Papornița Moșului
Pagina 2 din 2 PrimulPrimul 12
Rezultate 11 la 16 din 16

Subiect: Lirica universală

  1. #11
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    47.165



    Marcus Vinícius da Cruz e Mello Moraes a fost un poet, diplomat, textier, eseist, muzician, cântăreț și dramaturg brazilian. Wikipedia





    Tristeţea devenită dans

    de Vinícius de Moraes

    Prezentare şi traducere din portugheză deDinu Flămând
    Un pahar cu rom antilez sau un cockteil cu cachaça brasileira ar trebui să aveţi alături când începeţi să vă unduiţi în ritmul acestor versuri pe care le semnează fabulosul brazilian Vinícius de Moraes. Pe unele le-a şi cântat, cu Tom Jobim şi cu alţii, pe la mijlocul veacului trecut, când se inventa vestita şcoală de bossa nova, în apropierea unei plaje de la Rio, în fostul bar Veloso unde era să cer, şi eu, azil poetic definitiv... Inegalabil poet, cineast, compozitor şi interpret, diplomat de carieră, când reuşea să lase din mână ghitara, alb la piele dar „negru” în suflet, ca să poată capta toate nuanţele acelei metisate melancolii tropicale amăgită să devină dans, el a strălucit mereu cu o ezitare fulgurantă, parcă lăsând să se creadă că face totul în joacă şi nu atribuie importanţă decât momentelor de întâlnire cu prietenii. O spunea şi în Italia, într-un spectacol live, împreună cu Sergio Endrigo: viaţa, dragă prietene, este „arta” de a te întâlni cu ceilalţi (şi vă îndemn să furaţi repejor acel disc de pe pânza internetului, ca să auziţi şi nişte copilaşi cântând pe muzică de Mozart un cântecel caraghios, dar şi vocea marelui poet Ungaretti, pe care acelaşi Vinícius îl diviniza). Vă aduc ceva mai jos şi unul din textele cântate de el acolo, acea cronică ironică a unor mici întâmplări de prin lumea noastră, la trecerea zilei de sâmbătă spre duminică. M-am străduit să respect totul, şi metrica şi rimele, şi mai cu seamă acel swing care este nervul indicibil al acestor minunate poezii-muzică. Iar limba română cântă împreună cu brazilianul, cred eu. Şi luaţi seama la rimele interioare, cu grijă atinse chiar de poet, ca şi cum ar fi mângâiat anumite corzi chiar pe sunetul lor... Însă cea mai celebră compoziţie rămâne, desigur, A garota de Ipamena (cel mai cântat titlu de pe planeta noastră după Yesterday-ul pletoşilor Beatles), numai că eu nu o am în colecţie. Nu că nu s-ar fi propus spre traducere şi acea „fată”, dar încă nu m-am priceput eu să abordez cu fineţea necesară imperceptibila legănare a acelor şolduri. Aşadar, varianta românească încă mai stă în carantină. În schimb, vă îndemn să recitaţi cu voce tare din celelalte poeme, mai toate nişte imnuri dedicate femeilor (şi femeii eterne!), FEMEIA de care acest dăruit de soartă erotoman liric nu pare că se despărţea nici în somn. Sunt formidabile poeme de iubire, cum rar s-au scris în limbile mângâioase, inclusiv în acea Americă Latină unde se ştie că poeziei trebuie să-i dai înainte de toate inepuizabila temă a iubirii. După care, mai vezi tu dacă îţi rămâne vreme şi pentru alte probleme...
    Conjugând-o pe cea absentă
    Au fost necesari încă zece ani şi opt kilograme
    Iar pe deasupra mult păr alb plus un început de abdomen
    (Ca să nu mai vorbim de al doilea Război Mondial, de descoperirea
    penicilinei plus dezagregarea atomului)
    Plus doi copii şi plus şapte case
    (Prin locuri cum sunt Săo Paulo, Londra, Cascais, Ipanema şi Hollywood)
    Şi-au mai fost necesare trei cărţi de poezie şi o operaţie de apendicită
    Câtva ocoliri ale adevărului şi un exequatur1 
    Şi necesară dobândirea unei conştiinţe politice
    Precum şi a unor mult numeroase sticle de băutură; un accident de avion
    Şi necesare câteva separări, atâtea separări
    O separare...
    Graţia ta păşeşte prin casă
    Te mişti blindată de abstracţiuni, ca un T. Îţi îndeşi
    Capul între umeri ca un întunecat
    Trandafir fără tijă. Eşti atât de profund profundă
    Că poţi scoate în evidenţă lucruri, până şi din gândire.
    Scaunul este scaun iar tabloul este tablou
    Căci cu tine participă ele. Iar afară, grădina
    Modestă ca tine, unde îşi înfloreşte arturiile2  ei
    Absenţa ta. Frunzele te întomnează, gazonul
    După tine tânjeşte. Tu eşti vegetală, prietena mea...
    Prietenă! Voi spune pe şoptite numele tău
    Dar nu pentru radio şi nici pentru oglindă, ci pentru uşa
    Care te încadrează, obosită cum eşti,
    Şi pentru coridorul ce se opreşte
    Sub mersul tău, inutil curbat,
    Şi rapid. Goală e casa
    Razele, totuşi, ale acestei excesive priviri
    Oblice cristalizează absenţa ta.
    Te zăresc în fiece prismă, reflectând
    În diagonală multipla speranţă
    Şi te iubesc, şi te venerez, te idolatrizez
    Cu o perplexitate de copil.
    Absenta
    Prietena mea, infinit prietenă
    Oriunde ai fi inima ta bate pentru mine
    Oriunde ai fi ochii tăi se închid simţind când se închid ai mei
    Oriunde ai fi mâinile tale se crispează, sânii tăi
    Se umplu de lapte, tu leşini şi drumeţeşti
    Ca o oarbă-n întâmpinarea mea...
    Prietena mea, ultimă dulceaţă
    Seninătatea a făcut mai suavă pielea mea
    Părul meu. Numai pântecele meu
    Te aşteaptă, plin de umbre şi rădăcini.
    Vino, prieteno
    Nuditatea mea este absolută
    Ochii mei sunt oglinzi pentru dorinţa ta
    Pieptul meu e o scândură a supliciilor
    Vino. Pentru dinţii tăi muşchii mei sunt tandri
    Iar barba mea este aspră. Vino şi plonjează în mine
    Ca într-o mare, vino şi înoată în mine ca într-o mare
    Vino să te îneci în mine, prietena mea
    În mine ca într-o mare...
    Poezia bruscă a femeii iubite
    Îndepărtându-se de pescari acele infinitate râuri vor muri
    pe-ndelete de sete...
    Noaptea au fost zărite cum drumeţeau spre iubire – oh, iar femeia
    iubită e ca izvorul!
    Femeia iubită e ca gândirea unui filozof suferind
    Femeia iubită e asemeni lacului care doarme sub colina pierdută
    Dar cine-i această misterioasă ca o lumânare ce sfârâie-n piept?
    Care are şi ochi, şi buze, şi dinţi în forma inexistentă?
    Prin lanurile de grâu ce urmează să apară-n câmpiile soarelui pământul
    îndrăgostit a ridicat chipul palid al crinilor
    Iar tărăncile se transformă-n prinţese cu mâini delicate şi feţe transfigurate...
    Oh, femeia iubită e ca valul cel singuratic rostogolit departe de plaje
    Departe-n adânc se va odihni acea stea şi chiar mult mai departe.
    Ora intimă
    Cine îmi va plăti înmormântarea şi florile
    De-o fi să mă răpună amorurile?
    Care, dintre atâţia prieteni, va fi de bine
    Să vrea să stea în ladă cu mine?
    Cine, în vreme ce mă vor duce în copârşeu,
    Despre mine va zice: – N-a făcut niciodată rău?...
    Cine, beat mort, va plânge cu voce tare
    Că niciodată nu mi-a făcut vreo măscare?
    Şi cine va veni să risipească petalele unei flori încet
    Pe mormântul meu de poet?
    Şi cine va miza cu nesăbuinţă
    Că din pământ poate încolţi o nouă sămânţă?
    Şi cine să-şi mai ridice cu laşa lui căutare
    Privirea spre steaua din înserare?
    Şi cine ar mai putea să-mi spună cuvintele de magie
    Ce fac să pălească şi marmura sidefie?
    Cine, înveşmântat în văluri cernite,
    Se va mai crucifica peste pietre acolo zidite?
    Cine, mestecând un ascuns căscat,
    Va surâde: – Rege mort, e rege înmormântat...
    Cine, cocoţat pe marginea gropii mele,
    Va simţi că-l ia cu durere de şele?
    Care sau cine, albit atuncea de frică,
    Îşi va duce mâna spre sân, adică?
    Sau înnebunit de sughiţuri şi hohote repetate
    Îşi va agita mâinile, le va ţine la spate
    Cum faci când dai să scapi de necazul ăla?
    Câţi din ei, cu maxilarele ferecate
    Şi cu sângele care în cicatricele lor se zbate,
    Vor spune: – A fost un prieten nebun...
    Cine, cu privirea aţintită-n pământ,
    Va avea un aer curios şi tâmp
    De adolescent ce studiază mişcările unei râme?
    Cine şi în care moment oficial
    Va propune să am statuie pe piedestal?
    Şi cine, coborând de la munte a doua zi,
    Foarte circumspect va considera că va fi
    Surâsul meu ce continuă alb ca varul?
    Care şi cine cu chipul cioplit de un vânt absent
    Va arunca mai apoi un pumn de sare
    Peste acoperişul meu de ciment?
    Cine îmi va cânta cântece prieteneşti
    În ziua înmormântării mele?
    Care şi cine nu va face atunci act de prezenţă
    Din motive de circumstanţă?
    Cine în sânul ţeapăn o să-mi împlânte mai la sfârşit
    Un pumnal ruginit?
    Cine, cu al său verb de o disperare firească,
    Va trebui să se roage: – Dumnezeu să îl odihnească.
    Cine va fi prietenul care, în sinea lui un pic,
    Îşi va spune: – Mai bine să nu fii nimic...
    Şi cine va fi strania siluetă, ce va sta la o parte,
    Rezemată de un copac, aparte
    Cu ochi de jăratic şi cumva circumspectă?
    Şi se va arunca să mă strângă în braţe
    De vor fi nevoiţi să o smulgă cu forţa?
    Cine îmi va plăti înmormântarea şi florile
    De-o fi să mă răpună amorurile?
    Patria mea3
    Patria mea e ca şi cum nici n-ar fi, e o intimă
    Gingăşie şi voluptate de-a plânge; un prunc dormind
    E patria mea. Iată de ce aici în exil veghind
    Somnul fiului meu
    Plâng de dor după patria mea.
    De m-ar întreba cineva: ce e patria?, mai târziu
    Aş spune nu ştiu. Fiindcă nici nu ştiu
    Cum, şi de ce şi când e patria mea
    Dar ştiu că patria mea e lumină, şi apă, şi sare
    Care cu toatele fără încetare continuă
    Să lichefieze necazul meu în lungi lacrimi amare.
    Îmi vine să-i sărut ochii patriei mele,
    Să o leagăn şi să-mi trec degetele prin părul ei...
    Îmi vine să schimb şi culorile de pe haina (aurie verde!) a ei,
    Urâtele culori ale patriei mele, fără încălţări
    Şi fără ciorapi, draga de ea patrie
    Atât de săracă!
    Căci te iubesc foarte mult, patria mea, eu care n-am
    Patrie, eu sămânţă născută din vânt
    Ne venită, ne ajunsă pe-acest pământ
    În contact permanent doar cu durerea timpului, eu elementul
    De legătură între gândire şi acţiune
    Eu firul invizibil în spaţiu al tuturor gesturilor de adio, eu
    Cel fără de Dumnezeu!
    În mine te ţin, totuşi, ca pe un geamăt de floare,
    Sau ca pe o iubire căreia şi după ce moare
    Îi mai păstrezi credinţă, căci te-ai jurat; iar tu eşti o zână
    Pe care dogmele-o ocolesc. Te am în toate cele
    Pe care nu le simt şi nu le iubesc din plin
    În această odaie străină cu foc de lemne
    Şi foarte scundă.
    Ah, patria mea, îmi aduc aminte de o noapte în Maine, Noua Anglie
    Cânt toate începeau, infinite deasupra pământului, să îmbie,
    Atunci am văzut Alfa şi Beta înalt în Centaur urcând muntele sus spre cer
    Şi se mirau ceilalţi de mine că rămân pe câmp în întunecime
    Tot aşteptând Crucea Sudului să apară din ceaţă
    Pe care eu o cunoşteam bine, dar s-a făcut dimineaţă...
    Tu izvor de miere şi trist animal, patria mea
    Iubită şi idolatrizată, salve, salve!
    Nu există mai dulce speranţă electrocutată
    În neputinţa mea de-a ţi-o spune: aşteaptă-mă...
    Vin îndată!
    Aş vrea să mă-ntorc să te revăd, patrie, pentru a
    Te revedea am uitat chiar de toate
    Am fost orb, surd şi mut, şi estropiat
    Şi mi-am privit umila moarte faţă în faţă
    Am rupt poezii, orizonturi, femei
    Şi am rămas golit de izvoare.
    Patria mea... Patria mea nu e înflorită şi nici nu are
    Steaguri de paradă; patria mea este dezolare
    De drumuri, e pământul bătătorit
    Şi plajele cele albe, şi râurile ei mari, seculare
    Care, la fel ca pământul, beau norii
    Şi urinează mare.
    Şi mai mult decât cele mai îndrăgite patrii ea ţine
    La sânul ei o căldură, şi vrea de bine, un bine
    Cum ar fi: libertas quae sera tamem, pe care eu, poet
    La un examen scris l-am tradus
    „Liberta que serás também”4 
    Iar acum repet!
    Îmi ţin urechea în vânt şi ascult briza care şopteşte
    Jucându-se cu pletele tale şi te teşeşte
    Patria mea, întinsul tău pământ e parfum...
    Ce drag mi-ar fi mie acum
    Să adorm între minunaţii tăi munţi, dragă patrie,
    Atent la foamea din măruntaiele tale
    Şi la toba inimii tale.
    Nici n-am să-ţi spun pe nume, patria mea
    Tu te numeşti patrie iubită, copiliţă de patrie5 
    Ceva ce nu rimează cu patrie dulce mamă,
    Căci tu trăieşti în mine ca o fiică a mea
    Şi eşti insulă mult gingaşă: Insula
    Brazilia, poate.
    Voi chema acum prietena ciocârlia
    Şi îi voi cere să-i ceară privighetorii de zi
    Iar ea să-i ceară păsării sabiá6 
    Să-şi aducă de urgenţă avigramape care se citeşte
    „Dragă patrie, salutări de la cel care te iubeşte…
    Vinicius de Moraes”.
    Ziua creaţiei7
    Bărbat şi femeie, v-am creat.
    Geneza, 1, 27
    I
    Azi e sâmbătă, mâine o fi duminică
    Viaţa vine în valuri, ca marea peste faleze
    Tramvaiele lunecă tacticos pe şine
    Domnul Nostru Isus Cristos a murit ca să ne salveze.
    Azi e sâmbătă, mâine o fi duminică
    Timpul trece mai altcumva decât toate cele
    Mare bunătate şi-a făcut cu noi Domnul Nostru Isus Cristos
    Dar numai pe calea îndoielii ne eliberezi, Doamne, de cele rele.
    Azi e sâmbătă, mâine o fi duminică
    N-am să vreau să văd mâine pe nimeni c-aşa vreau eu
    Numai astăzi e ziua prezentului, numai azi
    Când e sâmbătă.
    Imposibil să fugi de această dură realitate
    În această clipă toate barurile sunt pline de oameni goi
    Toţi îndrăgostiţii stau mână-n mână împletindu-şi degetele
    Toţi soţii funcţionează cât se poate de regulat
    Toate nevestele stau atente în pat
    Fiindcă astăzi e sâmbătă.
    II
    În acest moment se ţine-o căsătorie
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Are loc un divorţ violent şi se petrece o măgărie
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Un bogătaş îşi pune capăt zilelor singur singurel
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Şi se petrece un incest pe o punte de velier
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Are loc undeva un spectacol de gală
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    O femeie se ridică monumentală
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Se reînnoiesc atâtea speranţe
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Dar persistă şi profundele discordanţe,
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Un seducător se prăbuşeşte deodată mort
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Iar altul e spiritual ca un porc
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    E o femeie care devine bărbat
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Dar există copii care n-au mâncat
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Se ţine un picnic cu oameni politici
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    E în creştere numărul de sifilitici
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Un arian se duce cu o mulatră
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Şi se creează o tensiune neaşteptată
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Există adolescente aproape goale
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Şi un vampir care le dă târcoale
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Se înregistrează o mare creştere de consum
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Un mire e ros de gelozie tocmai acum
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Se dă un garden-party lângă-o piscină
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Şi e o impasibilă lună plină
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Se arată dame din toate clasele
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Ba dificile, ba prea făţarnice
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Se bea vârtos fără de socoteală
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Dar cu nefericire şi ameţeală
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Se furişează un preot ascuns sub sutană
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    E o frenezie să dai banană
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Se prezintă o senzaţie angoasantă
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Ca o femeie într-un bărbat devenită berbantă
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Există o comemorare fantastică
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    A primei operaţii de chirurgie plastică
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Şi date fiind procedurile de-ncheiere
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    Iată şi perspectiva duminicii – ce plăcere...
    Fiindcă astăzi e sâmbătă
    [...]
    1. Procedeu ce conferă forţă executorie unei sentinţe de judecată pronunţată în străinătate.
    2. Arthurium, generic pentru o familie de aracee care dezvoltă sute de specii în special în pădurile umede tropicale din America de sud. Mai multe specii au fost adaptate şi în Europa ca plante de apartament.
    3. Poem scris la Los Angeles, dar cu referinţă la perioada din 1949, când poetul se afla la Barcelona. Acolo continua să trăiască Joao Cabral de Melo Neto, care din când în când publica în ediţii confidenţiale, imprimate manual, texte cerute altor poeţi
    4.E diferenţa între: „libertate care încă vei continua [să exişti]” – în latină şi „libertate care de asemenea [şi tu] vei exista”– în traducerea lui portugheză.
    5. Aici poetul inventează tandrul diminutiv „patriazinha”, imposibil de reprodus direct.
    6. „Sabiá” este tot o variantă braziliană de privighetoare. Vinicius face însă o referinţă subtilă la cele mai celebre versuri din romantismul brazilian, scrise în 1843 de Gonçalves Děas, aflat pe atunci într-un dulce exil la Coimbra, în Portugalia: „Minha terra tem palmeiras/ Onde canta o Sabiá”. [Ţara mea are palmieri/ În care cântă privighetoarea].
    7.E unul din textele pe care Vinicius le cânta cu predilecţie. Există mai multe înregistrări.
    Nr. 04 / 2015
    Comunicat al Consiliului Uniunii Scriitorilor din România

    Lansare „Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri“ de Varujan Vosganian

    Muzele caracudei
    de Gabriel Coşoveanu

    Versuri
    de Gabriel Chifu

    Din jurnal (1998)
    de Gabriel Dimisianu

    Pagini de jurnal (57)
    de Gheorghe Grigurcu

    Două modele mai mult decât literare
    de Adrian Popescu

    Gesticulez, deci exist
    de Nicolae Prelipceanu

    Maya – iluzia adaptării
    de Gabriela Rusu-Păsărin

    Influenţe şi relaţii
    de Alina Gioroceanu

    Intelighenţia colţ cu Rusia
    de Mihai Ghiţulescu

    Un vizionarism trivalent
    de Gabriel Nedelea

    Bucureştiul fanariot din mărgeanul vrăjit
    de Gabriela Gheorghişor

    Tristeţea devenită dans
    de Vinícius de Moraes

    Poezie
    de de Constantin M. Popa

    Poezie
    de Ştefan Manasia

    Receptarea critică a nuvelisticii lui George Bălăiţă: volumul Călătoria şi „scrisul ŕ la maničre de...”
    de Sabina Marcu

    Istoria culturală a conceptului de cultură
    de Dragoş Goga

    Nişte oameni blocaţi în ascensor sau teatrul lui David Mamet
    de Daniela Firescu

    Test de limită
    de Haricleea Nicolau

    Lumea de orez
    de Su Tong

    Dragă Florin,
    de Cătălin Davidescu

    © 2007 Revista Ramuri




    *VINICIUS DE MORAES*
    ~Brusca poezie a femeii iubite~

    ”Femeia iubită poartă cu ea un sceptru,și e maximă
    Strălucirea ei.
    Și tot ea,femeia iubită ,te ghidează prin noapte
    Iar din sânul ei răsare aurora.Femeia iubită este tocmai aceea care
    Trasează curbura orizontului și dă direcția în mișcarea astrelor.
    Și ale ei să fie ofranda
    Și plăcerea și privilegiul,și cupa ridicată și sângele poetului
    Cel ce aleargă pe străzi și iluminează perplexitățile.
    Iat-o,e femeia iubită! Fie ea începutul și sfârșitul tuturor
    lucrurilor.”



  2. #12
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    47.165

    Când liliacurile au înflorit ultima dată în curtea ușii


    DE WALT WHITMAN

    1

    Când liliacurile au înflorit ultima dată în curtea ușii,

    Și marea stea a căzut devreme pe cerul vestic în noapte,

    Am plâns, și totuși voi plânge cu primăvara care se întoarce mereu.



    Primăvara care se întoarce mereu, trinitate sigur mi-ai aduce,

    Liliac înflorit peren și stea căzută în vest,

    Și m-am gândit la el pe care îl iubesc.



    2

    O, puternică stea căzută din vest!

    O, umbrele nopții — O noapte plină de caprire, plină de lacrimi!

    O, mare stea a dispărut — O, întunericul negru care ascunde steaua!

    O, mâini crude care mă țin neputincios — O, suflet neputincios al meu!

    O, nor aspru din jur, care nu-mi va elibera sufletul.



    3

    În curtea ușii din fața unei case de fermă veche, lângă paliturile văruite în alb,

    Stă tufa de liliac care crește cu frunze în formă de inimă de un verde bogat,

    Cu multe flori ascuțite care cresc delicat, cu parfumul puternic pe care-l iubesc,

    Cu fiecare frunză un miracol - și din acest tufiș din curtea ușii,

    Cu flori de culoare delicată și frunze în formă de inimă de un verde bogat,

    O crenguță cu floarea ei o rup.



    4

    În mlaștină, în adâncituri izolate,

    O pasăre timidă și ascunsă cântărește un cântec.



    Sturzul solitar,

    Pustnicul s-a retras în sine, evitând așezările,

    Cântă singur un cântec.



    Cântecul gâtului care sângerează,

    Cântecul vieții a morții, (pentru dragul frate, știu,

    Dacă nu ți se permitea să cânți, cu siguranță ai muri.)



    5

    Peste sânul izvorului, pământul, în mijlocul orașelor,

    Printre alei și prin păduri bătrâne, unde în ultimul timp violetele s-au uitat din pământ, observând resturile cenușii,

    Printre iarba din câmpuri, de fiecare parte a alei, trecând pe lângă iarba nesfârșită,

    Trecând pe lângă grâul cu sulițe galbene, fiecare bob din giulgiul său în câmpurile brun-întunecate ridicate,

    Trecând pe lângă loviturile de măr alb și roz în livezi,

    Ducând un cadavru acolo unde se va odihni în mormânt,

    Noapte și zi călătoresc un sicriu.



    6

    Sicriu care trece prin alei și străzi,

    Ziua și noaptea cu norul cel mare întunecând pământul,

    Cu fastul steagurilor încadrate cu orașele drapate în negru,

    Cu spectacolul Statelor înseși ca al femeilor cu voaluri în picioare,

    Cu procesiuni lungi și întortocheate și flambeaule nopții,

    Cu nenumăratele făclii aprinse, cu marea tăcută de chipuri și cu capetele dezgolite,

    Cu depozitul de așteptare, sicriul care sosește și fețele sumbre,

    Cu cântece prin noapte, cu cele mii de voci care se ridică puternice și solemne,

    Cu toate vocile jale ale gropilor turnate în jurul sicriului,

    Bisericile slab luminate și organele tremurânde - unde, printre acestea, călătoriți,

    Cu zgomotul perpetuu al clopotelor,

    Iată, sicriu care trece încet,

    Îți dau crenguța mea de liliac.



    7

    (Nici pentru tine, pentru unul singur,

    Flori și ramuri verzi pentru sicrie tot ce aduc,

    Căci proaspăt ca dimineața, așa aș cânta un cântec pentru tine, moarte sănătoasă și sfântă.



    peste buchete de trandafiri,

    O, moarte, te acopăr cu trandafiri și crini timpurii,

    Dar mai ales și acum liliacul care înflorește primul,

    Copios rup, rup crengile din tufișuri,

    Cu brațele încărcate vin, turnând pentru tine,

    Pentru tine și sicrie, toți, moarte.)



    8

    O orb vestic care navighează pe rai,

    Acum știu ce trebuie să fi vrut să spui ca o lună de când am mers,

    În timp ce mergeam în tăcere noaptea umbră transparentă,

    După cum am văzut că ai ceva de spus când te apleci spre mine noapte de noapte,

    În timp ce te lăsai din cer jos, ca de lângă mine, (în timp ce celelalte stele priveau toate,)

    În timp ce rătăceam împreună în noaptea solemnă, (pentru ceva ce nu știu ce m-a împiedicat de somn,)

    Pe măsură ce noaptea înainta și am văzut pe marginea apusului cât de plin erai de vai,

    În timp ce stăteam pe pământul înălțat în briză în noaptea răcoroasă și transparentă,

    În timp ce priveam pe unde treceai și erai pierdut în întunericul de jos al nopții,

    Pe măsură ce sufletul meu în necazul lui nemulțumit s-a scufundat, ca acolo unde tu orb trist,

    S-a încheiat, a căzut în noapte și a dispărut.



    9

    Cântă acolo în mlaștină,

    O, cântăreață pușnic și tandru, aud notele tale, aud chemarea ta,

    Aud, vin imediat, te înțeleg,

    Dar o clipă zăbovesc, căci steaua strălucitoare m-a reținut,

    Steaua pe care tovarășul meu plecat o ține și mă reține.



    10

    O, cum să mă vorbesc pentru cel mort pe care l-am iubit acolo?

    Și cum îmi voi împodobi cântecul pentru sufletul mare și dulce care a dispărut?

    Și care va fi parfumul meu pentru mormântul celui pe care îl iubesc?



    Vânturi maritime bat din est și vest,

    Suflat din Marea Răsăriteană și suflat din Marea Vestică, până acolo, la întâlnirea prerilor,

    Acestea și cu acestea și suflarea cântării mele,

    Voi parfuma mormântul celui pe care îl iubesc.



    11

    O, ce să atârn pe pereții camerei?

    Și care vor fi pozele pe care le atârn pe pereți,

    Să împodobesc casa de înmormântare a lui pe care-l iubesc?



    Imagini cu primăvara în creștere și ferme și case,

    Cu a patra lună la apusul soarelui și cu fumul cenușiu lucid și strălucitor,

    Cu inundații de aur galben al soarelui superb, indolent, care se scufundă, arzând, extinzând aerul,

    Cu iarba dulce proaspătă sub picioare și frunzele verzi pal ale copacilor prolifice,

    În depărtare glazura curgătoare, sânul râului, cu un zgomot de vânt ici-colo,

    Cu dealuri întinse pe maluri, cu multe linii pe cer și umbre,

    Și orașul la îndemână cu locuințe atât de dense și stive de coșuri,

    Și toate scenele vieții și atelierele și muncitorii care se întorc acasă.



    12

    Iată, trup și suflet, pământul acesta,

    Manhattan-ul meu cu turle, și mareele scânteietoare și grăbite și navele,

    Pământul variat și amplu, sudul și nordul în lumină, țărmurile Ohio și Missouri strălucitor,

    Și mereu preriile întinse acoperite cu iarbă și porumb.



    Iată, cel mai excelent soare atât de calm și de trufaș,

    Dimineața violet și violet cu brize tocmai simțite,

    Lumina blândă, moale, fără măsură,

    Minunea care se răspândește scălând toate, amiaza împlinită,

    Ajunul care vine delicios, noaptea de bun venit și stelele,

    Peste cetățile mele strălucind toate, învăluind omul și pământul.



    13

    Cântă mai departe, cântă pentru tine pasăre gri-maro,

    Cântă din mlaștini, din adâncuri, toarnă cântecul tău din tufișuri,

    Nelimitat din amurg, din cedri și pini.



    Cântă pe cel mai drag frate, cântă-ți cântecul de trestie,

    Cântec uman zgomotos, cu voce de nenorocire.



    O, lichid și liber și fraged!

    O, sălbatic și liber pentru sufletul meu — O cântăreț minunat!

    Numai pe tine te aud - totuși steaua mă ține, (dar va pleca în curând,)

    Cu toate acestea, liliac cu miros stăpânitor mă ține.



    14

    Acum, în timp ce stăteam ziua și mă uitam înainte,

    La sfârşitul zilei cu lumina ei şi cu câmpurile primăverii, iar fermierii îşi pregătesc recoltele,

    În marele peisaj inconștient al pământului meu, cu lacurile și pădurile sale,

    În frumusețea aeriană cerească, (după vânturile tulburate și furtuni,)

    Sub cerurile arcuite ale după-amiezii trec rapid și vocile copiilor și ale femeilor,

    Marea maree în mișcare și am văzut navele cum navigau,

    Și vara se apropie cu bogăție și câmpurile toate ocupate cu muncă,

    Și infinitele case separate, cum s-au desfășurat toate, fiecare cu mesele și detaliile uzului zilnic,

    Și străzile cum le batea zvâcnirile, și orașele s-au curmat - iată, atunci și acolo,

    Căzând peste toți și printre toți, învăluindu-mă cu restul,

    A apărut norul, a apărut următorul lung și negru,

    Și am cunoscut moartea, gândul ei și cunoașterea sacră a morții.



    Apoi, cu știința morții ca pe o parte a mea,

    Și gândul morții care merge aproape de cealaltă parte a mea,

    Și eu la mijloc ca cu tovarășii și ca ținând mâinile însoțitorilor,

    Am fugit în noaptea de primire care nu vorbește,

    În jos până la țărmurile apei, poteca de lângă mlaștină în întuneric,

    Spre solemnii cedri umbriți și pinii fantomatici atât de nemișcați.



    Și cântăreața atât de timid cu restul m-a primit,

    Pasărea cenușiu-brun pe care o știu, ne-a primit, tovarășii trei,

    Și a cântat colindul morții și un vers pentru el pe care îl iubesc.



    Din adâncimi izolate,

    Din cedrii parfumați și pinii fantomatici atât de nemișcați,

    A venit colindul păsării.



    Și farmecul colindei m-a răpit,

    În timp ce îi țineam ca de mâini pe tovarășii mei noaptea,

    Și glasul spiritului meu a numărat cântecul păsării.



    Vino moarte frumoasă și liniștitoare,

    Unduiți în jurul lumii, sosind senin, sosind,

    Ziua, noaptea, tuturor, fiecăruia,

    Mai devreme sau mai târziu moarte delicată.



    Lăudat ar fi universul insondabil,

    Pentru viață și bucurie, și pentru obiecte și cunoștințe curioase,

    Și pentru dragoste, dragoste dulce, dar laudă! laudă! laudă!

    Pentru brațele sigur-învăluitoare ale morții rece-învăluitoare.



    Mamă întunecată alunecând mereu aproape cu picioarele moi,

    Nimeni nu a cântat pentru tine un cântec de bun venit?

    Atunci o cânt pentru tine, te slăvesc mai presus de toate,

    Îți aduc un cântec care, când trebuie să vii cu adevărat, vino neclintit.



    Abordați livrări puternice,

    Când este așa, când le-ai luat, cânt cu bucurie morții,

    Pierdut în oceanul iubitor plutitor al tău,

    Slăvit în potopul fericirii tale, moarte.



    De la mine la tine serenade vesele,

    Dansuri pentru tine propun salutul tău, podoabe și ospătări pentru tine,

    Și priveliștile peisajului deschis și cerul întins sunt potrivite,

    Și viața și câmpurile, și noaptea uriașă și gânditoare.



    Noaptea în tăcere sub multe stele,

    Malul oceanului și valul răguș care șoptește a cărui voce o cunosc,

    Și sufletul întorcându-se către tine, o moarte vastă și bine acoperită,

    Și trupul cu recunoștință cuibărindu-se aproape de tine.



    Peste vârfurile copacilor îți plutesc un cântec,

    Peste valurile care se ridică și care se scufundă, peste nenumăratele câmpuri și prerii largi,

    Peste orașele pline de dens și peste cheiurile și căile pline,

    Plutesc acest colind cu bucurie, cu bucurie pentru tine, moarte.



    15

    Pentru numărul sufletului meu,

    Tare și puternic a susținut pasărea cenușiu-brun,

    Cu note pure deliberate care se răspândesc umplând noaptea.



    Tare în pini și cedri întuneci,

    Limpede în prospețimea umedă și în parfumul de mlaștină,

    Și eu cu tovarășii mei acolo noaptea.



    În timp ce vederea mea care era legată în ochii mei era deschisă,

    Cât despre panorame lungi de viziuni.



    Și am văzut întrebat armatele,

    Am văzut ca în vise fără zgomot sute de steaguri de luptă,

    Purtat de fumul bătăliilor și străpuns de rachete le-am văzut,

    Și purtat încoace și încolo prin fum, și sfâșiat și însângerat,

    Și în sfârșit, doar câteva bucăți rămase pe toiag, (și toate în tăcere,)

    Și toiagul zdrobit și rupt.



    Am văzut cadavre de luptă, nenumărate dintre ele,

    Și scheletele albe ale tinerilor, le-am văzut,

    Am văzut resturile și resturile tuturor soldaților uciși din război,

    Dar am văzut că nu erau așa cum se credea,

    Ei înșiși erau pe deplin odihniți, nu sufereau,

    Cei vii au rămas și au suferit, mama a suferit,

    Și soția și copilul și tovarășul gânditor au suferit,

    Și armatele care au rămas au suferit.



    16

    Trecând viziunile, trecând noaptea,

    Trecând, slăbind strângerea mâinilor camarazilor mei,

    Trecând cântecul păsării pustnicului și cântecul de socoteală al sufletului meu,

    Cântec victorios, cântec de descarcare a morții, totuși cântec variabil, în continuă schimbare,

    La fel de jos și plângător, totuși limpezi notele, urcând și coborând, inundând noaptea,

    Cu tristețe scufundare și leșin, ca avertisment și avertisment, și din nou izbucnind de bucurie,

    Acoperind pământul și umplând răspândirea cerului,

    Ca psalmul acela puternic din noapte pe care l-am auzit din retrageri,

    Trecând, te las liliac cu frunze în formă de inimă,

    Te las acolo în curtea ușii, înflorit, revenind cu primăvară.



    Mă opresc din cântecul meu pentru tine,

    Din privirea mea asupra ta în apus, cu fața spre apus, comunicând cu tine,

    O, tovarăș strălucitor cu chip argintiu în noapte.



    Totuși, fiecare de păstrat și toate, recuperări din noapte,

    Cântecul, cântecul minunat al păsării cenușii-brun,

    Și cântecul de numărare, ecoul trezit în sufletul meu,

    Cu steaua strălucitoare și căzută, cu chipul plin de vai,

    Cu suporturile care mă țin de mână aproape de chemarea păsării,

    Tovarășii mei și cu mine în mijloc, și amintirea lor de păstrat mereu, pentru morții pe care i-am iubit atât de bine,

    Pentru cel mai dulce și înțelept suflet din toate zilele și pământurile mele - și asta de dragul lui,

    Liliac și stea și pasăre s-au împletit cu cântecul sufletului meu,

    Acolo, în pinii parfumați și cedrii se întunecă și se întunecă.



  3. #13
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    47.165

    Și noi suntem făcuți din
    lucrurile din care sunt făcute visele

    iar scurta noastră viață este
    cuprinsă în spațiul și timpul unui vis.

    W. Shakespeare - Furtuna











    Tremarella

    Poeți și scriitori.
    De fapt, asta spun ei.
    Dar, dacă nu scriitori, care sunt poeți -


    Poeți - poezie, scriitori - proză.

    În proză poate fi totul, chiar și poezie,
    dar în poezie trebuie să existe doar poezie -


    În ton cu afișul care îl anunță
    cu înflorirea libertății a unui P majuscul,
    înscris în coardele unei lire înaripate,
    ar trebui, mai degrabă decât să intru, să ajung zburând -


    Și nu ar fi mai bine desculț decât cu acești pantofi
    ieftini, grei și scârțâitori, un înlocuitor stângaci al unui înger? -



    Daca as avea macar o rochie mai lunga, mai lejera,
    si versuri care ies asa, din maneca,
    la petrecere, la parada, la mare ocazie,
    a dan don,
    abba ba ba -


    Dar acolo, pe scenă, există deja o
    masă de ședință cu picioare de aur,
    pe care fumează un mic sfeșnic -


    Deduc că
    va trebui să citesc la lumina lumânării
    ceea ce am tastat
    tac tac tac la lumina unui bec -


    Fără să vă faceți griji în avans
    dacă este poezie
    și care poezie -


    Dacă a genului în care proza ​​este respinsă -
    Sau a genului în care proza ​​este binevenită -


    Și care este diferența,
    acum perceptibilă doar în lumina slabă
    pe fundalul unei perdele visiniu
    cu franjuri mov?

    Wislawa Szymborska





    In locul meu




    Știu
    că totul a fost deja descris:
    dragostea, ura, furia și durerea.
    Știu.


    Știu
    că fiecare cuvânt are stăpâni infiniti:
    mort și viu, sincer și fals.
    Știu.


    Dar știu și
    că nimeni altcineva nu are voie să mă experimenteze.
    De aceea nu permit nimănui
    să vorbească în numele meu.





    . Rainer Malkowski




    marzo 2014

    https://malinconialeggera-blogspot-c...o&_x_tr_pto=sc
    Ultima modificare făcută de latan.elena; 10.05.2024 la 13:11.

  4. #14
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    47.165


    Cesare Pavese
    (Santo Stefano Belbo, 9 septembrie 1908 – Torino, 27 august 1950) a fost un scriitor, poet, critic literar şi traducător italian. Este considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori italieni ai secolului XX.

    -
    wikipedia -


    Poezii & Proză





    https://poetii-nostri.ro/cesare-pavese-autor-226/


    Cesare Pavese. Nu scapi de ceva evitându-l, ci doar trecând prin el




    De ce te gândești mereu la tine?”
    „Dacă nu mă gândesc la asta,
    cine o va face?”
    Cesare Pavese


    Pierzi o întâlnire, te muți,
    iar pe cineva pe care l-ai văzut în fiecare zi nici nu mai știi cine este.
    Cesare Pavese


    Călătoria este brutală.
    Îl obligă să aibă încredere în străini și să piardă din vedere confortul familiar al acasă și al prietenilor. Te simți în mod constant dezechilibrat. Nimic nu este al tău în afară de lucrurile esențiale – aerul, somnul, visele, marea, cerul – toate lucrurile tind spre etern sau ceea ce ne putem imagina despre el.
    Cesare Pavese


    Adevăratul geniu nu este cucerirea unei femei deja dorite de toată lumea,
    ci găsirea uneia prețioase într-o ființă necunoscută.
    Cesare Pavese


    când femeia, cu eleganță și dulceață, îi răspunde:
    „nu-ți face griji, poate că nici nu te văd
    și totuși te am în viața mea mult mai mult decât crezi”.
    Cesare Pavese (3 martie)

    Un tată trebuie ajutat mereu. Trebuie să-l învățăm că viața este grea.
    Dacă atunci, cum este corect, ajungi unde a vrut el,
    trebuie să-l convingi că a greșit și că ai făcut-o pentru binele lui.
    Cesare Pavese


    Nu merită, Ulise.
    Cine nu se oprește acum, imediat, nu se mai oprește niciodată. Ceea ce faci, vei face mereu.
    Trebuie să rupi destinul o dată, trebuie să ieși din drum, și să te lași să te scufunzi în timp...
    Ce este viața veșnică dacă nu această acceptare a clipei care vine și a clipei care pleacă?
    Intoxicarea, plăcerea, moartea nu au alt scop.
    Care a fost rătăcirea ta agitată până acum?
    Cesare Pavese


    De-a lungul anilor, el a creat un sistem de gânduri și principii atât de încurcate și de inexorabil, încât i-a interzis să pună în aplicare cea mai simplă realitate : și cu cât acea simplă realitate deveni mai interzisă și imposibilă, cu atât devenea mai adâncă în el dorinta de a o cuceri, incurcandu-se si ramificandu-se ca o vegetatie sinuoasa si sufocatoare.”
    Natalia Ginzburg - Portretul unui prieten (în Le Piccole Virtù, 1962)


    Literatura este o apărare împotriva ofenselor vieții.
    Cesare Pavese


    Când vrei ceva,
    îl vezi peste tot.
    Cesare Pavese

    [..] a trăi este ca și cum ai face o completare lungă,
    în care tot ce trebuie să faci este să obții greșit totalul primelor două sume
    pentru a nu ieși niciodată
    Cesare Pavese


    Către Giulio Einaudi, Torino. Torino, 14 aprilie 1942

    Draga editorule,
    Primind n. 6 trabucuri de la Roma - pentru care vă mulțumesc - și găsindu-le groaznice, sunt nevoit să răspund că nu pot menține un contract care a început sub auspicii atât de proaste. De asemenea, se întâmplă că sarcinile de revizuire mereu reînnoite și alte prostii pe care mi le arunci să nu-mi lase timp să mă ocup de o muncă mai nobilă. Da, Stimate Editor, a venit momentul să vă spun, cu tot respectul, că atâta timp cât veți continua cu acest sistem de exploatare integrală a angajaților dumneavoastră, nu vă veți putea aștepta la o performanță de la aceștia care să le depășească posibilitățile. Există o viață de trăit, există biciclete de mers, trotuare de mers pe jos și apusuri de soare de care să te bucuri. Pe scurt, ne cheamă Natura, dragă Redactor; și urmăm apelul lui. Pune pe altcineva să facă Bini pentru tine.
    Cordial. C. Pavese
    Cesare Pavese, Scrisori 1926-1950

    Pentru că acesta este obstacolul, crusta de spart:
    singurătatea omului, a noastră și a celorlalți.
    Cesare Pavese



    Vei fi iubit în ziua în care îți poți arăta slăbiciunea,
    fără ca celălalt să o folosească pentru a-și afirma forța.
    Cesare Pavese, din jurnalul intim.


    Cu siguranță sunt încă cruzi,
    dacă cruzimea poate fi numită comportamentul normal al celor care respectă femeile până la punctul de a nu vrea să știe nimic despre ele. ... Ca să ne vindecăm de orice nostalgie amoroasă, tot ce trebuie să facem este să trăim să fim iubiți sau doriti sau tânjiți sau după ce doriți, de o persoană care ne pune pe nervi
    Cesare Pavese


    Trebuie să ți se fi întâmplat să te concentrezi toată viața. la un punct,
    și apoi descoperi că tot ce poți face, cu excepția să trăiești acel punct.
    Cesare Pavese.

    iar lucrurile, în cer și în inimă, suferă și se răsucesc în timp ce te așteaptă.
    Cesare Pavese.




    A zâmbi înseamnă a trăi ca un val sau o frunză, acceptând soarta.
    Este moartea într-o formă și renașterea într-o altă formă.
    Este acceptarea, acceptarea de sine și destinul.
    Cesare Pavese


    Nu are rost să plângi.
    Te naști și mori singur...
    Cesare Pavese.



    Înainte de a fi spumă
    vom fi valuri nestăpânite.
    Cesare Pavese





    Era emoționant să o aud,
    așa era contrastul dintre viața ei și dorințele ei.
    Cesare Pavese


    Mereu este
    o liniște care ne înșală,
    pentru că acolo,
    auzim
    toate cuvintele care ne sperie.
    Cesare Pavese


    În inima ta ai tăcere,
    ai înghițit cuvinte.
    Cesare Pavese




    Salutați și examinați totul
    și împinge-te departe de tine
    ca marea. In inima
    ai tăcere, ai cuvinte
    a inghiti. Ești întunecat.
    Cesare Pavese



    […] Dragă Fern, singurătatea pe care o simți nu poate fi vindecată decât într-un fel, mergând spre oameni și „dând” în loc de „primind” . (Este predica sacrosantă obișnuită). Nu că aș dori să fiu cel căruia ar trebui să-i oferi – mai ales că cadourile pe care mi le-ai putea oferi tot nu ar fi soluția, ci ar spori mizeria. Aceasta este o problemă morală înaintea uneia sociale și trebuie să înveți să muncești, să existe, nu doar pentru tine, ci și pentru altcineva, pentru alții. Atâta timp cât cineva spune „sunt singur”, sunt „străin și necunoscut”, „simt frigul”, el se va simți mereu mai rău. Numai cei care vor să fie, amintiți-vă bine. Pentru a trăi o viață plină și bogată, trebuie să întinzi mâna către ceilalți, trebuie să te smeriți și să slujiți. Și asta este tot […]
    — extras dintr-o scrisoare a lui Cesare Pavese către Fernanda Pivano, mai 1943




    „[…] Tot ce este nevoie este puțină tăcere și totul se oprește
    în locul său real, așa cum se oprește corpul meu.”
    Cesare Pavese, din Mania di solitude, 1933

    [...] Stelele sunt vii,
    dar aceste cireșe, pe care le mănânc singur, nu merită.
    Cesare Pavese, Mania singurătăţii




    Nimic nu este mai nelocuitor decât un loc în care am fost fericiți.
    Cesare Pavese

    « Ce crezi? » am exclamat, « ți-a amintit de tine? » Apoi tăcu din nou.
    M-am gândit la ciudățenia chestiei: aveam bani pentru călătorie și nu o făceam.
    Între timp am ajuns pe potecă, iar vederea măslinului m-a iritat.
    Am început să înțeleg că nimic nu este mai nelocuitor decât un loc în care ai fost fericit .
    Am înțeles de ce Doro luase trenul înapoi spre dealuri într-o zi bună,
    iar a doua zi dimineața se întorsese la destinul său.
    Cesare Pavese



    Nemiloasă este încetineala orei
    , pentru cei care nu mai așteaptă nimic.
    Cesare Pavese, Lo steddazzu, fragment (în „La muncă obosită”)





    Se numește nostalgie
    și ne reamintește că, din fericire,
    suntem și fragili.
    Cesare Pavese


    Mi-au luat o marcă italiană pentru că am îndrăznit să-i contrazic în corectarea compoziției. Dar nu protestez: dimpotrivă, admir puterea progresului în acest sens.
    În anii 1600 măcar m-ar fi ars de viu:
    acum, mai burghez, îmi iau o notă din media.
    Cesare Pavese într-o scrisoare către Tullio Pinelli
    (Torino, 1 august 1926 – din Scrisorile 1924-1944)



    „Totul, când s-a întâmplat, a devenit o amintire,
    pentru că s-a întâmplat în mine înainte de a se întâmpla afară.”
    Cesare Pavese, Feria d'August, 1946


    [...] Când ne-am despărţit nu aveam impresia că ne despărţim,
    ci că o să ne aşteptăm în altă parte [...].
    Cesare Pavese, „Târgul de august”.

    […]Dar nu pot să vorbesc cu tine,
    nici măcar să mă apropii de tine:
    în cele mai frumoase momente ale tale,
    mereu te-am văzut doar pe tine,
    mereu doar visat.
    Cesare Pavese, doar pe tine te-am văzut.


    Această ură a înflorit ca o iubire vie
    , dureroasă și contemplându-se pe sine
    Cesare Pavese, Indiferența, primele versuri


    .
    Șase cuvinte care distrag atenția.
    Mănânci poezii de dragoste.
    Nu aluneci în altă parte,
    de fiecare dată când e moarte.
    Ești un cer înstelat.
    Ești pierdut.
    Cesare Pavese, „Ai ochii ei în ochi”


    Am văzut-o uitându-se la mine,
    cu acei ochi mari și ușor oblici,
    ochi fermi și transparenți, mari în interior.
    Nu știam atunci,
    nu știam a doua zi,
    dar eram deja treaba lui,
    prinsă în cercul ochilor,
    de spațiul pe care îl ocupau.
    Cesare Pavese


    Dacă este adevărat că cineva se obișnuiește cu durerea,
    de ce suferă cineva din ce în ce mai mult pe măsură ce trec anii?
    Cesare Pavese


    Avea ciudatul obicei de a nu spune nimic.
    A avut o furtună înăuntru și nimeni nu l-a băgat în seamă
    pe Cesare Pavese

    Și nu era proastă,
    știa ce vrea.
    El voia doar lucruri imposibile.
    Cesare Pavese

    Tu care nu cunosti si stralucesti cu atata poezie,
    o, femeie ce infloresti deasupra agoniei mele,
    lasa-ma sa ma ridic intr-o zi.
    O, tu care ai trecut prin amurgul murdar al nostru tuturor
    și răsăriți ca zorii unei lumi, ca să mă învii într-o zi.
    [aprilie 1928]
    Cesare Pavese, din poezii dinaintea „Munca obosită” (1923-1930)


    Nu, m-am născut pentru iarnă,
    pentru cenușiul și frigul care se închide în jurul meu
    să stau strâns și să-mi țin flacăra la inimă,
    sărmana flacără pâlpâitoare.
    Natura frumoasă
    care se încălzește și trăiește hotărât
    la soare, în cele mai sănătoase culori,
    dând aleșilor gânduri și lucrări puternice,
    inexorabilă ca viața,
    universal plină,
    îmi dă (plâng, sărmanele mele vise)
    confuzie și oboseală,
    îmi dă stinge. fiecare flacără, cea mai pură sursă.
    Cesare Pavese, din poeziile dinaintea „Munca obosită” [11 august 1927]




    E bine să scrii pentru că reunește cele două bucurii:
    să vorbești singur și să vorbești cu o mulțime.
    Cesare Pavese, 4 mai 1946


    «Și voi scrie pentru tine,
    pentru amintirea ta sfâșietoare,
    câteva versuri dureroase
    pe care nu le vei mai citi niciodată.
    Dar vor rămâne atroce
    înfipți în inima mea
    pentru totdeauna”.
    Cesare Pavese (4 septembrie 1927)



    Cea mai mare nenorocire este singurătatea.
    Întreaga problemă a vieții este aceasta:
    cum să-ți rupi singurătatea,
    cum să comunici cu ceilalți.

    Cesare Pavese



    Mi-ar plăcea să fiu măcar mâna care te protejează
    - ceva ce nu am reușit niciodată să fac cu nimeni
    și cu tine, în schimb, îmi este la fel de natural ca și respirația.
    — Cesare Pavese, într-o scrisoare către Bianca Garufi,
    21 octombrie 1945


    Caracteristic vremurilor ca ale noastre este risipa de energie.
    Suntem întotdeauna prea tineri ,
    ceea ce înseamnă prea prostește de complicat și incomod,
    atunci când ne confruntăm cu posibilitatea improbabilă de a realiza lucruri
    care erau interzise până ieri.
    Cesare Pavese, „A unei noi literaturi”
    (apărut în mai-iunie 1946 la
    Rinascita, din literatura americană și alte eseuri)



    Să ducem o viață interioară, de studiu, de afecțiuni,
    care nu țin doar de „sosire”, ci de „a fi”
    – și va vedea că viața va avea sens.
    Cesare Pavese către Fernanda Pivano


    «Iert pe toți și cer iertare de la toți. În regulă?
    Nu bârfi prea mult”
    [notă de adio de la C Pavese]
    Pe spate Pavese a notat trei propoziții.
    În primul, preluat din Dialogurile cu Leucò,
    exact din cel intitulat Vrăjitoarele,
    citim: «Omul muritor, Leucò,
    are numai această nemurire.
    Amintirea pe care o aduce și amintirea pe care o lasă.”
    Al doilea este un citat din jurnal,
    adică din Profesia de a trăi,
    și a fost scris cu câteva zile înainte de finalul lui dramatic:
    «Am muncit, am dat poezie oamenilor, am împărtășit durerile multora».
    A treia propoziție, care după Vaccaneo ar fi putut fi gândită și pusă pe hârtie de Pavese în ultimele ore ale existenței sale, este lapidară: „M-am căutat pe mine”.
    Cesare Pavese




    Înainte de a fi spumă vom fi valuri de nestăpânit




    Rescriere de Cesare Pavese – Dialog 7: spumă val (Dialoguri cu Leucò)
    Voi face din cuvântul tumult și din tumult o spumă a valurilor. Vor fi lacrimi secrete eliberate. Și o vom face destinul nostru.
    Tu care mi-ai transformat toate „trebuierile” în „cutii” splendide.
    Nu există atingere fără schimbare. Și în zâmbet schimbător. Asta înseamnă să te accepți pe tine însuți. Și zâmbește destinului.
    Și chiar dacă sunt unghiulară, îți place natura mea uneori stâncoasă pentru că acolo iubește să se spargă valul tău tumultuos.
    Poate doar cei care zâmbesc își fac destinul al lor.
    Tu care iubesti si schimbarile din mine. Zâmbește în moartea și renașterea mea sub o mie de forme: tu ești substanță, ești suflarea mărilor mele lunare.
    Neliniștea rezultată din plictiseală. Acesta este ceea ce ucide dorința. Oprind-o.
    Nu ne temem de soartă. Nu ne vom da înapoi. Înainte de a fi spumă vom fi valuri de nestăpânit.
    Devii dorință.





    Ultima modificare făcută de latan.elena; 30.05.2024 la 11:35.

  5. #15
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    47.165


    Poezii despre zambete si zambete



    Cu aceasta colectie descoperim impreuna cele mai frumoase poezii despre zambet, a fi fericit si a fericirii. Poezii pozitive, vesele si emotionante, care ne invita sa reflectam asupra valorii vietii, inclusiv asupra tuturor acele mici bucurii care ne fac existenta frumoasa. Pentru ca intotdeauna exista un motiv sa fim fericiti, chiar daca de multe ori nu ne dam seama.
    Poezia ne ajuta sa ne exprimam sentimentele, comunica cu cea mai intima parte a noastra, da viata unor senzatii pe care nici nu stiam ca le traim. Citirea unei poezii bune ne poate pune intr-o dispozitie foarte buna, mai ales daca se invarte in jurul unui subiect insorit precum un zambet. Iata 20 de poezii zambete:



    Poezii

    zambete Zambetul tau(Pablo Neruda)

    Ia-mi painea, daca vrei,
    ia-mi aerul, dar
    nu-ti lua zambetul.
    Nu luati trandafirul,
    sulita pe care o scojiti,
    apa care
    izbucneste brusc in bucuria voastra,
    valul de
    argint brusc care ti se naste.
    Lupta mea dureaza si ma intorc
    cu ochii obositi,
    uneori, sa fi vazut
    pamantul care nu se schimba,
    dar intrand in zambetul tau
    se ridica spre cer cautandu
    -ma si imi deschide toate
    usile vietii.
    Draga mea, in ceasul cel
    mai intunecat , deschide
    -ti zambetul, iar daca deodata
    vezi ca sangele meu pateaza
    pietrele drumului,
    razi, caci rasul tau
    va fi pentru mainile mele.
    ca o sabie proaspata.
    Langa mare, toamna,
    orezul tau trebuie sa-si ridice
    cascada de spuma,
    iar primavara, iubire,
    vreau orezul tau ca
    floarea pe care o asteptam,
    floarea albastra, trandafirul
    patriei mele sonore.
    Rade noaptea,
    ziua, luna,
    rade de strazile intortocheate ale
    insulei,
    rade de baiatul asta aspru
    care te iubeste,
    dar cand deschid ochii
    si cand ii inchid,
    cand merg pasii,
    cand vin pasii inapoi,
    lepada-mi painea, aerul,
    lumina, izvorul,
    dar zambetul tau niciodata,
    ca as muri de asta.


    Un zambet(Patrizia Capone)

    Totul are un pret si m-am saturat sa platesc
    ca exista cineva care vrea doar sa dea
    un zambet
    fara un pret decisiv
    redus
    un zambet aruncat ca rasul pe tinerii casatoriti cu
    totii suntem celebri
    prinsi din mers
    relansati pentru cei care sunt inca nu a primit
    un zambet care sari
    printre oamenii uimiti
    de parca ar fi un joc viata asta
    un zambet modest
    trage si pe tine
    si este reteeeeeeeeee


    Valoarea unui zambet(Frederick Faber)

    A
    da un zambet
    Face inima fericita .
    Ii imbogateste pe cei care o primesc
    Fara sa-i saraciasca pe cei care o dau.
    Dureaza doar o clipa,
    Dar amintirea lui ramane multa vreme.
    Nimeni nu este atat de bogat
    incat sa se poata face fara
    el atat de sarac incat sa nu poata sa il doneze.
    Zambetul creeaza bucurie in familie,
    Da sprijin in munca
    Si un semn tangibil de prietenie.
    Un zambet da alinare celor obositi,
    Innoieste curajul in incercari,
    Si in tristete este medicina.
    Si atunci daca intalnesti pe cineva care nu ti-l ofera,
    fii generos si da-i-i pe al tau:
    Nimeni nu are nevoie de un zambet
    la fel de mult ca cineva care nu stie sa-l ofere.


    Zambetul ei(Emily Dickinson)

    Zambetul ei nu era diferit de celelalte –
    Aceeasi forma, gropite pe laterale –
    Totusi te facea sa te simti rau, ca atunci cand
    o pasare decoleaza, vrea sa cante,
    apoi isi aminteste de Glontul care a ranit-o –
    Apoi se lipeste de o creanga subtire,
    convulsiva si intre timp muzica se prabuseste –
    ca perlele – a ajuns in Mlastina –


    Doi in amurg(Eugenio Montale)

    … cuvintele usoare
    se incadreaza intre noi. Te privesc
    intr-o reverberatie blanda. nu stiu
    daca te cunosc; Stiu ca nu am fost niciodata despartit de tine, asa cum se intampla in aceasta
    intoarcere
    tarzie .
    Cateva clipe ne-au ars
    pe toti: mai putin doua fete, doua
    masti care sunt incizate, fortate,
    cu un zambet.


    Pisicile vor sti(Cesare Pavese)

    Lasa ploaia sa cada inca
    pe pavajele tale dulci,
    o ploaie usoara
    ca o suflare sau un pas.
    Din nou briza si zorii
    vor inflori la fel de usor
    ca sub pasul tau,
    cand te vei intoarce.
    Intre flori si pervazuri
    , pisicile o vor sti.
    Vor mai fi alte zile,
    vor fi alte zvonuri.
    Vei zambi pentru tine.
    Pisicile vor sti.
    Vei auzi cuvinte stravechi
    , vorbe obosite si desarte
    precum obiceiurile parasite
    ale sarbatorilor de ieri.
    Vei face si tu gesturi.
    Vei raspunde la cuvinte –
    fata de primavara,
    vei face si gesturi.
    Pisicile vor sti,
    fata de primavara;
    iar ploaia usoara,
    zorii de culoarea zambilei,
    care sfasie inima
    celor care nu mai spera in tine,
    sunt zambetul trist pe
    care il zambesti singur.
    Vor fi alte zile,
    alte voci si treziri.
    Vom suferi in zori,
    fata primaverii.


    Un ras(Sibilla Aleramo)

    Un ras.
    Poate intr-o zi
    voi simti ca imi izbucneste in gat.
    Zi insorita,
    rasete deasupra lumii,
    si apoi
    doua brate
    care ma ridic gafaind
    spre prima stea a serii.


    Apartine zambetului sau(Peppino Impastato)

    Anxietatea omului care moare
    apartine zambetului sau ,
    la privirea lui confuza
    cere ceva atentie,
    la buzele rosii coral
    un abandon naiv,
    vrea sa-si simta
    respiratia obositoare pe piept:
    si un om pe moarte.


    Zambeste(Charlie Chaplin)

    Zambeste, chiar daca te doare inima
    , zambesti, chiar daca se rupe
    cand sunt nori pe cer
    vei trece peste
    el daca zambesti prin
    frica si durere ta
    zambesti si poate maine vei
    descoperi ca viata este inca
    merita sa fii trait
    daca doar zambesti , iti luminezi
    fata de tristete
    si ascunzi orice urma de multumire
    dar chiar daca o lacrima este pe cale sa cada
    si acesta este momentul in care trebuie
    sa continui sa incerci sa
    zambesti, ce folos sa plangi
    vei descoperi ca viata inca
    merita traita
    daca zambesti
    chiar daca te doare inima
    zambesti, chiar si daca te spargi
    cand sunt nori pe cer
    vei trece peste
    el daca zambesti prin
    frica si durere
    zambesti si poate maine vei
    descoperi ca viata mai
    merita traita
    daca doar zambesti
    si in momentul in care trebuie
    sa zambesti in continuare , la ce foloseste plansul
    , vei descoperi ca viata inca merita
    merita trait
    daca doar zambesti.


    Am incetat sa zambesc(Anna Andreevna Achmatova)

    Am incetat sa zambesc,
    buzele mele sunt inghetate,
    mai mult decat un cantec urmeaza
    dintr-o singura speranta .
    Fara vina au cedat cantecul
    rasului si profanarii,
    care in culmea durerii
    pentru suflet si a tacerii
    iubirii.

    Fericire(Toto)

    Fericire!
    Vurria stie ce este acest cuvant,
    vurria stie ce inseamna vvo.
    Sarra gnuranza ‘in mea, lipsa’ si scurgerea,
    dar care ll’ha ‘ntiso maje annummena.

    Promite-te(Christian D. Larson)

    Promite-te


    sa fii atat de puternic incat nimic sa nu-ti tulbure linistea mintii.
    Promite-ti
    ca vei vorbi despre bunatate, frumusete, iubire fiecarei persoane pe care o intalnesti;
    pentru a-i face pe toti prietenii tai sa simta ca exista ceva grozav la ei;
    sa privesti latura frumoasa a tuturor si sa lupti pentru ca optimismul tau sa devina realitate.
    Promite-ti
    sa te gandesti doar la ce este mai bun, sa lucrezi doar pentru ce e mai bun, sa te astepti doar la ce este mai bun,
    sa fii la fel de entuziasmat de succesul celorlalti precum esti tu in ceea ce priveste al tau.
    Promite-ti
    ca vei uita greselile trecutului pentru a te uita la cat de grozav poti face in viitor;
    sa fii calm in toate imprejurarile, sa dai un zambet fiecarei creaturi pe care o intalnesti;
    sa petreci atat de mult timp imbunatatindu-ti caracterul incat sa nu ai timp sa-i critici pe altii.
    Promite-ti ca esti
    prea nobil pentru manie, prea puternic pentru frica, prea fericit pentru a fi biruit de durere.


    Ma gandesc la zambetul tau(Eugenio Montale)

    Ma gandesc la zambetul tau, si pentru mine o apa limpede
    insotita de aventura printre pietricelele albiei unui rau, o
    oglinda mica in care te uiti la o hellera la corimbe;
    si peste tot imbratisarea unui cer alb linistit.
    Aceasta este amintirea mea; Nu stiu, sau departe,
    daca un suflet naiv se exprima pe chipul tau,
    sau adevarat sunteti ratacitori pe care raul lumii ii stinge
    si isi poarta suferinta cu ei ca pe un talisman.
    Dar asta pot sa-ti spun, ca efigia ta ganditoare
    scufunda grijile capricioase intr-un val de calm
    si ca infatisarea ta se insinueaza in memoria mea cenusie
    la fel de direct ca varful unui palmier tanar…


    Zambet aproape anonim(Fernando Pessoa )

    Aproape anonim zambesti
    si soarele iti aureste parul.
    Pentru ca sa fii fericit
    si necesar sa nu stii ca

    ai iubit-o, corect(Charles Bukowski)

    „Ai iubit-o, corect

    Ofta
    „Cum sa-ti raspund
    Era nebuna”
    Si-a trecut mana prin par
    „Doamne, daca era toata nebuna.in fiecare zi era o femeie diferita
    Odata intreprinzator, celalalt stangaci.
    Odata exuberant, celalalt timid. Nesigur si hotarat.
    Dulce si arogant.
    Era o mie de femei, dar parfumul era mereu acelasi .
    Inconfundabil
    . Asta era singura mea certitudine.
    Mi-a zambit, stia ca ma pacaleste cu acel zambet
    Cand zambea, nu intelegeam nimic
    , nu stiam sa vorbesc sau sa gandesc
    Nimic, zero
    Dintr-o data era doar ea
    Era nebuna, toata nebuna
    Uneori plangea
    Ei spune ca, in acest caz, femeile vor doar o imbratisare
    . Ea nu
    S-a nervos
    Nu stiu unde este acum, dar pun pariu ca inca cauta vise
    Era nebuna toata nebuna
    Dar am iubit-o atat de mult.


    Ia un zambet(Mahtma Gandhi)

    Ia un zambet,
    da-l cuiva care nu l-a avut niciodata.
    Obtineti o raza de soare
    , lasati-o sa zboare acolo unde domneste noaptea.
    Descopera un izvor
    scalda pe cei care traiesc in noroi.
    Luati o lacrima,
    puneti-o pe fata celor care nu au plans.
    Luati curaj,
    puneti-l in sufletul celor care nu pot lupta.
    Descopera viata,
    spune-o celor care nu stiu sa o inteleaga.
    Luati speranta
    si traiti in lumina ei.
    Ia bunatatea
    si da-o celor care nu stiu sa daruiasca.
    Descopera dragostea
    si fa-o cunoscuta lumii.


    Nu uita sa te bucuri(Blaga Dimitrova)

    Nu uita sa te bucuri! –
    soptesc copacii intelepti
    si cu genunchii taiati
    cu zgomot cad sub topor.
    Nu uitati sa va bucurati!
    Atata timp cat vei sta
    pana vei merge spre vant
    atata timp cat vei respira inaltimea. Atata timp cat securea doarme.


    Zambeste(Alda Merini)

    Femeia
    zambeste mereu vietii,
    chiar daca nu iti zambeste.
    Zambeste iubirilor terminate
    zambeste-ti durerile
    zambeste oricum.
    Zambetul tau va fi
    usor pentru drumul tau, un
    far pentru marinarii rataciti.
    Zambetul tau va fi
    un sarut al mamei,
    o bataie de aripi,
    o raza de soare pentru toata lumea.


    Frica(Umberto Saba)

    In inima mea indoielnica
    aud o voce care imi spune:
    „Ai putea fi cu adevarat fericit”.
    As putea, dar nu indraznesc.


    Zambetul(William Blake)

    Exista un zambet de dragoste,
    Si exista un zambet de inselaciune,
    Si exista un zambet de zambete
    Acolo unde aceste doua zambete se intalnesc.
    Si este o privire de ura,
    Si este o privire de dispret,
    Si este o privire a privirilor
    Pe care in zadar incerci sa uiti;
    Pentru ca se lipeste adanc in inima
    si se lipeste adanc in spate
    si niciun zambet care a fost vreodata un zambet,
    Dar un singur zambet,
    Ca intre leagan si mormant
    Se poate zambi o singura data;
    Dar, cand zambesti o data,
    orice suferinta are un sfarsit.


    Insulele norocoase(Fernando Pessoa)

    Ce glas ajunge in pamantul valurilor
    care nu este glasul marii
    Si glasul cuiva care ne vorbeste,
    dar care, daca ascultam, tace,
    pentru ca am ascultat.
    Si numai daca, pe jumatate adormit,
    fara sa stim ca auzim, auzim,
    ne spune speranta careia, ca un
    copil
    adormit , ii zambim in timp ce dormim.
    Sunt insule norocoase,
    sunt pamanturi care nu au loc,
    unde Regele locuieste asteptand.
    Dar, daca ne trezim,
    vocea este tacuta si nu e decat marea.


    Fericirea(Hermann Hesse)

    Atata timp cat urmaresti fericirea,
    nu esti gata sa fii fericit,
    chiar daca ceea ce iubesti cel mai mult este deja al tau.
    Atata timp cat te plangi de cei rataciti
    si nu ai decat scopuri si nicio liniste,
    tot nu stii ce este pacea.
    Numai atunci cand renunti la orice dorinta
    si nu cunosti niciun scop sau dorinta
    si nu numesti fericirea pe nume,
    Atunci valurile intamplarii nu mai ajung la tine
    si inima si sufletul tau au pace.


    sursa:https://andreigheorghe.ro/poesie-sul...e-famose-riem/







    Pablo Neruda: "Il tuo sorriso". Con una fotografia di Robert Doisneau | RestaurArs




    Ultima modificare făcută de latan.elena; 27.08.2024 la 23:42.

  6. #16
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    47.165
    ARTHUR RIMBAUD LUCRĂ ÎN VERS ȘI PROZĂ I TRADUCERE DE DARIO BELLEZZA





    POEZII
    DARUL ORFANILOR

    I

    Camera este întunecată: vag se aude
    scâncetul dulce și trist al doi copii.
    Își îndoaie frunțile, încă pline de vise
    sub perdeaua lungă albă care tremură și se ridică...
    - Afară păsările se ghemuiesc, amorțite;
    cu aripile amorțite sub cerul cenușiu;
    iar Anul Nou, cu dâra lui cețoasă, târând
    faldurile rochiei sale înzăpezite,
    râde plângând, și tremurând cântă...


    II

    Acum cei mici, sub cortul legănat,
    vorbesc cu voce scăzută, parcă într-o noapte întunecată. .
    Ascultând, gânditor, ca un murmur îndepărtat.
    Adeseori tresărind la vocea limpede aurie
    a timbrului matinal care-și punctează continuu
    refrenul metalic în globul său de sticlă... - Camera este înghețată... Hainele durerii
    lâncezesc pe jos, împrăștiate în jurul patului: vântul aspru de nord. gemând la uşă îşi sufla suflarea melancolică în casă. În tot ceea ce simți că lipsește ceva. - Deci nu există o mamă pentru acești copii mici, cu zâmbetul proaspăt, cu privirea trufașă? A uitat deci, seara, în capul dealului, singură, să aprindă o flacără ruptă din cenuşă, să îngrămădească peste ele păturile de lână, înainte de a le lăsa strigând: Iartă-mă! Nu ai prevăzut, întâmplător, frigul dimineții? Nici nu a închis ușa strâns împotriva vântului de iarnă? - Visul matern este covorul cald, este cuibul înfundat în care copiii ascunși ca niște păsări grațioase care leagănă crengile dorm un somn dulce de viziuni albe. - Acolo este doar un cuib fără căldură sau pene unde cei mici tremură, treji, plini de frică; un cuib pe care vântul amar de nord l-a înghețat.





















    III

    Inima ta a înțeles: - acei copii sunt orfani.
    Nu mai există mamă, nu mai există cuib! - Nici tatăl nu este de faţă!...
    - O bătrână slujnica a avut grijă atunci de el.
    Cei mici sunt singuri în casa înghețată:
    orfani de patru ani,
    o amintire plăcută se trezește încet în gânduri...
    și parcă se roagă un rozariu:
    - Ah! Ce dimineață frumoasă, acea dimineață de cadou!
    Toată lumea, în timpul nopții, își visase
    darurile, într-un vis ciudat,
    în care bomboanele de aur, bijuterii sclipitoare se învârteau,
    se învârteau într-un dans sonor, apoi
    dispăreau sub perdele și reapareau din nou!
    S-au trezit devreme, s-au trezit fericiți,
    frecându-se la ochi, cu buzele lacome,
    și s-au dus, cu părul răvășit pe cap,
    privirea strălucitoare a celor mai festive zile,
    cu picioarele goale atingând pământul,
    la ușa părinților. , batand usor.
    Au intrat! Și câte urări de bine, în pijamale,
    sărutările repetate și bucuria infinită.


    IV

    Ah! Cât de dulci erau acele cuvinte de care se râdea atât de des!
    - Dar cum s-a schimbat casa de altădată:
    un foc mare trosnea în șemineu
    și toată camera era aprinsă; iar pe mobilierul lăcuit dansau
    reflexele roșiatice ale vatrăi mari ... — Dulapul era fără chei!... fără chei, dulapul mare! Se uitau adesea la ușa maro și neagră, fără chei! a fost ciudat! Fantezau adesea despre misterele adormite între acele laturi de lemn și credeau că aud, din fundul găurii goale, un zgomot îndepărtat, murmur vag și vesel... - Camera părinților este atât de goală astăzi! Ușa nu reflectă nicio reflexie roșiatică; părinții, vatra, cheile au dispărut; și deci fără săruturi, fără surprize dulci! Ce An Nou fierbinte va fi acesta pentru ei! - Și în timp ce, toți gânditori, o lacrimă amară va cădea în tăcere din ochii lor albaștri , ei murmură: „Când se va întoarce mama?” .................................................. ....................................


















    V

    Acum micuții moșten trist:
    ai zice, privind la ei, că plâng în timp ce dorm,
    ochii le sunt atât de umflați și respirația grea!
    Inimile copiilor sunt atât de sensibile!
    - Dar îngerul leagănelor le va usca ochii,
    punând un vis fericit în acel somn greu,
    un vis atât de dulce încât buzele li s-au întredeschis.
    zâmbind, parcă murmură ceva...
    - Ei visează, aplecați pe brațele lor rotunde,
    în gestul trezitor de a-și întinde frunțile
    și privirea lor vagă se odihnește de jur împrejur...
    Ei cred că dorm într-un paradis roz.. .
    În vatra plină de străluciri focul cântă vesel...
    Se întrezărește, de la fereastră, un cer albastru frumos;
    natura se trezește și se îmbătă de raze...
    Pământul, pe jumătate gol, fericit că renaște,
    tremură de bucurie sub săruturile soarelui...
    Și în casa veche totul este auriu și cald:
    hainele negre nu erau. împrăștiat mai în jos pe pământ,
    vântul de nord de sub ușă s-a potolit acum.
    S-ar părea că pe acolo trecuse o zână!...
    - Au strigat copiii de bucurie... Acolo,
    lângă patul mamei, sub o frumoasă rază roz,
    acolo, deasupra covorului mare, ceva strălucește...
    medalioane argintii . , negru sau alb,
    jad sau sidef cu reflexe strălucitoare;
    rame negre, coroane de sticlă,
    cu trei cuvinte gravate în aur: «MAMEI NOASTRE!»
    .................................................. ....................................

    SENZAȚIE

    În serile albastre de vară, voi merge pe poteci,
    înțepat de urechi, călcând în picioare iarba fragedă:
    visând, îi voi simți prospețimea la picioare.
    Voi lăsa vântul să-mi spele capul gol.

    Nu voi vorbi, nu mă voi gândi la nimic:
    dar iubirea infinită se va ridica în sufletul meu,
    și voi merge departe, departe, ca un rătăcitor,
    prin Natură, - fericită ca la o femeie.

    martie 1870.


    SOARELE ŞI CARNE I Soarele, vatră de tandreţe şi de viaţă, revarsă dragoste înflăcărată pe pământul răpit şi, când stă întins în vale, simţi că pământul este virgin şi revărsă de sânge; că sânul ei imens, ridicat de un suflet, este dragoste ca Dumnezeu, de carne ca Femeia, și care conține, umflat de limfă și raze, marele roi al tuturor embrionilor! Și totul crește și totul crește! - O, Venus, o, zeiță! Tânjesc după vremea tinereții străvechi, a satirilor lascivi, a faunelor animale, a zeilor care mușcau cu dragoste scoarța ramurilor, iar în nenufari o sărutau pe Nimfa blondă! Tânjesc după vremurile în care seva lumii, apa râului, sângele roz al copacilor verzi din venele lui Pan injectau un univers! Unde pământul verde îi pulsa sub picioarele caprei; și sărutând delicat seringa limpede, buza lui modula marele imn al iubirii de sub cer; în care, stând pe câmpie, simțea în jurul său Natura vie răspunzând chemării sale în care copacii tăcuți, legănând pasărea cântătoare, pământul legănând pe om, fiecare ocean albastru și toate animalele iubite, s-au iubit în Dumnezeu! Mi-e dor de vremurile marii Cibele despre care se spune că a călătorit, enorm de frumos, pe un mare car de bronz prin orașele splendide; din sânii ei a revărsat în imensităţi şuvoiul curat al vieţii infinite. Bărbatul și-a alăptat fericit sânul binecuvântat, ca un copil, jucându-se în genunchi. - Pentru că era puternic, Omul era cast și dulce. O Mizerie! Acum spune: Știu lucruri, și pleacă, cu ochii închiși și cu urechile astupate. - Și între timp, nu mai zei, nu mai zei, Omul este Regele, Omul este Dumnezeu! Dar Iubire, aici este marea Credință! Oh! Dacă ți-ar mai suge omul sânul, mare mamă a zeilor și a oamenilor, Cibele; dacă nu l-ar fi părăsit niciodată pe nemuritoarea Astarte care deja, ieșind din lumina imensă a valurilor albastre, floare de carne pe care valul o parfumează,
















































    și-a arătat buricul trandafiriu unde ninge spuma și a făcut să cânte privighetoarea în pădure și dragostea în inimi
    , Zeiță cu ochi mari și negri biruitori !



    Eu

    cred in tine! Eu cred în tine! Mamă divină,
    mare Afrodita! - o, călătoria e amară
    de când celălalt Dumnezeu ne jug pe crucea lui;
    Carne, marmură, floare, Venus, în tine cred!
    - Da, Omul e rușinos și trist, trist sub cerul întins,
    are haine, că nu mai este cast,
    că și-a murdărit bustul mândru al lui Dumnezeu
    și și-a micșorat, ca un idol în flăcări,
    trupul său olimpic cu servitute murdară!
    Da, chiar și după moarte, în scheletele palide
    el vrea să trăiască, insultând frumusețea primitivă!
    - Iar idolul în care ai așezat atâta feciorie
    unde ai divinizat lutul nostru, Femeia,
    pentru ca Omul să-și curețe bietul suflet
    și să se ridice încet, în iubire imensă,
    de la închisoarea pământească la frumusețea zilei,
    Donna nu nici nu mai stiu sa fii curtezana!
    - E o farsă frumoasă! iar lumea batjocorește
    la numele sacru și dulce al marii Venus!


    III

    Dacă vremurile s-ar fi întors, vremurile acum pierdute!
    - Pentru că Omul s-a terminat! Omul a jucat fiecare rol!
    În ziua cea mare, obosit să distrugă idolii
    , el va învia din nou, slobozit de toți zeii săi
    și, din moment ce este al cerurilor, va cerceta cerurile!
    Idealul, gândul de neînvins, etern,
    Dumnezeu care trăiește în lutul său trupesc,
    se va ridica, se va ridica, va arde în mintea lui!
    Iar când îl vei vedea observând întregul orizont,
    batjocorind jugul străvechi, eliberat de orice frică,
    vei veni să-i aduci sfânta Răscumpărare!
    - Splendid, strălucitor, din sânul marilor mări
    vei răsări, răspândind
    Iubire infinită peste vastul Univers într-un zâmbet infinit!
    Lumea va vibra ca o
    liră imensă în tremurul unui sărut imens!

    -Lumea este însetată de iubire: vei veni să o potoli.
    .................................................. ...................................
    Oh! Omul și-a ridicat din nou capul liber și mândru!
    Iar raza bruscă a frumuseții primitive
    îl face pe zeul să palpite în altarul cărnii!
    Fericit pentru binele prezent, palid pentru răul suferit,
    Omul vrea să cerceteze totul – și să știe! Gândul,
    atât de lung mânz, atât de mult asuprit,
    îi iese din minte! El va ști De ce!...
    Lasă-l să se elibereze, și Omul va avea Credință!
    - De ce albastrul tăcut și spațiul insondabil?
    De ce furnică stelele aurii ca nisipul?
    Dacă am urca din ce în ce mai sus, ce am vedea acolo sus?
    Poate că un Păstor ghidează această turmă imensă
    de lumi care călătoresc prin oroarea spațiului?
    Și toate acele lumi de acolo, pe care vastul eter le îmbrățișează,
    vibrează pe tonurile unei voci eterne?
    - Și Omul, poate vedea? Poate spune: eu cred?
    Este vocea gândirii mai mult decât un vis?
    Dacă omul se naște atât de devreme, dacă viața este atât de scurtă,
    de unde vine? Se afundă el în adâncul Oceanului
    Germenilor, al Fetușilor, al Embrionilor, în fundul
    imensului Creuset din care Mama Natură
    îl va învia pe el, făptură vie,
    să iubească în trandafir și să crească în grâu?...

    Nu putem ști! - Suntem asupriți
    de o pătură de ignoranță și himere înguste!
    Maimuțe ale bărbaților căzuți din vulvele mamei lor,
    rațiunea noastră palidă ne ascunde infinitul!
    vrem să privim: Îndoiala ne pedepsește!
    Îndoiala, o pasăre mohorâtă, ne lovește cu aripa...
    - Și orizontul se stinge într-un zbor etern!

    .................................................. ...................................

    Cerul mare este deschis! misterele sunt moarte
    înaintea Omului, care stă drept și își încrucișează brațele puternice
    în imensa splendoare a naturii bogate!
    El cântă... și pădurea cântă, și râul murmură
    un cântec de bucurie care se înalță spre zi!...
    — Este Răscumpărarea! este dragoste! este dragoste!...

    ................................................. . ..........................................


    IV

    O splendoare a cărnii! O, splendoare ideală!
    O, izvor al iubirii, zori triumfal
    în care, aplecându-se pe zei și eroi la picioarele lor,
    Callipigia cea albă și micul Eros
    se vor atinge, acoperite de o zapada de trandafiri,
    femeile si florile deschise sub picioarele lor frumoase!
    - O, mare Ariadna, care îți arunci suspinele pe țărm, în timp ce vezi pânza lui Tezeu
    fugind departe printre valuri, albă sub soare, o dulce fecioară care a rupt-o într-o noapte, taci! Pe carul său de aur acoperit cu struguri negri, Lysius, însoțit prin câmpurile frigiene de tigri lascivi și pantere roșii, înroșește mușchii întunecați de-a lungul râurilor albastre. - Jupiter, Taur, leagăn pe spate corpul gol al Europei ca un copil , care își aruncă brațul alb în jurul gâtului plin de nervi al Zeului tremurând în val. Își întoarce încet o privire vagă către ea; ea lasa obrazul ei palid inflorit sa fie adus pe fruntea lui Jupiter; ochii lui sunt închiși; moare într-un sărut divin, iar valul care murmură, își înflorește părul din spuma sa aurie. - Între oleandru și lotusul zgârieț alunecă cu dragoste marea Lebădă visătoare care o îmbrățișează pe Leda cu albul aripii sale - și în timp ce Cipris trece, misterios de frumos și, arcuindu-și splendida rotunjime a coapselor, iese în evidență cu mândrie aurul marii ei. sânii și pântecele ei înzăpezite împodobite cu mușchi negru, - Heracle, Îmblanzișul, care, parcă cu o glorie puternică, înconjoară corpul său vast cu piele de leu, înaintează, cu o frunte dulce și cumplită, spre orizont! Sub luna vag luminoasă de vară, în picioare și goală, și visând în paloarea ei aurie pătată de valul greu al părului ei albastru, în luminița întunecată înstelată de mușchi, Driada contemplă cerul tăcut... - Selene albă lasă voalul ei trepidant, pe picioarele unui frumos Endimion, iar el ii trimite un sarut intr-o raza palida... - Sursa striga departe intr-un lung extaz... Este Nimfa care viseaza, cu cotul pe vaza. , tânărul alb chipeș pe care valul lui l-a prins. - O adiere de dragoste a trecut noaptea și, în crângurile sacre, în oroarea copacilor mari, ridicați maiestuos, întunecatele Marmure,







































    Zeii, pe fruntea cărora își face cuibul Cintezul,
    - Zeii ascultă Omul și Lumea infinită!

    mai [18]70.


    OFELIA I Unde dorm stelele, în valul liniştit şi negru, Ofelia albă se leagănă ca un crin mare, se leagănă încet, întinsă în voalurile ei lungi... — Din pădurile îndepărtate vin strigătele vânătorii. De mai bine de o mie de ani a trecut trista Ophelia , o fantomă albă, pe râul lung și negru. De mai bine de o mie de ani dulcea lui nebunie murmură o poveste de dragoste în briza serii. Vântul îi sărută sânii, topindu-i în corole vălurile ei mari legănate încet de ape; sălcii foșnitoare plâng pe umărul lui, crenguțele se pleacă pe fruntea lui lată, visătoare. Nuferii periați în jurul oftatului ei; uneori Ophelia se trezește, într-un arin adormit, vreun cuib, din care scapă o scurtă tolbă de aripă: - un cântec misterios coboară din stelele de aur. II O palidă Ophelia, frumoasă ca zăpezile! Ai murit, fetiță răpită de curenți! - Vânturile norvegiene de pe vârfurile înalte vă spuseseră despre libertatea aspră; și o suflare, ciufulindu-ți părul des, a adus zgomote ciudate în sufletul tău visător; iar inima ta a ascultat cântecul Naturii în strigătele copacilor, în suspinele nocturne; iar glasul mărilor nebune, zdrăngănitoare imensă, ți-a rupt sexul copilăresc; prea dulce și uman, și într-o dimineață de aprilie, un frumos cavaler palid, un nebun, ghemuit tăcut la genunchi! Cer! Dragoste! Libertate! Ce vis, fata mea nebună! Te vei topi în el ca zăpada în soare: marile tale viziuni ți-au sugrumat cuvântul - și teribilul Infinit a uimit ochiul tău întunecat. III - Iar poetul spune că în razele Stelelor vii să cauți, noaptea, florile pe care le-ai cules; și de a fi văzut pe apă, întinsă între vălurile ei lungi, Ophelia albă, legănându-se ca un crin mare. 15 mai 1870.

























































    DANSUL SPÂNTURĂRILOR

    La spânzurătoarea neagră, ciot iubitor,
    dansează paladinii,
    paladinii slăbiti ai diavolului,
    scheletele Saladinilor!

    Messer Beelzebub își trage
    micile păpuși negre de cravată în timp ce se strâmbă spre cer
    și, lovind-le în frunte cu papucul lui,
    le face să danseze pe melodiile unui Crăciun vechi!

    Iar păpușile șocate își împletesc brațele firave,
    ca niște organe negre, cufărurile sfâșiate
    care țineau cândva domnișoare dulci
    se ciocnesc multă vreme într-o dragoste necurată.

    Ura pentru dansatorii fericiți care nu mai au burtă!
    Ei pot face flip-uri, pentru că scena este atât de mare!
    Hopa! Să nu se știe dacă este dans sau luptă!
    Beelzebub supărat geia cu viorile lui!

    O, tocuri dure, nu folosi niciodată sandale!
    Aproape toată lumea și-a dat jos cămașa de piele!
    Restul nu te deranjează și te uiți la asta fără dezgust.
    Zăpada așează o pălărie albă pe cranii:

    cioara este un penar pe capetele crăpate,
    o bucată de carne tremură pe bărbia slabă:
    pare să se învârtească în mulțimile întunecate
    de armuri curajoase și rigide de carton.

    Ura! Vântul de nord bate la marea minge a scheletilor!
    Spânzurătoarea neagră geme ca o orgă de fier!
    Iar lupii răspund din pădurile violete:
    la orizont cerul este un iad roșu...

    Hei, scutură căpitanii aceia de funebre
    care spun cu viclean
    un rozariu de dragoste între degetele rupte pe vertebrele palide:
    aceasta nu este mănăstire, sau trecută. departe!

    Oh! Iată, în mijlocul dansului macabru
    pe cerul roșu înaintează
    cu elan un schelet nebun și se ridică ca un cal:
    și, de vreme ce funia e strânsă în jurul gâtului,

    își încrețește degetele pe femurul care scârțâie
    cu strigăte asemănătoare. rânjește
    și ca un acrobat se întoarce la baraca lui
    sări în dansul pe cântarea oaselor.

    La spânzurătoarea neagră, ciot drăguț,
    dansul paladinilor,
    paladinii slabi ai diavolului,
    scheletele Saladinilor!


    PEDEASA DE LA TRUFĂ

    - Avivându-și, însuflețindu-și inima iubitoare
    sub haina lui neagră castă, fericită, mâna înmănușată,
    o zi care se ducea, îngrozitor de banal,
    galben, credința saliva din gura lui fără dinți,

    - O zi care se ducea s-a dus « Oremus» - un Rău
    îl trage aspru de urechea lui binecuvântată,
    aruncându-i cuvinte ticăloase, smulgând
    haina neagră castă de pe pielea lui umedă!

    O, pedeapsă!... Hainele îi erau descheiate, iar în inimă se spunea
    rozariul lung al păcatelor iertate , Sfântul Tartuf s-a făcut palid!... Așa că s-a spovedit, și s-a rugat cu o gâjâie! Bărbatul s-a mulțumit să-și ia gulerul... - Păi! Trufa era goală din cap până în picioare!







    FIERARUL

    Palatul Tuileries, pe la 10 august [17]92.

    Brațul pe un ciocan enorm, extraordinar
    de ebrietate și măreție, fruntea vastă, râzând
    ca o trâmbiță de bronz, cu toată gura,
    dezbrăcându-l pe grasul cu o privire feroce,
    fierarul i-a vorbit lui Louis Sixteen, într-o zi
    când oamenii erau. acolo, adunându-se în jur
    în timp ce își întindeau hainele murdare pe frizele aurii.
    Acum bunul Rege, stând pe burtă, era palid,
    palid ca un învins târât la spânzurătoare
    și supus ca un câine, nu s-a răzvrătit
    pentru că fierarul Marrano cu umerii uriași
    îi spunea cuvinte străvechi, lucruri foarte ciudate. ,
    care l-a prins drept în frunte , Așa!

    «Bine știi, Doamne, cântam în la la
    și împingeam boii prin brazdele altora:
    canonul în soare a recitat părinților noștri
    pe mătănii strălucitoare împânzite cu monede de aur.
    Domnul a trecut călare, în sunetul cornului,
    și unul cu frânghia, celălalt cu biciul
    ne-au biciuit - Proști ca ochii de vacă
    ochii noștri nu ne-au mai scos lacrimi: așa am continuat
    , și când am arat. toată țara
    când ne lăsasem
    ceva din carnea în acest pământ negru... iată răsplata:
    ne-au dat foc nopții la cămine, le-au făcut
    micuților noștri un desert foarte bine gătit.

    ... «O, nu-mi pare rău de mine. Ți-am spus minciunile mele,
    lasă-le să rămână între noi. Poți chiar să mă contrazici.
    Nu este o bucurie să vezi
    căruțe cu fân atât de mari intrând în hambare în luna iunie
    ? Miroși ce crește
    în grădină, când plouă, din iarba roșiatică?
    Vedeți boabele, boabele și spicele pline de grâu
    și înțelegeți că ne vor aduce multă pâine?
    O, cu mai mare vigoare ne-am duce la cuptorul care arde,
    cântând cu bucurie și bătând nicovala,
    dacă am fi siguri că putem avea puțin
    – suntem oameni, până la urmă – din acele daruri ale lui Dumnezeu!
    - Dar aici, e tot aceeași poveste veche!

    „Știu pe de rost! Nu-mi mai vine să cred
    când am două mâini bune, o frunte și un ciocan
    că vine un om, cu pumnalul pe mantie,
    să-mi spună: băiatul meu, sămănă-mi pământul;
    și ce va mai veni dacă va fi război
    să-mi ia fiul de acasă!
    - Eu aș fi bărbat și tu, tu ai fi Rege,
    mi-ai spune: «Vreau!», vezi tu, e o prostie,
    crezi că îți admir splendida baracă,
    ofițerii tăi de aur, miile tăi de ticăloși. ,
    accidentele voastre de nenorociți, scârțâind ca păunii?
    Ți-au umplut cuibul cu mirosul fiicelor noastre
    și bilete să ne închidă în Bastilie,
    le vom spune: e bine: săracii în genunchi!
    Vom auri Luvru cu pomana noastră!
    Și o să vă îmbătați, să faceți o petrecere mare
    - și acești domni se vor distra, stând pe capul nostru!

    "Nu. Acest gunoi este mai vechi decât părinții noștri!
    Oh! n oameni nu mai sunt curve. Trei pași
    și am redus Bastilia în praf.
    Fiara curgea sânge din fiecare piatră,
    era groaznic Bastilia care stătea
    cu pereții ei leproși, spunându-ne totul
    în timp ce ne îmbrățișa închiși în umbra ei!
    - Cetăţeni, o, cetăţeni! Era trecutul întunecat
    care s-a ruinat în gâfâituri, când am luat turnul!
    În inimile noastre era ceva asemănător cu iubirea,
    ne țineam copiii aproape de piept.
    Și ca caii, pufnind din nări,
    ne-am dus, mândri și puternici, și pieptul ne-a pulsat...
    am mărșăluit în soare, cu fruntea sus – așa –
    în Paris! Toți s-au adunat în jurul zdrențelor noastre
    și, în sfârșit, ne-am simțit bărbați! Palid,
    Sire, si intoxicati de sperante groaznice:
    si cand eram acolo, in fata turnurilor negre
    fluturam trompetele si laurii,
    stiucile in mana, nu era ura in noi,
    ne simteam atat de puternici, incat ne-am dorit sa fii dulce!
    .................................................. .................................................. .
    ​................................................. . ....................

    «Și din ziua aceea suntem nebuni!
    Munți de muncitori pe străzi,
    iar acești oameni blestemați merg, mulțimi tot mai mari,
    ca niște fantome întunecate, la ușile celor bogați.
    Cu ei fug să prind iscoadele:
    și trec prin Paris, pelerina neagră pe umăr
    și feroce, măturând suspiciunile din toate colțurile,
    și dacă râzi în fața mea, te omor!
    - Atunci, poți conta pe asta,
    tu și negrii tăi o să ai necazuri, care ne iau cererile
    și le dau înapoi ca cu rachete,
    Și, jos și iată, băieții deștepți își spun între ei: „Ce idioți!”
    pentru legile de gătit și în borcane etichetate,
    pline cu decrete și mirodenii drăguțe roz,
    se vor distra punându-ne taxe
    și apoi ținându-se de nas când suntem lângă ei,
    - dulci tribunii noștri ne găsesc murdari! -
    să nu te temi de nimic, în afară de baionete...,
    și asta-i bine. Ajunge cu prostiile lor mărunte!
    Ne-am săturat de creierele alea plate
    ale ticăloșilor aceia! Ah, deci astea sunt bucatele pe
    care ni le serviți, burghezilor, când suntem înfuriați
    când am rupt deja sceptrele și crucile!...»
    ................... . ................................................. .................

    Îl ia de braț, sfâșie
    perdelele de catifea și-l îndreaptă pe bulevardul mare
    , unde mulțimea roiește și crește,
    mulțimea înfricoșătoare care plutește tună
    și strigă ca un câine, urlă ca marea
    cu bețișoarele ei tari și cu stiuțele ei de fier,
    tobele, cârciuma ei mare și zgomotele ei,
    zdrențe întunecate, șepci roșii însângerate:
    omul de la fereastra deschisă arată totul
    regelui palid pe care transpira și se clătina
    și i se face rău la ceea ce vede!
    «Este ticălosul,
    Sire, care salivează pe pereți, crește, roiește
    - că nu mănâncă, Sire, sunt cerșetori!
    Sunt fierar: nevasta mea e cu ei,
    nebuna! Crede că va găsi pâine în Tuileries!
    - brutarii nu vor oameni ca noi:
    am trei copii. Sunt un ticălos. Cunosc
    bătrâne care plâng sub pălării
    pentru că au fost furate de fiul sau de fiica lor:
    sunt niște ticăloși. - Era un om în Bastilie,
    altul era un condamnat: ambii
    cetăţeni cinstiţi - Eliberaţi, acum sunt acolo ca nişte câini.
    ii insulta! Deci se naște în ei ceva
    care doare atât de tare! E groaznic, e vina
    că te simți rupt, te simți blestemat
    că sunt acolo țipând sub nasul tău!
    Ticălos. - La mijloc sunt fete infame
    pentru că - Știți, femeile sunt fragile,
    domnilor Curții - sunt mereu acolo.
    I-ai scuipat pe suflet, de parcă nu ar fi fost nimic!
    Frumusețile tale sunt acolo acum, ei sunt ticălosul.
    .................................................. ...................................

    «O, toți nenorociții cu spatele arzând
    sub soarele înverșunat, care vin și pleacă,
    care își simt frunțile izbucnind în meseria asta...
    Jos pălăria, burghezele mele! Oh, aceștia sunt bărbați!
    Suntem muncitori, domnule, muncitori! Suntem
    pentru marile vremuri noi in care vom dori sa cunoastem
    si omul se va face de dimineata pana seara,
    un vanator de mari efecte, de mari cauze,
    in care incet invingand va domina lucrurile
    si va incalta Totul ca pe un cal. !
    Oh! Lumini de forja splendide! Mai rău,
    și mai rău! - Ceea ce nu știm, asta poate fi groaznic:
    vom ști! - Cu ciocanele în mână, să cercetăm
    tot ce știm: și apoi, Fraților, înainte!
    Avem uneori vise incitante
    de a trăi simplu, cu ardoare, fără să spunem
    rău, lucrând cu zâmbetul regal
    al unei femei pe care o iubim cu dragoste nobilă:
    vom munci stăruitor toată ziua,
    ascultând datoria ca o trâmbiță zgomotătoare:
    atunci vom fi fericiți. , și nimeni, nimeni nu
    ne-ar putea îndoi vreodată!
    Și vom avea o pușcă pe vatră...
    ...................................... ..... ...............................................

    « Oh, dar tot aerul este plin de miros de luptă.
    Deci, ce ți-am spus? Sunt un ticălos!
    Spionii și profitorii rămân încă.
    Suntem liberi, avem temeri
    care ne fac mai mari, mai mari! Acum
    vorbeam de o datorie liniștită, de o casă...
    Uită-te la cer! - E prea mic pentru noi,
    e cald, ne sufocam in genunchi!
    Uită-te la cer! - Mă întorc la mulțime
    în putregaiul mare, îngrozitor, care-l târă
    pe Sire, vechile tale tunuri pe pavajul murdar:
    - O, numai când vom fi morți le vom fi curățat!
    - Și dacă, înaintea strigăturilor noastre, a răzbunării noastre,
    labele bătrânilor regi de aur peste Franța
    împing regimente în ținută de gală,
    ei bine, ce faceți, toți? La dracu de câinii ăia!»
    .................................................. ....................................

    A pus ciocanul înapoi pe umăr.
    Mulțimea
    din jurul acelui om și-a simțit sufletul îmbătat,
    iar în curtea cea mare și în camerele
    în care Parisul gâfâia în țipetele sale,
    un cutremur a trecut prin imensa populație,
    Apoi, cu mâna lui mare și mândră de grăsime,
    deși regele obez era transpirat,
    groaznicul fierar și-a aruncat șapca roșie pe frunte!


    «MORȚI DE NOUĂȘI DOI ȘI NOUĂȚI ȘI TREI»

    «... Francezi din ’70, bonapartiști, republicani,
    amintiți-vă de părinții voștri în ’92 etc.;
    .................................................. .............................
    PAUL DE CASSAGNAC, Le Pays

    Deaths of Ninety-two and Ninety-tree,
    care palid de nepoliticos sărut al libertăţii
    liniştit, ai rupt sub picioare jugul care apasă
    pe sufletul şi pe fruntea întregii omeniri;

    oameni extaziați și mari în furtună,
    ale căror inimi au sărit cu dragoste sub zdrențe,
    sau soldați pe care Moartea i-a semănat, nobil Iubit,
    ca să-i regenereze în toate brazdele vechi;

    Tu, al cărui sânge ai spălat toate mărețiile murdare,
    morți de Valmy, mort de Fleurus și morți de Italie,
    milioane de Hristoși cu ochi dulci și întunecați:

    vă lăsăm să dormiți cu Republica,
    noi, plecându-ne sub regi ca sub bici. :
    dar Lordii din Cassagnac vorbesc acum din nou despre tine!

    Scrisă în Mazas, 3 septembrie 1870.


    TO MUSIC

    Station Square, Charleville.

    Pe piața împărțită în paturi de flori zgâriete,
    „pătrat” unde totul este corect, copaci și flori,
    burghezii astmatici înăbușiți de căldură
    își aduc joi seara geloziile prostești.

    - Orchestra militară, în mijlocul grădinii,
    își leagănă cheppì în Valsul Țevilor:
    - în jurul, în rândul din față, luptele Ganymede;
    notarul se atârnă de cifruri:

    proprietarii cu ochelari subliniază indiciile:
    birocrații pompoși își târăsc doamnele grase;
    lângă ei merg, ghiduri complice,
    doamne toate îmbrăcate și arătând ca reclame;

    pe băncile verzi, băcănii pensionari
    mută pietrișul cu bastonul în mână,
    discutând serios despre
    tratatele de tutun din argint, și continuă: „Păi...”

    Strângându-și fundul mare pe bancă,
    un burghez cu nasturi ușori, trippă flamand
    fumează un pipă cu fire
    de tutun revărsate - nu știi? e contrabandă!...-

    De-a lungul paturilor de flori verzi chicotesc băieții răi;
    iar sentimentale prin cântarea trombonelor
    recruții foarte naivi, cu un trandafir în gură,
    mângâie nou-născuții ca să ademenească servitoarele...

    — Eu, urmez, îmbrăcat ca un student,
    sub castanii verzi cei vigilenți. fetițe:
    sunt drepte și înțelepte; și își întorc
    ochii răutăcioși spre mine, râzând .

    Tac, tac: mă uit doar la
    carnea albă a gâtului lor brodată cu plete nebune:
    Urmăresc, sub corset și podoabele delicate,
    spatele divin după curba umerilor.

    Curând am găsit cizma, ciorap...
    - Ars de o febră dulce, reconstruiesc trupurile.
    Mă găsesc foarte ciudat și vorbesc...
    - Și simt sărutările urcându-mi pe buze...


    VENUS ANADIOMENE

    Ca dintr-un sicriu de tablă verde, dintr-o cadă veche se ridică un
    cap de femeie cu părul castaniu puternic alunecat , încet și prost, deficitar și în stare proastă; apoi gâtul gras, cenușiu, omoplații lați , proeminenti; umerii îngusti, strâmbi și strâmbi; șoldurile rotunde care par să-și ia zborul, iar grăsimea iese în straturi plate sub piele. Spatele este roșu, totul are un gust oribil și ciudat; Mai presus de toate, remarcăm câteva particularități de observat cu o lentilă, două cuvinte adânci gravate pe spate: Clara Venus. - Și întregul corp se mișcă și lărgește gaura mare dezgustător de frumoasă pentru un ulcer anus.

















    PRIMA SEARA

    Era destul de dezbracata
    si copacii mari indiscreti
    isi aruncau frunzele pe ferestrele
    din apropiere, rautacios aproape.

    Stând pe scaunul meu mare
    pe jumătate goală, ea și-a strâns mâinile. Picioarele lui fine și fine
    tremurau cu ușurință pe pământ . Am privit, de culoarea cerii, o mică rază răutăcioasă pâlpâind în zâmbetul ei și pe sânul ei, ca o muscă în tufa de trandafiri. I-am sărutat gleznele fine , a avut un râs dulce și brutal care a izbucnit în triluri clare, un călăreț grațios de cristal. Picioarele lui s-au refugiat sub cămașă: „Vrei să-l termini?” Prima licență îndrăzneață cu râsete inactiv a fost pedepsitoare! - Biata buza palpitantă legată, i-am sărutat dulce ochii ea și-a aruncat dulcele capul pe spate: «O, cu atât mai bine!... Doamne, trebuie să-ți spun ceva...» - I-am aruncat restul la sân. într-un sărut, care o făcea să râdă bine, cine o iubea... Era foarte dezbrăcată și copacii mari indiscreți își aruncau frunzele aproape, răutăcios, pe ferestre.

































    REPLICALE NINEI

    ................................................. ..........................................
    EL - Pieptul tău pe pieptul meu
    eh ? Vom merge
    cu nările pline de aer
    spre raza proaspătă

    a dimineții albastre bune, care te scaldă
    în vinul zilnic?...
    când, tremurând, pădurea
    picură în tăcere de dragoste

    din fiecare creangă, picături verzi,
    pietre albe,
    poți simți printre lucruri deschisă
    o tolbă ca de carne: vei scufunda pânza albă

    printre iarbă , înroșind în aer albastrul care- ți secretă marele ochi negru, iubitor de țară, sămănă -ți peste tot râsul nebun ca o spumă de șampanie : râzi de mine, brută a beției, te voi lua așa, prin împletitura ta frumoasă și o! Îți voi bea gustul de zmeură și căpșuni, o, carne înflorită! Râzind de vântul vioi care te sărută ca un hoț, de trandafirii galante care te infestează amabil: râzând mai presus de toate, o, nebune, de iubitul tău!... ............... .................................................. . ... ................. Şaptesprezece ani! Vei fi binecuvântat! O, pajiștile mari, marele câmpie îndrăgostită, apropie-te!... — Cu pieptul tău pe pieptul meu cântând în cor, încetinește până la gură și apoi către pădurea imensă!... Apoi, ca niște morți mici, cu inima in extaz ma vei cere sa te port, cu ochiul pe jumatate inchis... si te voi purta palpitand in poteci: pasarea isi va canta andantele: Alunelor... Voi vorbi in gura ta mă voi culca ca un copil încovoiat, beat de sânge care picură albastru pe pielea ta albă și trandafirie: și vorbindu-le fără reținere... aici!... știi deja ce... vor mirosi pădurile noastre . de seva

























































    iar soarele
    le va acoperi marele vis
    de verde și roșu cu aur pur

    ................................... .................................................. ........... ............. ..

    Seara?... Vom lua din nou poteca albă
    , deodată
    ne vom rătăci, ca turmele care pasc
    de jur împrejur

    spre ierburile albastre
    și merele rotunde!
    Puteți simți
    mirosul lor puternic la o milă distanță! Vom ajunge în

    satul
    cu cerul întunecat
    al lactatelor vom simți mirosul
    în aerul serii

    vom simți grajdul plin
    de fumuri calde,
    plin de lene lente, ritmice
    și spate mari albe

    sub o lumină
    și mai jos
    o vacă va evacua , mândru
    la fiecare pas..

    Paharele bunicii
    pe nasul lung
    înfipte în misal: halba de bere
    cu margini de plumb,

    spumegând între țevile mari
    care
    fumează cu îndrăzneală: buzele groaznice
    afumate care

    sfâșie șunca cu furculițele
    :
    focul care aprinde paturile
    și trunchiurile;

    fesele grase și strălucitoare
    ale unui copil dolofan
    care în genunchi bagă
    catârul alb în cupă,

    atins de un bot care picura linsând
    ușor
    chipul rotund al micuțului
    ...

    Negru, sumbru pe scaun,
    hidos de profil,
    un bătrân . femeie în fața șemineului
    desfășoară firul

    ce vom vedea, iubite,
    în acele cotaburi,
    când flacăra limpede luminează
    ferestrele întunecate!...

    - Apoi, mică și ghemuită printre
    liliacurile
    proaspete și negre : un pahar ascuns
    care râde. ...

    Vei veni, vei veni, pentru că te iubesc!
    va fi minunat.
    Vei veni, așa e, și apoi...

    EA - Și biroul meu?


    UIMIT

    Negrii pe zăpadă și pe ceață,
    lângă suflarea mare luminată,
    cu fundurile în cerc,

    cinci micuți în genunchi – la naiba! -
    se uită la brutari care fac
    pâine mare, blondă.

    Ei văd brațul alb puternic întoarce
    aluatul gri și îl informează
    într-o gaură clară.

    Ei ascultă pâinea bună care se coace
    și brutarul cu zâmbetul gras
    cântă o melodie veche.

    Sunt strânși și încă
    în suflarea gurii roșii
    fierbinți ca un sân.

    Și când bate miezul nopții, pâinea
    este gata, galbenă și crocantă, și coaptă, sub grinzile afumate crustele parfumate cântă împreună cu greierii, și din acea groapă caldă suflă viața, sufletul lor este răpit sub zdrențe pe care se simt renaște . bietele mici pline de ger! - Toți sunt acolo cu fețele lor mici lipite de grătar, șoptind ceva prin găuri - ca o rugăciune... aplecați peste acea lumină a cerului hașurat, până își sfâșie pantalonii și curelele albe tremurând de vântul de iarnă. 20 septembrie [18]70.































    sursa:https://www-rodoni-ch.translate.goog...o&_x_tr_pto=sc

Pagina 2 din 2 PrimulPrimul 12

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •