şi astfel Dumnezeu a dat din nou o şansă omenirii, căci din nou au apărut mai multe popoare care s-au răspândit pe faţa Pământului.
Pe o parte din aceştia, aceia care au mers spre răsărit, îi regăsim într-o ţară numită Senar, unde au descălecat şi unde au vieţuit. Toţi aceştia, precum şi toţi aceia care s-au răspândit pe faţa Pământului aveau cu toţii o obârşie comună, din Noe şi fii lui şi deci aveau aceleaşi tradiţii, aceleaşi obiceiuri şi aceeaşi limbă, adică limba primordială şi acelaşi grai, deci acelaşi mod de rostire a cuvintelor:
,,În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi.” Facerea cap. 11
Deci era încă o limbă unică pe tot Pământul!
Şi totul a fost bine până când şi în evoluţia acestor descălecători au apărut din nou probleme şi erori în ascultarea de Dumnezeu. A apărut din nou un pericol major de îndepărtare din calea ascensională a evoluţiei, deoarece oameni au început să se conducă după idei greşite, în afara binelui şi a normalităţii. Aceste reguli de viaţă greşite ale lor, aceşti oameni au vrut să le statueze pe deplin, să le lase moştenire urmaşilor şi să le generalizeze la toţi semenii lor, şi astfel ajungem la momentul Turnului lui Babel:
,,Apoi au zis unul către altul: ,,Haidem să facem cărămizi şi să le ardem cu foc!” Şi au folosit cărămidă în loc de piatră, iar smoala în loc de var.”
Şi ,,construind” ei cu smoală (care este neagră şi semnifică întunericul spiritual) în loc de var (care este alb şi semnifică lumina spirituală), şi folosind ei cărămida arsă, care pe atunci era neagră şi plină de funingine (care iarăşi semnifică întunericul) în loc de piatră, casele şi zidirile care au rezultat erau foarte negre şi întunecoase. Aceasta nu era decât corespondenţa în planul fizic, a stării lor de negură şi întuneric din planul spiritual. Viaţa lor nu mai era în concordanţă cu ascultarea de Dumnezeu. Dar ei au perseverat, hotărându-se să facă un oraş şi un turn înalt până la cer, urmând ca acestea să le aducă lor o mare faimă şi putere:

,,Şi au zis iarăşi: ,,Haidem să ne construim un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!”

Dacă în această formă de neascultare, de necunoaştere şi abatere de la Legile lui Dumnezeu, dacă acest ,,întuneric” spiritual s-ar fi împrăştiat o dată cu ei pe tot pământul şi dacă puterea acestor oameni aflaţi în eroare ar fi fost întărită printr-o cetate complet neagră şi printr-un astfel de monument megalitic, eroarea lor ar fi fost consacrată, ar fi prins rădăcini şi ar fi transmis-o şi urmaşilor lor şi răul s-ar fi generalizat. Limba fiind unică şi înţeleasă de toţi, într-un timp foarte scurt s-ar fi transmis învăţăturile greşite şi neascultarea peste tot pe unde ei s-ar fi răspândit pe planetă. Pericolul fiind foarte mare, Dumnezeu Însuşi coboară pe Pământ pentru a cerceta această gravă eroare şi stare de lucruri care se prefigura:

,,Atunci S-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fii oamenilor. Şi a zis Domnul: Iată, toţi sânt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă.”

Analiza atentă a versetelor şi la ,,vedere” şi la ,,subânţeles” ne arată şi înţelesul ei esoteric şi istoric:
– Iată toţi sunt de un neam – deci se confirmă din nou că toată rasa umană pleacă dintr-o tulpină unică. După cum am văzut în timp din ea s-au eliminat mereu ramurile degenerate prin diferite modalităţi şi cataclisme, păstrându-se mereu pe cei curaţi şi în ascultare de Legile Divine. Deci supravieţuirea unui popor pe această planetă este direct legată de credinţă şi de respectul pentru Divinitate, de a nu se abate de la Legile Creaţiei. De ce este aşa? Deoarece Dumnezeu şi-a propus de a-i duce pe oameni mereu şi constant spre perfecţiune şi nu îi lasă niciodată în voia sorţii spre degenerare!
– şi o limbă au – aici este dovada că exista limba primordială unică, care se vorbea peste tot pământul şi o foloseau toţi oameni;
– şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă – adică s-au apucat să nu-şi mai asculte întru totul Creatorul şi s-au învăţat şi să spună – nu! la cele ce Dumnezeu le cerea ca ei să respecte în viaţa lor de zi cu zi. Astfel ei au dat curs şi răului şi exista riscul ca ei să se oprească din evoluţia lor umană şi spirituală. Şi mai era riscul unei ,,contaminări” generale, ceea ce ar fi dus din nou la degenerarea întregii specii umane.
Pentru a împiedica răul să prindă rădăcini, Dumnezeu a hotărât să se modifice modul de comunicare al oamenilor. Telepatia iniţială a fost redusă. Oamenii au rămas să folosească în continuare limbajul vorbit şi cu ajutorul acestuia să se înţeleagă între ei. Dar şi acestui limbaj grăit i-au fost impuse ,,restricţii”, comunicarea fiind oarecum îngreunată prin apariţia mai multor feluri de a rosti cuvintele. Aceasta a fost una dintre dovezile de mare şi minunată înţelepciune a lui Dumnezeu:

,,Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul ”

– Haidem, dar, să Ne pogorâm – Dumnezeu pogoară de Sus din Cer El Însuşi din nou pe Pământ, ceea ce denotă că era o situaţie foarte gravă şi urgentă. Oamenii aveau un comportament total greşit şi că erau din nou în pericol, iar salvarea din acest pericol s-a făcut luând chiar Dumnezeu Însuşi măsurile adecvate.
– şi să amestecăm limbile lor – adică să se facă rostirea graiului unic în sunete diferite, adică o vorbire altfel articulată. Vorbirea se rosteşte mişcând limba în gură într-un anumit mod pentru fiecare sunet în parte. Noul dar al lui Dumnezeu pentru oameni era rostirea puţin altfel a sunetelor, ceea ce a dus la diferenţierea modului de a vorbi. Adică s-au ,,amestect limbile” altfel şi cuvintele au ieşit altfel şi astfel au apărut mai multe dialecte şi limbi vorbite de către oameni.
– ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul – Diferenţierea limbilor, a determinat apariţia grupurilor umane mai restrânse, care au evoluat separate oarecum, datorită acestei ,,bariere” de protecţie lingvistică. În acest fel răul şi neascultarea au fost stopate să se împrăştie cu rapiditatea între oameni, iar aceştia au fost obligaţi să evolueze în comunităţi mai mici. Cu timpul au apărut în sânul comunităţilor diferenţieri din ce în ce mai accentuate, datorate şi limbii şi tradiiţiilor locale şi astfel au apărut noile popoare fiecare cu tradiţia lui.
În acest fel scopul lui Dumnezeu s-a realizat pe deplin, deoarece dezvoltarea omenirii în aceste grupuri mai mici şi diferenţiate a îndepărtat pericolul de a se ,,contamina” toţi de aceleaşi păcate. După cum este clar arătat în Vechiul Testament, acele popoare care apoi au ascultat de Lege, au primit multe daruri şi bogăţii, iar acele popoare care nu au respectat pe Dumnezeu şi au încălcat Legile Sale au primit mari pedepse prin urgii şi cataclisme.
,,De-a lungul istoriei au mai fost încercări de a ridica astfel de ,,turnuri ale lui Babel” atunci când s-au format mari imperii, care au căutat să metiseze şi să-i aducă din nou pe toţi oamenii la un numitor comun, impunându-li-se o singură limbă. Toate aceste imperii s-au prăbuşit pe rând, deoarece au fost făcute fără voia lui Dumnezeu.
În prezent există iarăşi un ,,turn”, acela de televiziune, care televiziune dacă este imorală sau dacă este folosită la a propaga răul tinde să devină malefică şi să dăuneze omenirii.
Internetul este de asemenea un ,,turn al lui Babel” care riscă să devină nociv, dacă acei oameni care îl coordonează nu vor fi morali.
Limba engleză tinde să fie instrumentul acestor ,,turnuri ale lui Babel”.
Noile imperii financiare, care se ridică în prezent pe criterii economice sunt din nou ,,turnuri ale lui Babel” şi cel care ne vizează pe noi românii în mod direct în acest moment este uniunea europeană. Acesta este de maxim pericol, deoarece acele puteri care au dominat Europa în urma unor războaie, acum o vor supusă lor pe cale ,,paşnică” impunând tuturor gândirea lor şi condiţiile lor economice şi politice. În această nouă organizare Dumnezeu nu are nici un loc, după cum s-a văzut din declaraţiile oficialilor de la Roma şi de la Bruxel şi totul este pe un fundament greşit, iar oamenilor în virtutea aşa numitor drepturi ale omului le sunt permise comportamentele cele mai aberante.” – Mesaj de la Bătrânul din Carpaţi.
Deşi totul este greşit, guvernanţii noştri în marea lor inconştienţă ne biciuiesc să intrăm cu orice preţ în uniunea aceasta. Există un singur mod de apărare în faţa noului val de pericole care se ridică în faţa omenirii şi în faţa românilor în special, acela de a păstra neîntinată şi nealterată credinţa în Dumnezeu, limba naţională şi tradiţia ca popor.
Noi trebuie să ne luptăm pe baricada limbii române, care este cea mai puternică limbă, nu prin întinderea ei, ci prin energetica ei, prin faptul că este o limbă cerească de mare taină şi putere, pe care şi Dumnezeu revenit pe Pământ şi toţi Slujitorii lui cereşti şi pământeşti o vorbesc în prezent.
,,Nu se poate vorbi despre un neam şi despre o ţară dacă acesta nu are o limbă a ei proprie, pământurile şi graniţele ei proprii, moneda naţională şi însemnele ei naţionale: imn, stemă şi steag.”

Deci noi trebuie să păstrăm cu grijă ceea ce Dumnezeu ne-a dat nouă ca români şi nouă ca naţie. Trebuie să vorbim şi să ne păstrăm această limbă ,,ca un fagure de miere” să o vorbim în mod curat şi ales şi să ne păstrăm demnă şi curată întreaga fiinţă naţională. Numai aceasta ne va aduce binele şi aceasta ne va feri de necurăţiile care se revarsă azi în lume şi de pericolele majore care ne pândesc.

,,Ascultarea de Legea lui Dumnezeu trebuie să o facă fiecare om în ţara aceasta, dar în limba care i-a fost dată, adică în limba română şi nu în altele.”

De ce aceasta, vom vedea la alt capitol care se referă la energetica cuvintelor. Toate aceste îndrumări, învăţături şi idei au fost comunicate din partea Tatalui Ceresc -15. 11.2005.

Să vedem acum ce s-a mai întâmplat în vechime cu noile popoare formate şi ce s-a întâmplat cu limba lor:
După formarea noilor limbi şi coagularea noilor grupuri umane, deci formarea noilor popoare, Dumnezeu hotărăşte împrăştierea acestei seminţii pe tot Pământul, aceşti oameni ducând cu ei noul mod de comunicare, dăruiţi fiind cu darul rostirii cuvintelor altfel, amestecat, deci fiecare popor având limba lui proprie:
,,Şi i-a împrăştiat Domnul de acolo în tot pământul şi au încetat de a mai zidi cetatea şi turnul.”

Iată învăţămintele din toate aceste versete şi din toate întâmplările de la Turnul lui Babel, la care noi trebuie să luăm aminte:
– Seminţia lui Sem a fost cea aleasa pentru a se produce o transformare majoră în viaţa oamenilor, de a opri comunicarea oamenilor în limba unică, care transmitea cu mare viteză şi erorile spirituale în cadrul comunităţilor şi neascultarea de Dumnezeu. Prin această seminţie perpetuată prin Noe şi fii săi, omenirea a fost reînnoită. Pentru a o feri de greşeli foarte mari s-a introdus rostirea vocală diferită a cuvintelor. De ce tocmai la această seminţie? Simplu, deoarece aici au apărut germenii incipienţi ai erori şi ai neascultări, care trebuiau stopate şi situaţia trebuia de urgenţă remediată.
– Unele lucruri pe care le practicau oameni atunci şi anumite învăţături nu îi mai duceau pe ei spre Dumnezeu, ci veneau de la cel rău. Greşelile şi erorile din plan spiritual au determinat apariţia construcţiilor cu materiale nepotrivite. Era imperios necesară stoparea unei evoluţii greşite din plan spiritual şi a construcţiei greşite din plan fizic.

,,Când omul se apucă să facă lăcaş lui Dumnezeu, sau să construiască ceva durabil, trebuie să se asigure că acel lucru este bun, corect, în concordanţă cu Legile lui Dumnezeu şi să folosească materialele curate, luminoase, potrivite lucrării pe care o face. Altfel, acea lucrare este stopată sau dărâmată. Dacă o construcţie nu este bine făcută sau nu este bine gândită sau scopul ei nu este corect, acea construcţie se va dărâma. Dacă însă oamenii vor continua să forţeze nota, acea construcţie automat se va face cu jertfe omeneşti majore (vezi legenda Meşterului Manole şi mai nou podul de la Mărăcineni)”. – mesaj din partea Arhitecţilor Cereşti.

,,Orice lucru face omul pe pământ, chiar şi o casă oricât de mică, trebuie să aibă binecuvântare cerească, deoarece numai aşa se poate face un lucru de calitate. Numai Entităţile Cereşti văd, cum este locul acela unde se intenţionează amplasarea construcţiei şi pot indica şi inspira pe cel care construieşte cum să facă, cu ce materiale, unde, etc.
Cel mai grăitor exemplu este cel al Catedralei Neamului, care trebuia ridicată, dar până când ea nu a fost amplasată pe locul cuvenit ei, nu s-au putut începe lucrările. În acest moment ea este aşezată corect şi din punct de vedere Ceresc nu numai pământesc. Dar toate peregrinările şi mutările ei ar fi fost evitate dacă Conducătorii Bisericii Ortodoxe Române ar fi avut încredere în glasul Cerului şi ar fi cerut sfatul Arhitecţilor Cereşti, deoarece un astfel de Obiectiv Ceresc nu este niciodată lăsat numai în seama oamenilor. Dacă este Casa lui Dumnezeu pe Pământ, atunci trebuie ascultaţi aceia care ştiu cel mai bine să facă acest lucru, adică Specialiştii Cereşti.
La fel este şi cu casele oamenilor şi cu oricare altă construcţie. Prin sfat ceresc se poate indica unde să fie amplasată şi cum să se realizeze aceasta, pentru o maximă durabilitate. Dar creştinul respectiv trebuie să ţină un mic post, să se roage pentru ajutor şi să asculte de sfatul care i se dă. Aceasta aduce mult bine lui şi familiei lui, construcţia se va ridica cu maximă eficienţă şi cu minim de cheltuieli.
În afaceri este la fel, dacă cineva se ocupă de construcţii şi va cere permanent sfat de Sus de la Specialiştii Cereşti, lucrările lui vor fi întotdeauna bune, trainice, frumoase şi apreciate. Deci nu vă rămâne decât să vă folosiţi de aceste instrumente ale Cerului, care sunt la îndemâna tuturor.” -Marele Arhitect Ceresc, azi 15 11.2005

– Amestecarea limbilor a necesitat şi o intervenţie asupra organului uman al vorbirii, care a fost adaptat acestei schimbări din vorbire. S-a mai ,,tăiat” aţa, panglica, de sub limbă, astfel ca aceasta să fie eliberată mai mult, pentru a deveni suficient de mobilă ca să asigure formarea sunetelor în multe feluri. Şi în ziua de azi persoanele care au limba scurtă sau care nu are suficientă mobilitate sunt oarecum peltici.

,,Concluzia încheierii acestui proces din evoluţia omenirii, care a dus la apariţia rostirii şi a limbilor diferitelor popoare, este clară în Biblie, dar numai în Biblia ortodoxă! – unde s-au păstrat toate cuvintele necesare şi înţelesurile lor primordiale, în diverse combinaţii, uşor de găsit şi de înţeles în limba română actuală.
Dumnezeu i-a împrăştiat pe oameni de acolo cu iubire şi din iubire faţă de fiinţa gânditoare pe care o crease El Însuşi. Oamenii nu mai aveau voie să spună nu! lui Dumnezeu şi minunatelor Lui lucrări pe Pământ.” – Înţeleptul din Carpaţi.

Aceste transformări i-au adus omului un suflu nou, şi la propriu şi la figurat.


CAPITOLUL III

CU …VÂNTUL!

Cuvântul rostit este marele dar al Duhului Sfânt.
La rostirea unui cuvânt, din piept iese un suflu scurt de aer, aidoma unui vânt de mică intensitate, care produce un anumit sunet când este împins afară din gură, în funcţie de modul în care este aşezată limba în acel moment. Astfel apar sunetele care se leagă între ele. Acelaşi principiu stă la baza multor instrumente muzicale de suflat, care de fapt nu fac decât să copieze mecanic această minune a lui Dumnezeu care este mecanismul uman al vorbirii.
Deci cuvântul este ceva ,,cu…vânt!” Observăm modul de exprimare al strămoşilor noştri, de a vorbi prin cuvinte care de fapt sunt propoziţii scurte, care surprind numai esenţialul dintr-un proces sau o caracteristică esenţială a unui obiect.
Alte exemple:
şarpele = sar pele! adică cel căruia îi sare şi îşi pierde periodic pielea şi năpârleşte. raza = ra za! adică acel lucru care face legătura (za) cu sursa luminii (ra);
căpitan = cap itan! adică un conducător viteaz (cap), coborât din munţii (itan), unde se desăvârşea ca luptător;
calfă = cal fă! adică un băiat sprinten, alergat toată ziua (cal) să îndeplinească şi să facă (fă) anumite treburi meşterului;
nuiele = nu iele! adică din care se face o împletitură sau o împrejmuire care împiedică şi nu permite (nu) anumitor duhuri (ielele) să facă rău;
lacăt care popular se spune lăcată = la cată ! adică ceva care se pune de siguranţă acolo la casă (la) pentru cazul când cineva te caută (cată) şi tu nu eşti prezent, pentru a nu da buzna înăuntru;
traistă = trai stă! adică ceva în care se pun (stă) cele necesare vieţii (trai) în cazul în care porneşti la drum lung de mai multe zile sau la lucru;
Acest mod de formare a cuvintelor actuale este foarte simplu, din asocierea a două sau mai multe cuvinte primordiale. Cuvintele primordiale erau foarte simple, concentrate şi scurte. Limba ţărănească românească de fapt este limba adevărată, apropiată de cea primordială şi dacă o privim cu atenţie vom regăsi foarte uşor tot ceea ce provine nealterat din limba matcă.
Păcat însă că sute de cuvinte ale limbii române sunt date ca fiind provenite din alte limbi, fără nici un discernământ, în toate dicţionarele româneşti. Asemănarea cu alte limbi există, dar acele cuvinte nu provin din acele limbi, ci provin din limba unică, limba matcă. Exemplul cuvântului castron, pe care l-am ales la întâmplare, este şi interesant şi amuzant. Iată cum este arătat el în Dicţionarul limbii române:
,,castron = vas adânc în care se aduc la masă unele mâncăruri…” – şi originea este dată din franceză, din croată, din săsească şi din poloneză toate deodată, numai din română nu.
Şi acum adevărul:
castron = cas tron! = vas adânc, mai mare şi mai larg în care se aducea la masă porţii mari de mâncare, îndeajuns pentru toţi ai casei (cas) care se puneau în jurul mesei, şi care era aşezat în faţa stăpânului casei (tron) sau a unui musafir de rang mai mare, care o împărţea tuturor; castronul are exact aceiaşi funcţie şi astăzi, de a ,,trona” în mijlocul mesei şi din care se servesc toţi cei de la masă. În limbile indicate de dicţionar există cuvinte asemănătoare pentru castron, dintr-un singur motiv, deoarece el provine din limba primordială şi fiind important s-a păstrat în toate limbile respective. Tradiţia de a mânca toţi ai casei la aceeaşi masă se păstra la toate popoarele şi se păstrează şi astăzi. Aceasta, repetăm, nu înseamnă că limba noastră provine din limba lor, ci dovedeşte numai existenţa unui filon comun lingvistic.
Silabe cuvintelor actuale, în marea lor majoritate indică exact acele cuvinte scurte şi simple primordiale. Chiar şi numele de silabe indică aceasta:
silabele = şi labele! adică cum au urmat paşii în compunerea unui cuvânt complex, care de fapt este o propoziţie.

Exemple:
Particula ru = are sensul de roşu ca focul şi cald ca o flacără ;
Particula ga = are sensul de a rosti, a grăi;
Cele două cuvinte primordiale au dat naştere unei familii de cuvinte, cam aşa:
rugă = ru-gă = are sensul de a rosti cu cădură, fierbinte şi din tot sufletul;
rugăminte = ru-gă-minte = o rugă pe care omul a ţinut-o minte, o anumită formulă şi pe care i-o spune lui Dumnezeu, cu toată căldura;
rugător = ru-gă-tor = persoană care se roagă fierbinte şi umple locul roată în jurul lui cu lumină;
rug = loc de ardere cu foc, fierbinte;
ruginit = ru-gi-nit = care are lipit de el ceva roşu ca focul (rugina!), greu de îndepărtat, bine fixat (nit);
rude = ru-de = care sunt daţi (de) de acelaşi sânge (roşu), din acelaşi neam, rude de sânge;
ru-men = om (men) care este roşu (ru) la faţă, pe dinafară;
ruj = cu care se fac buzele roşii; pe vremea străveche buzele se roşeau de la mure, zmeură, fragi…adică de la rujii din pădure unde cresc aceste fructe roşii; etc.

Am ales la întâmplare un alt cuvânt scurt din dicţionar:
rul = are sensul de ceva care se mişcă prin rotire. În familia de cuvinte în care apare toate au sensul de ceva care se mişcă sau foloseşte mişcarea de rotaţie:
,,rula = a învârti un material pe un sul, a deplasa un corp prin rostogolire, a proiecta un film prin învârtirea unei role, a deplasa un corp prin rostogolire, a înainta cu ajutorul unor roţi care se învârt…” Dicţionarul limbii române îl consideră pe acest cuvânt şi toată familia lui, după cum se va vedea mai jos, ca provenind din franţuzescul rouler, ceea ce nu este deloc adevărat. Rul vine din limba primordială şi tot de acolo a ajuns în alte limbi printre care şi în limba franceză şi unde are într-adevăr acelaşi sens.
Cuvintele ruladă, rulaj, rulant, rulare, ruletă, ruliu, rulment, rulotă, rulou toate au la bază sensul de ceva care se deplasează sau funcţionează pe baza mişcării de rotaţie după caz şi deşi sunt bine mersi toate româneşti, toate sunt date ca provenind din limba franceză, ceea ce iarăşi nu este adevărat, deoarece provin prin compunere din limba primordială. Mecanismul de formare al cuvintelor şi în celelalte limbi a fost asemănător, ceea ce a dus la cuvinte aproximativ asemănătoare. Dar aceasta nu înseamnă că limba română se trage din limba franceză, ci înseamnă că ambele provin din limba matcă şi funcţionează ambele după aceleaşi mecanisme!
De unde şi concluzia clară că limbile nu s-au format de capul lor şi toate ascultă de nişte reguli bine stabilite. În cazul cuvintelor mai noi regulile de formare sunt aceleaşi ca şi în cazul celor din limba primordială. De ce? Extrem de simplu, deşi pe noi singuri nu ne ducea mintea la aşa ceva:

,,Aşa cum Dumnezeu a stat lângă Adam să pună nume tuturor fiinţelor şi lucrurilor, aşa a stat de fiecare dată lângă cei care au creat un lucru nou sau au făcut o descoperire pentru a se asigura că va fi numit corect şi în concordanţă cu esenţa sa şi caracteristicile sale cele mai importante, astfel încât să fie viu. Tot ce s-a denumit şi ulterior limbii primordiale, trebuia să aibă şi vibraţia şi energetica potrivită, dar şi rostirea adecvată, astfel încât acel lucru să coexiste perfect în armonia universală şi cu partea lui fizică şi cu partea lui subtilă.” – mesaj din partea Bătrânului Înţelept din Carpaţi.

Vedeţi ce mici suntem şi ignoranţi?
Vedeţi, aceasta face dovada că noi nu gândim liber şi că gândirea noastră este închisă în şabloane. În toată această serie de cărţi, ,,Îngereii” ne-au demonstrat tot timpul că Dumnezeu lucrează în mare simplitate, iar gândirea noastră deformată nu mai înţelege tocmai această mare simplitate.
Într-adevăr, există lucrări aşa zis ştiinţifice, care iau o problemă simplă de tot şi o răsucesc în tot felul de variante şi creează o structură mentală şi de gândire pe baza ei plină de ipoteze şi concluzii, încât la sfârşitul cărţii eşti şi obosit şi derutat complet. Dar Dumnezeu nu lucrează aşa, ci la modul simplu şi direct şi foarte pe înţelesul omului căruia i se adresează informaţia. De aceea lumea aceasta complicată pe care noi ne-am creat-o în prezent, trebuie readusă la normalitatea ei şi la simplitate şi firesc. Altfel devenim victimele propriilor noastre creaţii.

Un singur exemplu de lucru nou denumit după regulile limbii primordiale:
Televizor = tele-vizor = ceva transmis prin unde de telecomunicaţii (tele), care este viu, se mişcă şi se vede şi care este transmis de un ,,vizor” (vizor) şi care nu este altceva decât camera de luat vederi, care are un vizor. Ce vede camera este transmis prin unde ,,tele” spre receptori. Aşa e? Aşa e!

Acestea sunt numai câteva argumente pentru care toată limba română trebuie luată din nou în studiu şi restabilit adevărul şi originea adevărată a cuvintelor.
Pornind din limba primordială şi ajungând la limba română actuală, vom înţelege că trebuie reînvăţată ştiinţa cuvintelor vii şi restabilite adevărurile şi forţa din cuvinte, iar apoi să nu ne mai autodistrugem cu propriile noastre cuvinte. Astfel, filologia şi toţi specialiştii în lingvistică, trebuie să-şi dea mâna cu religia şi cu sermoterapia şi astfel să se restabilească adevărurile lui Dumnezeu şi în cuvinte, care sunt atât de necesare cunoaşterii umane.
Deci limba pe care noi o vorbim astăzi, limba română, conţine în ea o parte covârşitoare a limbii primordiale, pe care Bunul Dumnezeu i-a dat-o omului primordial Adam!
Această înţelepciune nu se poate regăsi fără ajutorul Bunului Dumnezeu şi al Duhul Sfânt, cel care deţine Forţa Cuvântului.
Aceste capitole referitoare la obârşia noastră străveche ca neam şi a limbii noastre româneşti au fost scrise cu ajutorul Bunului Dumnezeu, al Sfântului Duh şi cu ajutorul Înţelepţilor din Templul din Carpati – 14 noiembrie 2004.

Pentru că am amintit de ştiinţa numită sermoterapie, şi pentru a da posibilitatea cititorilor care încă nu au auzit despre aceasta să înţeleagă ce este ea de fapt, vom reda mai jos un fragment din cartea domnului profesor Grigore Albu Gral numită Erfragtu Kogaion Diatra:

,,Rar se întâmplă ca un neam să-şi ascundă cu atâta meşteşug identitatea şi valorile lui spirituale ori să facă din ocultare o operă care să înfrunte veacurile aşa cum au făcut tracii, geţii şi dacii.
Pentru mulţi căutători în taină şi daină, strămoşii Poporului Român formează trecutul de ,,mari anonimi ai istoriei”. Viaţa lor a fost un mister, înemuirea lor rămâne o enigmă… şi totuşi, tracii, geţii şi dacii sunt în sufletul nostru şi fiecare părticică de pământ pe care o locuim, astfel călcând-o cu picioarele noastre netrebnice ca pe oricare alt rest lipsit de interes. Avem în ţarina strămoşească, mărturii de aleasă cinstire, însă nu ştim cum şi în ce fel să le desnodăm căpătâiele. Aşa sunt:
– Babele în Munţii Bucegi,
– Stenogramele Creştine la Basarabi, judeţul Constanţa,
– Monumentul Sfânt de la Sarmisegetusa Regia – Capitala dacilor înţelepţi şi viteji.
Despre faptele cu cutezanţă ale strămoşilor noştri s-a scris în toate timpurile şi uneori în lucrările antice cele mai valoroase fără a se sugera un răspuns la semnele grave de la întrebările câte se pot bănui… am scris această carte, un mare dar deosebit de importanţă pentru un drept care se cuvine Poporului Român şi nu fără ei strămoşilor.” – Grigore Albu Gral.

CAPITOLUL IV

CETATEA SARMISEGETUSA

Despre această minunată cetate ascunsă de străbuni în Munţii Orăştiei, am mai scris şi în volumele anterioare. Dar acum privind prin prisma Porţii Stelare, înţelegem de ce acest loc este atât de benefic, de ce aici sunt atâtea sanctuare, de ce acest loc şi această taină au fost apărate cu străşnicie atâtea mii de ani de către străbuni. De-a lungul anilor am fost de mai multe ori în aceste locuri şi de fiecare dată eram profund impresionată de stele, de cer, de modul cum se vedeau ele de aici. Iată că acum tainele se dezleagă şi cu ajutorul Bunului Dumnezeu începem să înţelegem unele părţi ale marelui Adevăr.
Şi din nou vom spune şi iar şi iar, că tot ceea ce este de la Dumnezeu este simplu. Simplitatea şi esenţa se află cuprinse în cuvintele limbii române, care astfel ea este depozitara unor mari taine cereşti.
Denumirea acestei cetăţi oglindeşte fidel taina pe care ea o adăposteşte în planul subtil:
SARMISEGETUSA = SAR MIS (S)EGET USA,
SAR = înseamnă izvor, sau ceva care ţâşneşte din pământ, sau care sare în sus, spre cer;
MIS = trimis, sol;
SEGET = din neamul geţilor care trece, zboară, cu viteza săgeţii în astral;
USA = uşa = loc de intrare sau ieşire dintr-un spaţiu limitat, uşă, în acest caz poartă de trecere;
Aici avem două propoziţii scurte şi concentrate: SAR MIS. SEGET USA. care înseamnă:

Locul de unde sar, ţişnesc, săgetează cu spiritul şi pleacă în Spaţiul Cosmic, Trimişii, Solii, ajungând în alte zone ale Universului. Este Uşa, Poatra, prin care trec cei din neamul Geţilor!

SARMISEGETUSA este deci aidoma unui străvechi cosmodrom, de unde se pleca spre spaţiile siderale. Locul nu era şi nu este accesibil decât celor care au starea vibraţională necesară, pentru a face saltul spre alte spaţii cosmice. Trimişii, care aveau acces aici, erau oameni care îşi duceau viaţa în mare credinţă, în mare curăţenie trupească şi sufletească, având şi corpul fizic extrem de spiritualizat.
Existenţa acestei Porţi Stelare, este încă o dovadă, o foarte mare dovadă, a faptului că străbunii noştri aveau permanent legătura cu Cerul, cu Dumnezeu şi cu lumile stelare. Ei nu aveau nevoie să sacrifice viaţa nimănui pentru a trimite soli la Cer, deoarece Marii Preoţi şi Marii Iniţiaţi din neamul nostru puteau pleca oricând, în stare de conştienţă la Cer sau în alte dimensiuni, de unde căpătau informaţii şi poveţe folositoare pentru ei şi neamul lor, adică al Traco-Geto-Dacilor.
Acele accidente care au apărut, şi au rămas consemnate de către anumiţi istorici, au fost practici ale unor falşi preoţi, care nu mai aveau har, care nu mai primeau darul clar-vederii, clar-auzului şi nu mai primeau permisiunea de a săgeta cu spiritul Poarta Stelară şi astfel să poată prelua orice informaţie care le-ar fi fost necesară. Aceşti mici preoţi, au făcut mult rău, deoarece erau dornici de a pune mâna pe putere cu orice preţ şi au introdus astfel în practica cultului străbun elemente care denaturau credinţa cea adevărată. Pe aceştia Dumnezeu şi istoria i-a măturat şi au pierit în propria lor nimicnicie! În Cetatea Sfântă Sarmisegetusa nu s-au făcut niciodată sacrificii umane şi nici în platoul Munţilor Bucegi. Aceste locuri au fost şi sânt şi în prezent, marile locuri iniţiatice şi de mare sacralitate ale neamului românesc, care au fost întotdeauna straşnic păzite de orice fel de intruşi, de către Marile Spirite de Lumină. Aici nu se puteau produce astfel de acte, deoarece toate aceste spaţii au fost şi sunt şi în prezent sub ocrotirea şi controlul Bunului Dumnezeu.


După înţelegerea acestei taine din cuvinte, care potriveşte perfect cu cele ce ne-au fost revelate despre Poarta Stelară, am întrebat pe minunaţii noştrii Ghizi Spirituali: când au fost făcute toate acestea, Templul Sacru şi Poarta Stelară? Ni s-a transmis că Templul de sub Sfinx şi Templul Sacru de la Sarmisegetusa au aceiaşi vârstă. Mai există şi alte locaţii de acest fel, aşa numite ,,capsule ale timpului”, care se vor regăsi la vremea cuvenită. Ele fac parte dintr-un Plan al Bunului Dumnezeu, care a pus mari Daruri Cereşti pe teritoriul Daciei străbune, deoarece aici a fost un mare Centru Iniţiatic al primei civilizaţii de pe Pământ. Încă de atunci se ştia de rolul care urma să-l aibă în viitor această ţară şi acest popor, şi că aici urma să fie Noul Centru Spiritual al Lumii, adică ceea ce noi vedem că se împlineşte azi, pas cu pas.
Aceste locuri minunate unde sunt depozitate informaţii excepţionale, sunt accesibile oamenilor şi ei sunt primiţi acolo în prezent pe măsură ce sunt pregătiţi pentru aceasta. Aceste mari Daruri ale lui Dumnezeu au fost din nou redate oamenilor şi nouă nu ne rămâne decât să ne dorim să avem acces la ele şi vom regăsi mari taine ale neamului. Adevărul despre noi şi despre rădăcinile noastre ancestrale trebuie restabilit şi cunoscut.
Înaltul Trimis al Cerului aflat în România, Domnul Zvezdomir Marinov, ne-a dat toate elementele necesare pentru a ne redobândi identitatea noastră ca naţiune şi aceste date sunt cuprinse în seria celor opt cărţi pe care El le-a scris. Nu trebuie decât să le citim cu atenţie şi să le corelăm cu realitatea, să ne aducem aminte de Remus şi de poporul lui, care au fost primii coborâtori pe Pământ şi care au pus bazele primei civilizaţii în acest spaţiu al străvechii Dacii.
Noi cei de azi ar trebui să fim mândrii de aşa strămoşi, să-i respectăm şi să le cerem şi în prezent ajutorul. Toată istoria noastră cea adevărată este depozitată ca informaţie în Templul aflat sub Sfinxul din Bucegi. Acel Templu este deja accesibil şi este prezentat în cartea domnului Cinamar care se numeşte Viitor cu cap de mort şi care este foarte adevărată, până la ultima virgulă. Taina păzită de Sfinx de mii de ani a ieşit la suprafaţă!
Marele Paznic a permis deschiderea lăcaşului secret, dar şi descifrarea tainei din cuvânt:

SFINX = SF IN X, care înseamnă:
– SF – Este prescurtarea de la Sfânt, dar şi de la Ştiinţifico – Fantastic. Putem spune că cele ce au fost găsite în Templul de sub Sfinx se încadrează în ambele categorii;
– IN – Are sensul de ÎN, adică înăuntru, în adânc;
– X – Are sensul de pecete de taină, care închide, ascunde, tăinuieşte. Acest semn străvechi este folosit şi azi în acelaşi sens. Toate calculatoarele din ziua de azi au acest semn pe bara de instrumente, şi care dacă este tastat închide un fişier, îl ascunde privirii noastre trimiţându-l în ,,adâncul” memoriei calculatorului. Deci iată că este un semn universal valabil, care are sensul de a ascunde, de a închide ceva sau de a pecetlui în taină. În acest caz numele Sfinxului s-ar traduce astfel:
SFINX = Paznicul Ştiinţei Sfinte şi a Marii Taine, pecetluită în adânc.

CAPITOLUL V

LIMBA T-G-D

După cu am mai arătat şi în volumul anterior, limba T-G-D înseamnă limba traco-geto-dacă. Actuala limbă română, care provine din limba traco-geto-dacă îşi are de fapt rădăcinile în această străvechea limbă primordială. Aşa cum plantele au rădăcinile în pământ, unde mai au şi bulbi şi rezerve, aşa şi limba română are aceste rădăcini ancestrale şi rezerve ascunse. Oricare dintre limbile care se vorbesc astăzi pe glob îşi au aceste rădăcini, care se trag din limba primordială, căci după cum arată Biblia, la început toţi oamenii aveau aceiaşi limbă şi toţi aveau acelaşi grai.
Limba primordială era limba pe care o ştiau toţi oamenii începuturilor. Să nu uităm că la început oamenii trăiau în Rai, deci ei trebuiau să poată vorbi şi cu Dumnezeu şi cu toate Fiinţele de Lumină care existau acolo. Deci Îngeri şi oameni primordiali, cu toţi vorbeau aceiaşi limbă cerească.
Oamenii apoi au continuat să evolueze pe Pământ, în afara Raiului, dar cu toţii aveau tot aceiaşi limbă şi acelaşi grai. Separarea şi diferenţierea limbilor vorbite pe Pământ, a apărut după cum am văzut şi în volumul Dacia partea II-a, la momentul Turnul lui Babel.
Limba primordială, la rândul ei era foarte simplă, aproape monosilabică: he, la, De, To, me, Do, Ta, Re, Ma, da, mi, fa, sol, cu, ca, si, …etc. Cuvintele iniţiale se foloseau în propoziţii foarte scurte, concentrate, care cu timpul s-au ,,lipit” şi au devenit noile cuvinte. În cuvintele actuale regăsim ,,paşii” în care ele s-au format şi care sunt în marea lor majoritate actualele silabe.
Deoarece Dumnezeu a stat lângă Adam până ce acesta a pus nume tuturor fiinţelor şi lucrurilor, limba primordială era deosebit de puternică în ceea ce priveşte energetica ei. Toate limbile apărute ulterior, care au preluat o parte din filonul primordial lingvistic şi l-au păstrat, au o putere energetică a lor. De aceea, fiecare dintre limbile actuale are o putere mai mare sau mai mică după cât de mult a păstrat sau nu din limba primordială.

CAPITOLUL VI

FORŢA DIN CUVINTE

Întrucât cuvintele sunt energii şi sunt şi vii, ele determină un câmp energetic al cuvintelor care se formează în spaţiul unde ele sunt folosite, deci acolo unde se vorbeşte o anumită limbă. Dacă cuvintele sunt bune, câmpul energetic care se formează este benefic, iar dacă cuvintele nu sânt bune, câmpul care se formează nu este benefic.
De aceea Dumnezeu a dat de mii de ani anumite reglementări în ceea ce priveşte modul de vorbire. Ele se regăsesc în porunca de a nu vorbi de rău, de a nu minţi, de a cinsti pe cei din jur prin cuvinte bune şi benefice, de a lăuda faptele bune şi a recunoaşte meritele celor care le au. Ele au apărut ca porunci, pe care Dumnezeu le-a dat prin Moise şi pe care de atunci toţi oamenii au datoria sfântă să le respecte. Le-au respectat cei din vechime şi acum trebuie să le respectăm şi noi mai mult ca niciodată.

Aceste porunci şi partea lor de interdicţie, au avut întotdeauna rolul de ai feri pe oameni de efectele nefaste ale acelor energii care se pun în mişcare, din nevăzut la rostirea cuvintelor rele, care au încărcătură negativă.
Pe măsură ce cuvintele gândite sau rostite s-au derulat, adică au fost folosite, în diferitele aşezări incipiente, s-au format deasupra acestora pături, câmpuri de energii datorate cuvintelor.
Şi în prezent, fiecare limbă a unui popor, determină apariţia unui astfel de câmp de energii foarte fine în spaţiul dominant unde ea se vorbeşte. Dacă oamenii vorbesc bine, curat, moral, cu cuvinte bune, acest câmp este benefic şi aduce o stare de bine şi de armonie pe teritoriul acelui stat. Dacă oamenii vorbesc de rău, înjură şi folosesc expresii necuvenite, acel câmp nu mai este benefic şi influenţează în rău pe toţi acei oameni care vieţuiesc acolo.
În cazul unei limbi străine, care se vorbeşte pe teritoriul altui stat, acest lucru trebuie limitat, deoarece noua limbă intră în dizarmonie cu limba dominantă, fiind pe altă vibraţie şi pe altă stare energetică. Atunci ea apare ca un element perturbator al câmpului limbii dominante.
De aceea, pentru liniştea şi pacea socială, pe teritoriul unui stat trebuie să se practice o singură limbă unitară oficială.
De-a lungul istoriei omenirii au existat nenumărate exemple, de imperii care s-au construit şi au dominat prin limbă, deşi ele nu au fost niciodată superioare prin valori etice şi morale:
– Romanii de altădată, cunoşteau probabil acest mecanism şi au creat o limbă oficială, limba latină, pe care au impus-o tuturor oamenilor din provinciile cucerite şi astfel şi-au asigurat dominarea acestor popoare prin instrumentul lingvistic.
– Imperiul austro-ungar a procedat identic, impunând limba maghiară în şcoli şi în administraţie, peste tot în teritoriile cucerite şi astfel au adus în folosul lor energia cuvintelor.
– Imperiul sovietic a procedat identic, obligând toate conglomeratele de popoare să vorbească o limbă unitară, pe cea rusă a lor, astfel folosindu-se şi ei de limbă ca de un instrument de dominare. Ne aducem aminte că limba rusă era învăţată şi la noi în România foarte mult în şcoli şi căpătase o oarecare putere. Ieşirea României de sub dominaţia şi influenţa rusă a fost posibilă numai după ce această limbă nu a mai fost obligatorie la şcoală şi a scăzut mult numărul vorbitorilor ei în România.
De aceea, bazat pe cunoaşterea acestor mecanisme subtile ale energiilor fine, putem spune că situaţia care se prefigurează la ora actuală în România, de a avea două limbi oficiale româna şi maghiara, nu aduce nimic bun, producând confuzie. Pe când păstrarea caracterului puternic unitar pe întreg teritoriul României a limbii române, va asigura armonia şi pacea socială în această ţară, cu toate categoriile sociale şi cu toate naţionalităţile. Nimeni nu contestă dreptul etnicilor de a folosi limba maternă în familie sau în cultură, dar nu ca o a doua limbă oficializată indirect. Aceasta va aduce multe dezavantaje Statului Român, prin necunoaştere şi neluarea în seamă a modului în care acţionează energetica cuvintelor.

Un alt aspect de care trebuie neapărat ţinut cont este următorul:
Un cuvânt dintr-o limbă străină, rostit în spaţiul românesc îşi va face efectul, dar după cum sună el şi are el înţelesul (potenţial) în limba română! Acel cuvânt străin se va afla în presiunea acestui câmp energetic creat deasupra României din cuvintele româneşti şi va provoca sau va declanşa binele sau răul după cum se aseamănă el în înţeles românesc sau după cum îl asociază oamenii în mintea lor. Într-unul din volumele anterioare s-a descris efectul de la Făcăieni şi dezastrul care a urmat, datorat unui cuvânt străin de neamul nostru.
Deci toate cuvintele străine îşi vor face efectul energetic nu după cum ar fi el în limba de provenienţă în ţara respectivă, ci după cum este câmpul dominant în care el este emis prin rostire şi cu care el intră în rezonanţă. Chiar dacă în limba lui de origine, cuvântul este bun şi are semnificaţie bună, la noi el poate să nu fie bun să nu ,,sune” bine şi el devine perturbator şi acţionează ca atare.
De ce se întâmplă acestea?
Deoarece într-un spaţiu diferit lingvistic, dacă oamenii nu înţeleg cuvântul străin rostit, vor auzi sunetele din care este el compus şi rapid îl vor asocia mental cu un cuvânt identic sau asemănător, pe care ei l-au mai auzit în limba lor şi pe care îl au în memorie. De cele mai multe ori, cuvântul care este asociat are un cu totul alt conţinut şi o cu totul altă semnificaţie decât cuvântul străin.
De aceea, sfatul ,,Îngereilor” este să ne ferim de cuvintele rele ale limbii române, de nenumăratele cuvinte străine care abundă în prezent şi mai ales de acele cuvinte străine care nici nu ,,sună” bine de loc în româneşte. Aici este un câmp vast de exemple şi oricine poate să facă propriile sale studii asupra sensului cuvintelor străine ,,auzite” în înţelesul lor în limba română.
Din toate motivele arătate mai sus, în România trebuie să existe o singură limbă oficială, limba română, unitară pe întreg teritoriul Statului Român.

Gândul este şi el o înaltă energie. Energia din gândurile rele şi din cuvintele rele determină apariţia unui fel de ,,praf astral” numit imperil. Acesta este o materie extrem de fină, rezultată din energiile nebenefice, care se depune pe obiecte, pe toate lucrurile din mediul de viaţă unde trăieşte omul. El este de culoare gri sau neagră şi nu aduce nimica bun. De aceea periodic, noi oamenii care nu suntem perfecţi şi gândim şi vorbim vrute şi nevrute şi bune dar şi rele, trebuie să ne curăţăm energetic locul unde trăim de aceste energii negative acumulate în timp. Această curăţire o fac Îngerii specializaţi, la invocaţiile şi rugăciunile preoţilor, în timpul aşa numitor şfeştanii şi a rugăciunilor de sfinţire a locurilor. Curăţirea se mai poate face şi prin stropire cu apă sfinţită şi ardere de tămâie, dar nu este întotdeauna suficientă.

,,Aşa cum într-o casă se şterge periodic praful şi se face curăţenie mare, tot aşa trebuie făcută această curăţire a acestui ,,praf” energetic, negru şi dăunător din subtil. După curăţirea casei de această pacoste, pe care chiar noi oamenii o creem din inconştienţă, viaţa din acel spaţiu redevine armonioasă şi benefică.
După cum este starea actuală a societăţii noastre, preoţii şi Îngerii ar trebui să alerge pur şi simplu de la o casă la alta şi de la un birou la altul, de la un magazin la altul şi de la o hală la alta şi să nu mai prididească cu această muncă de curăţire energetică. Oamenii ar trebui să acorde mai multă atenţie acestui aspect atât de important şi aşa cum au grijă să nu se murdărească pe haine, aşa ar trebui să aibă grijă să nu-şi murdărească cu energii negative – emanaţii negative locul unde trăiesc.
Există bioterapeuţi şi oameni cu har, care ştiu şi ei să facă această curăţire energetică, dar ceea ce fac Entităţile Cereşti este mult mai temeinic şi sigur, deoarece ei văd mai bine decât oricine tot ceea ce se află în planurile subtile.” – mesaj din partea Domnului Iisus Christos şi a Duhului Sfânt.

Tot despre această ,,pacoste” neagră emanată din capul oamenilor, prin gânduri, vorbe şi trăiri de sentimente negative, cu alte cuvinte în timp ce ei încalcă Legea lui Dumnezeu şi păcătuiesc, se arată şi în cartea numită Fenomenul Valentina. Iată cum descrie această doamnă care este oarbă -Valentina Gârlea, dar care este cea mai mare clar-văzătoare a tuturor timpurilor, acest fenomen al energii pozitive şi negative care ,,plutesc” în jurul nostru:
,,Toate aceste piesuţe foarte mici şi colorate care sunt în aer – piramiduţe, biluţe, seceri fără coadă, bastonaşe, cârjuliţe – toate îs luminoase. (aici ea descrie energia universală, care umple practic tot spaţiul n.n.)
Ele stau parcă susţinute ca de o pânză de păianjen. Dar această pânză de păianjen nu face parte din culoarea ce o au în ele. Asta-i un fel de energie uşoară, cam ca aceea pe care o văd la sârmele mele de pe stâlpi şi la cele din pereţii caselor, acelea care duc curentul electric. Dar pânza asta îi dintr-un altfel de curent, nu-i cel electric. Are o culoare gri, un fumuriu. Însa culoarea asta gri e mai deasupra oraşelor; ba chiar deasupra fabricilor şi a altor locuri devine negricioasă. Acolo toate piesuţele astea parcă mor, îşi pierd culorile. Şi cu cât pânza de păianjen e mai negricioasă, ea se apropie de pământ şi cade legându-se de pământ.
În zonele cu gândurile noastre rele şi cu faptele noastre care îs răutăţi şi apa curată care pleacă de la izvoarele din munţi se murdăreşte.
Numai gândurile noastre bune o pot curăţa. O parte din răul pe care îl gândim se scurge cu apa în pământ (aceasta explică de ce în locurile cu acumulări de energii negative puternice se declanşează ploi puternice şi furtuni devastatoare, deoarece însăşi Natura caută să scape de aceste plăgi, care o afectează şi caută să le dizolve n.n.), însă o parte rămâne în aer. Apa murdărită aşa, dacă ajunge la o apă mai mare unde sunt vârtejuri, îi pusă să facă rău. Dacă prinde ceva în raza ei – animal, om, maşină, trage totul la fund.
Acolo unde se fac multe răutăţi şi lumea n-a ajuns să ştie ca ea însăşi e cauza, şi unde totul e luat de apă, acolo nu numai că apa are un gust amar, dar îl are chiar foarte rău şi cu un miros foarte greoi. Asta-i din cauză că a adunat multă răutate omenească (deci iată că gustul apei, dă un indiciu clar asupra curăţeniei energetice a locului unde ea izvoreşte! n.n.)
În aer, astfel de adunări de gânduri urâte şi de răutăţi ale oamenilor se vad ca nişte cercuri foarte mari, ca nişte forme rotunde (iată o altă confirmare a centrelor de energii gânduri, menţionate anterior). Acelea atrag chiar şi energii bune, ca şi cum ar vrea să se hrănească. Astea rele, au culori negre, sau sânt maroetice, cu roşu mult în ele.
Am văzut de exemplu un cerc din ăsta tare mare atunci când mergeam cu trenul spre Timişoara, pe undeva nu departe de gara care i se zice Caransebeş. Dar am văzut tare multe cercuri în aer, chiar în oraşele şi mai mici şi în case de oameni.
Există forme întunecate rotunde care ţâşnesc din pământ şi care şi ele fac rău, dar acelea îs altceva, altcumva.
Formele din astea rotunde şi urâte sunt şi acolo unde se adună globuri – suflete ale oamenilor care sunt întunecate (care nu au energia necesară pentru a se putea ridica la Cer! n.n.).
Suflete din astea întunecate se adună în grupuri de câte cinci până la nouă globuri şi se tot ceartă între ele. De obicei se adună acolo unde se întâlnesc străzi mai mari cu multă circulaţie. Eu tot umblând cu maşina prin oraş, când sunt dusă cu maşina pe la bolnavi, deşi nu ştiu cum se cheamă o stradă sau alta, dar după grupurile de globuri întunecate ştiu că am ajuns la încrucişarea de la Fundaţie sau din Tudor Vladimirescu. La fel este şi la strada Doctor Savinii, unde o ia pe strada Ion Creangă – spre policlinica din Tătăraşi – sau acolo înspre cimitirul Eternitate. Veşnic stau acolo grupuri de globuri întunecate, care vor să facă rău. Daca ele sunt în ceartă, trimit o formă urâtă când vine o maşină şi forma aceea rotundă se sparge asupra ei. Atunci dintr-o dată maşina se ciocneşte de alta sau de ceva.
Dacă trece un om şi forma urâtă de culoare i se sparge deasupra capului, acela nu mai merge mult înainte şi începe să facă scandal.
Formele astea negre au în ele şi un roşu ţipător mai închis, maro şi galben. Când se sparg deasupra oamenilor care trec, se fac numai pulbere şi acei peste care cade devin foarte nervoşi şi hachiţioşi.”
Cele descrise în mare simplitate de doamna Valentina Gârlea, sunt demne le luat în seamă, întrucât sunt foarte adevărate.

CAPITOLUL VII

TĂBLIŢELE DE LA TĂRTĂRIA

În volumele anterioare Dacia, Sfântul Duh şi ,,Îngereii” păzitori, ne-au arătat că a existat o limbă unică la începutul dezvoltării omenirii. Scrierea a apărut de-a lungul evoluţiei civilizaţiei umane. Orice scriere se face cu semne grafice sau cu pictograme. Scrierea primordială însă, era ca o reflectare a unui limbaj mai înalt, ceresc, al semnelor, un corespondent al acesteia.
Semnele acestui limbaj ceresc sunt semne sacre, care oriunde ar fi văzute, făcute sau pe orice suport ar fi desenate sau impregnate, ele îşi dau valoarea lor energetică maximă. Aşa este semnul crucii, care este cunoscut de mii de ani, roata energetică, cercul, triunghiul, pătratul, spirala, unda, etc. Există în România nenumărate scrieri şi studii, care s-au ocupat de aceste semne-simboluri şi semnificaţia lor.
Cunoscătorii iniţiaţi, marii preoţi ai templelor, iar mai apoi aceia care s-au ocupat de heraldică şi blazoane, au cunoscut întotdeauna puterea şi importanţa simbolurilor. Efectul acestor simboluri provine din legea corespondenţei. Fiecare simbol aplicat în plan material, are un corespondent în planurile subtile spirituale, adică corespunde la ceva de acolo sau la cineva de acolo. De exemplu, oricând porumbelul sau spirala te va duce cu gândul la Duhul Sfânt – Spiritul Sfânt; triunghiul te va duce întotdeauna cu gândul la Dumnezeu Tatăl, la Sfânta Treime; cercul te va duce întotdeauna la esenţa Spiritului; soarele te va duce întotdeauna cu gândul la Guvernatorul Solar la Domnul Iisus Christos; caduceul te va duce întotdeauna la înţelepciunea lui Hermes, iar lira sau lebăda la marele spirit Apollo.

Cea mai veche scriere umană cunoscută şi atestată până acuma de către oamenii de ştiinţă, a fost găsită pe teritoriul României. Cu mai mulţi ani în urmă au fost descoperite în urma unor săpături, celebrele tăbliţele de lut de la Tărtăria, despre care toate studiile au arătat că sunt mai vechi decât cele sumeriene cu 1000 de ani. Deci şi scrierea de pe aceste tăbliţe înseamnă că este mai veche decât cea sumeriană. Recitind într-o carte de istorie despre aceste tăbliţe şi văzând nenumăratele ipoteze care au fost emise, şi cunoscând acum modalitatea de a putea verifica adevărul despre ele şi pe altă cale, L-am rugat pe Bunul Dumnezeu să ne ajute.
Am pornit de la o logică foarte simplă. Cineva care a trăit pe Pământ, cu multe mii de ani în urmă a realizat fizic aceste tăbliţe din lutul respectiv. Acele spirite există şi în prezent undeva, ori în spaţiu în Împărăţia Cerurilor, ori reîncarnate pe Pământ sau pe o altă planetă. Dacă gândul străbate spaţiile şi dacă Dumnezeu ne permite, înseamnă că se poate intra în contact cu entitatea respectivă, care ne poate furniza informaţiile cele adevărate despre aceste tăbliţe. Sau se poate face apel la Arhivele Cosmice – aşa numita Cronică Akaşă, unde există totul consemnat.
Când şi cum au fost făcute aceste tăbliţe, de către cine, la ce foloseau şi ce semnificaţie aveau?
După ce mi-au trecut prin minte acest e gânduri, care vă asigur că a fost sugerat în totalitate de Ghidul spiritual, s-a declanşat un fenomen interesant, pe care nu l-am mai trăit niciodată până atunci. Am început să mă deplasez înapoi în trecut, pe axa timpului, însoţită de Ghidul spiritual, pe care îl simţeam foarte pregnant alături. Ştiam că străbatem în timp înapoi un drum foarte lung. Diferitele epoci de dezvoltare a omenirii pe aceste locuri ale Daciei le resimţeam mai uşor de străbătut sau mai greu, după cum perioada a fost mai luminată sau mai întunecată de anumite evenimente. Am ajuns la un moment dat într-o zonă de timp în care ,,înaintam” ca să spun aşa, în trecut, deosebit de greu, semn că în acea perioadă de timp au avut loc evenimente de un mare dramatism al întregii planete, care şi-au lăsat amprenta energetică puternic pe tot, pe locuri şi pe evenimente. După depăşirea acestei zone şi perioade grele, am ajuns într-o zonă mai lejeră şi ceva mai luminată, pe care am străbătut-o mai uşor şi am ajuns la ,,destinaţie” tot în Dacia, dar pe vremea… Atlantidei!
După studiile majorităţii autorilor, scufundarea continentului Atlantida a avut loc în urmă cu 12 000 de ani, deci noi ne aflam înainte de declanşarea acestui mare cataclism planetar, deoarece civilizaţia atlantă depăşise la acea dată apogeul ei şi se afla pe panta declinului. Iată ce am văzut în acel loc şi în acel timp:

Ne aflăm într-un vârf de munte din ţinuturile noastre, care era ca o cetate naturală inexpugnabilă. Aici vieţuiesc trei persoane, toţi trei bărbaţi luptători. Ei erau atlanţi refugiaţi aici dintr-o zonă ce părea a avea legătură cu Franţa de astăzi. Ştiam că undeva în depărtare se dădea o mare bătălie, între forţele luminii şi ale întunericului şi pe vremea aceea în lupte se foloseau şi armele magiei. Cei trei luptători erau şi magi, deţinători ai unei ştiinţe oculte şi păreau a fi păzitori ai acestei zone. Ei păreau a fi prigoniţi de mari autorităţi şi erau refugiaţi aici.
Ne aflăm apoi în interiorul casei din lemn, construită chiar sus în creastă, din bârne, care avea două încăperi şi în una dintre ele era ca un atelier. Aici am văzut primul mag, un bărbat tânăr, care stătea pe o bancă şi în faţa lui era pe un fel de masă de lucru, o mică placă de lut crud, peste care el era aplecat şi desena nişte semne. Mi se spune că plăcuţele nu au fost făcute de aceeaşi persoană.
Acest bărbat era tânăr, frumos cu plete lungi, păr şaten. La înfăţişare semăna cu indianul Saly din filmul serial Doctor Quin. Pe frunte purta o bentiţă în care era încrustat un cristal rubiniu. Peste haine, el avea o vestă, care părea a fi din piele, de un maro roşcat, dar lungă. Noi eram ca în spatele unui ecran transparent aflat în spatele lui şi priveam la cele ce făcea el în micul atelier. Tânărul mag părea a cunoaşte foarte bine lucrul cu lutul şi olăritul. Pe perete se mai afla o astfel de plăcuţă. Inscripţiile acestea erau formule magice, scrise folosind scrierea acestei civilizaţii umane dezvoltate, existentă pe vremea atlanţilor. Fiind magice, acele formule funcţionau ca o protecţie asupra celor care le aveau şi a locului respectiv şi erau dătătoare de anumite puteri.
Îl vedem pe al doilea mag, care tocmai intra în această încăpere, care avea profilul mai apropiat de profilul dacic şi el părea a fi de-al locului. Deşi arăta tânăr şi în putere, avea barbă şi mustăţi sure. El purta acelaşi veşmânt de culoare maro roşcat, acea vestă – manta lungă până la glezne şi era înarmat ca un luptător.
Pe al treilea mag luptător, l-am văzut afară, fiind cel mai tânăr între ei, cu faţă rotundă plinuţă, îmbrăcat la fel cu straiul maro-roşcat şi ştiam că este mai mic în rang decât ceilalţi doi. Şi el era înarmat, dar era ca şi cum ar fi fost scutierul celor doi.
Primul mag luptător, avea rangul cel mai înalt dintre ei şi părea a fi conducătorul acestui mic grup aflat în acest vârf de munte. El avea putere de a stăpâni fenomenele atmosferice şi alte cunoştinţe dobândite undeva în şcoli iniţiatice. Viaţa lor în acest vârf de munte asculta de reguli stricte, ei fiind şi călugări ai rasei roşii şi luptători. Haina lor maro-roşcat era de fapt rasa ordinului din care ei făceau parte.

La scurt timp imaginea s-a schimbat şi l-am văzut pe primul tânăr mergând pe un cal alb, pe o cărare de munte, printre brazi, care cobora spre un sat din apropiere. El era un foarte bun călăreţ. Deţinea şi cunoştinţe deosebite de medicină, fiind un bun vindecător, cunoscând bine plantele şi puterea lor de vindecare. În drumul său el s-a oprit în dreptul unei peşteri, unde a intrat părând a cunoaşte tainele pământului şi a aşezat ceva acolo. Aici păreau a fi îngropate şi alte lucruri de ale lor. Cu surprindere am văzut pe pereţii acestei peşterii picturi …rupestre!

La scurt timp, după ce am văzut aceste imagini, chiar de pe vremea aceea şi la faţa locului, ne-am reîntors pe aceeaşi axă a timpului în prezent străbătând aceleaşi zone, dar în sens invers. Ajungând din nou în prezent, în camera de unde am pornit, am avut pe deplin senzaţia şi convingerea că descrierea timpului ca pe un ,,caier” cum l-a numit înţelepciunea populară, din care ca un fir timpul se ,,deapănă” continuu este perfectă. Timpul şi trecerea sa este întocmai cu un caier, din care se toarce şi se deapănă continuu şi nu cred că undeva s-ar fi putut găsi o descriere mai adevărată şi mai adecvată a acestui proces. Dar şi afirmaţia pe care am găsit-o în nenumărate scrieri iniţiatice, în care se spunea că timpul poate fi străbătut în ambele sensuri şi spre trecut şi spre viitor iarăşi este perfect adevărată. Oricine poate să facă acest lucru, dacă i se permite, cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi astfel el să fie prezent la evenimente care s-au derulat undeva în trecutul omenirii. Acele filme ştiinţifico-fantastice care prezintă astfel de subiecte, de fapt înfăţişează un fapt perfect real şi posibil. Problema noastră constă în faptul că nu credem în aceste posibilităţi, cu atât mai mult cu cât le putem experimenta chiar noi.
Pe de altă parte se ştie că scufundarea continentului Atlantida, a fost o pedeapsă Divină, pentru erorile umane şi abaterea de la Legile lui Dumnezeu. Cunoştinţele înalt iniţiatice, ale acelor oameni, nu întotdeauna au fost folosite în sens benefic şi uneori magii s-au abătut de la sacralitatea care ar fi trebuit să-i caracterizeze. Astfel s-a ajuns să se războiască între ele diferitele grupări, folosind armele magiei. Ceea ce Dumnezeu le dăduse lor pentru evoluţie umană şi pentru binele semenilor lor, ei au folosit pentru distrugere şi abatere de la Legile Divine. Se pare că puterile atlanţilor erau foarte mari, astfel încât şi erorile lor, când au apărut, au fost la fel de mari.
Există mărturii ale scriitorilor antici şi studii ştiinţifice, care arată că uscatul odată cândva era sub forma unui singur continent. În momentul scufundării Atlantidei, este posibil ca uscatul să se fi desprins în mai multe părţi şi să apară aşa numita derivă a continentelor, după care planeta s-a stabilizat la forma actuală a continentelor. Ni se indică să cercetăm această pistă deoarece s-ar putea să fie perfect valabilă. Menţionez că ,,Îngereii” nu ne dau nouă totul de-a gata, ci ne lasă mai întâi să cercetăm tot ceea ce găsim într-un anumit domeniu, referitor la un subiect care ne interesează şi numai după aceea ne ajută să facem lumină în noianul de informaţii găsite.
Pe de altă parte războiul atlant, între cei buni, care erau în ascultare de Dumnezeu şi cei răi care erau în neascultare, după cum am văzut, s-a extins şi spre alte teritorii, unii atlanţi ajungând şi în zona noastră a Daciei. Aici au fost regăsite urmele acestor iniţiaţi magi-luptători şi a scrierii folosite de ei, respectiv tăbliţele de la Tărtăria.
Aceste tăbliţe sunt dovezi clare ale existenţei unei scrieri străvechi, la o civilizaţie umană avansată, care a trăit în vremuri imemoriale pe această planetă. Ele sunt extrem de importante, deoarece permit a se forma o imagine despre cum s-a trăit oarecând pe acest Pământ. În schimb nu se poate spune că aceşti refugiaţi ar fi influenţat în mod deosebit cultura străveche din Dacia, dovadă că astfel de înscrisuri s-au găsit puţine pe teritoriul Daciei.
Strămoşii poporul nostru îşi continuau viaţa, călăuziţi de Dumnezeu pe cu totul alte coordonate decât cele ale lumii atlante. Aceste informaţii mai fac dovada că în Dacia, pe vremea aceea, existau locuitori, cu aşezări, cu deprinderi, că exista o viaţă perfect organizată în obşti şi că Dumnezeu de multe mii de ani binecuvintează aceste ţinuturi ale noastre.
În mai multe scrieri, cum sunt cele ale marelui înţelept al antichităţii Hermes Trismegistul, precum şi în cartea Apolonius din Tyana, am regăsit o aceiaşi idee, prin care anumite scrieri iniţiatice, erau îngropate în anumite locuri de pe Pământ, în scopul de a acorda acelor ţinuturi o anumită protecţie benefică. Probabil că magii de altădată s-au inspirat din acest procedeu şi la rândul lor să fi îngropat anumite înscrisuri cu putere magică sau obiecte sacre (vezi peştera!)
Magii erau persoane pornite pe calea spirituală, care se instruiau şi căpătau cunoştinţele lor în ordine de iniţiere, iar viaţa lor era ca şi a călugărilor. Puterile pe care le dobândeau, îi făceau foarte puternici şi de temut. Atâta timp cât ei erau în ascultare de Dumnezeu şi de Legile Sale, aveau o influenţă benefică asupra oamenilor. Când însă acele puteri erau puse în slujba întunericului, influenţa lor nu mai era benefică. Aceste conflicte se pare că au fost motivul pentru care a avut loc scufundarea Atlantidei. Urmele acestui continent şi ruine ale fostelor oraşe şi temple se pot regăsi şi vedea pe fundul oceanului planetar.
Tot pe vremea aceea, în Dacia morţii erau incineraţi şi în mod sigur că la sfârşitul vieţii acestui mag atlant conducător, el a fost incinerat şi cenuşa sa îngropată împreună cu obiectele care i-au aparţinut.
Deci tăbliţele de la Tărtăria sunt dovezi incontestabile ale unei mari civilizaţii dispărute, care a avut legături şi influenţe în Dacia străbună.

CAPITOLUL VIII

ŞINCA VECHE

Citind mai multe articole despre Templul precreştin de la Şinca Veche de lângă Braşov, la prima ocazie am făcut o vizită în această zonă şi am rămas deosebit de impresionată de acest loc, de simplitatea lui şi de frumuseţea cadrului natural unde este amplasat acest Templu. În dealul din gresie din zonă, erau scobite mai multe încăperi, într-un mod foarte interesant, acestea neavînd ferestre, ci numai intrarea şi o deschizătură sus în bolta tavanului. O astfel de încăpere fără ferestre, care avea numai o deschidere în boltă, mai văzusem cu totul întâmplător la Mănăstirea Cozia, când mă aflam acolo în vizită. Întotdeauna m-am întrebat la ce puteau folosi astfel de încăperi neluminate fără ferestre, dar care aveau o gaură în tavan?
În urmă cu un an am primit de la o persoană extrem de binevoitoare mai multe fotografii cu acest mitic Templu. Călăuzită de Îngeri, le-am studiat cu atenţie, ştiind că întotdeauna în fotografii sunt puse de către Îngeri şi elementele unui altfel de limbaj şi astfel cu ajutorul lor am văzut ,,paznicul” acestui Templu. După aceasta informaţiile au început să curgă lejer şi să se conexeze unele cu altele.
Se ştie că fiecare Templu străvechi, mănăstire, Biserică care s-a construit vreodată sau care se construieşte în prezent, a avut sau are un Înger păzitor. El nu are voie să părăsească locul respectiv, chiar dacă Templul s-au biserica se demolează, până în momentul în care i se dă dezlegare de către Bunul Dumnezeu. Văzând că paznicul acestui loc este prezent, am înţeles că ceea ce exista aici era foarte important şi că acest loc trebuia regăsit şi să i se acorde din nou importanţa cuvenită. Acest Înger paznic al locului ne-a permis accesul la informaţii corecte, care au venit prima dată sub forma unei scurte revelaţii.
Aceste încăperi din adâncul dealului de gresie, odată cândva erau complet închise, existând numai gaura de acces din tavan. Prin acest gol am văzut că era lăsată o frânghie, folosită la coborâtul pe ea. În spaţiul de jos, era închis un călugăr, care alesese o viaţă de izolare totală şi de mare asceză. Pe această frânghie îi era trimisă din când în când puţină hrană şi din când în când cobora un om care îl ajuta şi îl supraveghea. Această asceză şi această izolare avea ca scop, dobândirea anumitei anumite trepte de iniţiere şi dezvoltarea puterilor spirituale.
La această probă candidatul se supunea de bună voie şi dacă reuşea să treacă maxima ei dificultate, era trecut în treptele cele mai înalte de iniţiere. Acest spaţiu se numea SÂN, având forma de mamelon cu vârful în sus, fiind perfect închis pe toate laturile şi având numai hornul de aerisire din tavan. Şederea unui călugăr în acest sân îl transforma complet, trup, minte şi suflet, îl remodela ca om, iar la sfârşitul perioadei de asceză severă, devenea perfect detaşat de simţurile lumeşti şi trupeşti şi spiritul său domina el materia. Fiind perfect echilibrat fizic şi psihic, un astfel de om se controla perfect din toate punctele de vedere.
Pe toată perioada şederii sale acolo el se ruga şi studia, iar hrana sa era numai vegetariană, dar şi aceasta redusă la minimum necesar. Cel care îl supraveghea pe candidatul la această probă, era întotdeauna un maestru, un bătrân înţelept, care periodic îi făcea scurte vizite, coborând pe frânghia din plafon şi purta cu el anumite discuţii sau îi transfera anumite cunoştinţe şi sfaturi. O astfel de perioadă de stat în sân era de la şase luni, la un an sau mai mulţi. Marele străbun Zamolxe, a stat într-un astfel de sân trei ani, perioadă record la vremea aceea, dar şi rezultatele desăvârşite la care dânsul a ajuns au fost pe măsură. Iată deci că aceia care au spus că Zamolxe a stat trei ani sub pământ, au spus adevărul, dar au uitat să spună că în acea perioadă el se supusese uneia dintre cele mai grele probe de iniţiere, într-un astfel de Sân.
Această metodă de iniţiere şi puterile spirituale care se pot dezvolta prin ea, erau cunoscute de multe mii de ani, în multe centre iniţiatice de pe planetă. În Tibet această metodă este foarte cunoscută şi practicată şi în prezent şi o regăsim în operele marilor maeştrii Marpa şi Milarepa. De asemenea în India şi în Egipt se regăsesc procedee asemănătoare. Cu surprindere, citind viaţa Sfântului Serafim de Sarov, am regăsit că dânsul a practicat o metodă asemănătoare de desăvârşire spirituală, izolându-se complet de lumea din jur o perioadă lungă de timp. Darurile spirituale cu care a fost recompensat au fost pe măsură, Sfântul Serafim intrând de multe ori în starea de levitaţie.
Se pare că levitaţia, materializarea şi dematerializarea, citirea gândurilor, vederea aurei, previziunile de viitor, nu erau străine de marilor preoţi din Carpaţi, marilor noştri iniţiaţi, care au existat pe aceste teritorii dintotdeauna şi deci nici marelui preot Zamolxe. Această cunoaştere s-a perpetuat, în taină. Dar ei nu au primit nimic de-a gata, ci au primit toate aceste daruri în urma unui efort personal deosebit şi în urma unor mari renunţări şi asceze. Dovadă că niciodată în iniţiatică nu s-a primit nimic pe de-a gata, ci totul numai pe merit.
În final, Bunul Dumnezeu şi Sfântul Duh ne-au permis să vedem ceea ce era vizibil de mii de ani, dar pe care totuşi noi nu l-am văzut până acum, adică din nou adevărul tăinuit în cuvinte:

ŞINCA VECHE = SÎN CA VECHE
Care înseamnă:
– Sin (sîn), loc tainic de iniţiere;
– Ca – al Sfântului Duh (KA);
– Veche – după metoda străveche!
Sân, loc tainic de iniţiere, după metoda străveche!

Când ni s-a arătat acest lucru, am rămas uimiţi de simplitatea acestui secret ascuns în cuvintele de denumire a locului. Străbunii noştri aveau darul extraordinar al surprinderii esenţelor în cuvinte puţine şi semnificative.
Un localnic din Şinca Veche pe nume domnul Virgil, mi-a indicat atunci când am vizitat acele locuri, că undeva în apropiere a existat odată cândva o mănăstire de călugări, care se pare că era foarte veche. Deci Templul de la Şinca veche a existat, apoi acolo în zonă a fost o mânăstire de călugări de care încă bătrânii mai ştiu, iar locul este impregnat cu energii benefice extrem de importante. Toţi cei care au vizitat acest loc au confirmat acest lucru.
Un lucru bun care se întâmplă aici în prezent este faptul că oamenii care au venit aici, au adus cu ei cruci, icoane, lumânări şi candele, şi astfel se reînvie tradiţia sacră a acestui loc, dar de data aceasta sub auspiciile creştinismului, a Sfintei Treimi. Probabil că în viitorul nu prea îndepărtat va reapărea şi Mănăstirea creştină sau un nou Templu care să perpetueze cunoaşterea tainică. Iar paznicul locului, acel minunat călugăr, în mod sigur va păzi din nou un minunat lăcaş închinat lui Dumnezeu. Bucuria va fi şi a lui şi a noastră. Bunul Dumnezeu să ne ajute să se realizeze acest plan şi astfel acest loc să-şi redobândească sacralitatea ancestrală.
Astăzi în 2009 putem confirma apariţiei acestei Mănăstiri de la Şinca Veche şi îndemnăm pe toată lumea să o viziteze.

CAPITOLUL IX

LA CERDAC

În munţii Bucegi există ceva magic, care mereu te cheamă acolo. Pe platoul acestor munţii sunt nenumărate cabane şi trasee, care duc spre cele patru zări. Aici există şi un loc care se numeşte LA CERDAC. În acest loc poţi să ajungi, venind de la Sfinx, pe poteca marcată cu bandă albastră pe traseul care duce spre vârful Omul. Parcurgând de mai multe ori acest traseu, în drum spre vârful Omul, de câte ori ajungeam în dreptul acestui loc admiram minute în şir frumuseţea peisajului care se deschidea în faţă. De fiecare dată spuneam în gândul meu, că aici este un splendid amfiteatru natural în aer liber şi mă gândeam la perfecţiunea creaţiei lui Dumnezeu şi la splendoarea Mamei Geea, care este capabilă de astfel de frumuseţi. Şi toate acestea până într-un an, când în data de 4.09.2002, trecând din nou prin acelaşi loc şi oprindu-mă pentru scurt timp pe versantul din faţa CERDACULUI, am primit ,,ochii de văzut” ai Sfântului Duh.
Am văzut desenat din stâncile care străjuiesc creasta acestui loc, un pat uriaş de piatră, pe care stă întins un călugăr. La capetele acestui pat, străjuieşte câte un leu. Acesta era un Mare Preot. Aici era zona în care, cu sute de ani în urmă se petreceau marile ritualuri ale dacilor. Acest loc este într-adevăr ca un mare amfiteatru natural, format din versanţii ce înconjoară acest loc şi se termină undeva jos în vale cu un tăpşan.

Revelaţia a continuat cu o viziune. Acest amfiteatru l-am văzut înţesat de o mare mulţime de oameni îmbrăcaţi în straie albe, care stăteau calmi şi demni pe toţi versanţii înconjurători. Ei privegheau un mare rug care ardea pe acel tăpşan din vale. Un mare preot dac se stinsese din viaţa pământeană şi trecuse la cele veşnice. Marile ritualuri dacice, cereau ca regii şi marii preoţi să fie incineraţi pe ruguri funerare care trebuiau să ardă trei zile şi trei nopţi. Pentru aceasta ei erau aduşi aici, cu alaiuri ceremoniale. Preoţii oficianţi trebuiau să arate despre cel plecat şi despre viaţa lui, după care se aprindea rugul funerar, pe fundalul unor incantaţii şi rugăciuni, care durau pe toată perioada arderii rugului. La finalul acestor 3 zile, cenuşa era adunată cu grijă într-o urnă ceramică şi aceasta era depusă într-o peşteră. Imaginea acestor urne funerare a fost redată foarte exact în filmul Dacii, într-o scenă care se petrece exact într-o astfel de peşteră.
Cele trei zile erau dedicate întru totul lui Dumnezeu, Căruia dacii Îi spuneau Cel Preaînalt, fiind şi un pios omagiu adus celui ce părăsea această lume. Când plecau la Cer şi se despărţeau de această viaţă, strămoşii noştri se bucurau, încheindu-se totul cu o petrecere.
Pe vremea aceea versanţii erau bine acoperiţi cu vegetaţie şi nu prezentau eroziunea de astăzi şi aici era locul ideal pentru această ceremonie. Pentru cei care au vizitat zona, acest lucru descris este uşor de înţeles. Marele pat din stânci, Marele Preot şi leii de pază, pot fi văzuţi privind dintr-un anumit unghi, de pe versantul din faţa Cerdacului. Pentru aceia care nu au vizitat zona le recomandăm din suflet să o viziteze şi să se umple sufleteşte de frumuseţea acestor locuri. Tot pe versantul de sub Cerdac, este un loc unde izvoreşte apa, dar ea curge lent, prin mai multe firişoare picurânde, întocmai ca nişte lacrimi prin care acest munte sacru, de mii de ani îşi plânge aici morţii.
Ultimul Mare Preot dac, incinerat aici, după marile ritualuri străbune a fost Vezina, care a fost petrecut cu toată cinstea cuvenită rangului său. Preoţii daci, despre care ni s-a spus că erau din casta Deceneilor, nume primit după Marele Preot Deceneu, erau aceia care se ocupau de aceste ceremonii.
Marele Deceneu a fost un ales al lui Dumnezeu, care a organizat şi a desăvârşit viaţa călugărilor monahi. Fiind de o mare înţelepciune, Deceneu a fost ascultat cu atenţie atât de rege cât şi de supuşi, astfel încât credinţa oamenilor în Dumnezeu s-a întărit şi viaţa oştilor decurgea în respectul de Lege.
Preoţii şi călugării din Casta Deceneilor, respectau întocmai cele zece porunci, iar viaţa lor aspră le dădea o mare tărie de caracter. Ei erau iubiţi de Dumnezeu, pentru viaţa lor simplă şi curată. Se purtau îmbrăcaţi în straie albe de in, de cânepă sau de lână, purtau bărbi lungi, mustăţi şi pletele împletite în trei. Ei se hrăneau numai vegetarian cu hrană curată, miere şi lapte. Erau asceţi ducând o viaţă aspră în vârful munţilor.
Intrau în serviciu la Templu încă din fragedă copilărie, după ce erau aleşi şi se dedicau acestei vieţi de slujire al Celui Preaînalt, slujirii în cultul străbun. Erau modelaţi, devenind desăvârşiţi, fiind dârji, puternici, devotaţi, de o modestie şi de o cinste desăvârşită. Aici, în aceşti munţi, era cea mai înaltă şcoală prin care ei se instruiau, ajungând la înaltul stadiu de OM. Aici în Bucegi de la Cerdac până la vârful Omul distanţa este foarte mică, iar vârful Omu are şi el încărcătura sa de sacralitate.
Neamul nostru, prin aceşti aleşi ai lui Dumnezeu, deţineau o înaltă cunoaştere. Dintre aceste cunoştinţe cea mai importantă era aceea că nu există moarte!
Când cineva murea, dacii se bucurau deoarece ei ştiau că acela era un eliberat şi sufletul lui se reîntorcea în Sferele de Lumină din Înălţimi. Ei plângeau însă la naştere, deoarece se ştia că acel suflet vine pe acest pământ la o viaţă aspră de învăţat şi ispăşit. Ei ştiau că viaţa este continuă şi după moarte şi de aceea acordau toată atenţia sufletului. Ş din nou, şi din nou vom spune că această înţelepciune o aveau de la Marele Străbun Zamolxe moştenire. Taina aceasta şi obiceiul străbun de mii de ani, s-a păstrat din nou în cuvinte:

LA CERDAC = LA CER DAC!
Adică, locul de cinste (La) de unde plecau la Cer (Cer) dacii (Dac), marii bărbaţi conducători ai neamului nostru, petrecuţi cu onorurile cuvenite.

Cât de simplu! Dumnezeiesc de simplu!
Şi totul era demult aşezat în cuvinte!
Locul sacru era denumit de mii de ani şi indicat! Dar cine a înţeles?…
Cât de neştiutori trecem noi cei de azi pe lângă aceste locuri sacre şi uneori cu câtă indecenţă. Şi totul din neştiinţă, din pierderea unei anumite înţelepciuni a sacrului în neamului nostru. Toate valorile noastre fundamentale trebuiesc reaşezate cu grijă la locul lor de frunte în viaţa românilor, scoase comorile din colbul uitării şi reaşezate în suflete.
Şi din nou vom spune că mari taine are Dumnezeu şi când a dorit să le ascundă, El le-a pus în văzul lumii. Dumnezeu şi strămoşii noştri ne-au dat o lecţie a marilor taine iniţiatice, de care este plin tot platoul Munţilor Bucegi, a marii înţelepciuni şi a marii lor simplităţi.
Şi acum o ultimă decriptare:

ALTADORA = ALTA DO RA

Care se traduce astfel:
ALTA = Tăriile Cerului
DO = Dumnezeu, Cel Preaînalt
RA = Lumină
Deci cuvântul acesta este o propoziţie condensată care înseamnă:

LUMINA CELUI PREAÎNALT!

sursa:https://metamorfoze.wordpress.com/20...eau-stramosii/