Editura Cartea Romāneascć, 1984
COCORII
Vor fi venit oare ? N-or fi venit ? Nu cumva n-au să mai vină ?
Cīnd pleacă, rareori se īntimplă să nu-i văd. Ce lung moment e acela, străbătut de adīnci melancolii, făcīnd din fiorul morţii un fior cosmic.
Oare de cit timp, īn spaţiul acesta ce ne-a fost dat, pleacă ei şi revin ? Neamurile din care ne tragem, a căror limbă s-a pierdut, primele care au scormonit după aur īn măruntaiele munţilor, fără īndoială i-au văzut. Şi cele mai de demult, care au prins primii peşti īn apele ce luceau la soare, i-au văzut.
Dar īnaintea lor, şi mai de demult, īn vremile despre care stau mărturie doar maxilarele de mamut ? Poate că atunci nu veneau, poate că vor fi aşteptat clipa cīnd zborul lor avea sa fie urmărit de ochi īnsetaţi de nemărginire, mai limpezi şi puri. Fiindcă este, fără īndoială, o legătură īntre ochii care īi privesc şi aeriana lor plutire. Nu se poate să nu fie.
De aceea, cīnd īncep să mă īntreb dacă n-au venit, cind īncep să mă tem că nu vor mai veni, caut să-mi privesc ochii: — Oare a mai rămas īn ei stropul de azur care īi va face să vină ?
Va trebui, īmi spun, să fim cu băgare de seamă, să nu obosim īn a ne păstra sufletul curat şi īn a ne uimi de minunile lumii, pentru ca nu cumva ei să nu mai vină.
Ca să fii om īntreg, atītea sīnt necesare... Să ai ochi şi priviri de care să nu se sperie cocorii.
Sălciile
Le-aţi văzut ? In şirul de momente inefabile ale primăverii, ele īl reprezintă pe cel mai inefabil.
De ce va fi fost nevoie de atīta timp, de o atīt de lungă evoluţie, mă īntreb ori de cīte ori mă pomenesc īn faţa lor, pentru ca să apară impresionismul ? Cum se poate ca toţi cei ce, din Spania si pīnă īn Flandra, au pictat atīţia regi şi atīţia negustori, atītea bătălii si atītea scene biblice, să nu le fi văzut ? Sau le va fi fost teamă să le privească, dīndu-si seama că ameninţau o ordine clasică ? Mulţi, ucenici şi maeştri, se vor fi tras un pas īnapoi, zărindu-le cum se despleteau īn oglinda pe care o au la picioare, iar ele, languroase şi tandre, s-au despletit secol după secol, aşteptīnd ca retina omenească să atingă un mai īnalt grad de rafinament, ca pictorii să le vadă īn sfīrşit.
In acest proces, un cuvīnt vor fi avut de spus şi cireşii īnfloriţi, cu vaporoasa lor materialitate, ca şi merii, cu virginala īmbinare de verde şi alb, ca şi multe alte chipuri ale firii, printre ele cel femeiesc, sub claia părului răvăşit, prin care se filtrează lumina.
Īndelung despletitele rămīn, totuşi, cea mai convingătoare dovadă a faptului că trecerea de la ceea ce nu se vede la ceea ce se vede nu este īntotdeauna atīt de netă ca muchiile unei lespezi de granit, că adeseori īngăduie o īntreagă lume de interferenţe. Reginele acestei tulburătoare lumi, cu un hotar īn realitate, cu altul īn nălucire, sīnt ele. Şi, după legile reg*nului lor, īn fiece primăvară sīnt īncoronate iarăşi, cu un ceremonial subtil şi rafinat, īn mugurii castanilor, primăvara face explozie. In coroana lor, se insinuează.
Nu le-aţi văzut ? Pe malul lacului, unde şi ape şi pămint mai păstrează amintirea iernii, īntr-o zi — deobicei īntr-o zi de martie —, aerul īncepe să se coloreze. Incredibilă clipă, părelnică senzaţie, caşi cum s-ar aburi o oglindă sub nările unei statui. In felul acesta, după o lungă amorţire, vesteşte natura, īncă īncremenită, că are să reīnvie, īntr-o zi de martie, īntr-o necrezută clipă, īn lungile, pletoasele ramuri — vegetale fīntīni arteziene ! —, īşi face loc un abur verzui. Atīta tot: mai mult o părere, o demonstraţie colorată a metafizicului.
Dacă ar fi să-mi reprezint sufletul omenesc, dacă ar fi să-l caut īn natură, mai īntīi m-aş uita la sălcii, cīnd ies din iarnă : un abur verzui, īn respiraţia incoloră a firii.
PORUMBELUL
Cerul era sticlos. Fusese o noapte geroasă, dintr-un lung şir de nopţi geroase. Cu toate că soarele răsărise de două ore, termometrul arăta, chiar sub razele lui, minus zece grade.
De la etajul al şaselea, priveam acoperişurile oraşului, cu o senzaţie polară : metalul lor era īngheţat, alb de frig ; ori*cine l-ar fi atins cu palma, i-ar fi rămas pielea acolo. Cīte un bloc, īn depărtare, cu antenele īmpovărate de chiciură, īmi reamintea vapoarele ce intrau iarna īn port la Constanţa, abia mai plutind sub punţile si catargele īnveşmīntate īn straturi de gheaţă.
Cu tot cerul senin, cu tot soarele pe care nimic nu-1 īm*piedica să-si arate strălucirea, era o zi geroasă, dintr-un lung şir de zile geroase. Prin ferestrele largi, priveam ca prin vitrinele unei expoziţii ai cărei organizatori ar fi vrut să pre*zinte iarna : zăpada, frigul, gerul, chiciura, gheaţa. Reuşiseră perfect: din prima clipă, īmi făcusem o idee limpede despre ceea ce era afară. Liniştea neobişnuită a străzii venea să o confirme.
Cīndva, pe pervazul ferestrei a sosit īn zbor un porumbel. De-a lungul anilor pe care i-am trăit, mă obişnuisem cu ate*rizarea — īntotdeauna neaşteptată si īntotdeauna binevenită — a unor asemenea mesageri. Dar vizita acestuia a fost ex*traordinară, īn timp ce făcea cīţiva paşi īncoace şi īncolo, pe nările lui ieşea abur. Cam din trei īn trei secunde, dezvăluind ritmul īn care respira, un fum alburiu scăpa din fiinţa lui şi dispărea numaidecīt, spre a face loc celui următor.
Spectacolul acesta a stīrnit īn mine atīta uimire, īncīt m-a īntinerit dintr-odată cu trei mii de ani. īmi petrecusem copilăria printre oameni şi boi şi cai a căror respiraţie devenea vizibilă īn timpul iernii. Dar nu văzusem niciodată res*piraţia unei păsări şi nici nu-mi imaginasem că ar putea fi văzută. Iar ea mi s-a părut un miracol.
In enorma cantitate de materie pe care o aveam sub priviri, īn toată acea īngrămădire de ziduri īngheţate, de acoperişuri metalice care probabil nu arătau altfel decīt va fi arătīnd īnvelişul rachetelor pe cīnd străbat spaţiul interpla*netar, respiraţia porumbelului simboliza — ea singură — miracolul vieţii.
N-as putea spune că īn zilele precedente, ale unei negative vīlve literare, nu mă īncercase o anume oboseală, că peste sufletul meu nu se aşternuse un fel de mīzgă. Dar toate s-au spulberat şi īn piept a īnceput să-mi bată inima celor dintīi oameni, iar īn ochi să-mi lucească privirea cu care, de la sfericitatea soarelui şi pīnă la aceea a unei rodii, ei descope*reau minunile lumii şi nu se puteau opri să li se īnchine.
Aş socoti un imens privilegiu dacă s-ar putea ca ochii cu care am privit acel porumbel să mi-i păstrez pīnă īn ultima clipă a vieţii.
SlNGELE ŞI CERNEALA
A trăi, a-ţi aduce aminte, a scrie... A citi, a cunoaşte, a retrăi...
Am citit īn viaţa mea multe pagini īn care era vorba despre foc si īmi dădeam seama că au fost scrise de oameni care īnduraseră frigul şi apoi simţiseră cu toată fiinţa — făcīndu-mă si pe mine să simt — ce īnseamnă focul.
Am citit de asemeni pagini īn care era vorba despre cai si īmi dădeam seama că au fost scrise de oameni care au copilărit īn nechezatul cailor, de oameni care ştiau ce este un cal, atunci cīnd īl mīngīi sau atunci cīnd alergi cu el īn galop.
Şi iarăşi am citit despre fluvii, despre atītea si atītea fluvii, şi nu īncăpea īndoială că paginile acelea erau scrise de oameni care ştiau bine ce este un fluviu, de oameni care plutiseră īn lungul lor pe puntea vapoarelor, sau le trecu*seră īnot.
Şi ce a rămas din toate acestea, care atīta vreme au īnsemnat a citi, a cunoaşte, a retrăi ?
Citesc acum multe pagini despre foc, datorate unor oa*meni care par să ştie tot ce s-a scris vreodată despre foc, dar nu mă fac să simt nici frigul, nici căldura.
Citesc de asemeni despre cai. Iar caii aceştia par umbra celor din cărţile īn care era vorba despre cai.
Iar fluviile despre care se scrie acum au altfel de va*luri, ca şi cum n-ar fi curs niciodată īn lungul pămīntului, ci numai īn paginile cărţilor īn care s-a scris despre ele.
Şi mă īntreb dacă a face cărţi din cărţi nu e cumva un procedeu care poate deveni reacţie īn lanţ, capabil să golească de orice strop de viaţă şi literatura şi fiinţa omenească.
Şi mă cuprinde o teamă că a face cărţi din cărţi nu īnseamnă cātuşi de puţin a crea o literatură, ci doar fantoma unei literaturi.
1970
DE CE SCRIU
De ce scriu ? Poate din aceleaşi motive pentru care vor fi scris alţii īnaintea mea, cei care, citiţi cu o neistovită pa*siune, 'mult īnainte de a bănui că eu īnsumi voi scrie cīndva, au avut o atīt de covīrşitoare influenţă asupra mea, deschi-zīndu-mi ochii spre mine īnsumi şi spre lume, plămădin-du-mă īncă o dată şi făcīnd să mă nasc a doua oară, īntru omenie si cunoaştere, īncīt fără ei — marii si veneraţii mei părinţi — chipul şi statura-mi ar fi fost altele, nu-mi īnchi*pui cum, aşa cum plopul care creste īn lumina zilei nu-si poate īnchipui cum ar fi arătat dacă i-ar fi fost dat să crească īntr-o peşteră.
De ce scriu ? Ca să-i tulbur pe oameni, să le reamintesc că sīnt oameni, că omenia e o realitate care poate fi simţită şi pe care se poate conta, ca pe mireasma şi substanţa pīinii, plămădită din grīul care e un dar al soarelui.Din credinţa că as putea să-i fac pe cei ce mă citesc mai buni, aşa cum cei pe care eu i-am citit m-au făcut mai bun, ca să pun īncă o aşchie pe focul ce arde de veacuri, īntr-un atīt de mare īntuneric, īn ceasul īn care mi-a fost dat să fac de veghe asupra lui.
Ca să lupt īmpotriva īnstrăinării omului de sine īnsuşi, īmpotriva a tot ceea ce generează, şi perpetuează, şi agravează īnstrăinarea : īmpotriva standardizării si abstractizării vieţii, īmpotriva mecanismelor de gīndire, forme ale unei morţi mai rea decīt moartea.
De ce scriu ? Pentru că sīnt convins de frumuseţea vieţii şi a lumii, pentru că socotesc existenţa universului si existenţa noastră īn univers, capacitatea noastră de a-l percepe sii de a reflecta asupra lui, o aventură extraordinară, īn stare să ne taie respiraţia īn fiecare clipă, īn toate clipele vieţii noastre şi de-a lungul tuturor mileniilor īn care omenirea va fi prezentă īn univers.
Desigur, acestea sīnt numai cīteva din multele răspunsuri ce s-ar putea da unei asemenea īntrebări.
Scriu, aş mai putea răspunde, ca să nu mai omorīm caii, ca să ne cuprindă amare mustrări de conştiinţă pentru uşu*rinţa cu care ne-am apucat să omorīm caii, cei care au fost timp de milenii cei mai buni prieteni ai noştri.
Scriu, aş putea răspunde de asemeni, din dorinţa existentă īn mine dinainte de a fi īnceput să scriu, de a spulbera banalitatea. Cei mai mulţi oameni īmi par, īn felul cum īşi trăiesc viaţa, asemeni unor călători care din minut īn minut ar căsca de plictiseală, ar īncerca să adoarmă sau ar juca o partidă de cărţi, nemaiştiind cum să-si omoare vremea, īn timp ce trenul care īi poartă ar străbate un continent fantastic. Scriu pentru a-i implora pe aceşti călători să-si arunce măcar o clipă ochii pe fereastră.
Nu īn toate etapele vieţii mele am scris din aceleaşi motive. La īnceput şi la īnceput am scris, am mărturisit atunci, din exasperare.
Iar astăzi scriu din cu totul alte pricini, mai vaste decīt oricare altele care mi-au pus īn stare de veghe conştiinţa. Scriu pentru că, mai mult decīt oricīnd, cred că am ceva de spus. Scriu pentru a īncerca să corectez erorile. Aceasta īmi pare a fi datoria mea faţă de epoca īn care trăiesc.
Bătrīnei corăbii care ne poartă peste uriaşa ondulare a mileniilor i s-au pus motoare foarte rapide, principiile propulsării ei au fost revoluţionate, dar mi-e teamă că īn momentul de faţă se aruncă prea multe lucruri peste bord, din acelea care atīta vreme i-au făcut farmecul şi măreţia, īn epoca radiogoniometriei nu mai e nevoie de busolă, şi nu mai e nevoie nici de catarge pentru a ridica pīnzele, dar cum ne-am putea īnchipui o corabie fără busolă şi fără catarge ? Cum ne-am putea īnchipui fiinţa umană condusă de tot felul de cuceriri recente, fără atributele inimii sale ? Inima, asemeni acelor copaci seculari de care nici cele mai mari fur*tuni, nici cei mai hrăpăreţi tăietori de păduri nu se ating, şi numai cīte un criminal īi retează, se cuvine să rămīnă la locul ei, cu tot ceea ce īi este propriu, īn primul rīnd omenia. Dar omenia nu poate deveni o noţiune cu un alt conţinut decīt acela izvorīt din trăsăturile fundamentale, de toată lumea cunoscute, ale inimii omeneşti. Scriu pentru a-mi arăta īmpotrivirea faţă de cei care, total lipsiţi de omenie, īndrăznesc să ia numele omeniei īn deşert.
Nu fac literatură. Ceea ce fac intră desigur īn acel domeniu al culturii care se cheamă literatură, dar eu nu fac literatură.
Raporturile dintre mine şi profesiunea de scriitor sīnt dintre cele mai spinoase. Nu-mi place să scriu. Mult mai mult, — o, mult mai mult — īmi place să citesc. Şi īncă si mai mult īmi place să mă plimb. Atīt de mult īmi place să umblu, aceasta e marea mea vocaţie şi numai cīnd īi dau urmare sīnt sigur că voi fi fericit. A putea să te deplasezi pe faţa pămīntului, punīnd īn mişcare o uriaşă horă de prive*lişti, mi se pare unul din miracolele existenţei. De cīnd mă ţin minte mă plimb, e felul meu de a mă īmbogăţi : tot ceea ce calc cu piciorul devine al meu, dīndu-mi o voluptate pe care nu cred că o cunosc milionarii. Cu sandalele şi bocancii mei s-ar putea să fi strīns una dintre cele mai fabuloase averi din lume.
A citi, a mă plimba, a sta la soare : acestea sīnt treptele fericirii mele. Fiindcă mai mult decīt orice īmi place să stau la soare, uitīnd tot ceea ce ştiu, devenind un fir de nisip īn cosmos, un fir de nisip īmpăcat cu existenţa lui. Răspunsul pe care Diogene l-a dat lui Alexandru cel Mare, eu l-am dat tuturor purtătorilor de sceptru ce s-au aşezat īntre mine şi soare. A fi un om sub razele soarelui. Atīta tot.
Nimic nu-mi poate da o voluptate atīt de mare ca anonimatul deplin sub uriaşa boltă a cerului. Şi nimic nu mă oboseşte atīt de mult ca numele meu de scriitor.
Şi totuşi scriu. Cu eforturi mai mari decīt dacă ar fi să mut din loc pietre de moară, mă aplec iarăşi asupra hīrtiei şi scriu.
De ce scriu ? Poate pentru că īn această lume toţi ducem o cruce, iar crucea mea a fost scrisul.
De patruzeci de ani nu aud decāt asta: linotipiştii aşteaptă, rotativa aşteaptă.
Luaţi, māncaţi, acesta este trupul şi sāngele meu.
1971
(Fragmente din volumul :
Geo Bogza – Ca să fii om īntreg,
Editura Cartea Romānească, 1984) |
Marcaje