Vinerea Mare - o zi care a schimbat sensul vieții
Vinerea Mare - o zi care a schimbat sensul vieții
Isus ia asupra sa păcatele lumii
„Dumnezeu iubea atât de mult omenirea, încât I l-a dăruit pe unicul Său Fiu, astfel încât toți cei care cred în el să nu piară, ci să dobândească viață veșnică. Dumnezeu nu Și-a trimis Fiul în lume ca să o pedepsească, ci ca să o salveze” (Ioan 3:16-17). O emoționantă și eternă poveste de iubire se scrie an de an în ziua în care Isus Christos a luat asupra sa păcatele oamenilor și s-a lăsat răstignit pe cruce. În Vinerea mare, a parcurs drumul Golgotei, luminând cu nobilă demnitate partea întunecată a naturii umane. Răstignirea Sa rămâne pentru noi toți o lecție despre dragostea necondiționată, sacrificiu și adevăr. De ce, dintre toate formele de pedeapsă, a fost aleasă cea a crucificării?
Crucificarea, o crudă tradiție
Crucificarea era una dintre cele mai dureroase, umilitoare și temute formule de pedeapsă cu moartea din lumea antică. Condamnaților li se legau mâinile și picioarele de cruce, după care membrele erau țintuite în cuie. Există dovezi ale acestei practici barbare în rândul vechilor civilizații. Se pare că, de la persani, s-a răspândit la asirieni, sciți, cartaginezi, triburile germanice, celți și britoni (vechii britanici).
Această pedeapsă era rezervată trădătorilor, prizonierilor de război, sclavilor și criminalilor înrăiți. De-a lungul timpului, diferite tipuri de cruci au fost folosite pentru răstignirea condamnaților.
Execuția prin crucificare a fost utilizată pe scară largă în timpul domniei lui Alexandru cel Mare (356-323 î.Chr.). Ulterior, în Imperiul Roman, doar infractorii violenți, cei vinovați de înaltă trădare, dușmanii demni de dispreț, dezertorii, sclavii și străinii erau crucificați.
Metoda romană de crucificare nu a fost menționată în Vechiul Testament, nefiind utilizată de evrei, care o considerau barbară. Singura excepție consemnată a fost cea a crucificării a 800 de farisei dușmani, de către Yonatan Alexander Yannay (103-76 B.C.), rege și mare preot al evreilor. În Noul Testament, apar relatări despre folosirea crucificării de către romani, ca o modalitate de a-și menține autoritatea asupra vastelor lor teritorii.
Pentru a onora memoria și suferințele lui Isus, pedeapsa cu moartea prin crucificare a fost abolită de împăratul Constantin cel Mare, primul conducător creștin al Imperiului Roman, în 337 d.Chr.
Patimile lui Christos
Cuvântul „patimi” provine din termenul latin „pati”, care înseamnă „a suferi”. Crucificarea lui Isus Christos este acceptată de marea majoritate a cercetătorilor ca un fapt istoric real. Este povestită atît în Evangheliile apostolilor, cât și în scrierile istoricului roman Tacitus.
Numele Isus provine din limba aramaică, vorbită de vechii evrei, în care cuvântul „Yeshua” are sensul „Dumnezeu este salvarea”. Christos își are originea în limba greacă, însemnând „cel ales”, echivalentul lui Mesia din ebraică.
Patimile lui Christos reprezintă o poveste despre injustiție, îndoială, teamă, durere, moarte și viață. Ne înfățișează modul în care o ființă de natură divină a experimentat aceste trăiri la fel ca orice om.
Cea mai reprezentativă imagine a acestei povești rămâne crucea, care a devenit un element fundamental al ideologiei creștine, a pătruns în artă, literatură și în ritualurile vieții de zi cu zi. Episodul crucificării, prin marea sa încărcătură spirituală și emoțională a servit ca sursă de inspirație pentru marii artiști ai lumii și a stat la baza multor capodopere.
Patimile în viziune artistică
Crucificarea lui Isus este redată în nenumărate picturi sau sculpturi. De regulă, Isus este înfățișat pe cruce, iar în jurul său este reprezentată Maria, sunt redate figuri ale apostolilor, soldați romani, Maria Magdalena etc. Prima pictură având ca temă crucificarea datează din secolul al V-lea. Primul crucifix sculptat cu silueta lui Isus Christos pe el, datează din secolul al X-lea (Crucea Gero de la Catedrala din Köln).
Artiștii geniali ai Renașterii au zugăvit tulburătoarele scene ale crucificării, fiecare prin filtrul propriei sensibilități creative.
Rafael a surprins momentul „Coborârii de pe cruce”, în lucrarea ce poartă chiar acest nume, din anul 1507. Giorgio Vasari, faimosul biograf al artiștilor italieni spune despre ea: „În această pictură divină, trupul mort al lui Isus este redat cu atâta grijă iubitoare, încât pare proaspăt așternut pe pânză. În compoziție Rafael a turnat propria lui viziune despre tristețea celor care l-au iubit atât de mult. Oricine privește sensibilitatea, grația și atenția care reies din această pânză, excelența care respiră din toate părțile ei, va rămâne înmărmurit.”
Michelangelo a redat „Crucificarea lui Christos” în 1540, într-un tablou de o simplitate cuceritoare. Lângă Isus sunt înfățișați doi îngeri care îl jelesc, Maria și Ioan stau lângă cruce, iar la picioare este zugrăvit un craniu, referire tradițională la locul unde se aflau, pe Golgota. Michelangelo și grupul de intelectuali din care făcea parte erau în căutarea unei abordări mai spirituale a credinței, de aceea nu a pictat alte detalii de fundal, punând accentul pe esența poveștii.
„Christos purtând crucea”, pictura lui El Greco din 1570, îl înfățișează pe Isus pe drumul calvarului său. Însă figura Sa este redată fără durere sau suferință, artistul dorind să surprindă doar iubirea atotcuprinzătoare pentru omenire.
Arta modernă are și ea ca sursă de inspirație această istorie eternă. Salvador Dali îl înfățișează pe „Isus al Sfântului Ion”, în 1951. Celebra operă îl arată pe Isus răstignit pe o cruce abstractă, subliniind faptul că nu crucea în sine e importantă, ci Omul de pe ea.
Patimi puse în scenă
Evenimentele din Vinerea mare au fost puse și în scenă, încă din secolul al XII-lea. O tradiție care durează din 1634, până în zilele noastre este cea din localitatea bavareză Oberammergau. Sătenii de aici au promis Domnului că, dacă îi salvează de epidemia de ciumă ce făcea ravagii în întreaga regiune, vor comemora, an de an, suferințele, moartea și Învierea lui Isus, printr-o reprezentație dramatică. Remarcabil este faptul că această reproducere a evenimentelor implică aproape toți locuitorii satului, având o „distribuție” care cuprinde peste 800 de „actori”.
Bineînțeles că muzica, cea care ajunge atât de ușor la suflet, nu putea să nu găsească filon de inspirație în povestea Răstignirii și Învierii. Una dintre cele mai celebre bucăți muzicale este „Ultimele șapte cuvinte”, compusă de Joseph Haydn, în 1786 și care a avut premiera în Vinerea mare a anului următor, la Cadiz, în Spania. Fiecare din cele șapte sonate care compun lucrarea este bazată pe câte una din cele șapte expresii rostite de Isus pe cruce. Haydn însuși își descria opera ca fiind”... muzică instrumentală pură, împărțită în șapte sonate, fiecare sonată cu o durată de 7 - 8 minute, împreună cu o introducere și o încheiere. Aceste sonate sunt compuse pe baza sau corespund cu cuvintele rostite de Isus, Salvatorul nostru, pe cruce”. Ultimele cuvinte ale lui Isus, rostite când era răstignit pe cruce au fost:
- „Doamne, iartă-i, că nu știu ce fac”
- „Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu mine în Rai”
- „Femeie, iată Fiul tău”; „Fiule aceasta este mama ta”
- „Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit”
- „Mi-e sete”
- „S-a săvârșit”
- „Părinte, în mâinile tale încredințez duhul meu”
Patimile lui Christos reprezintă o poveste de dragoste față de întreaga umanitate. E o poveste care ar trebui să ne învețe să fim mai buni, mai toleranți, mai generoși. E un simbol al tuturor calităților pe care oamenii le poartă în suflet și care pot trasforma viața noastră prin iubire necondiționată.
Referințe:
bbc.co.ukthoughtco.comcatholic.org
Sursa:https://publimix.ro/blog/caleidoscop...EMSsee0YyxMkCQ
Răspunde cu citat
Marcaje