Dumitru Copilu
Mă mai gândesc la „Eminescu - Valoare națională de dimensiune universală”, comunicare online la Congresul Mondial al Eminescologilor (din 1 septembrie 2022) pe tema Eminescu și lumea valorilor, - Dumitru Copilu-Copillin
România
EMINESCU, VALOARE NAȚIONALĂ DE DIMENSIUNE UNIVERSALĂ1
Motto: „Ideea valorii este foarte relativă, căci fiecare o măsoară după interesul său” (Eminescu)
I
Comunicarea noastră enunță încă de la început un adevăr colectiv previzibil, potrivit căruia Timpul Supremul Judecător de peste un secol lucrează în favoarea procesului de cunoaștere, recunoaștere și consacrare a moștenirii culturale eminesciene ca valoare națională pentru ca aceasta să fie comparabilă și compatibilă cu valorile consacrate ale literaturii universale. Organisme internaționale de profil, precum UNESCO, în consecință – cu prilejul Centenarului trecerii la cele veșnice în 1989 a poetului român, declarat „Anul Internațional Eminescu” – a recomandat statelor membre studierea și asimilarea operei lui în literaturile naționale, prin aceasta recunoscând valoarea acesteia ca moment românesc în
patrimoniul cultural al omenirii.
În acest proces de universalizare s-a cristalizat adevărul individual, potrivit căruia Eminescu reprezintă întruchiparea autentică a spiritualității neamului românesc, prin aceasta dobândindu-și statutul de Poet Național al României, astfel oferindu-i-se șansa de a fi integrat în marea familie a poeților naționali. Afinitățile spirituale față de unii dintre aceștia, de pildă spiritualitatea lui Eminescu, asemenea lui Goethe, se întinde dincolo de sfera poeziei. El este, pe toate planurile, expresia celor mai înalte valori creatoare prin care spiritul românesc intră în universalitate. Și alte afinități spirituale și morale, în raport cu valorile culturii universale, precum contribuția la dezvoltarea limbii naționale, păstrarea și apărarea credinței și identității neamului său, a tradițiilor, unității, suveranități și independenței țării sale, Mihai Eminescu s-a învrednicit să le cunoască și însuși, promova social și reflecta în scrierile sale, în acest sens mărturisind: „Întreaga cultură universală eu am trecut-o prin propriul pământ proaspăt al sufletului meu.”(pentru citate cf. mss și „Fragmentarium”). În alt context și în plină perioadă de creație se destăinuia: „Eu pun destinul acestei lumi într-o inimă de om... Omul reflectă în mintea lui toate calităţile lui Dumnezeu. Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea. Cum fără Eu nu există Dumnezeu, tot aşa… naţiunea mea…«Ca și flori în poarta vieții/ Bat la porțile gândirii,/ Toate cer intrare-n lume, /Cer veșmintele vorbirii»”. În ce privește formarea instrumentarului său de lucru, vorbirea scrisă, limba, în toiul muncii de creație concluziona: ,,Precum într-un sanctuar reconstituim, pas cu pas, ce-a fost înainte, nu după fantasie sau imaginaţia noastră momentană, ci după ideea în genere, şi după amănunte - care a predominat la zidirea sanctuarului - astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească”, deoarece, legic judecând, „Măsurariul civilizaţiunii unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent logic cugete, prin accent etic sentimente”, în concluzie, „Limba este însă-și floarea sufletului etnic al românimii”.
Citindu-i opera lăsată nouă moștenire ca valoare națională de dimensiune universală, scrisă într-o limbă literară română modernă, etalon de limbă națională standard, devenită limbă națională, iar credința sa fiind una asumată a neamului românesc, de altfel ca și datinile strămoșești, mergând pe firul întemeietor al originilor constatăm că avem rădăcini profunde în istoria multimilenară, atestate în urmă cu 4-5 milenii înaintea erei noastre. Toate acestea poetul le-a și reflectat cu fidelitate în numeroase capodopere poetice și dramatice, precum cele de grandoarea proiectatelor „Epopeea dacică”, „Drama daco-romană”, „Decebal” sau cmplexa „Mira”, din care „sfărâmă în fragmente” nestemate poetice precum „Sarmis”, „Gemenii”, „Egipetul” sau „Decebal (poem dramatic-Teatru Radiofonic), Întemeietorii-YouTube, justificându-și cugetarea, -„Vrei viitorul a cunoaște te întoarce spre trecut”. Aceste creații de maturitate - din care a publicat în timpul vieții doar poemul „Egipetul” - au fost prefațate/precedate de poeme cu adevărat grandioase, precum postumele vizionare din anii adolescenței, „Memento morii” („Panorama deșertăciunilor”, peste 1300 de versuri, - o meditație privind nașterea și moartea civilizațiilor umane din preistorie până la Napoleon), „Povestea magului călător în stele” (960 de versuri) și numeroase bijuterii lirice.
Valorile spirituale și morale naționale promovate de Eminescu în opera sa, precum limba, credința, datinile, dar și frumosul în raport cu urâtul sau fericire-nefericire, iubire-ură, bine-rău, adevăr-fals, sacru-profan, care potrivit axiologiei sunt absolute, nu se schimbă, dar – cum se exprima mai sugestiv eminescologul sub patronajul căruia se desfășoară actualul congres, acad. Mihai Cimpoi – „asemenea valori se manifestă ca «bătăi istorice» ale «inimii individuale» [care] se aud în orice punct pe glob”. De remarcat că acest adevăr astfel spus e esențializat și mai sugestiv exprimat, adică expus în 100 de litere, față de cum l-a prezentat, în 300 de pagini, autorul cărții vizate, ”Eminescu Universalul. Eminescu în circuitul universal” (ediția, 2016).
Rămâne o evidență încercarea poetului de a sistematiza într-o viziune enciclopedică ceea ce cultura anterioară îi oferea ca sistem de valori. Preocuparea pentru istorie (și, după model romantic, nu doar pentru cea națională), pentru limba și credința (chiar Catedrala) neamului, pentru creația artistică populară și datinile strămoșești ca și înclinarea spre originale sinteze enciclopedice sunt aspecte importante ale valorii tradiționalismului artistic eminescian.
Faptul în evoluția lui istorică a fost observat aproape de zilele noastre (15 iunie 2014) și prezentat sintetic de la tribuna Academiei Române de către însuși Preafericitul Părinte Daniel, actualul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei: „Sinteza creatoare dintre spiritualitatea sa românească și cultura sa filosofică universală l-a ajutat pe Mihai Eminescu să devină făuritor al limbii române literare moderne, înțelegând că, între multele daruri moștenite din generațiile anterioare, în patrimoniul spiritual al neamului românesc cel mai mare DAR este limba națională, în care se exprimă identitatea etnică și comuniunea între generați.”, un rol istoric având credința - „Maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului”.
Adevărul despre valoarea unității etnice a poporului român a fost întărit de momentul istoric al Marii Uniri din 1918, când pentru cinstirea făuritorilor ei ca vis împlinit a fost ales și sărbătorit cel care era considerat reprezentantul acestora, Mihai Eminescu (un ecou al acestui gest istoric s-a petrecut exact după un secol – aici - la Congresul Mondial al Eminescologilor din 2018, axat pe tema „Eminescu și Marea Unire”).
Așadar în urmă cu un secol tot Academia Română, prin reprezentantul ei de atunci, Octavian Goga, confirmând convingerea lui Eminescu despre formarea limbii române observa: „Limba lui literară, într-o vreme când grămătici de tot soiul o drămuiau cu erezii savante, se adapă din moştenirea «veche şi înțeleaptă» a tuturora. Un proverb din munții Moldovei, o glumă de pe Târnave, o frază euritmică din Gorj, toate îşi dau întâlnire în atelierul lui Eminescu, ca să închege patrimoniul unității. El a fixat mai întâi, şi de un caracter definitiv, tablele legii în graiul nostru. Nu e însă numai codificatorul limbii literare. Eminescu e mai mult, e părintele ideologiei naționale moderne în evoluția noastră”2.
Alte asemenea contribuții mai remarcau contemporanii poetului, între care B. P. Hașdeu (președintele primei „Societăți a Presei Române”, al cărui vicepreședinte era inițiatorul ei, M. Eminescu): „Meritul lui cel mai covârșitor…este acela de a fi voit să introducă și de a fi introdus în poesia românească adevărata cugetare ca fond și adevărata artă ca formă, în locul acelei ușoare ciripiri” din vremea lui („Revista nouă”). Mai explicită pare mărturia vizionară, apărută în cea mai prestigioasă tribună literară a vremii („Convorbiri literare”), în care intervine energic notorietatea literară a epocii, Titu Maiorescu: după o îndelungată şi responsabilă „luptă dreaptă” a turnat „limba veche în formă nouă”, o replică subtilă venind după cinci decenii de la Tudor Vianu: „Eminescu nu a trebuit să lupte cu limba…, i-a fost de ajuns să se așeze în curentul limbii și să-și înalțe pânzele în direcția în care sufla duhul ei”. Cu trecerea timpului s-a conturat ideea de limbă română literară modernă etalon standard de limbă naţională, în care Eminescu și-a scris mai ales opera de maturitate. Maiorescu continua să insiste asupra valorii efectului operei eminesciene „ce a produs asupra tuturor [adică asupra milioanelor de cititori români și străini, n. a.] o adâncă impresie”. Adevărat, serialul nostru „Eminescu Universalul” prezintă interesul crescând al cititorilor inclusiv al celor străini ca efect al faptului că aceștia „se regăsesc în versurile poetului în ce au ei mai bun și mai frumos” sau că „noi ne recunoaștem în Eminescu”. Dar și acest adevăr mai explicit îl exprimă tot Maiorescu: cititorii operei „au simţit în felul lor ceea ce a simţit Eminescu, în emoţiunea lui îşi regăsesc emoţiunea lor; numai că el îi rezumă pe toţi şi are mai ales darul de a deschide mişcării sufleteşti cea mai clară expresie, aşa încât glasul lui, deşteptând răsunetul în inima lor, le dă totdeodată cuvântul ce singuri nu l-ar fi găsit. Aceasta … este binefacerea ce o revarsă poetul de geniu asupra oamenilor ce-l ascultă, poezia lui devine o parte integrantă a sufletului lor, şi el trăieşte de acum înainte în viaţa poporului său”, de asemenea – adăugăm noi - și în viața altor popoare din cele peste 250 de țări și teritorii geografice ale lumii, care acum îl pot cunoaște ca om, deopotrivă îi pot cunoaște opera și ecoul ei în cel puțin 150 de limbi.
II
În cazul geniului, Călinescu aprecia că „este o greşeală să desparţi biografia de operă. În cazul lui Eminescu, opera se confundă cu biografia sa. Opera este valabilă pentru mulţimi întrucât exemplifică viaţa, şi viaţa este ea însăşi operă”. Asemenea constatări ne-au condus la ideea perceperii descrierilor lui Eminescu despre sine ca „alter ego” în cele două poeme postume amintite, ca adevăruri credibile, de altfel singurele dovezi documentare despre ”Pata albă” din biografia poetului (octombrie 1866-iulie 1867), perioadă în care a părăsit Transilvania vasală Austro-Ungariei pentru a ajunge în România „liberă”, perioadă voit-nevoit ocolită de toți biografii, despre care găsim totuși o singură remarcă, la Călinescu: „Eclipsa de un an ascunde privirilor noastre o parte din traiectoria vieții…în ciuda «datelor enigmatice» care se pot spulbera sau întări la orice nouă descoperire”.
Asemenea „date enigmatice” noi ne știind că ar exista în mentalul colectiv, preocuparea noastră pentru cunoașterea acelei „Pete albe” din biografia poetului s-a datorat unor precedente: 1. decriptarea/descifrarea realității fizice din lumea poetică a celor două poeme postume vizionare (Memento mori și Povestea magului călător în stele), despre care am luat cunoștință în comunicarea unui fizician, audiată la un Congres internațional de dacologie din 2008; 2. constatarea lui Perpessicius: „Orice creațiune lirică…e legată de un moment de viață”; 3. o amplă recenzie „EMINESCU UNIVERSALUL. «Pata albă»-revelația divină”, semnată de scriitorul Toma George Veseliu, preluată de publicații din mai multe țări; 4. existența a peste 100 de articole și cărți despre „profețiile și sacralitatea lui Eminescu”, dar fără ca cineva, undeva, cândva, cumva să arate cauza acestora.
După ani de investigații complexe, cu metode tradiționale (geografice, istorice, sociologice, etnologice, arheologice) și moderne (radiestezia, - identificarea cu tehnici moderne a urmelor energetice), călăuză fiind singurul suport documentar existent, credibil (descrierile poetului, îndeosebi din poemele „Memento mori” și „Povestea magului călător în stele”, arhivele ne putând oferi urme doveditoare scrise, în lipsa unor documente de identitate pe numele Eminescu). Raza de acțiune a fost între Sibiu, prin Rășinari (ultima prezență fizică a poetului, consemnată, 1866) și Giurgiu (prima prezență fizică a poetului consemnată, 1867), obiectul cercetării fiind zona intermediară, credibilă, sugerată de poet în descrierile menționate, adică 0 zonă a Carpaților Meridionali, - având epicentrul (ipotetic) Mănăstira Bistița de Vâlcea (cu una din cele două peșteri cu ieșire spre Cheile Bistriței) și Mănăstirea cu peștera Polovraci (de Jiu cu ieșire spre Cheile Oltețului). Sprijin pentru efectuarea expediției am primit din partea organelor administrative locale/județene și mănăstirești (în baza adreselor semnate de organizatorii Congreselor Mondiale ale Eminescologilor și de un înalt prelat al Bisericii Ortodoxe Române).
În luna iulie a anilor 2020 și 2021, două echipe, ambele având în componența lor doi universitari eminescologi, doi reprezentanți ai biserici ortodoxe cu preocupări în domeniu, un ziarist de investigație reporter, un editor, Președinte al Fundației Academia DacoRomână (aceasta avându-i ca patroni spirituali pe Zamolxe, Densușeanu, Eminescu) și regizorul (autor de filme documentare pe teme similare, de pildă Brâncuși), care a înregistrat a doua expediție în baza unui scenariu și cu mijloace tehnice performante de înaltă rezoluție, în perspectiva finalizării acțiunii într-un film documentar. De remarcat faptul că identificarea locațiilor s-a realizat și pe principiul semnificantului palpabil, - „la vedere,” (grupul celor 7 persoane avizate cu 14 ochi, având în față o listă cu descrierile-martor ale lui Eminescu din poemele „Memento mori” și ”Povestea magului călător în stele”, textele cărora poetul le-a ferit (de ce?) de ochii lumi, păstrându-le ca taină sacră și descoperite/ publicate după moartea poetului.
Concluzia este una cumulativă, care privește cele două expediții parțial prezentate de noi în două comunicări la ultimele două Congrese Mondiale ale Eminescologilor. În prima comunicare din septembrie 2020 am motivat proiectul expediției din iulie 2020, când prima echipă a verificat la fața locului supozițiile proiectului, obiectivul fiind recunoașterea zonei și a locațiilor, adăugarea și testarea unor noi ipoteze, obținerea de informații locale și imagini video ca dovadă probatorie sub forma unui posibil „Audio-video Book”. A doua comunicare din septembrie 2021 prezenta rezultatele expediției din iulie 2021, - obiectivul acesteia fiind obținerea de noi date probatoare și încercarea de a identifica cu metode științifice și mijloace tehnice moderne aceeași zonă, cu locațiile corespunzătoare.
A. Rășinari • 3 zile, posibile discuții în taină ale poetului cu preotul Ion Bratu, acesta fiind recomandat de Densușeanu să-l ajute pe poet ca să treacă fără pașaport granița în România • Vizitarea comunei și a împrejurimilor, însoțit de fetița de 10 ani, Aurelia/ mama a poetului Octavian Goga • După cina cu familia, seara a dormit pe cuptorul din „căsoaia”/ bucătăria de vară di curte • Potrivit evocărilor pr. Jianu, slujitor al biserici, Dumineca a participat la săvârșirea slujbei de cununie, a unui vecin al preotului, s-a apropiat de altar, a îngenuncheat și s-a închinat la icoana Maicii Domnului, apoi s-a așezat pe unul din scaunele din față, rezervat aleșilor (noi echipa făcând același gest, cu ce sentiment?) • Împreună cu familia preotului, după masa și seara participă la nuntă • Noaptea (echipat și cu merinde) fără să observe cineva dispare împreună cu însoțitorul, om de încredere al preotului • La ieșirea din Rășinari urcă pe cărarea dealului împădurit azi numit „Coasta Boacii”/„Coasta Bocii”-„Coasta Bocilor” (proveniența denumirii neștiută azi măcar de bătrânii satului, nu figurează nici în lista de nume, toponime, porecle, hărți vechi, doar unii străini presupun ceea ce independent se explică parțial în ampla ”Monografia satului Rășinari” (ed. 1915): ipoteză posibilă, - acea zonă în care se află satul, cu cărarea de pe dealul împădurit, mai demult, în antichitate a fost locuită de „Costoboci”/„Dacii liberi costoboci”/din nord-estul carpatin, neocupat de romani, care au „colonizat anumite puncte”/părți ale zonei în care se situează localitatea (sec. II, Ptolemeu), lăsând chiar urme ale limbii acestora, „străromâna”, în zonă ca și în „una din cele mai vechi așezări din părțile locului” (atestată sub denumirea de Rășinari, abia în 1204). Așadar înainte de „venirea hunilor lui Atilla”, „a sașilor în Ardeal și întemeierea Sibiului” și „și după retragerea legiunilor romane (acești) «Daci» răsăriteni își vor fi continuat traiul lor de păstori prin munții ocrotitori, puțin tulburați de năvălirea barbarilor” (Wikipedia). Primarul comunei Rășinari, Bogdan Bucur, gazda noastră care ne însoțea, ne-a arătat cărarea dealului-„Coasta Boacii”/„Coasta Bocilor”, pe unde a ieșit Eminescu din Rășinari spre Râmnicu Vâlcea, dovada mai multe fotografii în grup la fața locului.
B. Traseul parcurs, - între „Coasta Bocilor” spre „Vama cucului” („a nimănui”, nepăzită de grăniceri) a continuat în direcția Râmnicu Vâlcea pe cărări ascunse și bine cunoscute de popa Bratu, fostul revoluționar pașoptist, după înfrângerea revoluției condamnat și refugiat pentru câțiva ani la Râmnicu Vâlcea, unde ajunge protopop • Pe aceleași cărări se știe că a trecut în 1848 alt condamnat pașoptist, Aron Pumnul, învățătorul lui Eminescu din Cernăuți • În traseu mai este consemnat un scurt popas la Mănăstirea Cozia, cu ecou târziu în Scrisoarea III, urmând descrieri generale, - (Oltul) „ieșit din codrii…/ care poartă a lui insule pe el”, „Dar din ce în ce coboară râul lat el s-adâncește/ În păduri întunecate, unde apa-abia clipește „bolțile crăpate unei getice ruine”. În parcursul cu piciorul prin munți și localități nu remarcăm alte opriri.
C. Zona cu obiectivul căutat ca spațiu spiritual sacru, este marcată în descrierile poetului: „În van la picioare-i fug râuri spumate/ Și stâncile rupte în cale-i s-ațin,/ Nimic nu-i în stare s-oprească vreodată…,/ Se-ndreaptă spre țelul cel mic și senin”, dar sub povara „deșertăciunilor” vieții trăite, - „Cu greață și scârbire/ Îi păru atunci că lumea e toată joc de cărți. /Atunci el se retrase în muri de mănăstire”. De o asemenea mănăstire posibil să fi avut cunoștință – precum sugerează descrierile din poemul „Memento morii”, sub denumirea - ca în mentalul colectiv - „Monastârea Albă” • În alt loc o vede cu simțurile proprii, - „frumoasa mănăstire”, …argintoasă ce…strălucește-n noapte ca din marmora zidită, …cu-ale ei cupole de ceară/ Închegate din umbră verde și argint topit”. Aici ar fi fost posibilă primirea lui (cum generic singur își spune) „zăhastru”/sihastru (Om care trăiește retras de lume în post și rugăciuni) sau „alter ego”/alt eu-„Zăhastru mag”, dar potrivit ierarhiei, la început, ne având nici măcar nume, putea fi primit doar ca nevoitor călugăr.
Precum se știe, călugăr chiar ar fi voit să fie, așa cum își amintea peste 20 de ani, prin 1886, aflându-se la Bolnița Mănăstirii Neamț, unde a câta oară, pe motive politice a fost arestat, însăilându-i-se dosare, procese juridice și condamnări politice, în consecință interzis și astfel eliminat din viața publică. Acum la Bolnița Mănăstirii Neamț ca și la ospiciul privat al lui Soutzo din București i-a mers vestea ca fiind „delicvent periculos”, în timp ce în locațiile în care era reținut se vorbea „cât era de bun în nebunia sa”. Aici ca să-și mai potolească „stânjenitoarea suferință” retrăia amintirea destăinuirii din 1882 către un amic: „Știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la [ziarul] „Românul”, eu de la „Timpul”, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”. De altfel gândul la viața monahală l-ar fi urmărit din copilărie, - „Aducerile aminte îl vor troieni cu drag”. Mama lui, Raluca Jurașcu, provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii, dintre care cinci s-au călugărit: doi băieți și trei fete, acestea la Mănăstirea Agafton. Dintre ele Fevronia vreme de cinci ani a fost stareță la această mănăstire, ea atașându-se cel mai mult de nepot. Scriitorul Gala Galaction evocă astfel acei ani: „Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani, a venit de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe Maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni, şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin [viața de pustnic în comunitatea monahală, n. a.] şi pravilele lui şi toată trista lui frumusețe”. Sunt însemnări multe despre zilele petrecute de Eminescu la Agafton. Meditație, rugăciuni, participare la pravila călugărească; toate și-au pus amprenta asupra formării spirituale a viitorului poet.
III
Descrierile lui Eminescu privind parcursului cu piciorul, vreo 10 km, între Ipotești și Mănăstirea Agafton, prin similitudine (geografică și efecte), ne amintesc de parcurgerea mai ales cu piciorul pe cărări și drumuri de munte, mai puțin cu alte mijloace și șosele, posibil și pe apa Oltului, distanță de câteva sute de km, între Rășinari și Mănăstirea Bistrița de Vâlcea.
Ajuns la această „Monastire”, cunoscută ca vechi centru monahal, vestit și ca centru de cultură (începând din secolul XV, în tiparnița mănăstirii apar printre primele cărți religioase, istoriografice și hrisoave din Țara Românească, în limbile slavonă și română), unde Eminescu își putea împlini un vis, deoarece, în descrierile sale alter ego „Zăhastru” mărturisea, - „Și gândul și-l cufundă-ntr-a lumii sfinte cărți” (despre care sigur auzise), - parte din ele existând în biblioteca complexul monahal de la Bistrița de Vâlcea, acum muzeu al tipografiei și bibliotecă (fondul de carte veche am avut privilegiul să-l răsfoiesc și eu). Rezidită în forma actuală, în 1816, în 1850 mănăstirea a fost pictată de Gheorghe Tătărăscu. Aici ca și în Bolnița mănăstirii putea admira „Măiestrita zugrăvire ale miturilor dace, a credinței din bătrâni”. În lucrările sale, publicate anterior anului 1860, Alexandru Odobescu atestă existența acestui complex monahal (mănăstirea cu peștera sa purtând numele Sfântului Grigorie Decapolitul) și cu fondul de carte (tipărit aici), deci existente și pe vremea lui Eminescu (1866-1867).
„Monastârea Albă”, la care și-ar fi găsit locul de împăcare „zahastrul” fără nume, adică Mănăstirea Bistrița de Vâlcea, așezată lângă râul Bistrița (identificare istorică după toponimul „Bistrița”: B = numele râului, IS = râu, a curge, izvor, TR(O)I = traci, (tira)- geţi, ŢA-CŞA = ţară, ţinut, casă. În traducere ar fi râul B ce curge prin ţara (tira)-geţilor) 4., ctitorie a boierilor Craiovești, a fost zidită între anii 1492-1494, pe râul Bitrița, aproape de Cheile Bistrița, cunoscută și ca sălaș pentru moaștele Sfântului Cuvios Grigorie Decapolitul (adus aici de la Constantinopol), mai ales pentru deschiderile aduse culturii scrisului românesc. Odată cu apariția și răspândirea tiparului în Țara Românească (la tiparnița Mănăstirii Bistrița, începând din secolul XVI au fost transcrise/copiate și tipărite numeroase cărți religioase, istorice, hrisoave, deci la numai cinci decenii după întemeierea tiparului, de Gutemberg, viața culturală din Țara Românească avea să cunoască un avânt deosebit. Treptat, manuscrisele au fost înlocuite de cărți mai ușor de manevrat. Totodată ele au devenit accesibile unui număr mai mare de persoane, reprezentând un mijloc facil de comunicare interumană, într-o limbă de cultură scrisă, comună și unitară pe întreg spațiu românesc, contribuind la păstrarea identității naționale. În acest înțeles, această perioadă din viața poetului aici ar fi putut reprezenta o „școală de învățătură”.
D. Investigația noastră cu metoda „Radiesteziei” ne indică urme ale poetului „călugărit” la Schitul Păpușa (zidit în 1537, într-o stâncă numită în trecut Muntele Eleon, „Mic şi gingaş monument agăţat pe o stâncă la gura defileului apei Bistriţa” (arhimandrit V. Micle). De la mănăstire „se putea ajunge aici in 15 minute, pe o poteca dificilă ce urcă peste râul Bistrița înspre nord-est” (pe care cu piciorul putea urca și ajunge și Eminescu) sau 4 km ocolind (ca și noi acum cu automobilul). Cu ochiul liber pot fi văzute turlele bisericii schitului foarte bine din poteca ce duce la „Peștera liliecilor”, acum numită „Peștera Sf. Grigorie Decapolitul”. Documentar, biserica schitului este menţionată în zapisul de la 10 noiembrie 1710, când o familie vindea egumenului Ştefan al Bistriţei un teren cu viță de vie, care în zonă era unic în zonă, probabil acest teren îl evocă și Eminescu, astfel: „Spânzură din ramuri nalte vițele cele de vie”, care dau „struguri vineți și cu brumă”…/Și albine roitoare luminoasă miere sug”. Ancorat în istoria „monastirii” Bistriţa, stareţii mânăstirii au fost sprijiniți atât din punct de vedere material (Mănăstirea Bistrița ca și biserica din Rășinari - ambele indici că aici a poposit și Eminescu - au fost refăcute de către unul din membrii familiei domnitoare a Basarabilor), cât şi din cel al preocupărilor spirituale şi al călăuzirii duhovniceşti, condiție favorabilă credibilă că în acest schit al mănăstirii poetul „zăhastru” să fi și fost inițiat de un călugăr.
C. Astfel pregătit, iarna putea să se izolează în „peștera neagră”: „Acolo prin ruini, prin stânci grămădite/e „peștera neagr-a zăhastrului mag” (s. n.), unde „În scorburi de păreți trăiește/ [ca] Un biet călugăr,/ Tânăr frumos…, dar ca umbra el e slab/…Din stânce mărunte, din pietre și din bulgări/Făcu cărare spre fundul” peșterii.
Se știe că, în urmă cu secole una din intrările greu accesibile în peșteră a fost pe o parte a crestelor muntelui spre care trebuia să te cațeri. Cealaltă intrare, mult mai veche, dar accesibilă numai unor privilegiați (ascunzătoare pentru familiile domnitoare în vremuri de retriște sau adăpost pentru pustnici), la care se putea ajunge numai urcând din valea Cheilor Bistriței vreo 85 de metri, tras de o frânghie cu scripeți (abia după primul Război mondial s-a construit actuala cărare spre această intrare în peșteră). Întotdeauna, deci și acum, ca să ajungi de la intrare spre peșteră (1,60m înălțime, 0,80m lățime), mai întâi te târăști vreo 10-15 metri și numai trecând pe lângă peștera liliecilor ajungi la „chilia pustnicilor”. aici temperatura fiind constantă (probabil de aceea, vara și iarna, putea fi folosită ca adăpost sau ascunzătoare. Lângă chilie a fost construită o mică bisericuță pentru rugăciune, sub acoperișul căreia în stâncă puteau fi/au fost ascunse la nevoie obiectele prețioase ale mănăstirii, chiar moaștele sfântului Grigore Decapolitul. Din cărțile lui Odobescu, scrise înainte de 1860, reiese că acel loc era accesibil „oricărui om de bună credință”. E posibil ca mai mult timp acolo să se fi putut izola Eminescu, ducând o viață total ascetică, - unde „Doarme pe un pat de trențe, /Ce-i pus pe două scânduri”, aici „Trăiește în asceze gândind la dumnezeu” și în „rugăciuni ascetice”, - iarna, posibil după datina sacră, cel puțin 40 de zile (precum marii profeți ai omenirii), cu precizarea „ne bând apă d′izvoare”. Echipa noastră înaintând în tăcerea oboselii spre fundul peșteri, un pliscuit de apă ne-a îndreptat auzul și pașii spre locul în care pleznea surd un picur de apă, venit din hăul de sus lovind un colț de stâncă, în care de milenii a săpat o scobitură netedă în care se adunau – noi am găsit - cel puțin 4 litri de apă bună de băut (datorită provenienței și filtrelor prin care a trecut se presupune că a dobândit proprietăți purificatoare), din care se putea bea/ din care ar fi putut bea locatarul chiliei, din care am băut și noi, apa astâmpărându-ne starea de sete și oboseală.
Un moment important al expediției noastre îl reprezintă întâlnirea cu octogenarul arhimandrit Veniamin Micle (timp de 40 de ani locatar și slujitor al mănăstirii Bistrița), care după ani de cercetări, într-una din cărțile sale prezintă descoperirea locului real, anterior neștiut, al vestitei bătălii istorice din 1330 de la Posada, adică chiar din Cheile Bistriței, unde acum noi eram pe urmele lui Eminescu.
În această luptă de la Posada (cu obișnuitele în epocă blocaje din arbori cu coroane și bolovani aruncați de pe creste, urmând apoi suprimarea supraviețiuitorilor), s-au confruntat oastea biruitoare a lui Basarab I și oștirea ungară condusă de Principele Transilvaniei, Carol Robert De Anjou, alături de care se afla atunci întreaga sa elită militară și civilă, care venea din Banat prin vestul Olteniei spre Transilvania prin trecătoarea Cheile Bistriței. Urmărind șirul evenimentelor descrise, am constatat similitudini între acea zonă geografică (trecătoarea Cheile Bistriței) în care s-au folosit aproape aceleași tradiționale modalități de luptă, avem în vedere luptele dintre Basarab I cu Carol De Anjou și luptele dintre romani și daci (în războiul din 101-102, reluat în 105-106), acestea din urmă descrise de Eminescu în poemul „Memento mori”, - trecătoarea/defileul „Cheile Bistriței” servind poetului ca posibilă sursă de inspirație pentru posibila confruntare armată, aici, între oștenii „zei ai Romei” cu oștenii „zei ai lui Zamolxe”, din războiul romano-dac. Această trecătoare era și cea mai îngustă din cele vreo trei care străpung munții spre Ardeal (dintre care istoricii menționează doar una principală, Topae, cunoscută dimtr-un vestit război anterior între romani și daci), după străbaterea cărora urma să se desfășoare armatele romane mai numeroase pe cinci direcții spre Sarmisegetuza, pentru a lua prin învăluire armata lui Decebal, inferioară ca număr. Dar bătăliile din trecători și de oriunde, de data aceasta dintre romani și daci, în condițiile primei ierni - în care, se știe, pierderile și câștigurile au fost reciproce – au fost întrerupte (se știe) prin încheierea unui pact (dar atenție!, de ce majoritatea istoricilor nu știau/eliminau cauza?): O Hotărâre, întotdeauna respectată, a Senatului Romei, care prevedea ca iarna între lunile noiembrie/decembrie și aprilie luptele armatelor romane trebuiau întrerupte/ erau interzise. De aceea, de data aceasta ambele armate au întrerupt ostilitățile, pentru refacere și întărire, acestea fiind reluate după îndelungi pregătiri, abia în 105-106.
Imaginile de pe Columna lui Traian de la Roma, o istorie reală gravată în piatră de cei mai vestiți meșteri geți și romani, în miile de benzi decorative cu scene - potrivit tradiției grecești - fiind reprezentate artistic în culori, aici în culorile curcubeului (însă dominând culorile roșu-voalul-scutul, galben-cușmele/coifurile, albastru-haine om, cal), astfel ca întreg ansamblu să pună în evidență simbolul celor trei culori ale neamului geto-dac. La unele evenimente istorice (recent la Centenarul Marii Uniri, 2018), întreaga columnă privitorii au văzut-o luminată în Trei culori6. Această istorie naturală gravată în piatră sintetizează - în benzile cu imagini continui și unitare - adevărul documentar despre existența unui singur război dintre romani și daci, cu un singur obiectiv, - Sarmisegetuza și comorile ei).
Deplasându-ne împreună cu arhimandritul Micle la fața locului, de la Domnia sa am aflat atunci și lucruri care ne interesau pe noi, anume că până în 1936 bătrânii satului Bistrița își mai aminteau de locul din Cheile Bistriței, în care stâncile legate între ele în partea de sus, formau un fel „pod-poartă” care se situa în apropierea intrării ascunse a peșterii la înălțimea de 85m deasupra văii înspumate a râului Bistrița, pe care ipotetic se putea trece de la peșteră la schit și pe care o găsim sugestiv descrisă în poemul „Memento mori”, astfel: „Munte jumătate-n lume – jumătate-n infinit./Iar în pieptu-acestui munte se arat-o poartă mare/Ea înalt este boltită ș-intr-adânc în piatra tare,/ Iar de pragu-i sunt unite alte scări de negre stânci/ Cari duc adânc în valea cea de-acol-abia văzută./ Îndărătu-acelui munte înfinita întinsoare/ E frumoasa mănăstire.”
În zonă am mai identificat numeroase asemenea urme-indicii • Reconstruirea în forma actuală a Mănăstirii Bistrița ca și a bisericii din Rășinari, de către membrii aceleași dinastii domnitoare a Basarabilor, care și prin luptele de la Posada în Cheile Bistriței ne-a prilejuit reflecții privind o posibilă sursă de inspirație pentru Eminescu • La Mănăstirea și peștera Polovraci am văzut și înregistrat imagini ale multor elemente de interior, identificate în descrierile din poemele eminesciene, cu o remarcă, - în Peștera Polovraci nu s-ar fi putut locui, deoarece iarna temperatura este/era constant sub 15 grade • În descrierile lui Eminescu observăm similitudini și între defileul Cheile Bistrița și Cheile Oltețului, precum și între cele două mănăstiri cu peșterile și împrejurimile lor, zonă pe care am judecat logic ca fiind reală, deoarece și cu organele de simț (ochii proprii) le-am văzut ca să le imortalizăm în imagini video, cu mâinile le-am pipăit, iar cu sufletul le-am trăit aievea alături de umbra luminii lui Eminescu • Memoria fotografică a poetului (paginile citite în cărți ca și imaginile din natură) ne induce ideea unei singure imagini de ansamblu a celor două zone naturale, fragmente diseminând nu numai în cele două poeme, ci și în alte texte scrise în versuri sau proză. De aceea locațiile căutate de noi am încercat să le recunoaștem diferențiat, după particularitățile care le diferențiază, potrivit cu descrierile sugestive ale poetului și atent raportate de noi atât la sursele documentare istorice credibile, cât și la simțurile proprii, în final astfel examinate să le înregistrăm cu ajutorul unor tehnici moderne. Procedând în felul acesta, obiectul investigat s-a pretat la o evaluare științifică în raport cu obiectivul urmărit de noi, adică identificarea factorilor de cauză care au determinat interesul autorilor și cititorilor atâtor lucrări despre pofețiile și sacralitatea lui Eminescu.
Încercarea noastră de a identifica locațiile ne-a condus la adevărul cunoscut din viața geniilor, - momentul „Revelației divine” (Revelație=comuniunea cu Divinitatea-DEX), care la Eminescu, potrivit consemnelor, posibil ar fi avut loc primăvara, după ieșirea din peșteră. Efectul ar fi fost acea posibilă dobândire a harului profetic, manifestat ca potențial supradimensional, uman (dăruirea întregii vieți cauzei naționale, până la sfârșitul de martiriu) și creator (scrierea unei opere, într-o limbă adusă la forma ei literară modernă etalon de limbă națională, având o putere de expresie care să trezească interesul general pentru ca opera lui să fie tradusă, comentată și apreciată ca valoare națională comparabilă și compatibilă cu operele clasicilor consacrați ai literaturii universale. În acest înțeles, bilanțul nostru actual privind circuitul universal al operei și ecourile ei îndreptățește posibilitatea reală ca în prezent Eminescu să fie cunoscut din publicații editate sau online în cel puțin 93 de limbi, precum și în alte peste 60 de noi limbi, cu ajutorul unor programe special create de traducerea automată, totalul fiind 93 + 60 = peste 150 de limbi din cel puțin 250 de țări și teritorii geografice autonome.
Contribuția noastră a constat în încercarea de a identifica cauza și justifica efectul, investigând „Pata albă” din biografia poetului adolescent și înregistrând rezultatele în vederea finalizării unui film documentar despre o secvență crucială a fundamentului biografic al moștenirii culturale eminesciene, asupra căreia Tipul Supremul Judecător urmează să se pronunțe.
------------------
1Comunicare prezentată online la Congresul Mondial al Eminescologilor, Chișinău, 1 septembrie, 2022.
2Dumitru Copilu-Copillin, „Eminescu și Marea Unire - Un vis împlinit”, comunicare prezentată la Congresul Mondial al Eminescologilor, Chișinău, 2 septembrie, 2018.
3Profetismul apare în lume ca un fenomen unic de predicare a cuvântului divin printre oameni și de vestire a evenimentelor viitoare. Profeții sunt mesageri prin excelență. Chemarea la profeție e independentă de voința omului, - din momentul consacrării lor, ei nu-și mai aparțin lor înșiși. Misiunea profetică nu e o stare permanentă pentru cel chemat, ca în cazul preoției. Nu se poate stabili cu exactitate numărul profeților (Pr. Andrei Zlăvog, Sf. Munte Atos).
4Vârtosu S. și Munteanu A. „Spațiul carpato-danubiano-pontic. Spațiul limbii protoindo-european. Continuitate multimilenară. Scurt eseu etimologic, 2012. 5 6
Răspunde cu citat
Marcaje