Lirica universală

[latan.elena]

Marcus Vinícius da Cruz e Mello Moraes a fost un poet, diplomat, textier, eseist, muzician, cântăreț și dramaturg brazilian. Wikipedia

Tristeţea devenită dans de Vinícius de Moraes Prezentare şi traducere din portugheză deDinu Flămând Un pahar cu rom antilez sau un cockteil cu cachaça brasileira ar trebui să aveţi alături când începeţi să vă unduiţi în ritmul acestor versuri pe care le semnează fabulosul brazilian Vinícius de Moraes. Pe unele le-a şi cântat, cu Tom Jobim şi cu alţii, pe la mijlocul veacului trecut, când se inventa vestita şcoală de bossa nova, în apropierea unei plaje de la Rio, în fostul bar Veloso unde era să cer, şi eu, azil poetic definitiv... Inegalabil poet, cineast, compozitor şi interpret, diplomat de carieră, când reuşea să lase din mână ghitara, alb la piele dar „negru” în suflet, ca să poată capta toate nuanţele acelei metisate melancolii tropicale amăgită să devină dans, el a strălucit mereu cu o ezitare fulgurantă, parcă lăsând să se creadă că face totul în joacă şi nu atribuie importanţă decât momentelor de întâlnire cu prietenii. O spunea şi în Italia, într-un spectacol live, împreună cu Sergio Endrigo: viaţa, dragă prietene, este „arta” de a te întâlni cu ceilalţi (şi vă îndemn să furaţi repejor acel disc de pe pânza internetului, ca să auziţi şi nişte copilaşi cântând pe muzică de Mozart un cântecel caraghios, dar şi vocea marelui poet Ungaretti, pe care acelaşi Vinícius îl diviniza). Vă aduc ceva mai jos şi unul din textele cântate de el acolo, acea cronică ironică a unor mici întâmplări de prin lumea noastră, la trecerea zilei de sâmbătă spre duminică. M-am străduit să respect totul, şi metrica şi rimele, şi mai cu seamă acel swing care este nervul indicibil al acestor minunate poezii-muzică. Iar limba română cântă împreună cu brazilianul, cred eu. Şi luaţi seama la rimele interioare, cu grijă atinse chiar de poet, ca şi cum ar fi mângâiat anumite corzi chiar pe sunetul lor... Însă cea mai celebră compoziţie rămâne, desigur, A garota de Ipamena (cel mai cântat titlu de pe planeta noastră după Yesterday-ul pletoşilor Beatles), numai că eu nu o am în colecţie. Nu că nu s-ar fi propus spre traducere şi acea „fată”, dar încă nu m-am priceput eu să abordez cu fineţea necesară imperceptibila legănare a acelor şolduri. Aşadar, varianta românească încă mai stă în carantină. În schimb, vă îndemn să recitaţi cu voce tare din celelalte poeme, mai toate nişte imnuri dedicate femeilor (şi femeii eterne!), FEMEIA de care acest dăruit de soartă erotoman liric nu pare că se despărţea nici în somn. Sunt formidabile poeme de iubire, cum rar s-au scris în limbile mângâioase, inclusiv în acea Americă Latină unde se ştie că poeziei trebuie să-i dai înainte de toate inepuizabila temă a iubirii. După care, mai vezi tu dacă îţi rămâne vreme şi pentru alte probleme... Conjugând-o pe cea absentă Au fost necesari încă zece ani şi opt kilograme Iar pe deasupra mult păr alb plus un început de abdomen (Ca să nu mai vorbim de al doilea Război Mondial, de descoperirea penicilinei plus dezagregarea atomului) Plus doi copii şi plus şapte case (Prin locuri cum sunt Săo Paulo, Londra, Cascais, Ipanema şi Hollywood) Şi-au mai fost necesare trei cărţi de poezie şi o operaţie de apendicită Câtva ocoliri ale adevărului şi un exequatur1　 Şi necesară dobândirea unei conştiinţe politice Precum şi a unor mult numeroase sticle de băutură; un accident de avion Şi necesare câteva separări, atâtea separări O separare... Graţia ta păşeşte prin casă Te mişti blindată de abstracţiuni, ca un T. Îţi îndeşi Capul între umeri ca un întunecat Trandafir fără tijă. Eşti atât de profund profundă Că poţi scoate în evidenţă lucruri, până şi din gândire. Scaunul este scaun iar tabloul este tablou Căci cu tine participă ele. Iar afară, grădina Modestă ca tine, unde îşi înfloreşte arturiile2　 ei Absenţa ta. Frunzele te întomnează, gazonul După tine tânjeşte. Tu eşti vegetală, prietena mea... Prietenă! Voi spune pe şoptite numele tău Dar nu pentru radio şi nici pentru oglindă, ci pentru uşa Care te încadrează, obosită cum eşti, Şi pentru coridorul ce se opreşte Sub mersul tău, inutil curbat, Şi rapid. Goală e casa Razele, totuşi, ale acestei excesive priviri Oblice cristalizează absenţa ta. Te zăresc în fiece prismă, reflectând În diagonală multipla speranţă Şi te iubesc, şi te venerez, te idolatrizez Cu o perplexitate de copil. Absenta Prietena mea, infinit prietenă Oriunde ai fi inima ta bate pentru mine Oriunde ai fi ochii tăi se închid simţind când se închid ai mei Oriunde ai fi mâinile tale se crispează, sânii tăi Se umplu de lapte, tu leşini şi drumeţeşti Ca o oarbă-n întâmpinarea mea... Prietena mea, ultimă dulceaţă Seninătatea a făcut mai suavă pielea mea Părul meu. Numai pântecele meu Te aşteaptă, plin de umbre şi rădăcini. Vino, prieteno Nuditatea mea este absolută Ochii mei sunt oglinzi pentru dorinţa ta Pieptul meu e o scândură a supliciilor Vino. Pentru dinţii tăi muşchii mei sunt tandri Iar barba mea este aspră. Vino şi plonjează în mine Ca într-o mare, vino şi înoată în mine ca într-o mare Vino să te îneci în mine, prietena mea În mine ca într-o mare... Poezia bruscă a femeii iubite Îndepărtându-se de pescari acele infinitate râuri vor muri pe-ndelete de sete... Noaptea au fost zărite cum drumeţeau spre iubire – oh, iar femeia iubită e ca izvorul! Femeia iubită e ca gândirea unui filozof suferind Femeia iubită e asemeni lacului care doarme sub colina pierdută Dar cine-i această misterioasă ca o lumânare ce sfârâie-n piept? Care are şi ochi, şi buze, şi dinţi în forma inexistentă? Prin lanurile de grâu ce urmează să apară-n câmpiile soarelui pământul îndrăgostit a ridicat chipul palid al crinilor Iar tărăncile se transformă-n prinţese cu mâini delicate şi feţe transfigurate... Oh, femeia iubită e ca valul cel singuratic rostogolit departe de plaje Departe-n adânc se va odihni acea stea şi chiar mult mai departe. Ora intimă Cine îmi va plăti înmormântarea şi florile De-o fi să mă răpună amorurile? Care, dintre atâţia prieteni, va fi de bine Să vrea să stea în ladă cu mine? Cine, în vreme ce mă vor duce în copârşeu, Despre mine va zice: – N-a făcut niciodată rău?... Cine, beat mort, va plânge cu voce tare Că niciodată nu mi-a făcut vreo măscare? Şi cine va veni să risipească petalele unei flori încet Pe mormântul meu de poet? Şi cine va miza cu nesăbuinţă Că din pământ poate încolţi o nouă sămânţă? Şi cine să-şi mai ridice cu laşa lui căutare Privirea spre steaua din înserare? Şi cine ar mai putea să-mi spună cuvintele de magie Ce fac să pălească şi marmura sidefie? Cine, înveşmântat în văluri cernite, Se va mai crucifica peste pietre acolo zidite? Cine, mestecând un ascuns căscat, Va surâde: – Rege mort, e rege înmormântat... Cine, cocoţat pe marginea gropii mele, Va simţi că-l ia cu durere de şele? Care sau cine, albit atuncea de frică, Îşi va duce mâna spre sân, adică? Sau înnebunit de sughiţuri şi hohote repetate Îşi va agita mâinile, le va ţine la spate Cum faci când dai să scapi de necazul ăla? Câţi din ei, cu maxilarele ferecate Şi cu sângele care în cicatricele lor se zbate, Vor spune: – A fost un prieten nebun... Cine, cu privirea aţintită-n pământ, Va avea un aer curios şi tâmp De adolescent ce studiază mişcările unei râme? Cine şi în care moment oficial Va propune să am statuie pe piedestal? Şi cine, coborând de la munte a doua zi, Foarte circumspect va considera că va fi Surâsul meu ce continuă alb ca varul? Care şi cine cu chipul cioplit de un vânt absent Va arunca mai apoi un pumn de sare Peste acoperişul meu de ciment? Cine îmi va cânta cântece prieteneşti În ziua înmormântării mele? Care şi cine nu va face atunci act de prezenţă Din motive de circumstanţă? Cine în sânul ţeapăn o să-mi împlânte mai la sfârşit Un pumnal ruginit? Cine, cu al său verb de o disperare firească, Va trebui să se roage: – Dumnezeu să îl odihnească. Cine va fi prietenul care, în sinea lui un pic, Îşi va spune: – Mai bine să nu fii nimic... Şi cine va fi strania siluetă, ce va sta la o parte, Rezemată de un copac, aparte Cu ochi de jăratic şi cumva circumspectă? Şi se va arunca să mă strângă în braţe De vor fi nevoiţi să o smulgă cu forţa? Cine îmi va plăti înmormântarea şi florile De-o fi să mă răpună amorurile? Patria mea3 Patria mea e ca şi cum nici n-ar fi, e o intimă Gingăşie şi voluptate de-a plânge; un prunc dormind E patria mea. Iată de ce aici în exil veghind Somnul fiului meu Plâng de dor după patria mea. De m-ar întreba cineva: ce e patria?, mai târziu Aş spune nu ştiu. Fiindcă nici nu ştiu Cum, şi de ce şi când e patria mea Dar ştiu că patria mea e lumină, şi apă, şi sare Care cu toatele fără încetare continuă Să lichefieze necazul meu în lungi lacrimi amare. Îmi vine să-i sărut ochii patriei mele, Să o leagăn şi să-mi trec degetele prin părul ei... Îmi vine să schimb şi culorile de pe haina (aurie verde!) a ei, Urâtele culori ale patriei mele, fără încălţări Şi fără ciorapi, draga de ea patrie Atât de săracă! Căci te iubesc foarte mult, patria mea, eu care n-am Patrie, eu sămânţă născută din vânt Ne venită, ne ajunsă pe-acest pământ În contact permanent doar cu durerea timpului, eu elementul De legătură între gândire şi acţiune Eu firul invizibil în spaţiu al tuturor gesturilor de adio, eu Cel fără de Dumnezeu! În mine te ţin, totuşi, ca pe un geamăt de floare, Sau ca pe o iubire căreia şi după ce moare Îi mai păstrezi credinţă, căci te-ai jurat; iar tu eşti o zână Pe care dogmele-o ocolesc. Te am în toate cele Pe care nu le simt şi nu le iubesc din plin În această odaie străină cu foc de lemne Şi foarte scundă. Ah, patria mea, îmi aduc aminte de o noapte în Maine, Noua Anglie Cânt toate începeau, infinite deasupra pământului, să îmbie, Atunci am văzut Alfa şi Beta înalt în Centaur urcând muntele sus spre cer Şi se mirau ceilalţi de mine că rămân pe câmp în întunecime Tot aşteptând Crucea Sudului să apară din ceaţă Pe care eu o cunoşteam bine, dar s-a făcut dimineaţă... Tu izvor de miere şi trist animal, patria mea Iubită şi idolatrizată, salve, salve! Nu există mai dulce speranţă electrocutată În neputinţa mea de-a ţi-o spune: aşteaptă-mă... Vin îndată! Aş vrea să mă-ntorc să te revăd, patrie, pentru a Te revedea am uitat chiar de toate Am fost orb, surd şi mut, şi estropiat Şi mi-am privit umila moarte faţă în faţă Am rupt poezii, orizonturi, femei Şi am rămas golit de izvoare. Patria mea... Patria mea nu e înflorită şi nici nu are Steaguri de paradă; patria mea este dezolare De drumuri, e pământul bătătorit Şi plajele cele albe, şi râurile ei mari, seculare Care, la fel ca pământul, beau norii Şi urinează mare. Şi mai mult decât cele mai îndrăgite patrii ea ţine La sânul ei o căldură, şi vrea de bine, un bine Cum ar fi: libertas quae sera tamem, pe care eu, poet La un examen scris l-am tradus „Liberta que serás também”4　 Iar acum repet! Îmi ţin urechea în vânt şi ascult briza care şopteşte Jucându-se cu pletele tale şi te teşeşte Patria mea, întinsul tău pământ e parfum... Ce drag mi-ar fi mie acum Să adorm între minunaţii tăi munţi, dragă patrie, Atent la foamea din măruntaiele tale Şi la toba inimii tale. Nici n-am să-ţi spun pe nume, patria mea Tu te numeşti patrie iubită, copiliţă de patrie5　 Ceva ce nu rimează cu patrie dulce mamă, Căci tu trăieşti în mine ca o fiică a mea Şi eşti insulă mult gingaşă: Insula Brazilia, poate. Voi chema acum prietena ciocârlia Şi îi voi cere să-i ceară privighetorii de zi Iar ea să-i ceară păsării sabiá6　 Să-şi aducă de urgenţă avigramape care se citeşte „Dragă patrie, salutări de la cel care te iubeşte… Vinicius de Moraes”. Ziua creaţiei7 Bărbat şi femeie, v-am creat. Geneza, 1, 27 I Azi e sâmbătă, mâine o fi duminică Viaţa vine în valuri, ca marea peste faleze Tramvaiele lunecă tacticos pe şine Domnul Nostru Isus Cristos a murit ca să ne salveze. Azi e sâmbătă, mâine o fi duminică Timpul trece mai altcumva decât toate cele Mare bunătate şi-a făcut cu noi Domnul Nostru Isus Cristos Dar numai pe calea îndoielii ne eliberezi, Doamne, de cele rele. Azi e sâmbătă, mâine o fi duminică N-am să vreau să văd mâine pe nimeni c-aşa vreau eu Numai astăzi e ziua prezentului, numai azi Când e sâmbătă. Imposibil să fugi de această dură realitate În această clipă toate barurile sunt pline de oameni goi Toţi îndrăgostiţii stau mână-n mână împletindu-şi degetele Toţi soţii funcţionează cât se poate de regulat Toate nevestele stau atente în pat Fiindcă astăzi e sâmbătă. II În acest moment se ţine-o căsătorie Fiindcă astăzi e sâmbătă Are loc un divorţ violent şi se petrece o măgărie Fiindcă astăzi e sâmbătă Un bogătaş îşi pune capăt zilelor singur singurel Fiindcă astăzi e sâmbătă Şi se petrece un incest pe o punte de velier Fiindcă astăzi e sâmbătă Are loc undeva un spectacol de gală Fiindcă astăzi e sâmbătă O femeie se ridică monumentală Fiindcă astăzi e sâmbătă Se reînnoiesc atâtea speranţe Fiindcă astăzi e sâmbătă Dar persistă şi profundele discordanţe, Fiindcă astăzi e sâmbătă Un seducător se prăbuşeşte deodată mort Fiindcă astăzi e sâmbătă Iar altul e spiritual ca un porc Fiindcă astăzi e sâmbătă E o femeie care devine bărbat Fiindcă astăzi e sâmbătă Dar există copii care n-au mâncat Fiindcă astăzi e sâmbătă Se ţine un picnic cu oameni politici Fiindcă astăzi e sâmbătă E în creştere numărul de sifilitici Fiindcă astăzi e sâmbătă Un arian se duce cu o mulatră Fiindcă astăzi e sâmbătă Şi se creează o tensiune neaşteptată Fiindcă astăzi e sâmbătă Există adolescente aproape goale Fiindcă astăzi e sâmbătă Şi un vampir care le dă târcoale Fiindcă astăzi e sâmbătă Se înregistrează o mare creştere de consum Fiindcă astăzi e sâmbătă Un mire e ros de gelozie tocmai acum Fiindcă astăzi e sâmbătă Se dă un garden-party lângă-o piscină Fiindcă astăzi e sâmbătă Şi e o impasibilă lună plină Fiindcă astăzi e sâmbătă Se arată dame din toate clasele Fiindcă astăzi e sâmbătă Ba dificile, ba prea făţarnice Fiindcă astăzi e sâmbătă Se bea vârtos fără de socoteală Fiindcă astăzi e sâmbătă Dar cu nefericire şi ameţeală Fiindcă astăzi e sâmbătă Se furişează un preot ascuns sub sutană Fiindcă astăzi e sâmbătă E o frenezie să dai banană Fiindcă astăzi e sâmbătă Se prezintă o senzaţie angoasantă Fiindcă astăzi e sâmbătă Ca o femeie într-un bărbat devenită berbantă Fiindcă astăzi e sâmbătă Există o comemorare fantastică Fiindcă astăzi e sâmbătă A primei operaţii de chirurgie plastică Fiindcă astăzi e sâmbătă Şi date fiind procedurile de-ncheiere Fiindcă astăzi e sâmbătă Iată şi perspectiva duminicii – ce plăcere... Fiindcă astăzi e sâmbătă [...] 1. Procedeu ce conferă forţă executorie unei sentinţe de judecată pronunţată în străinătate. 2. Arthurium, generic pentru o familie de aracee care dezvoltă sute de specii în special în pădurile umede tropicale din America de sud. Mai multe specii au fost adaptate şi în Europa ca plante de apartament. 3. Poem scris la Los Angeles, dar cu referinţă la perioada din 1949, când poetul se afla la Barcelona. Acolo continua să trăiască Joao Cabral de Melo Neto, care din când în când publica în ediţii confidenţiale, imprimate manual, texte cerute altor poeţi 4.E diferenţa între: „libertate care încă vei continua [să exişti]” – în latină şi „libertate care de asemenea [şi tu] vei exista”– în traducerea lui portugheză. 5. Aici poetul inventează tandrul diminutiv „patriazinha”, imposibil de reprodus direct. 6. „Sabiá” este tot o variantă braziliană de privighetoare. Vinicius face însă o referinţă subtilă la cele mai celebre versuri din romantismul brazilian, scrise în 1843 de Gonçalves Děas, aflat pe atunci într-un dulce exil la Coimbra, în Portugalia: „Minha terra tem palmeiras/ Onde canta o Sabiá”. [Ţara mea are palmieri/ În care cântă privighetoarea]. 7.E unul din textele pe care Vinicius le cânta cu predilecţie. Există mai multe înregistrări. Nr. 04 / 2015 Comunicat al Consiliului Uniunii Scriitorilor din România Lansare „Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri“ de Varujan Vosganian Muzele caracudei de Gabriel Coşoveanu Versuri de Gabriel Chifu Din jurnal (1998) de Gabriel Dimisianu Pagini de jurnal (57) de Gheorghe Grigurcu Două modele mai mult decât literare de Adrian Popescu Gesticulez, deci exist de Nicolae Prelipceanu Maya – iluzia adaptării de Gabriela Rusu-Păsărin Influenţe şi relaţii de Alina Gioroceanu Intelighenţia colţ cu Rusia de Mihai Ghiţulescu Un vizionarism trivalent de Gabriel Nedelea Bucureştiul fanariot din mărgeanul vrăjit de Gabriela Gheorghişor Tristeţea devenită dans de Vinícius de Moraes Poezie de de Constantin M. Popa Poezie de Ştefan Manasia Receptarea critică a nuvelisticii lui George Bălăiţă: volumul Călătoria şi „scrisul ŕ la maničre de...” de Sabina Marcu Istoria culturală a conceptului de cultură de Dragoş Goga Nişte oameni blocaţi în ascensor sau teatrul lui David Mamet de Daniela Firescu Test de limită de Haricleea Nicolau Lumea de orez de Su Tong Dragă Florin, de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri

*VINICIUS DE MORAES*
~Brusca poezie a femeii iubite~

”Femeia iubită poartă cu ea un sceptru,și e maximă
Strălucirea ei.
Și tot ea,femeia iubită ,te ghidează prin noapte
Iar din sânul ei răsare aurora.Femeia iubită este tocmai aceea care
Trasează curbura orizontului și dă direcția în mișcarea astrelor.
Și ale ei să fie ofranda
Și plăcerea și privilegiul,și cupa ridicată și sângele poetului
Cel ce aleargă pe străzi și iluminează perplexitățile.
Iat-o,e femeia iubită! Fie ea începutul și sfârșitul tuturor
lucrurilor.”

[latan.elena]

Când liliacurile au înflorit ultima dată în curtea ușii


DE WALT WHITMAN

1

Când liliacurile au înflorit ultima dată în curtea ușii,

Și marea stea a căzut devreme pe cerul vestic în noapte,

Am plâns, și totuși voi plânge cu primăvara care se întoarce mereu.



Primăvara care se întoarce mereu, trinitate sigur mi-ai aduce,

Liliac înflorit peren și stea căzută în vest,

Și m-am gândit la el pe care îl iubesc.



2

O, puternică stea căzută din vest!

O, umbrele nopții — O noapte plină de caprire, plină de lacrimi!

O, mare stea a dispărut — O, întunericul negru care ascunde steaua!

O, mâini crude care mă țin neputincios — O, suflet neputincios al meu!

O, nor aspru din jur, care nu-mi va elibera sufletul.



3

În curtea ușii din fața unei case de fermă veche, lângă paliturile văruite în alb,

Stă tufa de liliac care crește cu frunze în formă de inimă de un verde bogat,

Cu multe flori ascuțite care cresc delicat, cu parfumul puternic pe care-l iubesc,

Cu fiecare frunză un miracol - și din acest tufiș din curtea ușii,

Cu flori de culoare delicată și frunze în formă de inimă de un verde bogat,

O crenguță cu floarea ei o rup.



4

În mlaștină, în adâncituri izolate,

O pasăre timidă și ascunsă cântărește un cântec.



Sturzul solitar,

Pustnicul s-a retras în sine, evitând așezările,

Cântă singur un cântec.



Cântecul gâtului care sângerează,

Cântecul vieții a morții, (pentru dragul frate, știu,

Dacă nu ți se permitea să cânți, cu siguranță ai muri.)



5

Peste sânul izvorului, pământul, în mijlocul orașelor,

Printre alei și prin păduri bătrâne, unde în ultimul timp violetele s-au uitat din pământ, observând resturile cenușii,

Printre iarba din câmpuri, de fiecare parte a alei, trecând pe lângă iarba nesfârșită,

Trecând pe lângă grâul cu sulițe galbene, fiecare bob din giulgiul său în câmpurile brun-întunecate ridicate,

Trecând pe lângă loviturile de măr alb și roz în livezi,

Ducând un cadavru acolo unde se va odihni în mormânt,

Noapte și zi călătoresc un sicriu.



6

Sicriu care trece prin alei și străzi,

Ziua și noaptea cu norul cel mare întunecând pământul,

Cu fastul steagurilor încadrate cu orașele drapate în negru,

Cu spectacolul Statelor înseși ca al femeilor cu voaluri în picioare,

Cu procesiuni lungi și întortocheate și flambeaule nopții,

Cu nenumăratele făclii aprinse, cu marea tăcută de chipuri și cu capetele dezgolite,

Cu depozitul de așteptare, sicriul care sosește și fețele sumbre,

Cu cântece prin noapte, cu cele mii de voci care se ridică puternice și solemne,

Cu toate vocile jale ale gropilor turnate în jurul sicriului,

Bisericile slab luminate și organele tremurânde - unde, printre acestea, călătoriți,

Cu zgomotul perpetuu al clopotelor,

Iată, sicriu care trece încet,

Îți dau crenguța mea de liliac.



7

(Nici pentru tine, pentru unul singur,

Flori și ramuri verzi pentru sicrie tot ce aduc,

Căci proaspăt ca dimineața, așa aș cânta un cântec pentru tine, moarte sănătoasă și sfântă.



peste buchete de trandafiri,

O, moarte, te acopăr cu trandafiri și crini timpurii,

Dar mai ales și acum liliacul care înflorește primul,

Copios rup, rup crengile din tufișuri,

Cu brațele încărcate vin, turnând pentru tine,

Pentru tine și sicrie, toți, moarte.)



8

O orb vestic care navighează pe rai,

Acum știu ce trebuie să fi vrut să spui ca o lună de când am mers,

În timp ce mergeam în tăcere noaptea umbră transparentă,

După cum am văzut că ai ceva de spus când te apleci spre mine noapte de noapte,

În timp ce te lăsai din cer jos, ca de lângă mine, (în timp ce celelalte stele priveau toate,)

În timp ce rătăceam împreună în noaptea solemnă, (pentru ceva ce nu știu ce m-a împiedicat de somn,)

Pe măsură ce noaptea înainta și am văzut pe marginea apusului cât de plin erai de vai,

În timp ce stăteam pe pământul înălțat în briză în noaptea răcoroasă și transparentă,

În timp ce priveam pe unde treceai și erai pierdut în întunericul de jos al nopții,

Pe măsură ce sufletul meu în necazul lui nemulțumit s-a scufundat, ca acolo unde tu orb trist,

S-a încheiat, a căzut în noapte și a dispărut.



9

Cântă acolo în mlaștină,

O, cântăreață pușnic și tandru, aud notele tale, aud chemarea ta,

Aud, vin imediat, te înțeleg,

Dar o clipă zăbovesc, căci steaua strălucitoare m-a reținut,

Steaua pe care tovarășul meu plecat o ține și mă reține.



10

O, cum să mă vorbesc pentru cel mort pe care l-am iubit acolo?

Și cum îmi voi împodobi cântecul pentru sufletul mare și dulce care a dispărut?

Și care va fi parfumul meu pentru mormântul celui pe care îl iubesc?



Vânturi maritime bat din est și vest,

Suflat din Marea Răsăriteană și suflat din Marea Vestică, până acolo, la întâlnirea prerilor,

Acestea și cu acestea și suflarea cântării mele,

Voi parfuma mormântul celui pe care îl iubesc.



11

O, ce să atârn pe pereții camerei?

Și care vor fi pozele pe care le atârn pe pereți,

Să împodobesc casa de înmormântare a lui pe care-l iubesc?



Imagini cu primăvara în creștere și ferme și case,

Cu a patra lună la apusul soarelui și cu fumul cenușiu lucid și strălucitor,

Cu inundații de aur galben al soarelui superb, indolent, care se scufundă, arzând, extinzând aerul,

Cu iarba dulce proaspătă sub picioare și frunzele verzi pal ale copacilor prolifice,

În depărtare glazura curgătoare, sânul râului, cu un zgomot de vânt ici-colo,

Cu dealuri întinse pe maluri, cu multe linii pe cer și umbre,

Și orașul la îndemână cu locuințe atât de dense și stive de coșuri,

Și toate scenele vieții și atelierele și muncitorii care se întorc acasă.



12

Iată, trup și suflet, pământul acesta,

Manhattan-ul meu cu turle, și mareele scânteietoare și grăbite și navele,

Pământul variat și amplu, sudul și nordul în lumină, țărmurile Ohio și Missouri strălucitor,

Și mereu preriile întinse acoperite cu iarbă și porumb.



Iată, cel mai excelent soare atât de calm și de trufaș,

Dimineața violet și violet cu brize tocmai simțite,

Lumina blândă, moale, fără măsură,

Minunea care se răspândește scălând toate, amiaza împlinită,

Ajunul care vine delicios, noaptea de bun venit și stelele,

Peste cetățile mele strălucind toate, învăluind omul și pământul.



13

Cântă mai departe, cântă pentru tine pasăre gri-maro,

Cântă din mlaștini, din adâncuri, toarnă cântecul tău din tufișuri,

Nelimitat din amurg, din cedri și pini.



Cântă pe cel mai drag frate, cântă-ți cântecul de trestie,

Cântec uman zgomotos, cu voce de nenorocire.



O, lichid și liber și fraged!

O, sălbatic și liber pentru sufletul meu — O cântăreț minunat!

Numai pe tine te aud - totuși steaua mă ține, (dar va pleca în curând,)

Cu toate acestea, liliac cu miros stăpânitor mă ține.



14

Acum, în timp ce stăteam ziua și mă uitam înainte,

La sfârşitul zilei cu lumina ei şi cu câmpurile primăverii, iar fermierii îşi pregătesc recoltele,

În marele peisaj inconștient al pământului meu, cu lacurile și pădurile sale,

În frumusețea aeriană cerească, (după vânturile tulburate și furtuni,)

Sub cerurile arcuite ale după-amiezii trec rapid și vocile copiilor și ale femeilor,

Marea maree în mișcare și am văzut navele cum navigau,

Și vara se apropie cu bogăție și câmpurile toate ocupate cu muncă,

Și infinitele case separate, cum s-au desfășurat toate, fiecare cu mesele și detaliile uzului zilnic,

Și străzile cum le batea zvâcnirile, și orașele s-au curmat - iată, atunci și acolo,

Căzând peste toți și printre toți, învăluindu-mă cu restul,

A apărut norul, a apărut următorul lung și negru,

Și am cunoscut moartea, gândul ei și cunoașterea sacră a morții.



Apoi, cu știința morții ca pe o parte a mea,

Și gândul morții care merge aproape de cealaltă parte a mea,

Și eu la mijloc ca cu tovarășii și ca ținând mâinile însoțitorilor,

Am fugit în noaptea de primire care nu vorbește,

În jos până la țărmurile apei, poteca de lângă mlaștină în întuneric,

Spre solemnii cedri umbriți și pinii fantomatici atât de nemișcați.



Și cântăreața atât de timid cu restul m-a primit,

Pasărea cenușiu-brun pe care o știu, ne-a primit, tovarășii trei,

Și a cântat colindul morții și un vers pentru el pe care îl iubesc.



Din adâncimi izolate,

Din cedrii parfumați și pinii fantomatici atât de nemișcați,

A venit colindul păsării.



Și farmecul colindei m-a răpit,

În timp ce îi țineam ca de mâini pe tovarășii mei noaptea,

Și glasul spiritului meu a numărat cântecul păsării.



Vino moarte frumoasă și liniștitoare,

Unduiți în jurul lumii, sosind senin, sosind,

Ziua, noaptea, tuturor, fiecăruia,

Mai devreme sau mai târziu moarte delicată.



Lăudat ar fi universul insondabil,

Pentru viață și bucurie, și pentru obiecte și cunoștințe curioase,

Și pentru dragoste, dragoste dulce, dar laudă! laudă! laudă!

Pentru brațele sigur-învăluitoare ale morții rece-învăluitoare.



Mamă întunecată alunecând mereu aproape cu picioarele moi,

Nimeni nu a cântat pentru tine un cântec de bun venit?

Atunci o cânt pentru tine, te slăvesc mai presus de toate,

Îți aduc un cântec care, când trebuie să vii cu adevărat, vino neclintit.



Abordați livrări puternice,

Când este așa, când le-ai luat, cânt cu bucurie morții,

Pierdut în oceanul iubitor plutitor al tău,

Slăvit în potopul fericirii tale, moarte.



De la mine la tine serenade vesele,

Dansuri pentru tine propun salutul tău, podoabe și ospătări pentru tine,

Și priveliștile peisajului deschis și cerul întins sunt potrivite,

Și viața și câmpurile, și noaptea uriașă și gânditoare.



Noaptea în tăcere sub multe stele,

Malul oceanului și valul răguș care șoptește a cărui voce o cunosc,

Și sufletul întorcându-se către tine, o moarte vastă și bine acoperită,

Și trupul cu recunoștință cuibărindu-se aproape de tine.



Peste vârfurile copacilor îți plutesc un cântec,

Peste valurile care se ridică și care se scufundă, peste nenumăratele câmpuri și prerii largi,

Peste orașele pline de dens și peste cheiurile și căile pline,

Plutesc acest colind cu bucurie, cu bucurie pentru tine, moarte.



15

Pentru numărul sufletului meu,

Tare și puternic a susținut pasărea cenușiu-brun,

Cu note pure deliberate care se răspândesc umplând noaptea.



Tare în pini și cedri întuneci,

Limpede în prospețimea umedă și în parfumul de mlaștină,

Și eu cu tovarășii mei acolo noaptea.



În timp ce vederea mea care era legată în ochii mei era deschisă,

Cât despre panorame lungi de viziuni.



Și am văzut întrebat armatele,

Am văzut ca în vise fără zgomot sute de steaguri de luptă,

Purtat de fumul bătăliilor și străpuns de rachete le-am văzut,

Și purtat încoace și încolo prin fum, și sfâșiat și însângerat,

Și în sfârșit, doar câteva bucăți rămase pe toiag, (și toate în tăcere,)

Și toiagul zdrobit și rupt.



Am văzut cadavre de luptă, nenumărate dintre ele,

Și scheletele albe ale tinerilor, le-am văzut,

Am văzut resturile și resturile tuturor soldaților uciși din război,

Dar am văzut că nu erau așa cum se credea,

Ei înșiși erau pe deplin odihniți, nu sufereau,

Cei vii au rămas și au suferit, mama a suferit,

Și soția și copilul și tovarășul gânditor au suferit,

Și armatele care au rămas au suferit.



16

Trecând viziunile, trecând noaptea,

Trecând, slăbind strângerea mâinilor camarazilor mei,

Trecând cântecul păsării pustnicului și cântecul de socoteală al sufletului meu,

Cântec victorios, cântec de descarcare a morții, totuși cântec variabil, în continuă schimbare,

La fel de jos și plângător, totuși limpezi notele, urcând și coborând, inundând noaptea,

Cu tristețe scufundare și leșin, ca avertisment și avertisment, și din nou izbucnind de bucurie,

Acoperind pământul și umplând răspândirea cerului,

Ca psalmul acela puternic din noapte pe care l-am auzit din retrageri,

Trecând, te las liliac cu frunze în formă de inimă,

Te las acolo în curtea ușii, înflorit, revenind cu primăvară.



Mă opresc din cântecul meu pentru tine,

Din privirea mea asupra ta în apus, cu fața spre apus, comunicând cu tine,

O, tovarăș strălucitor cu chip argintiu în noapte.



Totuși, fiecare de păstrat și toate, recuperări din noapte,

Cântecul, cântecul minunat al păsării cenușii-brun,

Și cântecul de numărare, ecoul trezit în sufletul meu,

Cu steaua strălucitoare și căzută, cu chipul plin de vai,

Cu suporturile care mă țin de mână aproape de chemarea păsării,

Tovarășii mei și cu mine în mijloc, și amintirea lor de păstrat mereu, pentru morții pe care i-am iubit atât de bine,

Pentru cel mai dulce și înțelept suflet din toate zilele și pământurile mele - și asta de dragul lui,

Liliac și stea și pasăre s-au împletit cu cântecul sufletului meu,

Acolo, în pinii parfumați și cedrii se întunecă și se întunecă.

[latan.elena]

Și noi suntem făcuți din
lucrurile din care sunt făcute visele

iar scurta noastră viață este
cuprinsă în spațiul și timpul unui vis.

W. Shakespeare - Furtuna

Tremarella

Poeți și scriitori.
De fapt, asta spun ei.
Dar, dacă nu scriitori, care sunt poeți -

Poeți - poezie, scriitori - proză.

În proză poate fi totul, chiar și poezie,
dar în poezie trebuie să existe doar poezie -

În ton cu afișul care îl anunță
cu înflorirea libertății a unui P majuscul,
înscris în coardele unei lire înaripate,
ar trebui, mai degrabă decât să intru, să ajung zburând -

Și nu ar fi mai bine desculț decât cu acești pantofi
ieftini, grei și scârțâitori, un înlocuitor stângaci al unui înger? -



Daca as avea macar o rochie mai lunga, mai lejera,
si versuri care ies asa, din maneca,
la petrecere, la parada, la mare ocazie,
a dan don,
abba ba ba -

Dar acolo, pe scenă, există deja o
masă de ședință cu picioare de aur,
pe care fumează un mic sfeșnic -

Deduc că
va trebui să citesc la lumina lumânării
ceea ce am tastat
tac tac tac la lumina unui bec -

Fără să vă faceți griji în avans
dacă este poezie
și care poezie -

Dacă a genului în care proza ​​este respinsă -
Sau a genului în care proza ​​este binevenită -

Și care este diferența,
acum perceptibilă doar în lumina slabă
pe fundalul unei perdele visiniu
cu franjuri mov?

Wislawa Szymborska





In locul meu




Știu
că totul a fost deja descris:
dragostea, ura, furia și durerea.
Știu.

Știu
că fiecare cuvânt are stăpâni infiniti:
mort și viu, sincer și fals.
Știu.

Dar știu și
că nimeni altcineva nu are voie să mă experimenteze.
De aceea nu permit nimănui
să vorbească în numele meu.





. Rainer Malkowski

marzo 2014

https://malinconialeggera-blogspot-c...o&_x_tr_pto=sc

[latan.elena]

Cesare Pavese (Santo Stefano Belbo, 9 septembrie 1908 – Torino, 27 august 1950) a fost un scriitor, poet, critic literar şi traducător italian. Este considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori italieni ai secolului XX.
-

wikipedia -


Poezii & Proză

• 1. Două țigări
  
• 2. Eşti pămîntul, eşti moartea
  
• 3. Femei pătimaşe
  
• 4. Instinctul
  
• 5. Mereu vii din mare
  
• 6. O amintire
  
• 7. Paradisul
  
• 8. Peisaj [IV]
  
• 9. Simplitate
  
• 10. Strămoşi
  
• 11. Tu eşti ca un pămînt
  
• 12. Tu nu ştii dealurile
  
• 13. Va veni moartea şi va avea ochii tăi
  
• 14. Va veni moartea şi va avea ochii tăi
  

https://poetii-nostri.ro/cesare-pavese-autor-226/


Cesare Pavese. Nu scapi de ceva evitându-l, ci doar trecând prin el



De ce te gândești mereu la tine?”
„Dacă nu mă gândesc la asta,
cine o va face?”
Cesare Pavese


Pierzi o întâlnire, te muți,
iar pe cineva pe care l-ai văzut în fiecare zi nici nu mai știi cine este.
Cesare Pavese


Călătoria este brutală.
Îl obligă să aibă încredere în străini și să piardă din vedere confortul familiar al acasă și al prietenilor. Te simți în mod constant dezechilibrat. Nimic nu este al tău în afară de lucrurile esențiale – aerul, somnul, visele, marea, cerul – toate lucrurile tind spre etern sau ceea ce ne putem imagina despre el.
Cesare Pavese


Adevăratul geniu nu este cucerirea unei femei deja dorite de toată lumea,
ci găsirea uneia prețioase într-o ființă necunoscută.
Cesare Pavese


când femeia, cu eleganță și dulceață, îi răspunde:
„nu-ți face griji, poate că nici nu te văd
și totuși te am în viața mea mult mai mult decât crezi”.
Cesare Pavese (3 martie)

Un tată trebuie ajutat mereu. Trebuie să-l învățăm că viața este grea.
Dacă atunci, cum este corect, ajungi unde a vrut el,
trebuie să-l convingi că a greșit și că ai făcut-o pentru binele lui.
Cesare Pavese


Nu merită, Ulise.
Cine nu se oprește acum, imediat, nu se mai oprește niciodată. Ceea ce faci, vei face mereu.
Trebuie să rupi destinul o dată, trebuie să ieși din drum, și să te lași să te scufunzi în timp...
Ce este viața veșnică dacă nu această acceptare a clipei care vine și a clipei care pleacă?
Intoxicarea, plăcerea, moartea nu au alt scop.
Care a fost rătăcirea ta agitată până acum?
Cesare Pavese


„ De-a lungul anilor, el a creat un sistem de gânduri și principii atât de încurcate și de inexorabil, încât i-a interzis să pună în aplicare cea mai simplă realitate : și cu cât acea simplă realitate deveni mai interzisă și imposibilă, cu atât devenea mai adâncă în el dorinta de a o cuceri, incurcandu-se si ramificandu-se ca o vegetatie sinuoasa si sufocatoare.”
Natalia Ginzburg - Portretul unui prieten (în Le Piccole Virtù, 1962)


Literatura este o apărare împotriva ofenselor vieții.
Cesare Pavese


Când vrei ceva,
îl vezi peste tot.
Cesare Pavese

[..] a trăi este ca și cum ai face o completare lungă,
în care tot ce trebuie să faci este să obții greșit totalul primelor două sume
pentru a nu ieși niciodată
Cesare Pavese


Către Giulio Einaudi, Torino. Torino, 14 aprilie 1942
Draga editorule,
Primind n. 6 trabucuri de la Roma - pentru care vă mulțumesc - și găsindu-le groaznice, sunt nevoit să răspund că nu pot menține un contract care a început sub auspicii atât de proaste. De asemenea, se întâmplă că sarcinile de revizuire mereu reînnoite și alte prostii pe care mi le arunci să nu-mi lase timp să mă ocup de o muncă mai nobilă. Da, Stimate Editor, a venit momentul să vă spun, cu tot respectul, că atâta timp cât veți continua cu acest sistem de exploatare integrală a angajaților dumneavoastră, nu vă veți putea aștepta la o performanță de la aceștia care să le depășească posibilitățile. Există o viață de trăit, există biciclete de mers, trotuare de mers pe jos și apusuri de soare de care să te bucuri. Pe scurt, ne cheamă Natura, dragă Redactor; și urmăm apelul lui. Pune pe altcineva să facă Bini pentru tine.
Cordial. C. Pavese
Cesare Pavese, Scrisori 1926-1950

Pentru că acesta este obstacolul, crusta de spart:
singurătatea omului, a noastră și a celorlalți.
Cesare Pavese



Vei fi iubit în ziua în care îți poți arăta slăbiciunea,
fără ca celălalt să o folosească pentru a-și afirma forța.
Cesare Pavese, din jurnalul intim.


Cu siguranță sunt încă cruzi,
dacă cruzimea poate fi numită comportamentul normal al celor care respectă femeile până la punctul de a nu vrea să știe nimic despre ele. ... Ca să ne vindecăm de orice nostalgie amoroasă, tot ce trebuie să facem este să trăim să fim iubiți sau doriti sau tânjiți sau după ce doriți, de o persoană care ne pune pe nervi
Cesare Pavese


Trebuie să ți se fi întâmplat să te concentrezi toată viața. la un punct,
și apoi descoperi că tot ce poți face, cu excepția să trăiești acel punct.
Cesare Pavese.

iar lucrurile, în cer și în inimă, suferă și se răsucesc în timp ce te așteaptă.
Cesare Pavese.




A zâmbi înseamnă a trăi ca un val sau o frunză, acceptând soarta.
Este moartea într-o formă și renașterea într-o altă formă.
Este acceptarea, acceptarea de sine și destinul.
Cesare Pavese


Nu are rost să plângi.
Te naști și mori singur...
Cesare Pavese.



Înainte de a fi spumă
vom fi valuri nestăpânite.
Cesare Pavese





Era emoționant să o aud,
așa era contrastul dintre viața ei și dorințele ei.
Cesare Pavese


Mereu este
o liniște care ne înșală,
pentru că acolo,
auzim
toate cuvintele care ne sperie.
Cesare Pavese


În inima ta ai tăcere,
ai înghițit cuvinte.
Cesare Pavese




Salutați și examinați totul
și împinge-te departe de tine
ca marea. In inima
ai tăcere, ai cuvinte
a inghiti. Ești întunecat.
Cesare Pavese



[…] Dragă Fern, singurătatea pe care o simți nu poate fi vindecată decât într-un fel, mergând spre oameni și „dând” în loc de „primind” . (Este predica sacrosantă obișnuită). Nu că aș dori să fiu cel căruia ar trebui să-i oferi – mai ales că cadourile pe care mi le-ai putea oferi tot nu ar fi soluția, ci ar spori mizeria. Aceasta este o problemă morală înaintea uneia sociale și trebuie să înveți să muncești, să existe, nu doar pentru tine, ci și pentru altcineva, pentru alții. Atâta timp cât cineva spune „sunt singur”, sunt „străin și necunoscut”, „simt frigul”, el se va simți mereu mai rău. Numai cei care vor să fie, amintiți-vă bine. Pentru a trăi o viață plină și bogată, trebuie să întinzi mâna către ceilalți, trebuie să te smeriți și să slujiți. Și asta este tot […]
— extras dintr-o scrisoare a lui Cesare Pavese către Fernanda Pivano, mai 1943




„[…] Tot ce este nevoie este puțină tăcere și totul se oprește
în locul său real, așa cum se oprește corpul meu.”
Cesare Pavese, din Mania di solitude, 1933

[...] Stelele sunt vii,
dar aceste cireșe, pe care le mănânc singur, nu merită.
Cesare Pavese, Mania singurătăţii




Nimic nu este mai nelocuitor decât un loc în care am fost fericiți.
Cesare Pavese

« Ce crezi? » am exclamat, « ți-a amintit de tine? » Apoi tăcu din nou.
M-am gândit la ciudățenia chestiei: aveam bani pentru călătorie și nu o făceam.
Între timp am ajuns pe potecă, iar vederea măslinului m-a iritat.
Am început să înțeleg că nimic nu este mai nelocuitor decât un loc în care ai fost fericit .
Am înțeles de ce Doro luase trenul înapoi spre dealuri într-o zi bună,
iar a doua zi dimineața se întorsese la destinul său.
Cesare Pavese



Nemiloasă este încetineala orei
, pentru cei care nu mai așteaptă nimic.
Cesare Pavese, Lo steddazzu, fragment (în „La muncă obosită”)





Se numește nostalgie
și ne reamintește că, din fericire,
suntem și fragili.
Cesare Pavese


Mi-au luat o marcă italiană pentru că am îndrăznit să-i contrazic în corectarea compoziției. Dar nu protestez: dimpotrivă, admir puterea progresului în acest sens.
În anii 1600 măcar m-ar fi ars de viu:
acum, mai burghez, îmi iau o notă din media.
Cesare Pavese într-o scrisoare către Tullio Pinelli
(Torino, 1 august 1926 – din Scrisorile 1924-1944)



„Totul, când s-a întâmplat, a devenit o amintire,
pentru că s-a întâmplat în mine înainte de a se întâmpla afară.”
Cesare Pavese, Feria d'August, 1946


[...] Când ne-am despărţit nu aveam impresia că ne despărţim,
ci că o să ne aşteptăm în altă parte [...].
Cesare Pavese, „Târgul de august”.

[…]Dar nu pot să vorbesc cu tine,
nici măcar să mă apropii de tine:
în cele mai frumoase momente ale tale,
mereu te-am văzut doar pe tine,
mereu doar visat.
Cesare Pavese, doar pe tine te-am văzut.


Această ură a înflorit ca o iubire vie
, dureroasă și contemplându-se pe sine
Cesare Pavese, Indiferența, primele versuri


.
Șase cuvinte care distrag atenția.
Mănânci poezii de dragoste.
Nu aluneci în altă parte,
de fiecare dată când e moarte.
Ești un cer înstelat.
Ești pierdut.
Cesare Pavese, „Ai ochii ei în ochi”


Am văzut-o uitându-se la mine,
cu acei ochi mari și ușor oblici,
ochi fermi și transparenți, mari în interior.
Nu știam atunci,
nu știam a doua zi,
dar eram deja treaba lui,
prinsă în cercul ochilor,
de spațiul pe care îl ocupau.
Cesare Pavese


Dacă este adevărat că cineva se obișnuiește cu durerea,
de ce suferă cineva din ce în ce mai mult pe măsură ce trec anii?
Cesare Pavese


Avea ciudatul obicei de a nu spune nimic.
A avut o furtună înăuntru și nimeni nu l-a băgat în seamă
pe Cesare Pavese

Și nu era proastă,
știa ce vrea.
El voia doar lucruri imposibile.
Cesare Pavese

Tu care nu cunosti si stralucesti cu atata poezie,
o, femeie ce infloresti deasupra agoniei mele,
lasa-ma sa ma ridic intr-o zi.
O, tu care ai trecut prin amurgul murdar al nostru tuturor
și răsăriți ca zorii unei lumi, ca să mă învii într-o zi.
[aprilie 1928]
Cesare Pavese, din poezii dinaintea „Munca obosită” (1923-1930)


Nu, m-am născut pentru iarnă,
pentru cenușiul și frigul care se închide în jurul meu
să stau strâns și să-mi țin flacăra la inimă,
sărmana flacără pâlpâitoare.
Natura frumoasă
care se încălzește și trăiește hotărât
la soare, în cele mai sănătoase culori,
dând aleșilor gânduri și lucrări puternice,
inexorabilă ca viața,
universal plină,
îmi dă (plâng, sărmanele mele vise)
confuzie și oboseală,
îmi dă stinge. fiecare flacără, cea mai pură sursă.
Cesare Pavese, din poeziile dinaintea „Munca obosită” [11 august 1927]




E bine să scrii pentru că reunește cele două bucurii:
să vorbești singur și să vorbești cu o mulțime.
Cesare Pavese, 4 mai 1946


«Și voi scrie pentru tine,
pentru amintirea ta sfâșietoare,
câteva versuri dureroase
pe care nu le vei mai citi niciodată.
Dar vor rămâne atroce
înfipți în inima mea
pentru totdeauna”.
Cesare Pavese (4 septembrie 1927)



Cea mai mare nenorocire este singurătatea.
Întreaga problemă a vieții este aceasta:
cum să-ți rupi singurătatea,
cum să comunici cu ceilalți.

Cesare Pavese



Mi-ar plăcea să fiu măcar mâna care te protejează
- ceva ce nu am reușit niciodată să fac cu nimeni
și cu tine, în schimb, îmi este la fel de natural ca și respirația.
— Cesare Pavese, într-o scrisoare către Bianca Garufi,
21 octombrie 1945


Caracteristic vremurilor ca ale noastre este risipa de energie.
Suntem întotdeauna prea tineri ,
ceea ce înseamnă prea prostește de complicat și incomod,
atunci când ne confruntăm cu posibilitatea improbabilă de a realiza lucruri
care erau interzise până ieri.
Cesare Pavese, „A unei noi literaturi”
(apărut în mai-iunie 1946 la
Rinascita, din literatura americană și alte eseuri)



Să ducem o viață interioară, de studiu, de afecțiuni,
care nu țin doar de „sosire”, ci de „a fi”
– și va vedea că viața va avea sens.
Cesare Pavese către Fernanda Pivano


«Iert pe toți și cer iertare de la toți. În regulă?
Nu bârfi prea mult”
[notă de adio de la C Pavese]
Pe spate Pavese a notat trei propoziții.
În primul, preluat din Dialogurile cu Leucò,
exact din cel intitulat Vrăjitoarele,
citim: «Omul muritor, Leucò,
are numai această nemurire.
Amintirea pe care o aduce și amintirea pe care o lasă.”
Al doilea este un citat din jurnal,
adică din Profesia de a trăi,
și a fost scris cu câteva zile înainte de finalul lui dramatic:
«Am muncit, am dat poezie oamenilor, am împărtășit durerile multora».
A treia propoziție, care după Vaccaneo ar fi putut fi gândită și pusă pe hârtie de Pavese în ultimele ore ale existenței sale, este lapidară: „M-am căutat pe mine”.
Cesare Pavese




Înainte de a fi spumă vom fi valuri de nestăpânit




Rescriere de Cesare Pavese – Dialog 7: spumă val (Dialoguri cu Leucò)
Voi face din cuvântul tumult și din tumult o spumă a valurilor. Vor fi lacrimi secrete eliberate. Și o vom face destinul nostru.
Tu care mi-ai transformat toate „trebuierile” în „cutii” splendide.
Nu există atingere fără schimbare. Și în zâmbet schimbător. Asta înseamnă să te accepți pe tine însuți. Și zâmbește destinului.
Și chiar dacă sunt unghiulară, îți place natura mea uneori stâncoasă pentru că acolo iubește să se spargă valul tău tumultuos.
Poate doar cei care zâmbesc își fac destinul al lor.
Tu care iubesti si schimbarile din mine. Zâmbește în moartea și renașterea mea sub o mie de forme: tu ești substanță, ești suflarea mărilor mele lunare.
Neliniștea rezultată din plictiseală. Acesta este ceea ce ucide dorința. Oprind-o.
Nu ne temem de soartă. Nu ne vom da înapoi. Înainte de a fi spumă vom fi valuri de nestăpânit.
Devii dorință.