,, La naștere, Ana, a avut semn; că m-am născut în câmp și n-am avut pe pământ loc să îmi plec capul. Când mama mă ducea la munca pământească de mic, mă ridicam, rezemat de copaci, porumbi, ierburi, flori, spre cerul de lumină. Mă duceam cu oile pe poiană și cântam pe deal din muzicuță, plângeam și repetam între turmele de oi ecfonise, glas din biserică și din liturghia străbună. Simțeam că va fi ceva cu mine, îmi plăcea la denii și la nopți de Înviere. În „pițărăi”, cu steaua și sorcova, cu sania și la scăldat, după fragi, mure și nuci, prin livezi și printre flori, zburdam urmărind zborul ciocârliei, ciripitul privighetorii, susurul izvoarelor, zumzetul albinelor și freamătul codrilor, care mă înălțau spre sublimul festiv de valori sacre. La paisprezece ani am avut prima teofanie în extaz. Am văzut lumină mare, foc, soare înfricoșat, pogorându- se rostolit din ceruri peste mine. Mă simțeam singur pe Terra, parcă furat de cerurile înalte, ascuns și topit în lumina aceea înfricoșată. S-a mai întâmplat de două ori în casa strămoșilor mei din valea Plopului. M-au dus la freuditul Vlad neurolog, care a zis că e schizofrenie, dromomanie, act comițial etc. Când trebuia să fiu carne de tun în 1942, la 9-10 mai, după defilarea și primirea gradului de sublocotenent de vânători de munte, am avut descoperire să fug în munți, în sihăstrie, după ani de premeditare logică. Așa m-a condus Dumnezeu pe mine, de am scăpat de moarte și de iad, ca să mă aleagă în slujba Sa.”

Schiarhiereu NiL Dorobanțu,
Autobiografie duhovnicească, pag. 9