Poema prigoriei sau poemele lui Dumitru Toma
Aproape patru decenii i-au trebuit lui Dumitru Toma, de la debutul într-o pagină a revistei Ramuri, din 1971, până la cel editorial, cu volumul de versuri Fereastra dinspre lume (Ed. Sim Art, Craiova, 2009). Debuta în acea pagină (alături de colegii Paul Areţu, Daniela Crăsnaru, Ioana Dinulescu, Dan Lupescu şi Dumitru Velea – ultimii doi debutaseră anterior), publicând două poeme din ciclul Prigoria, din care citise la Cenaclul studenţesc, iar seara ne citea, din când în când, mie şi lui Ion Grosu, în cenaclul improvizat din camera de cămin. Dumitru Toma venea din sudul Olteniei, de la Afumaţi, cu un străveziu unghi metafizic asupra lucrurilor şi vieţii şi cu un vechi simţ muzical al cuvântului, pe care încerca să-l dăruiască formelor fragede ale poemelor sale. Patruzeci de ani pentru a şlefui şi pune la un loc sunet şi răsunet, murmur şi sens, pentru a strânge laolaltă 77 de poeme! Patruzeci de ani i-au trebuit unui străvechi popor să rătăcească prin pustiu, să se lămurească pentru a putea purta chivotul legii şi a ajunge să vadă pământul făgăduit! Patruzeci de zile îi trebuie sufletului să se lupte cu trupul pentru a se desface din strânsorile lumii mici şi tot pe atâtea pentru a revedea pe cele ale lumii mari şi a se elibera de ele. Patruzeci de măsuri de apă se cară şi tot atâţia colăcei, cât are un “cap”, se dau de pomană celui plecat dintre noi. După şase săptămâni de necurmată secetă, şi micuţa pasăre, prigoria, iese din cuibul ei de lut, săpat într-o margine de râpă sau mal de pământ despicat, cu faţa la soare, şi începe să cânte; nemaigăsind rouă pe iarbă – singura din care se adapă – se îndreaptă spre soare şi ţipă de sete. Cu adevărat, cântă de sete. Celor biruiţi de durere, când viaţa îşi dă mâna cu moartea, li se usucă limba în gură de sete. Astfel i s-a întâmplat şi lui Iisus, după cele câteva ore de atârnare pe cruce. În cuvintele, mai puţin cunoscute, ale lui Hegel: “După ce a mai strigat că îi este sete, şi după ce îi fusese adus puţin oţet, care i se întinsese într-un burete îmbibat, a mai spus: «S-a sfârşit!». Şi, în cele din urmă, cu voce tare: «Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul.» Apoi înclină capul şi se stinse”, (Viaţa lui Iisus, trad. Al. Boboc, Ed. Paideia, Buc. 1995, p. 98). Prima poezie din volum strânge şi desface asemenea sensuri numinoase:“Din când în când coboară în pământ; / E pasăre liberă şi iese afară, / Când spune ce spune se-nchide-n cuvânt / Şi-atunci luminând, se-aprinde şi zboară. // Se-nalţă prin sine şi-i numai lumină, / Ea nu se întunecă-n cuibul de tină. / Şi chiar de se-ntâmplă să zboare în cete, / E pururea singură şi cântă de sete”, (Aripa din lut, p. 5).
Continuare :Poema prigoriei sau poemele lui Dumitru Toma
Marcaje