Lirica universală

[latan.elena]

Marcus Vinícius da Cruz e Mello Moraes a fost un poet, diplomat, textier, eseist, muzician, cântăreț și dramaturg brazilian. Wikipedia

Tristeţea devenită dans de Vinícius de Moraes Prezentare şi traducere din portugheză deDinu Flămând Un pahar cu rom antilez sau un cockteil cu cachaça brasileira ar trebui să aveţi alături când începeţi să vă unduiţi în ritmul acestor versuri pe care le semnează fabulosul brazilian Vinícius de Moraes. Pe unele le-a şi cântat, cu Tom Jobim şi cu alţii, pe la mijlocul veacului trecut, când se inventa vestita şcoală de bossa nova, în apropierea unei plaje de la Rio, în fostul bar Veloso unde era să cer, şi eu, azil poetic definitiv... Inegalabil poet, cineast, compozitor şi interpret, diplomat de carieră, când reuşea să lase din mână ghitara, alb la piele dar „negru” în suflet, ca să poată capta toate nuanţele acelei metisate melancolii tropicale amăgită să devină dans, el a strălucit mereu cu o ezitare fulgurantă, parcă lăsând să se creadă că face totul în joacă şi nu atribuie importanţă decât momentelor de întâlnire cu prietenii. O spunea şi în Italia, într-un spectacol live, împreună cu Sergio Endrigo: viaţa, dragă prietene, este „arta” de a te întâlni cu ceilalţi (şi vă îndemn să furaţi repejor acel disc de pe pânza internetului, ca să auziţi şi nişte copilaşi cântând pe muzică de Mozart un cântecel caraghios, dar şi vocea marelui poet Ungaretti, pe care acelaşi Vinícius îl diviniza). Vă aduc ceva mai jos şi unul din textele cântate de el acolo, acea cronică ironică a unor mici întâmplări de prin lumea noastră, la trecerea zilei de sâmbătă spre duminică. M-am străduit să respect totul, şi metrica şi rimele, şi mai cu seamă acel swing care este nervul indicibil al acestor minunate poezii-muzică. Iar limba română cântă împreună cu brazilianul, cred eu. Şi luaţi seama la rimele interioare, cu grijă atinse chiar de poet, ca şi cum ar fi mângâiat anumite corzi chiar pe sunetul lor... Însă cea mai celebră compoziţie rămâne, desigur, A garota de Ipamena (cel mai cântat titlu de pe planeta noastră după Yesterday-ul pletoşilor Beatles), numai că eu nu o am în colecţie. Nu că nu s-ar fi propus spre traducere şi acea „fată”, dar încă nu m-am priceput eu să abordez cu fineţea necesară imperceptibila legănare a acelor şolduri. Aşadar, varianta românească încă mai stă în carantină. În schimb, vă îndemn să recitaţi cu voce tare din celelalte poeme, mai toate nişte imnuri dedicate femeilor (şi femeii eterne!), FEMEIA de care acest dăruit de soartă erotoman liric nu pare că se despărţea nici în somn. Sunt formidabile poeme de iubire, cum rar s-au scris în limbile mângâioase, inclusiv în acea Americă Latină unde se ştie că poeziei trebuie să-i dai înainte de toate inepuizabila temă a iubirii. După care, mai vezi tu dacă îţi rămâne vreme şi pentru alte probleme... Conjugând-o pe cea absentă Au fost necesari încă zece ani şi opt kilograme Iar pe deasupra mult păr alb plus un început de abdomen (Ca să nu mai vorbim de al doilea Război Mondial, de descoperirea penicilinei plus dezagregarea atomului) Plus doi copii şi plus şapte case (Prin locuri cum sunt Săo Paulo, Londra, Cascais, Ipanema şi Hollywood) Şi-au mai fost necesare trei cărţi de poezie şi o operaţie de apendicită Câtva ocoliri ale adevărului şi un exequatur1　 Şi necesară dobândirea unei conştiinţe politice Precum şi a unor mult numeroase sticle de băutură; un accident de avion Şi necesare câteva separări, atâtea separări O separare... Graţia ta păşeşte prin casă Te mişti blindată de abstracţiuni, ca un T. Îţi îndeşi Capul între umeri ca un întunecat Trandafir fără tijă. Eşti atât de profund profundă Că poţi scoate în evidenţă lucruri, până şi din gândire. Scaunul este scaun iar tabloul este tablou Căci cu tine participă ele. Iar afară, grădina Modestă ca tine, unde îşi înfloreşte arturiile2　 ei Absenţa ta. Frunzele te întomnează, gazonul După tine tânjeşte. Tu eşti vegetală, prietena mea... Prietenă! Voi spune pe şoptite numele tău Dar nu pentru radio şi nici pentru oglindă, ci pentru uşa Care te încadrează, obosită cum eşti, Şi pentru coridorul ce se opreşte Sub mersul tău, inutil curbat, Şi rapid. Goală e casa Razele, totuşi, ale acestei excesive priviri Oblice cristalizează absenţa ta. Te zăresc în fiece prismă, reflectând În diagonală multipla speranţă Şi te iubesc, şi te venerez, te idolatrizez Cu o perplexitate de copil. Absenta Prietena mea, infinit prietenă Oriunde ai fi inima ta bate pentru mine Oriunde ai fi ochii tăi se închid simţind când se închid ai mei Oriunde ai fi mâinile tale se crispează, sânii tăi Se umplu de lapte, tu leşini şi drumeţeşti Ca o oarbă-n întâmpinarea mea... Prietena mea, ultimă dulceaţă Seninătatea a făcut mai suavă pielea mea Părul meu. Numai pântecele meu Te aşteaptă, plin de umbre şi rădăcini. Vino, prieteno Nuditatea mea este absolută Ochii mei sunt oglinzi pentru dorinţa ta Pieptul meu e o scândură a supliciilor Vino. Pentru dinţii tăi muşchii mei sunt tandri Iar barba mea este aspră. Vino şi plonjează în mine Ca într-o mare, vino şi înoată în mine ca într-o mare Vino să te îneci în mine, prietena mea În mine ca într-o mare... Poezia bruscă a femeii iubite Îndepărtându-se de pescari acele infinitate râuri vor muri pe-ndelete de sete... Noaptea au fost zărite cum drumeţeau spre iubire – oh, iar femeia iubită e ca izvorul! Femeia iubită e ca gândirea unui filozof suferind Femeia iubită e asemeni lacului care doarme sub colina pierdută Dar cine-i această misterioasă ca o lumânare ce sfârâie-n piept? Care are şi ochi, şi buze, şi dinţi în forma inexistentă? Prin lanurile de grâu ce urmează să apară-n câmpiile soarelui pământul îndrăgostit a ridicat chipul palid al crinilor Iar tărăncile se transformă-n prinţese cu mâini delicate şi feţe transfigurate... Oh, femeia iubită e ca valul cel singuratic rostogolit departe de plaje Departe-n adânc se va odihni acea stea şi chiar mult mai departe. Ora intimă Cine îmi va plăti înmormântarea şi florile De-o fi să mă răpună amorurile? Care, dintre atâţia prieteni, va fi de bine Să vrea să stea în ladă cu mine? Cine, în vreme ce mă vor duce în copârşeu, Despre mine va zice: – N-a făcut niciodată rău?... Cine, beat mort, va plânge cu voce tare Că niciodată nu mi-a făcut vreo măscare? Şi cine va veni să risipească petalele unei flori încet Pe mormântul meu de poet? Şi cine va miza cu nesăbuinţă Că din pământ poate încolţi o nouă sămânţă? Şi cine să-şi mai ridice cu laşa lui căutare Privirea spre steaua din înserare? Şi cine ar mai putea să-mi spună cuvintele de magie Ce fac să pălească şi marmura sidefie? Cine, înveşmântat în văluri cernite, Se va mai crucifica peste pietre acolo zidite? Cine, mestecând un ascuns căscat, Va surâde: – Rege mort, e rege înmormântat... Cine, cocoţat pe marginea gropii mele, Va simţi că-l ia cu durere de şele? Care sau cine, albit atuncea de frică, Îşi va duce mâna spre sân, adică? Sau înnebunit de sughiţuri şi hohote repetate Îşi va agita mâinile, le va ţine la spate Cum faci când dai să scapi de necazul ăla? Câţi din ei, cu maxilarele ferecate Şi cu sângele care în cicatricele lor se zbate, Vor spune: – A fost un prieten nebun... Cine, cu privirea aţintită-n pământ, Va avea un aer curios şi tâmp De adolescent ce studiază mişcările unei râme? Cine şi în care moment oficial Va propune să am statuie pe piedestal? Şi cine, coborând de la munte a doua zi, Foarte circumspect va considera că va fi Surâsul meu ce continuă alb ca varul? Care şi cine cu chipul cioplit de un vânt absent Va arunca mai apoi un pumn de sare Peste acoperişul meu de ciment? Cine îmi va cânta cântece prieteneşti În ziua înmormântării mele? Care şi cine nu va face atunci act de prezenţă Din motive de circumstanţă? Cine în sânul ţeapăn o să-mi împlânte mai la sfârşit Un pumnal ruginit? Cine, cu al său verb de o disperare firească, Va trebui să se roage: – Dumnezeu să îl odihnească. Cine va fi prietenul care, în sinea lui un pic, Îşi va spune: – Mai bine să nu fii nimic... Şi cine va fi strania siluetă, ce va sta la o parte, Rezemată de un copac, aparte Cu ochi de jăratic şi cumva circumspectă? Şi se va arunca să mă strângă în braţe De vor fi nevoiţi să o smulgă cu forţa? Cine îmi va plăti înmormântarea şi florile De-o fi să mă răpună amorurile? Patria mea3 Patria mea e ca şi cum nici n-ar fi, e o intimă Gingăşie şi voluptate de-a plânge; un prunc dormind E patria mea. Iată de ce aici în exil veghind Somnul fiului meu Plâng de dor după patria mea. De m-ar întreba cineva: ce e patria?, mai târziu Aş spune nu ştiu. Fiindcă nici nu ştiu Cum, şi de ce şi când e patria mea Dar ştiu că patria mea e lumină, şi apă, şi sare Care cu toatele fără încetare continuă Să lichefieze necazul meu în lungi lacrimi amare. Îmi vine să-i sărut ochii patriei mele, Să o leagăn şi să-mi trec degetele prin părul ei... Îmi vine să schimb şi culorile de pe haina (aurie verde!) a ei, Urâtele culori ale patriei mele, fără încălţări Şi fără ciorapi, draga de ea patrie Atât de săracă! Căci te iubesc foarte mult, patria mea, eu care n-am Patrie, eu sămânţă născută din vânt Ne venită, ne ajunsă pe-acest pământ În contact permanent doar cu durerea timpului, eu elementul De legătură între gândire şi acţiune Eu firul invizibil în spaţiu al tuturor gesturilor de adio, eu Cel fără de Dumnezeu! În mine te ţin, totuşi, ca pe un geamăt de floare, Sau ca pe o iubire căreia şi după ce moare Îi mai păstrezi credinţă, căci te-ai jurat; iar tu eşti o zână Pe care dogmele-o ocolesc. Te am în toate cele Pe care nu le simt şi nu le iubesc din plin În această odaie străină cu foc de lemne Şi foarte scundă. Ah, patria mea, îmi aduc aminte de o noapte în Maine, Noua Anglie Cânt toate începeau, infinite deasupra pământului, să îmbie, Atunci am văzut Alfa şi Beta înalt în Centaur urcând muntele sus spre cer Şi se mirau ceilalţi de mine că rămân pe câmp în întunecime Tot aşteptând Crucea Sudului să apară din ceaţă Pe care eu o cunoşteam bine, dar s-a făcut dimineaţă... Tu izvor de miere şi trist animal, patria mea Iubită şi idolatrizată, salve, salve! Nu există mai dulce speranţă electrocutată În neputinţa mea de-a ţi-o spune: aşteaptă-mă... Vin îndată! Aş vrea să mă-ntorc să te revăd, patrie, pentru a Te revedea am uitat chiar de toate Am fost orb, surd şi mut, şi estropiat Şi mi-am privit umila moarte faţă în faţă Am rupt poezii, orizonturi, femei Şi am rămas golit de izvoare. Patria mea... Patria mea nu e înflorită şi nici nu are Steaguri de paradă; patria mea este dezolare De drumuri, e pământul bătătorit Şi plajele cele albe, şi râurile ei mari, seculare Care, la fel ca pământul, beau norii Şi urinează mare. Şi mai mult decât cele mai îndrăgite patrii ea ţine La sânul ei o căldură, şi vrea de bine, un bine Cum ar fi: libertas quae sera tamem, pe care eu, poet La un examen scris l-am tradus „Liberta que serás também”4　 Iar acum repet! Îmi ţin urechea în vânt şi ascult briza care şopteşte Jucându-se cu pletele tale şi te teşeşte Patria mea, întinsul tău pământ e parfum... Ce drag mi-ar fi mie acum Să adorm între minunaţii tăi munţi, dragă patrie, Atent la foamea din măruntaiele tale Şi la toba inimii tale. Nici n-am să-ţi spun pe nume, patria mea Tu te numeşti patrie iubită, copiliţă de patrie5　 Ceva ce nu rimează cu patrie dulce mamă, Căci tu trăieşti în mine ca o fiică a mea Şi eşti insulă mult gingaşă: Insula Brazilia, poate. Voi chema acum prietena ciocârlia Şi îi voi cere să-i ceară privighetorii de zi Iar ea să-i ceară păsării sabiá6　 Să-şi aducă de urgenţă avigramape care se citeşte „Dragă patrie, salutări de la cel care te iubeşte… Vinicius de Moraes”. Ziua creaţiei7 Bărbat şi femeie, v-am creat. Geneza, 1, 27 I Azi e sâmbătă, mâine o fi duminică Viaţa vine în valuri, ca marea peste faleze Tramvaiele lunecă tacticos pe şine Domnul Nostru Isus Cristos a murit ca să ne salveze. Azi e sâmbătă, mâine o fi duminică Timpul trece mai altcumva decât toate cele Mare bunătate şi-a făcut cu noi Domnul Nostru Isus Cristos Dar numai pe calea îndoielii ne eliberezi, Doamne, de cele rele. Azi e sâmbătă, mâine o fi duminică N-am să vreau să văd mâine pe nimeni c-aşa vreau eu Numai astăzi e ziua prezentului, numai azi Când e sâmbătă. Imposibil să fugi de această dură realitate În această clipă toate barurile sunt pline de oameni goi Toţi îndrăgostiţii stau mână-n mână împletindu-şi degetele Toţi soţii funcţionează cât se poate de regulat Toate nevestele stau atente în pat Fiindcă astăzi e sâmbătă. II În acest moment se ţine-o căsătorie Fiindcă astăzi e sâmbătă Are loc un divorţ violent şi se petrece o măgărie Fiindcă astăzi e sâmbătă Un bogătaş îşi pune capăt zilelor singur singurel Fiindcă astăzi e sâmbătă Şi se petrece un incest pe o punte de velier Fiindcă astăzi e sâmbătă Are loc undeva un spectacol de gală Fiindcă astăzi e sâmbătă O femeie se ridică monumentală Fiindcă astăzi e sâmbătă Se reînnoiesc atâtea speranţe Fiindcă astăzi e sâmbătă Dar persistă şi profundele discordanţe, Fiindcă astăzi e sâmbătă Un seducător se prăbuşeşte deodată mort Fiindcă astăzi e sâmbătă Iar altul e spiritual ca un porc Fiindcă astăzi e sâmbătă E o femeie care devine bărbat Fiindcă astăzi e sâmbătă Dar există copii care n-au mâncat Fiindcă astăzi e sâmbătă Se ţine un picnic cu oameni politici Fiindcă astăzi e sâmbătă E în creştere numărul de sifilitici Fiindcă astăzi e sâmbătă Un arian se duce cu o mulatră Fiindcă astăzi e sâmbătă Şi se creează o tensiune neaşteptată Fiindcă astăzi e sâmbătă Există adolescente aproape goale Fiindcă astăzi e sâmbătă Şi un vampir care le dă târcoale Fiindcă astăzi e sâmbătă Se înregistrează o mare creştere de consum Fiindcă astăzi e sâmbătă Un mire e ros de gelozie tocmai acum Fiindcă astăzi e sâmbătă Se dă un garden-party lângă-o piscină Fiindcă astăzi e sâmbătă Şi e o impasibilă lună plină Fiindcă astăzi e sâmbătă Se arată dame din toate clasele Fiindcă astăzi e sâmbătă Ba dificile, ba prea făţarnice Fiindcă astăzi e sâmbătă Se bea vârtos fără de socoteală Fiindcă astăzi e sâmbătă Dar cu nefericire şi ameţeală Fiindcă astăzi e sâmbătă Se furişează un preot ascuns sub sutană Fiindcă astăzi e sâmbătă E o frenezie să dai banană Fiindcă astăzi e sâmbătă Se prezintă o senzaţie angoasantă Fiindcă astăzi e sâmbătă Ca o femeie într-un bărbat devenită berbantă Fiindcă astăzi e sâmbătă Există o comemorare fantastică Fiindcă astăzi e sâmbătă A primei operaţii de chirurgie plastică Fiindcă astăzi e sâmbătă Şi date fiind procedurile de-ncheiere Fiindcă astăzi e sâmbătă Iată şi perspectiva duminicii – ce plăcere... Fiindcă astăzi e sâmbătă [...] 1. Procedeu ce conferă forţă executorie unei sentinţe de judecată pronunţată în străinătate. 2. Arthurium, generic pentru o familie de aracee care dezvoltă sute de specii în special în pădurile umede tropicale din America de sud. Mai multe specii au fost adaptate şi în Europa ca plante de apartament. 3. Poem scris la Los Angeles, dar cu referinţă la perioada din 1949, când poetul se afla la Barcelona. Acolo continua să trăiască Joao Cabral de Melo Neto, care din când în când publica în ediţii confidenţiale, imprimate manual, texte cerute altor poeţi 4.E diferenţa între: „libertate care încă vei continua [să exişti]” – în latină şi „libertate care de asemenea [şi tu] vei exista”– în traducerea lui portugheză. 5. Aici poetul inventează tandrul diminutiv „patriazinha”, imposibil de reprodus direct. 6. „Sabiá” este tot o variantă braziliană de privighetoare. Vinicius face însă o referinţă subtilă la cele mai celebre versuri din romantismul brazilian, scrise în 1843 de Gonçalves Děas, aflat pe atunci într-un dulce exil la Coimbra, în Portugalia: „Minha terra tem palmeiras/ Onde canta o Sabiá”. [Ţara mea are palmieri/ În care cântă privighetoarea]. 7.E unul din textele pe care Vinicius le cânta cu predilecţie. Există mai multe înregistrări. Nr. 04 / 2015 Comunicat al Consiliului Uniunii Scriitorilor din România Lansare „Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri“ de Varujan Vosganian Muzele caracudei de Gabriel Coşoveanu Versuri de Gabriel Chifu Din jurnal (1998) de Gabriel Dimisianu Pagini de jurnal (57) de Gheorghe Grigurcu Două modele mai mult decât literare de Adrian Popescu Gesticulez, deci exist de Nicolae Prelipceanu Maya – iluzia adaptării de Gabriela Rusu-Păsărin Influenţe şi relaţii de Alina Gioroceanu Intelighenţia colţ cu Rusia de Mihai Ghiţulescu Un vizionarism trivalent de Gabriel Nedelea Bucureştiul fanariot din mărgeanul vrăjit de Gabriela Gheorghişor Tristeţea devenită dans de Vinícius de Moraes Poezie de de Constantin M. Popa Poezie de Ştefan Manasia Receptarea critică a nuvelisticii lui George Bălăiţă: volumul Călătoria şi „scrisul ŕ la maničre de...” de Sabina Marcu Istoria culturală a conceptului de cultură de Dragoş Goga Nişte oameni blocaţi în ascensor sau teatrul lui David Mamet de Daniela Firescu Test de limită de Haricleea Nicolau Lumea de orez de Su Tong Dragă Florin, de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri

*VINICIUS DE MORAES*
~Brusca poezie a femeii iubite~

”Femeia iubită poartă cu ea un sceptru,și e maximă
Strălucirea ei.
Și tot ea,femeia iubită ,te ghidează prin noapte
Iar din sânul ei răsare aurora.Femeia iubită este tocmai aceea care
Trasează curbura orizontului și dă direcția în mișcarea astrelor.
Și ale ei să fie ofranda
Și plăcerea și privilegiul,și cupa ridicată și sângele poetului
Cel ce aleargă pe străzi și iluminează perplexitățile.
Iat-o,e femeia iubită! Fie ea începutul și sfârșitul tuturor
lucrurilor.”

[latan.elena]

Când liliacurile au înflorit ultima dată în curtea ușii


DE WALT WHITMAN

1

Când liliacurile au înflorit ultima dată în curtea ușii,

Și marea stea a căzut devreme pe cerul vestic în noapte,

Am plâns, și totuși voi plânge cu primăvara care se întoarce mereu.



Primăvara care se întoarce mereu, trinitate sigur mi-ai aduce,

Liliac înflorit peren și stea căzută în vest,

Și m-am gândit la el pe care îl iubesc.



2

O, puternică stea căzută din vest!

O, umbrele nopții — O noapte plină de caprire, plină de lacrimi!

O, mare stea a dispărut — O, întunericul negru care ascunde steaua!

O, mâini crude care mă țin neputincios — O, suflet neputincios al meu!

O, nor aspru din jur, care nu-mi va elibera sufletul.



3

În curtea ușii din fața unei case de fermă veche, lângă paliturile văruite în alb,

Stă tufa de liliac care crește cu frunze în formă de inimă de un verde bogat,

Cu multe flori ascuțite care cresc delicat, cu parfumul puternic pe care-l iubesc,

Cu fiecare frunză un miracol - și din acest tufiș din curtea ușii,

Cu flori de culoare delicată și frunze în formă de inimă de un verde bogat,

O crenguță cu floarea ei o rup.



4

În mlaștină, în adâncituri izolate,

O pasăre timidă și ascunsă cântărește un cântec.



Sturzul solitar,

Pustnicul s-a retras în sine, evitând așezările,

Cântă singur un cântec.



Cântecul gâtului care sângerează,

Cântecul vieții a morții, (pentru dragul frate, știu,

Dacă nu ți se permitea să cânți, cu siguranță ai muri.)



5

Peste sânul izvorului, pământul, în mijlocul orașelor,

Printre alei și prin păduri bătrâne, unde în ultimul timp violetele s-au uitat din pământ, observând resturile cenușii,

Printre iarba din câmpuri, de fiecare parte a alei, trecând pe lângă iarba nesfârșită,

Trecând pe lângă grâul cu sulițe galbene, fiecare bob din giulgiul său în câmpurile brun-întunecate ridicate,

Trecând pe lângă loviturile de măr alb și roz în livezi,

Ducând un cadavru acolo unde se va odihni în mormânt,

Noapte și zi călătoresc un sicriu.



6

Sicriu care trece prin alei și străzi,

Ziua și noaptea cu norul cel mare întunecând pământul,

Cu fastul steagurilor încadrate cu orașele drapate în negru,

Cu spectacolul Statelor înseși ca al femeilor cu voaluri în picioare,

Cu procesiuni lungi și întortocheate și flambeaule nopții,

Cu nenumăratele făclii aprinse, cu marea tăcută de chipuri și cu capetele dezgolite,

Cu depozitul de așteptare, sicriul care sosește și fețele sumbre,

Cu cântece prin noapte, cu cele mii de voci care se ridică puternice și solemne,

Cu toate vocile jale ale gropilor turnate în jurul sicriului,

Bisericile slab luminate și organele tremurânde - unde, printre acestea, călătoriți,

Cu zgomotul perpetuu al clopotelor,

Iată, sicriu care trece încet,

Îți dau crenguța mea de liliac.



7

(Nici pentru tine, pentru unul singur,

Flori și ramuri verzi pentru sicrie tot ce aduc,

Căci proaspăt ca dimineața, așa aș cânta un cântec pentru tine, moarte sănătoasă și sfântă.



peste buchete de trandafiri,

O, moarte, te acopăr cu trandafiri și crini timpurii,

Dar mai ales și acum liliacul care înflorește primul,

Copios rup, rup crengile din tufișuri,

Cu brațele încărcate vin, turnând pentru tine,

Pentru tine și sicrie, toți, moarte.)



8

O orb vestic care navighează pe rai,

Acum știu ce trebuie să fi vrut să spui ca o lună de când am mers,

În timp ce mergeam în tăcere noaptea umbră transparentă,

După cum am văzut că ai ceva de spus când te apleci spre mine noapte de noapte,

În timp ce te lăsai din cer jos, ca de lângă mine, (în timp ce celelalte stele priveau toate,)

În timp ce rătăceam împreună în noaptea solemnă, (pentru ceva ce nu știu ce m-a împiedicat de somn,)

Pe măsură ce noaptea înainta și am văzut pe marginea apusului cât de plin erai de vai,

În timp ce stăteam pe pământul înălțat în briză în noaptea răcoroasă și transparentă,

În timp ce priveam pe unde treceai și erai pierdut în întunericul de jos al nopții,

Pe măsură ce sufletul meu în necazul lui nemulțumit s-a scufundat, ca acolo unde tu orb trist,

S-a încheiat, a căzut în noapte și a dispărut.



9

Cântă acolo în mlaștină,

O, cântăreață pușnic și tandru, aud notele tale, aud chemarea ta,

Aud, vin imediat, te înțeleg,

Dar o clipă zăbovesc, căci steaua strălucitoare m-a reținut,

Steaua pe care tovarășul meu plecat o ține și mă reține.



10

O, cum să mă vorbesc pentru cel mort pe care l-am iubit acolo?

Și cum îmi voi împodobi cântecul pentru sufletul mare și dulce care a dispărut?

Și care va fi parfumul meu pentru mormântul celui pe care îl iubesc?



Vânturi maritime bat din est și vest,

Suflat din Marea Răsăriteană și suflat din Marea Vestică, până acolo, la întâlnirea prerilor,

Acestea și cu acestea și suflarea cântării mele,

Voi parfuma mormântul celui pe care îl iubesc.



11

O, ce să atârn pe pereții camerei?

Și care vor fi pozele pe care le atârn pe pereți,

Să împodobesc casa de înmormântare a lui pe care-l iubesc?



Imagini cu primăvara în creștere și ferme și case,

Cu a patra lună la apusul soarelui și cu fumul cenușiu lucid și strălucitor,

Cu inundații de aur galben al soarelui superb, indolent, care se scufundă, arzând, extinzând aerul,

Cu iarba dulce proaspătă sub picioare și frunzele verzi pal ale copacilor prolifice,

În depărtare glazura curgătoare, sânul râului, cu un zgomot de vânt ici-colo,

Cu dealuri întinse pe maluri, cu multe linii pe cer și umbre,

Și orașul la îndemână cu locuințe atât de dense și stive de coșuri,

Și toate scenele vieții și atelierele și muncitorii care se întorc acasă.



12

Iată, trup și suflet, pământul acesta,

Manhattan-ul meu cu turle, și mareele scânteietoare și grăbite și navele,

Pământul variat și amplu, sudul și nordul în lumină, țărmurile Ohio și Missouri strălucitor,

Și mereu preriile întinse acoperite cu iarbă și porumb.



Iată, cel mai excelent soare atât de calm și de trufaș,

Dimineața violet și violet cu brize tocmai simțite,

Lumina blândă, moale, fără măsură,

Minunea care se răspândește scălând toate, amiaza împlinită,

Ajunul care vine delicios, noaptea de bun venit și stelele,

Peste cetățile mele strălucind toate, învăluind omul și pământul.



13

Cântă mai departe, cântă pentru tine pasăre gri-maro,

Cântă din mlaștini, din adâncuri, toarnă cântecul tău din tufișuri,

Nelimitat din amurg, din cedri și pini.



Cântă pe cel mai drag frate, cântă-ți cântecul de trestie,

Cântec uman zgomotos, cu voce de nenorocire.



O, lichid și liber și fraged!

O, sălbatic și liber pentru sufletul meu — O cântăreț minunat!

Numai pe tine te aud - totuși steaua mă ține, (dar va pleca în curând,)

Cu toate acestea, liliac cu miros stăpânitor mă ține.



14

Acum, în timp ce stăteam ziua și mă uitam înainte,

La sfârşitul zilei cu lumina ei şi cu câmpurile primăverii, iar fermierii îşi pregătesc recoltele,

În marele peisaj inconștient al pământului meu, cu lacurile și pădurile sale,

În frumusețea aeriană cerească, (după vânturile tulburate și furtuni,)

Sub cerurile arcuite ale după-amiezii trec rapid și vocile copiilor și ale femeilor,

Marea maree în mișcare și am văzut navele cum navigau,

Și vara se apropie cu bogăție și câmpurile toate ocupate cu muncă,

Și infinitele case separate, cum s-au desfășurat toate, fiecare cu mesele și detaliile uzului zilnic,

Și străzile cum le batea zvâcnirile, și orașele s-au curmat - iată, atunci și acolo,

Căzând peste toți și printre toți, învăluindu-mă cu restul,

A apărut norul, a apărut următorul lung și negru,

Și am cunoscut moartea, gândul ei și cunoașterea sacră a morții.



Apoi, cu știința morții ca pe o parte a mea,

Și gândul morții care merge aproape de cealaltă parte a mea,

Și eu la mijloc ca cu tovarășii și ca ținând mâinile însoțitorilor,

Am fugit în noaptea de primire care nu vorbește,

În jos până la țărmurile apei, poteca de lângă mlaștină în întuneric,

Spre solemnii cedri umbriți și pinii fantomatici atât de nemișcați.



Și cântăreața atât de timid cu restul m-a primit,

Pasărea cenușiu-brun pe care o știu, ne-a primit, tovarășii trei,

Și a cântat colindul morții și un vers pentru el pe care îl iubesc.



Din adâncimi izolate,

Din cedrii parfumați și pinii fantomatici atât de nemișcați,

A venit colindul păsării.



Și farmecul colindei m-a răpit,

În timp ce îi țineam ca de mâini pe tovarășii mei noaptea,

Și glasul spiritului meu a numărat cântecul păsării.



Vino moarte frumoasă și liniștitoare,

Unduiți în jurul lumii, sosind senin, sosind,

Ziua, noaptea, tuturor, fiecăruia,

Mai devreme sau mai târziu moarte delicată.



Lăudat ar fi universul insondabil,

Pentru viață și bucurie, și pentru obiecte și cunoștințe curioase,

Și pentru dragoste, dragoste dulce, dar laudă! laudă! laudă!

Pentru brațele sigur-învăluitoare ale morții rece-învăluitoare.



Mamă întunecată alunecând mereu aproape cu picioarele moi,

Nimeni nu a cântat pentru tine un cântec de bun venit?

Atunci o cânt pentru tine, te slăvesc mai presus de toate,

Îți aduc un cântec care, când trebuie să vii cu adevărat, vino neclintit.



Abordați livrări puternice,

Când este așa, când le-ai luat, cânt cu bucurie morții,

Pierdut în oceanul iubitor plutitor al tău,

Slăvit în potopul fericirii tale, moarte.



De la mine la tine serenade vesele,

Dansuri pentru tine propun salutul tău, podoabe și ospătări pentru tine,

Și priveliștile peisajului deschis și cerul întins sunt potrivite,

Și viața și câmpurile, și noaptea uriașă și gânditoare.



Noaptea în tăcere sub multe stele,

Malul oceanului și valul răguș care șoptește a cărui voce o cunosc,

Și sufletul întorcându-se către tine, o moarte vastă și bine acoperită,

Și trupul cu recunoștință cuibărindu-se aproape de tine.



Peste vârfurile copacilor îți plutesc un cântec,

Peste valurile care se ridică și care se scufundă, peste nenumăratele câmpuri și prerii largi,

Peste orașele pline de dens și peste cheiurile și căile pline,

Plutesc acest colind cu bucurie, cu bucurie pentru tine, moarte.



15

Pentru numărul sufletului meu,

Tare și puternic a susținut pasărea cenușiu-brun,

Cu note pure deliberate care se răspândesc umplând noaptea.



Tare în pini și cedri întuneci,

Limpede în prospețimea umedă și în parfumul de mlaștină,

Și eu cu tovarășii mei acolo noaptea.



În timp ce vederea mea care era legată în ochii mei era deschisă,

Cât despre panorame lungi de viziuni.



Și am văzut întrebat armatele,

Am văzut ca în vise fără zgomot sute de steaguri de luptă,

Purtat de fumul bătăliilor și străpuns de rachete le-am văzut,

Și purtat încoace și încolo prin fum, și sfâșiat și însângerat,

Și în sfârșit, doar câteva bucăți rămase pe toiag, (și toate în tăcere,)

Și toiagul zdrobit și rupt.



Am văzut cadavre de luptă, nenumărate dintre ele,

Și scheletele albe ale tinerilor, le-am văzut,

Am văzut resturile și resturile tuturor soldaților uciși din război,

Dar am văzut că nu erau așa cum se credea,

Ei înșiși erau pe deplin odihniți, nu sufereau,

Cei vii au rămas și au suferit, mama a suferit,

Și soția și copilul și tovarășul gânditor au suferit,

Și armatele care au rămas au suferit.



16

Trecând viziunile, trecând noaptea,

Trecând, slăbind strângerea mâinilor camarazilor mei,

Trecând cântecul păsării pustnicului și cântecul de socoteală al sufletului meu,

Cântec victorios, cântec de descarcare a morții, totuși cântec variabil, în continuă schimbare,

La fel de jos și plângător, totuși limpezi notele, urcând și coborând, inundând noaptea,

Cu tristețe scufundare și leșin, ca avertisment și avertisment, și din nou izbucnind de bucurie,

Acoperind pământul și umplând răspândirea cerului,

Ca psalmul acela puternic din noapte pe care l-am auzit din retrageri,

Trecând, te las liliac cu frunze în formă de inimă,

Te las acolo în curtea ușii, înflorit, revenind cu primăvară.



Mă opresc din cântecul meu pentru tine,

Din privirea mea asupra ta în apus, cu fața spre apus, comunicând cu tine,

O, tovarăș strălucitor cu chip argintiu în noapte.



Totuși, fiecare de păstrat și toate, recuperări din noapte,

Cântecul, cântecul minunat al păsării cenușii-brun,

Și cântecul de numărare, ecoul trezit în sufletul meu,

Cu steaua strălucitoare și căzută, cu chipul plin de vai,

Cu suporturile care mă țin de mână aproape de chemarea păsării,

Tovarășii mei și cu mine în mijloc, și amintirea lor de păstrat mereu, pentru morții pe care i-am iubit atât de bine,

Pentru cel mai dulce și înțelept suflet din toate zilele și pământurile mele - și asta de dragul lui,

Liliac și stea și pasăre s-au împletit cu cântecul sufletului meu,

Acolo, în pinii parfumați și cedrii se întunecă și se întunecă.

[latan.elena]

Și noi suntem făcuți din
lucrurile din care sunt făcute visele

iar scurta noastră viață este
cuprinsă în spațiul și timpul unui vis.

W. Shakespeare - Furtuna

Tremarella

Poeți și scriitori.
De fapt, asta spun ei.
Dar, dacă nu scriitori, care sunt poeți -

Poeți - poezie, scriitori - proză.

În proză poate fi totul, chiar și poezie,
dar în poezie trebuie să existe doar poezie -

În ton cu afișul care îl anunță
cu înflorirea libertății a unui P majuscul,
înscris în coardele unei lire înaripate,
ar trebui, mai degrabă decât să intru, să ajung zburând -

Și nu ar fi mai bine desculț decât cu acești pantofi
ieftini, grei și scârțâitori, un înlocuitor stângaci al unui înger? -



Daca as avea macar o rochie mai lunga, mai lejera,
si versuri care ies asa, din maneca,
la petrecere, la parada, la mare ocazie,
a dan don,
abba ba ba -

Dar acolo, pe scenă, există deja o
masă de ședință cu picioare de aur,
pe care fumează un mic sfeșnic -

Deduc că
va trebui să citesc la lumina lumânării
ceea ce am tastat
tac tac tac la lumina unui bec -

Fără să vă faceți griji în avans
dacă este poezie
și care poezie -

Dacă a genului în care proza ​​este respinsă -
Sau a genului în care proza ​​este binevenită -

Și care este diferența,
acum perceptibilă doar în lumina slabă
pe fundalul unei perdele visiniu
cu franjuri mov?

Wislawa Szymborska





In locul meu




Știu
că totul a fost deja descris:
dragostea, ura, furia și durerea.
Știu.

Știu
că fiecare cuvânt are stăpâni infiniti:
mort și viu, sincer și fals.
Știu.

Dar știu și
că nimeni altcineva nu are voie să mă experimenteze.
De aceea nu permit nimănui
să vorbească în numele meu.





. Rainer Malkowski

marzo 2014

https://malinconialeggera-blogspot-c...o&_x_tr_pto=sc

[latan.elena]

Cesare Pavese (Santo Stefano Belbo, 9 septembrie 1908 – Torino, 27 august 1950) a fost un scriitor, poet, critic literar şi traducător italian. Este considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori italieni ai secolului XX.
-

wikipedia -


Poezii & Proză

• 1. Două țigări
  
• 2. Eşti pămîntul, eşti moartea
  
• 3. Femei pătimaşe
  
• 4. Instinctul
  
• 5. Mereu vii din mare
  
• 6. O amintire
  
• 7. Paradisul
  
• 8. Peisaj [IV]
  
• 9. Simplitate
  
• 10. Strămoşi
  
• 11. Tu eşti ca un pămînt
  
• 12. Tu nu ştii dealurile
  
• 13. Va veni moartea şi va avea ochii tăi
  
• 14. Va veni moartea şi va avea ochii tăi
  

https://poetii-nostri.ro/cesare-pavese-autor-226/


Cesare Pavese. Nu scapi de ceva evitându-l, ci doar trecând prin el



De ce te gândești mereu la tine?”
„Dacă nu mă gândesc la asta,
cine o va face?”
Cesare Pavese


Pierzi o întâlnire, te muți,
iar pe cineva pe care l-ai văzut în fiecare zi nici nu mai știi cine este.
Cesare Pavese


Călătoria este brutală.
Îl obligă să aibă încredere în străini și să piardă din vedere confortul familiar al acasă și al prietenilor. Te simți în mod constant dezechilibrat. Nimic nu este al tău în afară de lucrurile esențiale – aerul, somnul, visele, marea, cerul – toate lucrurile tind spre etern sau ceea ce ne putem imagina despre el.
Cesare Pavese


Adevăratul geniu nu este cucerirea unei femei deja dorite de toată lumea,
ci găsirea uneia prețioase într-o ființă necunoscută.
Cesare Pavese


când femeia, cu eleganță și dulceață, îi răspunde:
„nu-ți face griji, poate că nici nu te văd
și totuși te am în viața mea mult mai mult decât crezi”.
Cesare Pavese (3 martie)

Un tată trebuie ajutat mereu. Trebuie să-l învățăm că viața este grea.
Dacă atunci, cum este corect, ajungi unde a vrut el,
trebuie să-l convingi că a greșit și că ai făcut-o pentru binele lui.
Cesare Pavese


Nu merită, Ulise.
Cine nu se oprește acum, imediat, nu se mai oprește niciodată. Ceea ce faci, vei face mereu.
Trebuie să rupi destinul o dată, trebuie să ieși din drum, și să te lași să te scufunzi în timp...
Ce este viața veșnică dacă nu această acceptare a clipei care vine și a clipei care pleacă?
Intoxicarea, plăcerea, moartea nu au alt scop.
Care a fost rătăcirea ta agitată până acum?
Cesare Pavese


„ De-a lungul anilor, el a creat un sistem de gânduri și principii atât de încurcate și de inexorabil, încât i-a interzis să pună în aplicare cea mai simplă realitate : și cu cât acea simplă realitate deveni mai interzisă și imposibilă, cu atât devenea mai adâncă în el dorinta de a o cuceri, incurcandu-se si ramificandu-se ca o vegetatie sinuoasa si sufocatoare.”
Natalia Ginzburg - Portretul unui prieten (în Le Piccole Virtù, 1962)


Literatura este o apărare împotriva ofenselor vieții.
Cesare Pavese


Când vrei ceva,
îl vezi peste tot.
Cesare Pavese

[..] a trăi este ca și cum ai face o completare lungă,
în care tot ce trebuie să faci este să obții greșit totalul primelor două sume
pentru a nu ieși niciodată
Cesare Pavese


Către Giulio Einaudi, Torino. Torino, 14 aprilie 1942
Draga editorule,
Primind n. 6 trabucuri de la Roma - pentru care vă mulțumesc - și găsindu-le groaznice, sunt nevoit să răspund că nu pot menține un contract care a început sub auspicii atât de proaste. De asemenea, se întâmplă că sarcinile de revizuire mereu reînnoite și alte prostii pe care mi le arunci să nu-mi lase timp să mă ocup de o muncă mai nobilă. Da, Stimate Editor, a venit momentul să vă spun, cu tot respectul, că atâta timp cât veți continua cu acest sistem de exploatare integrală a angajaților dumneavoastră, nu vă veți putea aștepta la o performanță de la aceștia care să le depășească posibilitățile. Există o viață de trăit, există biciclete de mers, trotuare de mers pe jos și apusuri de soare de care să te bucuri. Pe scurt, ne cheamă Natura, dragă Redactor; și urmăm apelul lui. Pune pe altcineva să facă Bini pentru tine.
Cordial. C. Pavese
Cesare Pavese, Scrisori 1926-1950

Pentru că acesta este obstacolul, crusta de spart:
singurătatea omului, a noastră și a celorlalți.
Cesare Pavese



Vei fi iubit în ziua în care îți poți arăta slăbiciunea,
fără ca celălalt să o folosească pentru a-și afirma forța.
Cesare Pavese, din jurnalul intim.


Cu siguranță sunt încă cruzi,
dacă cruzimea poate fi numită comportamentul normal al celor care respectă femeile până la punctul de a nu vrea să știe nimic despre ele. ... Ca să ne vindecăm de orice nostalgie amoroasă, tot ce trebuie să facem este să trăim să fim iubiți sau doriti sau tânjiți sau după ce doriți, de o persoană care ne pune pe nervi
Cesare Pavese


Trebuie să ți se fi întâmplat să te concentrezi toată viața. la un punct,
și apoi descoperi că tot ce poți face, cu excepția să trăiești acel punct.
Cesare Pavese.

iar lucrurile, în cer și în inimă, suferă și se răsucesc în timp ce te așteaptă.
Cesare Pavese.




A zâmbi înseamnă a trăi ca un val sau o frunză, acceptând soarta.
Este moartea într-o formă și renașterea într-o altă formă.
Este acceptarea, acceptarea de sine și destinul.
Cesare Pavese


Nu are rost să plângi.
Te naști și mori singur...
Cesare Pavese.



Înainte de a fi spumă
vom fi valuri nestăpânite.
Cesare Pavese





Era emoționant să o aud,
așa era contrastul dintre viața ei și dorințele ei.
Cesare Pavese


Mereu este
o liniște care ne înșală,
pentru că acolo,
auzim
toate cuvintele care ne sperie.
Cesare Pavese


În inima ta ai tăcere,
ai înghițit cuvinte.
Cesare Pavese




Salutați și examinați totul
și împinge-te departe de tine
ca marea. In inima
ai tăcere, ai cuvinte
a inghiti. Ești întunecat.
Cesare Pavese



[…] Dragă Fern, singurătatea pe care o simți nu poate fi vindecată decât într-un fel, mergând spre oameni și „dând” în loc de „primind” . (Este predica sacrosantă obișnuită). Nu că aș dori să fiu cel căruia ar trebui să-i oferi – mai ales că cadourile pe care mi le-ai putea oferi tot nu ar fi soluția, ci ar spori mizeria. Aceasta este o problemă morală înaintea uneia sociale și trebuie să înveți să muncești, să existe, nu doar pentru tine, ci și pentru altcineva, pentru alții. Atâta timp cât cineva spune „sunt singur”, sunt „străin și necunoscut”, „simt frigul”, el se va simți mereu mai rău. Numai cei care vor să fie, amintiți-vă bine. Pentru a trăi o viață plină și bogată, trebuie să întinzi mâna către ceilalți, trebuie să te smeriți și să slujiți. Și asta este tot […]
— extras dintr-o scrisoare a lui Cesare Pavese către Fernanda Pivano, mai 1943




„[…] Tot ce este nevoie este puțină tăcere și totul se oprește
în locul său real, așa cum se oprește corpul meu.”
Cesare Pavese, din Mania di solitude, 1933

[...] Stelele sunt vii,
dar aceste cireșe, pe care le mănânc singur, nu merită.
Cesare Pavese, Mania singurătăţii




Nimic nu este mai nelocuitor decât un loc în care am fost fericiți.
Cesare Pavese

« Ce crezi? » am exclamat, « ți-a amintit de tine? » Apoi tăcu din nou.
M-am gândit la ciudățenia chestiei: aveam bani pentru călătorie și nu o făceam.
Între timp am ajuns pe potecă, iar vederea măslinului m-a iritat.
Am început să înțeleg că nimic nu este mai nelocuitor decât un loc în care ai fost fericit .
Am înțeles de ce Doro luase trenul înapoi spre dealuri într-o zi bună,
iar a doua zi dimineața se întorsese la destinul său.
Cesare Pavese



Nemiloasă este încetineala orei
, pentru cei care nu mai așteaptă nimic.
Cesare Pavese, Lo steddazzu, fragment (în „La muncă obosită”)





Se numește nostalgie
și ne reamintește că, din fericire,
suntem și fragili.
Cesare Pavese


Mi-au luat o marcă italiană pentru că am îndrăznit să-i contrazic în corectarea compoziției. Dar nu protestez: dimpotrivă, admir puterea progresului în acest sens.
În anii 1600 măcar m-ar fi ars de viu:
acum, mai burghez, îmi iau o notă din media.
Cesare Pavese într-o scrisoare către Tullio Pinelli
(Torino, 1 august 1926 – din Scrisorile 1924-1944)



„Totul, când s-a întâmplat, a devenit o amintire,
pentru că s-a întâmplat în mine înainte de a se întâmpla afară.”
Cesare Pavese, Feria d'August, 1946


[...] Când ne-am despărţit nu aveam impresia că ne despărţim,
ci că o să ne aşteptăm în altă parte [...].
Cesare Pavese, „Târgul de august”.

[…]Dar nu pot să vorbesc cu tine,
nici măcar să mă apropii de tine:
în cele mai frumoase momente ale tale,
mereu te-am văzut doar pe tine,
mereu doar visat.
Cesare Pavese, doar pe tine te-am văzut.


Această ură a înflorit ca o iubire vie
, dureroasă și contemplându-se pe sine
Cesare Pavese, Indiferența, primele versuri


.
Șase cuvinte care distrag atenția.
Mănânci poezii de dragoste.
Nu aluneci în altă parte,
de fiecare dată când e moarte.
Ești un cer înstelat.
Ești pierdut.
Cesare Pavese, „Ai ochii ei în ochi”


Am văzut-o uitându-se la mine,
cu acei ochi mari și ușor oblici,
ochi fermi și transparenți, mari în interior.
Nu știam atunci,
nu știam a doua zi,
dar eram deja treaba lui,
prinsă în cercul ochilor,
de spațiul pe care îl ocupau.
Cesare Pavese


Dacă este adevărat că cineva se obișnuiește cu durerea,
de ce suferă cineva din ce în ce mai mult pe măsură ce trec anii?
Cesare Pavese


Avea ciudatul obicei de a nu spune nimic.
A avut o furtună înăuntru și nimeni nu l-a băgat în seamă
pe Cesare Pavese

Și nu era proastă,
știa ce vrea.
El voia doar lucruri imposibile.
Cesare Pavese

Tu care nu cunosti si stralucesti cu atata poezie,
o, femeie ce infloresti deasupra agoniei mele,
lasa-ma sa ma ridic intr-o zi.
O, tu care ai trecut prin amurgul murdar al nostru tuturor
și răsăriți ca zorii unei lumi, ca să mă învii într-o zi.
[aprilie 1928]
Cesare Pavese, din poezii dinaintea „Munca obosită” (1923-1930)


Nu, m-am născut pentru iarnă,
pentru cenușiul și frigul care se închide în jurul meu
să stau strâns și să-mi țin flacăra la inimă,
sărmana flacără pâlpâitoare.
Natura frumoasă
care se încălzește și trăiește hotărât
la soare, în cele mai sănătoase culori,
dând aleșilor gânduri și lucrări puternice,
inexorabilă ca viața,
universal plină,
îmi dă (plâng, sărmanele mele vise)
confuzie și oboseală,
îmi dă stinge. fiecare flacără, cea mai pură sursă.
Cesare Pavese, din poeziile dinaintea „Munca obosită” [11 august 1927]




E bine să scrii pentru că reunește cele două bucurii:
să vorbești singur și să vorbești cu o mulțime.
Cesare Pavese, 4 mai 1946


«Și voi scrie pentru tine,
pentru amintirea ta sfâșietoare,
câteva versuri dureroase
pe care nu le vei mai citi niciodată.
Dar vor rămâne atroce
înfipți în inima mea
pentru totdeauna”.
Cesare Pavese (4 septembrie 1927)



Cea mai mare nenorocire este singurătatea.
Întreaga problemă a vieții este aceasta:
cum să-ți rupi singurătatea,
cum să comunici cu ceilalți.

Cesare Pavese



Mi-ar plăcea să fiu măcar mâna care te protejează
- ceva ce nu am reușit niciodată să fac cu nimeni
și cu tine, în schimb, îmi este la fel de natural ca și respirația.
— Cesare Pavese, într-o scrisoare către Bianca Garufi,
21 octombrie 1945


Caracteristic vremurilor ca ale noastre este risipa de energie.
Suntem întotdeauna prea tineri ,
ceea ce înseamnă prea prostește de complicat și incomod,
atunci când ne confruntăm cu posibilitatea improbabilă de a realiza lucruri
care erau interzise până ieri.
Cesare Pavese, „A unei noi literaturi”
(apărut în mai-iunie 1946 la
Rinascita, din literatura americană și alte eseuri)



Să ducem o viață interioară, de studiu, de afecțiuni,
care nu țin doar de „sosire”, ci de „a fi”
– și va vedea că viața va avea sens.
Cesare Pavese către Fernanda Pivano


«Iert pe toți și cer iertare de la toți. În regulă?
Nu bârfi prea mult”
[notă de adio de la C Pavese]
Pe spate Pavese a notat trei propoziții.
În primul, preluat din Dialogurile cu Leucò,
exact din cel intitulat Vrăjitoarele,
citim: «Omul muritor, Leucò,
are numai această nemurire.
Amintirea pe care o aduce și amintirea pe care o lasă.”
Al doilea este un citat din jurnal,
adică din Profesia de a trăi,
și a fost scris cu câteva zile înainte de finalul lui dramatic:
«Am muncit, am dat poezie oamenilor, am împărtășit durerile multora».
A treia propoziție, care după Vaccaneo ar fi putut fi gândită și pusă pe hârtie de Pavese în ultimele ore ale existenței sale, este lapidară: „M-am căutat pe mine”.
Cesare Pavese




Înainte de a fi spumă vom fi valuri de nestăpânit




Rescriere de Cesare Pavese – Dialog 7: spumă val (Dialoguri cu Leucò)
Voi face din cuvântul tumult și din tumult o spumă a valurilor. Vor fi lacrimi secrete eliberate. Și o vom face destinul nostru.
Tu care mi-ai transformat toate „trebuierile” în „cutii” splendide.
Nu există atingere fără schimbare. Și în zâmbet schimbător. Asta înseamnă să te accepți pe tine însuți. Și zâmbește destinului.
Și chiar dacă sunt unghiulară, îți place natura mea uneori stâncoasă pentru că acolo iubește să se spargă valul tău tumultuos.
Poate doar cei care zâmbesc își fac destinul al lor.
Tu care iubesti si schimbarile din mine. Zâmbește în moartea și renașterea mea sub o mie de forme: tu ești substanță, ești suflarea mărilor mele lunare.
Neliniștea rezultată din plictiseală. Acesta este ceea ce ucide dorința. Oprind-o.
Nu ne temem de soartă. Nu ne vom da înapoi. Înainte de a fi spumă vom fi valuri de nestăpânit.
Devii dorință.

[latan.elena]

Poezii despre zambete si zambete


Cu aceasta colectie descoperim impreuna cele mai frumoase poezii despre zambet, a fi fericit si a fericirii. Poezii pozitive, vesele si emotionante, care ne invita sa reflectam asupra valorii vietii, inclusiv asupra tuturor acele mici bucurii care ne fac existenta frumoasa. Pentru ca intotdeauna exista un motiv sa fim fericiti, chiar daca de multe ori nu ne dam seama.
Poezia ne ajuta sa ne exprimam sentimentele, comunica cu cea mai intima parte a noastra, da viata unor senzatii pe care nici nu stiam ca le traim. Citirea unei poezii bune ne poate pune intr-o dispozitie foarte buna, mai ales daca se invarte in jurul unui subiect insorit precum un zambet. Iata 20 de poezii zambete:


Poezii
zambete Zambetul tau(Pablo Neruda)

Ia-mi painea, daca vrei,
ia-mi aerul, dar
nu-ti lua zambetul.
Nu luati trandafirul,
sulita pe care o scojiti,
apa care
izbucneste brusc in bucuria voastra,
valul de
argint brusc care ti se naste.
Lupta mea dureaza si ma intorc
cu ochii obositi,
uneori, sa fi vazut
pamantul care nu se schimba,
dar intrand in zambetul tau
se ridica spre cer cautandu
-ma si imi deschide toate
usile vietii.
Draga mea, in ceasul cel
mai intunecat , deschide
-ti zambetul, iar daca deodata
vezi ca sangele meu pateaza
pietrele drumului,
razi, caci rasul tau
va fi pentru mainile mele.
ca o sabie proaspata.
Langa mare, toamna,
orezul tau trebuie sa-si ridice
cascada de spuma,
iar primavara, iubire,
vreau orezul tau ca
floarea pe care o asteptam,
floarea albastra, trandafirul
patriei mele sonore.
Rade noaptea,
ziua, luna,
rade de strazile intortocheate ale
insulei,
rade de baiatul asta aspru
care te iubeste,
dar cand deschid ochii
si cand ii inchid,
cand merg pasii,
cand vin pasii inapoi,
lepada-mi painea, aerul,
lumina, izvorul,
dar zambetul tau niciodata,
ca as muri de asta.


Un zambet(Patrizia Capone)

Totul are un pret si m-am saturat sa platesc
ca exista cineva care vrea doar sa dea
un zambet
fara un pret decisiv
redus
un zambet aruncat ca rasul pe tinerii casatoriti cu
totii suntem celebri
prinsi din mers
relansati pentru cei care sunt inca nu a primit
un zambet care sari
printre oamenii uimiti
de parca ar fi un joc viata asta
un zambet modest
trage si pe tine
si este reteeeeeeeeee


Valoarea unui zambet(Frederick Faber)

A
da un zambet
Face inima fericita .
Ii imbogateste pe cei care o primesc
Fara sa-i saraciasca pe cei care o dau.
Dureaza doar o clipa,
Dar amintirea lui ramane multa vreme.
Nimeni nu este atat de bogat
incat sa se poata face fara
el atat de sarac incat sa nu poata sa il doneze.
Zambetul creeaza bucurie in familie,
Da sprijin in munca
Si un semn tangibil de prietenie.
Un zambet da alinare celor obositi,
Innoieste curajul in incercari,
Si in tristete este medicina.
Si atunci daca intalnesti pe cineva care nu ti-l ofera,
fii generos si da-i-i pe al tau:
Nimeni nu are nevoie de un zambet
la fel de mult ca cineva care nu stie sa-l ofere.


Zambetul ei(Emily Dickinson)

Zambetul ei nu era diferit de celelalte –
Aceeasi forma, gropite pe laterale –
Totusi te facea sa te simti rau, ca atunci cand
o pasare decoleaza, vrea sa cante,
apoi isi aminteste de Glontul care a ranit-o –
Apoi se lipeste de o creanga subtire,
convulsiva si intre timp muzica se prabuseste –
ca perlele – a ajuns in Mlastina –


Doi in amurg(Eugenio Montale)

… cuvintele usoare
se incadreaza intre noi. Te privesc
intr-o reverberatie blanda. nu stiu
daca te cunosc; Stiu ca nu am fost niciodata despartit de tine, asa cum se intampla in aceasta
intoarcere
tarzie .
Cateva clipe ne-au ars
pe toti: mai putin doua fete, doua
masti care sunt incizate, fortate,
cu un zambet.


Pisicile vor sti(Cesare Pavese)

Lasa ploaia sa cada inca
pe pavajele tale dulci,
o ploaie usoara
ca o suflare sau un pas.
Din nou briza si zorii
vor inflori la fel de usor
ca sub pasul tau,
cand te vei intoarce.
Intre flori si pervazuri
, pisicile o vor sti.
Vor mai fi alte zile,
vor fi alte zvonuri.
Vei zambi pentru tine.
Pisicile vor sti.
Vei auzi cuvinte stravechi
, vorbe obosite si desarte
precum obiceiurile parasite
ale sarbatorilor de ieri.
Vei face si tu gesturi.
Vei raspunde la cuvinte –
fata de primavara,
vei face si gesturi.
Pisicile vor sti,
fata de primavara;
iar ploaia usoara,
zorii de culoarea zambilei,
care sfasie inima
celor care nu mai spera in tine,
sunt zambetul trist pe
care il zambesti singur.
Vor fi alte zile,
alte voci si treziri.
Vom suferi in zori,
fata primaverii.


Un ras(Sibilla Aleramo)

Un ras.
Poate intr-o zi
voi simti ca imi izbucneste in gat.
Zi insorita,
rasete deasupra lumii,
si apoi
doua brate
care ma ridic gafaind
spre prima stea a serii.


Apartine zambetului sau(Peppino Impastato)

Anxietatea omului care moare
apartine zambetului sau ,
la privirea lui confuza
cere ceva atentie,
la buzele rosii coral
un abandon naiv,
vrea sa-si simta
respiratia obositoare pe piept:
si un om pe moarte.


Zambeste(Charlie Chaplin)

Zambeste, chiar daca te doare inima
, zambesti, chiar daca se rupe
cand sunt nori pe cer
vei trece peste
el daca zambesti prin
frica si durere ta
zambesti si poate maine vei
descoperi ca viata este inca
merita sa fii trait
daca doar zambesti , iti luminezi
fata de tristete
si ascunzi orice urma de multumire
dar chiar daca o lacrima este pe cale sa cada
si acesta este momentul in care trebuie
sa continui sa incerci sa
zambesti, ce folos sa plangi
vei descoperi ca viata inca
merita traita
daca zambesti
chiar daca te doare inima
zambesti, chiar si daca te spargi
cand sunt nori pe cer
vei trece peste
el daca zambesti prin
frica si durere
zambesti si poate maine vei
descoperi ca viata mai
merita traita
daca doar zambesti
si in momentul in care trebuie
sa zambesti in continuare , la ce foloseste plansul
, vei descoperi ca viata inca merita
merita trait
daca doar zambesti.


Am incetat sa zambesc(Anna Andreevna Achmatova)

Am incetat sa zambesc,
buzele mele sunt inghetate,
mai mult decat un cantec urmeaza
dintr-o singura speranta .
Fara vina au cedat cantecul
rasului si profanarii,
care in culmea durerii
pentru suflet si a tacerii
iubirii.

Fericire(Toto)

Fericire!
Vurria stie ce este acest cuvant,
vurria stie ce inseamna vvo.
Sarra gnuranza ‘in mea, lipsa’ si scurgerea,
dar care ll’ha ‘ntiso maje annummena.

Promite-te(Christian D. Larson)

Promite-te

sa fii atat de puternic incat nimic sa nu-ti tulbure linistea mintii.
Promite-ti
ca vei vorbi despre bunatate, frumusete, iubire fiecarei persoane pe care o intalnesti;
pentru a-i face pe toti prietenii tai sa simta ca exista ceva grozav la ei;
sa privesti latura frumoasa a tuturor si sa lupti pentru ca optimismul tau sa devina realitate.
Promite-ti
sa te gandesti doar la ce este mai bun, sa lucrezi doar pentru ce e mai bun, sa te astepti doar la ce este mai bun,
sa fii la fel de entuziasmat de succesul celorlalti precum esti tu in ceea ce priveste al tau.
Promite-ti
ca vei uita greselile trecutului pentru a te uita la cat de grozav poti face in viitor;
sa fii calm in toate imprejurarile, sa dai un zambet fiecarei creaturi pe care o intalnesti;
sa petreci atat de mult timp imbunatatindu-ti caracterul incat sa nu ai timp sa-i critici pe altii.
Promite-ti ca esti
prea nobil pentru manie, prea puternic pentru frica, prea fericit pentru a fi biruit de durere.


Ma gandesc la zambetul tau(Eugenio Montale)

Ma gandesc la zambetul tau, si pentru mine o apa limpede
insotita de aventura printre pietricelele albiei unui rau, o
oglinda mica in care te uiti la o hellera la corimbe;
si peste tot imbratisarea unui cer alb linistit.
Aceasta este amintirea mea; Nu stiu, sau departe,
daca un suflet naiv se exprima pe chipul tau,
sau adevarat sunteti ratacitori pe care raul lumii ii stinge
si isi poarta suferinta cu ei ca pe un talisman.
Dar asta pot sa-ti spun, ca efigia ta ganditoare
scufunda grijile capricioase intr-un val de calm
si ca infatisarea ta se insinueaza in memoria mea cenusie
la fel de direct ca varful unui palmier tanar…


Zambet aproape anonim(Fernando Pessoa )

Aproape anonim zambesti
si soarele iti aureste parul.
Pentru ca sa fii fericit
si necesar sa nu stii ca

ai iubit-o, corect(Charles Bukowski)

„Ai iubit-o, corect
”
Ofta
„Cum sa-ti raspund
Era nebuna”
Si-a trecut mana prin par
„Doamne, daca era toata nebuna.in fiecare zi era o femeie diferita
Odata intreprinzator, celalalt stangaci.
Odata exuberant, celalalt timid. Nesigur si hotarat.
Dulce si arogant.
Era o mie de femei, dar parfumul era mereu acelasi .
Inconfundabil
. Asta era singura mea certitudine.
Mi-a zambit, stia ca ma pacaleste cu acel zambet
Cand zambea, nu intelegeam nimic
, nu stiam sa vorbesc sau sa gandesc
Nimic, zero
Dintr-o data era doar ea
Era nebuna, toata nebuna
Uneori plangea
Ei spune ca, in acest caz, femeile vor doar o imbratisare
. Ea nu
S-a nervos
Nu stiu unde este acum, dar pun pariu ca inca cauta vise
Era nebuna toata nebuna
Dar am iubit-o atat de mult.


Ia un zambet(Mahtma Gandhi)

Ia un zambet,
da-l cuiva care nu l-a avut niciodata.
Obtineti o raza de soare
, lasati-o sa zboare acolo unde domneste noaptea.
Descopera un izvor
scalda pe cei care traiesc in noroi.
Luati o lacrima,
puneti-o pe fata celor care nu au plans.
Luati curaj,
puneti-l in sufletul celor care nu pot lupta.
Descopera viata,
spune-o celor care nu stiu sa o inteleaga.
Luati speranta
si traiti in lumina ei.
Ia bunatatea
si da-o celor care nu stiu sa daruiasca.
Descopera dragostea
si fa-o cunoscuta lumii.


Nu uita sa te bucuri(Blaga Dimitrova)

Nu uita sa te bucuri! –
soptesc copacii intelepti
si cu genunchii taiati
cu zgomot cad sub topor.
Nu uitati sa va bucurati!
Atata timp cat vei sta
pana vei merge spre vant
atata timp cat vei respira inaltimea. Atata timp cat securea doarme.


Zambeste(Alda Merini)

Femeia
zambeste mereu vietii,
chiar daca nu iti zambeste.
Zambeste iubirilor terminate
zambeste-ti durerile
zambeste oricum.
Zambetul tau va fi
usor pentru drumul tau, un
far pentru marinarii rataciti.
Zambetul tau va fi
un sarut al mamei,
o bataie de aripi,
o raza de soare pentru toata lumea.


Frica(Umberto Saba)

In inima mea indoielnica
aud o voce care imi spune:
„Ai putea fi cu adevarat fericit”.
As putea, dar nu indraznesc.


Zambetul(William Blake)

Exista un zambet de dragoste,
Si exista un zambet de inselaciune,
Si exista un zambet de zambete
Acolo unde aceste doua zambete se intalnesc.
Si este o privire de ura,
Si este o privire de dispret,
Si este o privire a privirilor
Pe care in zadar incerci sa uiti;
Pentru ca se lipeste adanc in inima
si se lipeste adanc in spate
si niciun zambet care a fost vreodata un zambet,
Dar un singur zambet,
Ca intre leagan si mormant
Se poate zambi o singura data;
Dar, cand zambesti o data,
orice suferinta are un sfarsit.


Insulele norocoase(Fernando Pessoa)

Ce glas ajunge in pamantul valurilor
care nu este glasul marii
Si glasul cuiva care ne vorbeste,
dar care, daca ascultam, tace,
pentru ca am ascultat.
Si numai daca, pe jumatate adormit,
fara sa stim ca auzim, auzim,
ne spune speranta careia, ca un
copil
adormit , ii zambim in timp ce dormim.
Sunt insule norocoase,
sunt pamanturi care nu au loc,
unde Regele locuieste asteptand.
Dar, daca ne trezim,
vocea este tacuta si nu e decat marea.


Fericirea(Hermann Hesse)

Atata timp cat urmaresti fericirea,
nu esti gata sa fii fericit,
chiar daca ceea ce iubesti cel mai mult este deja al tau.
Atata timp cat te plangi de cei rataciti
si nu ai decat scopuri si nicio liniste,
tot nu stii ce este pacea.
Numai atunci cand renunti la orice dorinta
si nu cunosti niciun scop sau dorinta
si nu numesti fericirea pe nume,
Atunci valurile intamplarii nu mai ajung la tine
si inima si sufletul tau au pace.


sursa:https://andreigheorghe.ro/poesie-sul...e-famose-riem/







Pablo Neruda: "Il tuo sorriso". Con una fotografia di Robert Doisneau | RestaurArs

[latan.elena]

ARTHUR RIMBAUD LUCRĂ ÎN VERS ȘI PROZĂ I TRADUCERE DE DARIO BELLEZZA

POEZII DARUL ORFANILOR I Camera este întunecată: vag se aude scâncetul dulce și trist al doi copii. Își îndoaie frunțile, încă pline de vise sub perdeaua lungă albă care tremură și se ridică... - Afară păsările se ghemuiesc, amorțite; cu aripile amorțite sub cerul cenușiu; iar Anul Nou, cu dâra lui cețoasă, târând faldurile rochiei sale înzăpezite, râde plângând, și tremurând cântă... II Acum cei mici, sub cortul legănat, vorbesc cu voce scăzută, parcă într-o noapte întunecată. . Ascultând, gânditor, ca un murmur îndepărtat. Adeseori tresărind la vocea limpede aurie a timbrului matinal care-și punctează continuu refrenul metalic în globul său de sticlă... - Camera este înghețată... Hainele durerii lâncezesc pe jos, împrăștiate în jurul patului: vântul aspru de nord. gemând la uşă îşi sufla suflarea melancolică în casă. În tot ceea ce simți că lipsește ceva. - Deci nu există o mamă pentru acești copii mici, cu zâmbetul proaspăt, cu privirea trufașă? A uitat deci, seara, în capul dealului, singură, să aprindă o flacără ruptă din cenuşă, să îngrămădească peste ele păturile de lână, înainte de a le lăsa strigând: Iartă-mă! Nu ai prevăzut, întâmplător, frigul dimineții? Nici nu a închis ușa strâns împotriva vântului de iarnă? - Visul matern este covorul cald, este cuibul înfundat în care copiii ascunși ca niște păsări grațioase care leagănă crengile dorm un somn dulce de viziuni albe. - Acolo este doar un cuib fără căldură sau pene unde cei mici tremură, treji, plini de frică; un cuib pe care vântul amar de nord l-a înghețat. III Inima ta a înțeles: - acei copii sunt orfani. Nu mai există mamă, nu mai există cuib! - Nici tatăl nu este de faţă!... - O bătrână slujnica a avut grijă atunci de el. Cei mici sunt singuri în casa înghețată: orfani de patru ani, o amintire plăcută se trezește încet în gânduri... și parcă se roagă un rozariu: - Ah! Ce dimineață frumoasă, acea dimineață de cadou! Toată lumea, în timpul nopții, își visase darurile, într-un vis ciudat, în care bomboanele de aur, bijuterii sclipitoare se învârteau, se învârteau într-un dans sonor, apoi dispăreau sub perdele și reapareau din nou! S-au trezit devreme, s-au trezit fericiți, frecându-se la ochi, cu buzele lacome, și s-au dus, cu părul răvășit pe cap, privirea strălucitoare a celor mai festive zile, cu picioarele goale atingând pământul, la ușa părinților. , batand usor. Au intrat! Și câte urări de bine, în pijamale, sărutările repetate și bucuria infinită. IV Ah! Cât de dulci erau acele cuvinte de care se râdea atât de des! - Dar cum s-a schimbat casa de altădată: un foc mare trosnea în șemineu și toată camera era aprinsă; iar pe mobilierul lăcuit dansau reflexele roșiatice ale vatrăi mari ... — Dulapul era fără chei!... fără chei, dulapul mare! Se uitau adesea la ușa maro și neagră, fără chei! a fost ciudat! Fantezau adesea despre misterele adormite între acele laturi de lemn și credeau că aud, din fundul găurii goale, un zgomot îndepărtat, murmur vag și vesel... - Camera părinților este atât de goală astăzi! Ușa nu reflectă nicio reflexie roșiatică; părinții, vatra, cheile au dispărut; și deci fără săruturi, fără surprize dulci! Ce An Nou fierbinte va fi acesta pentru ei! - Și în timp ce, toți gânditori, o lacrimă amară va cădea în tăcere din ochii lor albaștri , ei murmură: „Când se va întoarce mama?” .................................................. .................................... V Acum micuții moșten trist: ai zice, privind la ei, că plâng în timp ce dorm, ochii le sunt atât de umflați și respirația grea! Inimile copiilor sunt atât de sensibile! - Dar îngerul leagănelor le va usca ochii, punând un vis fericit în acel somn greu, un vis atât de dulce încât buzele li s-au întredeschis. zâmbind, parcă murmură ceva... - Ei visează, aplecați pe brațele lor rotunde, în gestul trezitor de a-și întinde frunțile și privirea lor vagă se odihnește de jur împrejur... Ei cred că dorm într-un paradis roz.. . În vatra plină de străluciri focul cântă vesel... Se întrezărește, de la fereastră, un cer albastru frumos; natura se trezește și se îmbătă de raze... Pământul, pe jumătate gol, fericit că renaște, tremură de bucurie sub săruturile soarelui... Și în casa veche totul este auriu și cald: hainele negre nu erau. împrăștiat mai în jos pe pământ, vântul de nord de sub ușă s-a potolit acum. S-ar părea că pe acolo trecuse o zână!... - Au strigat copiii de bucurie... Acolo, lângă patul mamei, sub o frumoasă rază roz, acolo, deasupra covorului mare, ceva strălucește... medalioane argintii . , negru sau alb, jad sau sidef cu reflexe strălucitoare; rame negre, coroane de sticlă, cu trei cuvinte gravate în aur: «MAMEI NOASTRE!» .................................................. .................................... SENZAȚIE În serile albastre de vară, voi merge pe poteci, înțepat de urechi, călcând în picioare iarba fragedă: visând, îi voi simți prospețimea la picioare. Voi lăsa vântul să-mi spele capul gol. Nu voi vorbi, nu mă voi gândi la nimic: dar iubirea infinită se va ridica în sufletul meu, și voi merge departe, departe, ca un rătăcitor, prin Natură, - fericită ca la o femeie. martie 1870. SOARELE ŞI CARNE I Soarele, vatră de tandreţe şi de viaţă, revarsă dragoste înflăcărată pe pământul răpit şi, când stă întins în vale, simţi că pământul este virgin şi revărsă de sânge; că sânul ei imens, ridicat de un suflet, este dragoste ca Dumnezeu, de carne ca Femeia, și care conține, umflat de limfă și raze, marele roi al tuturor embrionilor! Și totul crește și totul crește! - O, Venus, o, zeiță! Tânjesc după vremea tinereții străvechi, a satirilor lascivi, a faunelor animale, a zeilor care mușcau cu dragoste scoarța ramurilor, iar în nenufari o sărutau pe Nimfa blondă! Tânjesc după vremurile în care seva lumii, apa râului, sângele roz al copacilor verzi din venele lui Pan injectau un univers! Unde pământul verde îi pulsa sub picioarele caprei; și sărutând delicat seringa limpede, buza lui modula marele imn al iubirii de sub cer; în care, stând pe câmpie, simțea în jurul său Natura vie răspunzând chemării sale în care copacii tăcuți, legănând pasărea cântătoare, pământul legănând pe om, fiecare ocean albastru și toate animalele iubite, s-au iubit în Dumnezeu! Mi-e dor de vremurile marii Cibele despre care se spune că a călătorit, enorm de frumos, pe un mare car de bronz prin orașele splendide; din sânii ei a revărsat în imensităţi şuvoiul curat al vieţii infinite. Bărbatul și-a alăptat fericit sânul binecuvântat, ca un copil, jucându-se în genunchi. - Pentru că era puternic, Omul era cast și dulce. O Mizerie! Acum spune: Știu lucruri, și pleacă, cu ochii închiși și cu urechile astupate. - Și între timp, nu mai zei, nu mai zei, Omul este Regele, Omul este Dumnezeu! Dar Iubire, aici este marea Credință! Oh! Dacă ți-ar mai suge omul sânul, mare mamă a zeilor și a oamenilor, Cibele; dacă nu l-ar fi părăsit niciodată pe nemuritoarea Astarte care deja, ieșind din lumina imensă a valurilor albastre, floare de carne pe care valul o parfumează, și-a arătat buricul trandafiriu unde ninge spuma și a făcut să cânte privighetoarea în pădure și dragostea în inimi , Zeiță cu ochi mari și negri biruitori ! Eu cred in tine! Eu cred în tine! Mamă divină, mare Afrodita! - o, călătoria e amară de când celălalt Dumnezeu ne jug pe crucea lui; Carne, marmură, floare, Venus, în tine cred! - Da, Omul e rușinos și trist, trist sub cerul întins, are haine, că nu mai este cast, că și-a murdărit bustul mândru al lui Dumnezeu și și-a micșorat, ca un idol în flăcări, trupul său olimpic cu servitute murdară! Da, chiar și după moarte, în scheletele palide el vrea să trăiască, insultând frumusețea primitivă! - Iar idolul în care ai așezat atâta feciorie unde ai divinizat lutul nostru, Femeia, pentru ca Omul să-și curețe bietul suflet și să se ridice încet, în iubire imensă, de la închisoarea pământească la frumusețea zilei, Donna nu nici nu mai stiu sa fii curtezana! - E o farsă frumoasă! iar lumea batjocorește la numele sacru și dulce al marii Venus! III Dacă vremurile s-ar fi întors, vremurile acum pierdute! - Pentru că Omul s-a terminat! Omul a jucat fiecare rol! În ziua cea mare, obosit să distrugă idolii , el va învia din nou, slobozit de toți zeii săi și, din moment ce este al cerurilor, va cerceta cerurile! Idealul, gândul de neînvins, etern, Dumnezeu care trăiește în lutul său trupesc, se va ridica, se va ridica, va arde în mintea lui! Iar când îl vei vedea observând întregul orizont, batjocorind jugul străvechi, eliberat de orice frică, vei veni să-i aduci sfânta Răscumpărare! - Splendid, strălucitor, din sânul marilor mări vei răsări, răspândind Iubire infinită peste vastul Univers într-un zâmbet infinit! Lumea va vibra ca o liră imensă în tremurul unui sărut imens! -Lumea este însetată de iubire: vei veni să o potoli. .................................................. ................................... Oh! Omul și-a ridicat din nou capul liber și mândru! Iar raza bruscă a frumuseții primitive îl face pe zeul să palpite în altarul cărnii! Fericit pentru binele prezent, palid pentru răul suferit, Omul vrea să cerceteze totul – și să știe! Gândul, atât de lung mânz, atât de mult asuprit, îi iese din minte! El va ști De ce!... Lasă-l să se elibereze, și Omul va avea Credință! - De ce albastrul tăcut și spațiul insondabil? De ce furnică stelele aurii ca nisipul? Dacă am urca din ce în ce mai sus, ce am vedea acolo sus? Poate că un Păstor ghidează această turmă imensă de lumi care călătoresc prin oroarea spațiului? Și toate acele lumi de acolo, pe care vastul eter le îmbrățișează, vibrează pe tonurile unei voci eterne? - Și Omul, poate vedea? Poate spune: eu cred? Este vocea gândirii mai mult decât un vis? Dacă omul se naște atât de devreme, dacă viața este atât de scurtă, de unde vine? Se afundă el în adâncul Oceanului Germenilor, al Fetușilor, al Embrionilor, în fundul imensului Creuset din care Mama Natură îl va învia pe el, făptură vie, să iubească în trandafir și să crească în grâu?... Nu putem ști! - Suntem asupriți de o pătură de ignoranță și himere înguste! Maimuțe ale bărbaților căzuți din vulvele mamei lor, rațiunea noastră palidă ne ascunde infinitul! vrem să privim: Îndoiala ne pedepsește! Îndoiala, o pasăre mohorâtă, ne lovește cu aripa... - Și orizontul se stinge într-un zbor etern! .................................................. ................................... Cerul mare este deschis! misterele sunt moarte înaintea Omului, care stă drept și își încrucișează brațele puternice în imensa splendoare a naturii bogate! El cântă... și pădurea cântă, și râul murmură un cântec de bucurie care se înalță spre zi!... — Este Răscumpărarea! este dragoste! este dragoste!... ................................................. . .......................................... IV O splendoare a cărnii! O, splendoare ideală! O, izvor al iubirii, zori triumfal în care, aplecându-se pe zei și eroi la picioarele lor, Callipigia cea albă și micul Eros se vor atinge, acoperite de o zapada de trandafiri, femeile si florile deschise sub picioarele lor frumoase! - O, mare Ariadna, care îți arunci suspinele pe țărm, în timp ce vezi pânza lui Tezeu fugind departe printre valuri, albă sub soare, o dulce fecioară care a rupt-o într-o noapte, taci! Pe carul său de aur acoperit cu struguri negri, Lysius, însoțit prin câmpurile frigiene de tigri lascivi și pantere roșii, înroșește mușchii întunecați de-a lungul râurilor albastre. - Jupiter, Taur, leagăn pe spate corpul gol al Europei ca un copil , care își aruncă brațul alb în jurul gâtului plin de nervi al Zeului tremurând în val. Își întoarce încet o privire vagă către ea; ea lasa obrazul ei palid inflorit sa fie adus pe fruntea lui Jupiter; ochii lui sunt închiși; moare într-un sărut divin, iar valul care murmură, își înflorește părul din spuma sa aurie. - Între oleandru și lotusul zgârieț alunecă cu dragoste marea Lebădă visătoare care o îmbrățișează pe Leda cu albul aripii sale - și în timp ce Cipris trece, misterios de frumos și, arcuindu-și splendida rotunjime a coapselor, iese în evidență cu mândrie aurul marii ei. sânii și pântecele ei înzăpezite împodobite cu mușchi negru, - Heracle, Îmblanzișul, care, parcă cu o glorie puternică, înconjoară corpul său vast cu piele de leu, înaintează, cu o frunte dulce și cumplită, spre orizont! Sub luna vag luminoasă de vară, în picioare și goală, și visând în paloarea ei aurie pătată de valul greu al părului ei albastru, în luminița întunecată înstelată de mușchi, Driada contemplă cerul tăcut... - Selene albă lasă voalul ei trepidant, pe picioarele unui frumos Endimion, iar el ii trimite un sarut intr-o raza palida... - Sursa striga departe intr-un lung extaz... Este Nimfa care viseaza, cu cotul pe vaza. , tânărul alb chipeș pe care valul lui l-a prins. - O adiere de dragoste a trecut noaptea și, în crângurile sacre, în oroarea copacilor mari, ridicați maiestuos, întunecatele Marmure, Zeii, pe fruntea cărora își face cuibul Cintezul, - Zeii ascultă Omul și Lumea infinită! mai [18]70. OFELIA I Unde dorm stelele, în valul liniştit şi negru, Ofelia albă se leagănă ca un crin mare, se leagănă încet, întinsă în voalurile ei lungi... — Din pădurile îndepărtate vin strigătele vânătorii. De mai bine de o mie de ani a trecut trista Ophelia , o fantomă albă, pe râul lung și negru. De mai bine de o mie de ani dulcea lui nebunie murmură o poveste de dragoste în briza serii. Vântul îi sărută sânii, topindu-i în corole vălurile ei mari legănate încet de ape; sălcii foșnitoare plâng pe umărul lui, crenguțele se pleacă pe fruntea lui lată, visătoare. Nuferii periați în jurul oftatului ei; uneori Ophelia se trezește, într-un arin adormit, vreun cuib, din care scapă o scurtă tolbă de aripă: - un cântec misterios coboară din stelele de aur. II O palidă Ophelia, frumoasă ca zăpezile! Ai murit, fetiță răpită de curenți! - Vânturile norvegiene de pe vârfurile înalte vă spuseseră despre libertatea aspră; și o suflare, ciufulindu-ți părul des, a adus zgomote ciudate în sufletul tău visător; iar inima ta a ascultat cântecul Naturii în strigătele copacilor, în suspinele nocturne; iar glasul mărilor nebune, zdrăngănitoare imensă, ți-a rupt sexul copilăresc; prea dulce și uman, și într-o dimineață de aprilie, un frumos cavaler palid, un nebun, ghemuit tăcut la genunchi! Cer! Dragoste! Libertate! Ce vis, fata mea nebună! Te vei topi în el ca zăpada în soare: marile tale viziuni ți-au sugrumat cuvântul - și teribilul Infinit a uimit ochiul tău întunecat. III - Iar poetul spune că în razele Stelelor vii să cauți, noaptea, florile pe care le-ai cules; și de a fi văzut pe apă, întinsă între vălurile ei lungi, Ophelia albă, legănându-se ca un crin mare. 15 mai 1870. DANSUL SPÂNTURĂRILOR La spânzurătoarea neagră, ciot iubitor, dansează paladinii, paladinii slăbiti ai diavolului, scheletele Saladinilor! Messer Beelzebub își trage micile păpuși negre de cravată în timp ce se strâmbă spre cer și, lovind-le în frunte cu papucul lui, le face să danseze pe melodiile unui Crăciun vechi! Iar păpușile șocate își împletesc brațele firave, ca niște organe negre, cufărurile sfâșiate care țineau cândva domnișoare dulci se ciocnesc multă vreme într-o dragoste necurată. Ura pentru dansatorii fericiți care nu mai au burtă! Ei pot face flip-uri, pentru că scena este atât de mare! Hopa! Să nu se știe dacă este dans sau luptă! Beelzebub supărat geia cu viorile lui! O, tocuri dure, nu folosi niciodată sandale! Aproape toată lumea și-a dat jos cămașa de piele! Restul nu te deranjează și te uiți la asta fără dezgust. Zăpada așează o pălărie albă pe cranii: cioara este un penar pe capetele crăpate, o bucată de carne tremură pe bărbia slabă: pare să se învârtească în mulțimile întunecate de armuri curajoase și rigide de carton. Ura! Vântul de nord bate la marea minge a scheletilor! Spânzurătoarea neagră geme ca o orgă de fier! Iar lupii răspund din pădurile violete: la orizont cerul este un iad roșu... Hei, scutură căpitanii aceia de funebre care spun cu viclean un rozariu de dragoste între degetele rupte pe vertebrele palide: aceasta nu este mănăstire, sau trecută. departe! Oh! Iată, în mijlocul dansului macabru pe cerul roșu înaintează cu elan un schelet nebun și se ridică ca un cal: și, de vreme ce funia e strânsă în jurul gâtului, își încrețește degetele pe femurul care scârțâie cu strigăte asemănătoare. rânjește și ca un acrobat se întoarce la baraca lui sări în dansul pe cântarea oaselor. La spânzurătoarea neagră, ciot drăguț, dansul paladinilor, paladinii slabi ai diavolului, scheletele Saladinilor! PEDEASA DE LA TRUFĂ - Avivându-și, însuflețindu-și inima iubitoare sub haina lui neagră castă, fericită, mâna înmănușată, o zi care se ducea, îngrozitor de banal, galben, credința saliva din gura lui fără dinți, - O zi care se ducea s-a dus « Oremus» - un Rău îl trage aspru de urechea lui binecuvântată, aruncându-i cuvinte ticăloase, smulgând haina neagră castă de pe pielea lui umedă! O, pedeapsă!... Hainele îi erau descheiate, iar în inimă se spunea rozariul lung al păcatelor iertate , Sfântul Tartuf s-a făcut palid!... Așa că s-a spovedit, și s-a rugat cu o gâjâie! Bărbatul s-a mulțumit să-și ia gulerul... - Păi! Trufa era goală din cap până în picioare! FIERARUL Palatul Tuileries, pe la 10 august [17]92. Brațul pe un ciocan enorm, extraordinar de ebrietate și măreție, fruntea vastă, râzând ca o trâmbiță de bronz, cu toată gura, dezbrăcându-l pe grasul cu o privire feroce, fierarul i-a vorbit lui Louis Sixteen, într-o zi când oamenii erau. acolo, adunându-se în jur în timp ce își întindeau hainele murdare pe frizele aurii. Acum bunul Rege, stând pe burtă, era palid, palid ca un învins târât la spânzurătoare și supus ca un câine, nu s-a răzvrătit pentru că fierarul Marrano cu umerii uriași îi spunea cuvinte străvechi, lucruri foarte ciudate. , care l-a prins drept în frunte , Așa! «Bine știi, Doamne, cântam în la la și împingeam boii prin brazdele altora: canonul în soare a recitat părinților noștri pe mătănii strălucitoare împânzite cu monede de aur. Domnul a trecut călare, în sunetul cornului, și unul cu frânghia, celălalt cu biciul ne-au biciuit - Proști ca ochii de vacă ochii noștri nu ne-au mai scos lacrimi: așa am continuat , și când am arat. toată țara când ne lăsasem ceva din carnea în acest pământ negru... iată răsplata: ne-au dat foc nopții la cămine, le-au făcut micuților noștri un desert foarte bine gătit. ... «O, nu-mi pare rău de mine. Ți-am spus minciunile mele, lasă-le să rămână între noi. Poți chiar să mă contrazici. Nu este o bucurie să vezi căruțe cu fân atât de mari intrând în hambare în luna iunie ? Miroși ce crește în grădină, când plouă, din iarba roșiatică? Vedeți boabele, boabele și spicele pline de grâu și înțelegeți că ne vor aduce multă pâine? O, cu mai mare vigoare ne-am duce la cuptorul care arde, cântând cu bucurie și bătând nicovala, dacă am fi siguri că putem avea puțin – suntem oameni, până la urmă – din acele daruri ale lui Dumnezeu! - Dar aici, e tot aceeași poveste veche! „Știu pe de rost! Nu-mi mai vine să cred când am două mâini bune, o frunte și un ciocan că vine un om, cu pumnalul pe mantie, să-mi spună: băiatul meu, sămănă-mi pământul; și ce va mai veni dacă va fi război să-mi ia fiul de acasă! - Eu aș fi bărbat și tu, tu ai fi Rege, mi-ai spune: «Vreau!», vezi tu, e o prostie, crezi că îți admir splendida baracă, ofițerii tăi de aur, miile tăi de ticăloși. , accidentele voastre de nenorociți, scârțâind ca păunii? Ți-au umplut cuibul cu mirosul fiicelor noastre și bilete să ne închidă în Bastilie, le vom spune: e bine: săracii în genunchi! Vom auri Luvru cu pomana noastră! Și o să vă îmbătați, să faceți o petrecere mare - și acești domni se vor distra, stând pe capul nostru! "Nu. Acest gunoi este mai vechi decât părinții noștri! Oh! n oameni nu mai sunt curve. Trei pași și am redus Bastilia în praf. Fiara curgea sânge din fiecare piatră, era groaznic Bastilia care stătea cu pereții ei leproși, spunându-ne totul în timp ce ne îmbrățișa închiși în umbra ei! - Cetăţeni, o, cetăţeni! Era trecutul întunecat care s-a ruinat în gâfâituri, când am luat turnul! În inimile noastre era ceva asemănător cu iubirea, ne țineam copiii aproape de piept. Și ca caii, pufnind din nări, ne-am dus, mândri și puternici, și pieptul ne-a pulsat... am mărșăluit în soare, cu fruntea sus – așa – în Paris! Toți s-au adunat în jurul zdrențelor noastre și, în sfârșit, ne-am simțit bărbați! Palid, Sire, si intoxicati de sperante groaznice: si cand eram acolo, in fata turnurilor negre fluturam trompetele si laurii, stiucile in mana, nu era ura in noi, ne simteam atat de puternici, incat ne-am dorit sa fii dulce! .................................................. .................................................. . ​................................................. . .................... «Și din ziua aceea suntem nebuni! Munți de muncitori pe străzi, iar acești oameni blestemați merg, mulțimi tot mai mari, ca niște fantome întunecate, la ușile celor bogați. Cu ei fug să prind iscoadele: și trec prin Paris, pelerina neagră pe umăr și feroce, măturând suspiciunile din toate colțurile, și dacă râzi în fața mea, te omor! - Atunci, poți conta pe asta, tu și negrii tăi o să ai necazuri, care ne iau cererile și le dau înapoi ca cu rachete, Și, jos și iată, băieții deștepți își spun între ei: „Ce idioți!” pentru legile de gătit și în borcane etichetate, pline cu decrete și mirodenii drăguțe roz, se vor distra punându-ne taxe și apoi ținându-se de nas când suntem lângă ei, - dulci tribunii noștri ne găsesc murdari! - să nu te temi de nimic, în afară de baionete..., și asta-i bine. Ajunge cu prostiile lor mărunte! Ne-am săturat de creierele alea plate ale ticăloșilor aceia! Ah, deci astea sunt bucatele pe care ni le serviți, burghezilor, când suntem înfuriați când am rupt deja sceptrele și crucile!...» ................... . ................................................. ................. Îl ia de braț, sfâșie perdelele de catifea și-l îndreaptă pe bulevardul mare , unde mulțimea roiește și crește, mulțimea înfricoșătoare care plutește tună și strigă ca un câine, urlă ca marea cu bețișoarele ei tari și cu stiuțele ei de fier, tobele, cârciuma ei mare și zgomotele ei, zdrențe întunecate, șepci roșii însângerate: omul de la fereastra deschisă arată totul regelui palid pe care transpira și se clătina și i se face rău la ceea ce vede! «Este ticălosul, Sire, care salivează pe pereți, crește, roiește - că nu mănâncă, Sire, sunt cerșetori! Sunt fierar: nevasta mea e cu ei, nebuna! Crede că va găsi pâine în Tuileries! - brutarii nu vor oameni ca noi: am trei copii. Sunt un ticălos. Cunosc bătrâne care plâng sub pălării pentru că au fost furate de fiul sau de fiica lor: sunt niște ticăloși. - Era un om în Bastilie, altul era un condamnat: ambii cetăţeni cinstiţi - Eliberaţi, acum sunt acolo ca nişte câini. ii insulta! Deci se naște în ei ceva care doare atât de tare! E groaznic, e vina că te simți rupt, te simți blestemat că sunt acolo țipând sub nasul tău! Ticălos. - La mijloc sunt fete infame pentru că - Știți, femeile sunt fragile, domnilor Curții - sunt mereu acolo. I-ai scuipat pe suflet, de parcă nu ar fi fost nimic! Frumusețile tale sunt acolo acum, ei sunt ticălosul. .................................................. ................................... «O, toți nenorociții cu spatele arzând sub soarele înverșunat, care vin și pleacă, care își simt frunțile izbucnind în meseria asta... Jos pălăria, burghezele mele! Oh, aceștia sunt bărbați! Suntem muncitori, domnule, muncitori! Suntem pentru marile vremuri noi in care vom dori sa cunoastem si omul se va face de dimineata pana seara, un vanator de mari efecte, de mari cauze, in care incet invingand va domina lucrurile si va incalta Totul ca pe un cal. ! Oh! Lumini de forja splendide! Mai rău, și mai rău! - Ceea ce nu știm, asta poate fi groaznic: vom ști! - Cu ciocanele în mână, să cercetăm tot ce știm: și apoi, Fraților, înainte! Avem uneori vise incitante de a trăi simplu, cu ardoare, fără să spunem rău, lucrând cu zâmbetul regal al unei femei pe care o iubim cu dragoste nobilă: vom munci stăruitor toată ziua, ascultând datoria ca o trâmbiță zgomotătoare: atunci vom fi fericiți. , și nimeni, nimeni nu ne-ar putea îndoi vreodată! Și vom avea o pușcă pe vatră... ...................................... ..... ............................................... « Oh, dar tot aerul este plin de miros de luptă. Deci, ce ți-am spus? Sunt un ticălos! Spionii și profitorii rămân încă. Suntem liberi, avem temeri care ne fac mai mari, mai mari! Acum vorbeam de o datorie liniștită, de o casă... Uită-te la cer! - E prea mic pentru noi, e cald, ne sufocam in genunchi! Uită-te la cer! - Mă întorc la mulțime în putregaiul mare, îngrozitor, care-l târă pe Sire, vechile tale tunuri pe pavajul murdar: - O, numai când vom fi morți le vom fi curățat! - Și dacă, înaintea strigăturilor noastre, a răzbunării noastre, labele bătrânilor regi de aur peste Franța împing regimente în ținută de gală, ei bine, ce faceți, toți? La dracu de câinii ăia!» .................................................. .................................... A pus ciocanul înapoi pe umăr. Mulțimea din jurul acelui om și-a simțit sufletul îmbătat, iar în curtea cea mare și în camerele în care Parisul gâfâia în țipetele sale, un cutremur a trecut prin imensa populație, Apoi, cu mâna lui mare și mândră de grăsime, deși regele obez era transpirat, groaznicul fierar și-a aruncat șapca roșie pe frunte! «MORȚI DE NOUĂȘI DOI ȘI NOUĂȚI ȘI TREI» «... Francezi din ’70, bonapartiști, republicani, amintiți-vă de părinții voștri în ’92 etc.; .................................................. ............................. PAUL DE CASSAGNAC, Le Pays Deaths of Ninety-two and Ninety-tree, care palid de nepoliticos sărut al libertăţii liniştit, ai rupt sub picioare jugul care apasă pe sufletul şi pe fruntea întregii omeniri; oameni extaziați și mari în furtună, ale căror inimi au sărit cu dragoste sub zdrențe, sau soldați pe care Moartea i-a semănat, nobil Iubit, ca să-i regenereze în toate brazdele vechi; Tu, al cărui sânge ai spălat toate mărețiile murdare, morți de Valmy, mort de Fleurus și morți de Italie, milioane de Hristoși cu ochi dulci și întunecați: vă lăsăm să dormiți cu Republica, noi, plecându-ne sub regi ca sub bici. : dar Lordii din Cassagnac vorbesc acum din nou despre tine! Scrisă în Mazas, 3 septembrie 1870. TO MUSIC Station Square, Charleville. Pe piața împărțită în paturi de flori zgâriete, „pătrat” unde totul este corect, copaci și flori, burghezii astmatici înăbușiți de căldură își aduc joi seara geloziile prostești. - Orchestra militară, în mijlocul grădinii, își leagănă cheppì în Valsul Țevilor: - în jurul, în rândul din față, luptele Ganymede; notarul se atârnă de cifruri: proprietarii cu ochelari subliniază indiciile: birocrații pompoși își târăsc doamnele grase; lângă ei merg, ghiduri complice, doamne toate îmbrăcate și arătând ca reclame; pe băncile verzi, băcănii pensionari mută pietrișul cu bastonul în mână, discutând serios despre tratatele de tutun din argint, și continuă: „Păi...” Strângându-și fundul mare pe bancă, un burghez cu nasturi ușori, trippă flamand fumează un pipă cu fire de tutun revărsate - nu știi? e contrabandă!...- De-a lungul paturilor de flori verzi chicotesc băieții răi; iar sentimentale prin cântarea trombonelor recruții foarte naivi, cu un trandafir în gură, mângâie nou-născuții ca să ademenească servitoarele... — Eu, urmez, îmbrăcat ca un student, sub castanii verzi cei vigilenți. fetițe: sunt drepte și înțelepte; și își întorc ochii răutăcioși spre mine, râzând . Tac, tac: mă uit doar la carnea albă a gâtului lor brodată cu plete nebune: Urmăresc, sub corset și podoabele delicate, spatele divin după curba umerilor. Curând am găsit cizma, ciorap... - Ars de o febră dulce, reconstruiesc trupurile. Mă găsesc foarte ciudat și vorbesc... - Și simt sărutările urcându-mi pe buze... VENUS ANADIOMENE Ca dintr-un sicriu de tablă verde, dintr-o cadă veche se ridică un cap de femeie cu părul castaniu puternic alunecat , încet și prost, deficitar și în stare proastă; apoi gâtul gras, cenușiu, omoplații lați , proeminenti; umerii îngusti, strâmbi și strâmbi; șoldurile rotunde care par să-și ia zborul, iar grăsimea iese în straturi plate sub piele. Spatele este roșu, totul are un gust oribil și ciudat; Mai presus de toate, remarcăm câteva particularități de observat cu o lentilă, două cuvinte adânci gravate pe spate: Clara Venus. - Și întregul corp se mișcă și lărgește gaura mare dezgustător de frumoasă pentru un ulcer anus. PRIMA SEARA Era destul de dezbracata si copacii mari indiscreti isi aruncau frunzele pe ferestrele din apropiere, rautacios aproape. Stând pe scaunul meu mare pe jumătate goală, ea și-a strâns mâinile. Picioarele lui fine și fine tremurau cu ușurință pe pământ . Am privit, de culoarea cerii, o mică rază răutăcioasă pâlpâind în zâmbetul ei și pe sânul ei, ca o muscă în tufa de trandafiri. I-am sărutat gleznele fine , a avut un râs dulce și brutal care a izbucnit în triluri clare, un călăreț grațios de cristal. Picioarele lui s-au refugiat sub cămașă: „Vrei să-l termini?” Prima licență îndrăzneață cu râsete inactiv a fost pedepsitoare! - Biata buza palpitantă legată, i-am sărutat dulce ochii ea și-a aruncat dulcele capul pe spate: «O, cu atât mai bine!... Doamne, trebuie să-ți spun ceva...» - I-am aruncat restul la sân. într-un sărut, care o făcea să râdă bine, cine o iubea... Era foarte dezbrăcată și copacii mari indiscreți își aruncau frunzele aproape, răutăcios, pe ferestre. REPLICALE NINEI ................................................. .......................................... EL - Pieptul tău pe pieptul meu eh ? Vom merge cu nările pline de aer spre raza proaspătă a dimineții albastre bune, care te scaldă în vinul zilnic?... când, tremurând, pădurea picură în tăcere de dragoste din fiecare creangă, picături verzi, pietre albe, poți simți printre lucruri deschisă o tolbă ca de carne: vei scufunda pânza albă printre iarbă , înroșind în aer albastrul care- ți secretă marele ochi negru, iubitor de țară, sămănă -ți peste tot râsul nebun ca o spumă de șampanie : râzi de mine, brută a beției, te voi lua așa, prin împletitura ta frumoasă și o! Îți voi bea gustul de zmeură și căpșuni, o, carne înflorită! Râzind de vântul vioi care te sărută ca un hoț, de trandafirii galante care te infestează amabil: râzând mai presus de toate, o, nebune, de iubitul tău!... ............... .................................................. . ... ................. Şaptesprezece ani! Vei fi binecuvântat! O, pajiștile mari, marele câmpie îndrăgostită, apropie-te!... — Cu pieptul tău pe pieptul meu cântând în cor, încetinește până la gură și apoi către pădurea imensă!... Apoi, ca niște morți mici, cu inima in extaz ma vei cere sa te port, cu ochiul pe jumatate inchis... si te voi purta palpitand in poteci: pasarea isi va canta andantele: Alunelor... Voi vorbi in gura ta mă voi culca ca un copil încovoiat, beat de sânge care picură albastru pe pielea ta albă și trandafirie: și vorbindu-le fără reținere... aici!... știi deja ce... vor mirosi pădurile noastre . de seva iar soarele le va acoperi marele vis de verde și roșu cu aur pur ................................... .................................................. ........... ............. .. Seara?... Vom lua din nou poteca albă , deodată ne vom rătăci, ca turmele care pasc de jur împrejur spre ierburile albastre și merele rotunde! Puteți simți mirosul lor puternic la o milă distanță! Vom ajunge în satul cu cerul întunecat al lactatelor vom simți mirosul în aerul serii vom simți grajdul plin de fumuri calde, plin de lene lente, ritmice și spate mari albe sub o lumină și mai jos o vacă va evacua , mândru la fiecare pas.. Paharele bunicii pe nasul lung înfipte în misal: halba de bere cu margini de plumb, spumegând între țevile mari care fumează cu îndrăzneală: buzele groaznice afumate care sfâșie șunca cu furculițele : focul care aprinde paturile și trunchiurile; fesele grase și strălucitoare ale unui copil dolofan care în genunchi bagă catârul alb în cupă, atins de un bot care picura linsând ușor chipul rotund al micuțului ... Negru, sumbru pe scaun, hidos de profil, un bătrân . femeie în fața șemineului desfășoară firul ce vom vedea, iubite, în acele cotaburi, când flacăra limpede luminează ferestrele întunecate!... - Apoi, mică și ghemuită printre liliacurile proaspete și negre : un pahar ascuns care râde. ... Vei veni, vei veni, pentru că te iubesc! va fi minunat. Vei veni, așa e, și apoi... EA - Și biroul meu? UIMIT Negrii pe zăpadă și pe ceață, lângă suflarea mare luminată, cu fundurile în cerc, cinci micuți în genunchi – la naiba! - se uită la brutari care fac pâine mare, blondă. Ei văd brațul alb puternic întoarce aluatul gri și îl informează într-o gaură clară. Ei ascultă pâinea bună care se coace și brutarul cu zâmbetul gras cântă o melodie veche. Sunt strânși și încă în suflarea gurii roșii fierbinți ca un sân. Și când bate miezul nopții, pâinea este gata, galbenă și crocantă, și coaptă, sub grinzile afumate crustele parfumate cântă împreună cu greierii, și din acea groapă caldă suflă viața, sufletul lor este răpit sub zdrențe pe care se simt renaște . bietele mici pline de ger! - Toți sunt acolo cu fețele lor mici lipite de grătar, șoptind ceva prin găuri - ca o rugăciune... aplecați peste acea lumină a cerului hașurat, până își sfâșie pantalonii și curelele albe tremurând de vântul de iarnă. 20 septembrie [18]70.

RIMBAUD II

sursa:https://www-rodoni-ch.translate.goog...o&_x_tr_pto=sc