Asa grait-a Zarathustra – Friedrich Nietzsche





Friedrich Wilhelm Nietzsche a fost cel mai important filosof german al secolului al XIX-lea. S-a născut pe 15 octombrie 1844 la Röcken și a decedat pe 25 august 1900 la Weimar, la vârsta de 56 de ani. El provenea dintr-o familie de protestanți, tatăl său fiind pastor luteran.
Incă din tinerețe, Nietzsche era confruntat cu problema credinței în Dumnezeu și înclina mai mult spre ateism, fapt ce se va reflecta mai târziu în gândirea sa filozofică și va exercita o influență remarcabilă asupra generațiilor ce i-au urmat.
Nietzsche a scris nenumărate cărți de filosofie, printre care amintim: Așa grăit-a Zarathustra („Also sprach Zarathustra”), lucrarea sa capitală care a apărut prima dată în 1885.
Atunci când nu era măcinat de gânduri filozofice, Nietzsche se refugia în muzică compunând diverse lieduri la pian. El a fost influențat, printre alți, de Wagner, nu numai din punct de vedere al filosofului ci și din punctul de vedere al muzicianului. „Producția muzicală a lui Nietzsche nu e foarte bogată și ocupă intervalul dintre 1862 și 1889 (anul în care sănătatea mentală începe să i se deterioreze grav și ireversibil). Ea cuprinde: 15 lieduri, 9 piese pentru piano solo, una pentru cor și orchestră, mai multe bucăți pentru pian la patru mâini. … Nedispunând de o pregătire muzicală sistematică, autorul scria lăsându-se condus de spontaneitate decât de principii ale compoziției. … Prin muzică, Nietzsche și-a spus propria poveste, ajutându-l în cele mai grele momente.” Citat de pe Wikipedia
Am ascultat câteva piese găsite pe Youtube și am ales pentru voi „Monodie a Deux”. O piesă pentru două piane dedicată de Nietzsche unor prieteni care tocmai se căsătoreau. Muzica lui pot zice că mi-a plăcut mai mult decât romanul. Dar asta e doar părerea mea. …


In ultimii 7 ani din viaţă, Nietzsche a fost îngrijit de sora acestuia, văduva Elisabeth Förster – o nazistă înverșunată și o admiratoare a lui Hitler – care i-a falsificat aproape toate scrierile „pentru a le utiliza fără scrupule în construirea unei ideologii străine de gândirea filosofului … în scopul de a-l prezenta ca un promotor al nazismului, xenofob, antisemit, cu vederi de extremă-dreaptă … .” Citat de pe Wikipedia.





Rezumatul cărții și părerea mea

După cum v-am zis și mai sus, cartea are 288 pagini, printre care doar 120 de pagini am reușit să le citesc. La început mi s-a părut destul de interesantă, dar de la un anumit punct încolo îmi provoca dureri de cap, în mare parte, pentru că este contrară ideilor și principiilor mele. Este o carte destul de grea de citit și de înțeles. Nu este pentru orișicine.
Ediția găsită de mine la bibliotecă este din 2007, de la Editura Antet și este tradusă de George Emil Bottez. Are 4 capitole și fiecare capitol are în jur de 21 subcapitole.
La începutul romanului ne este prezentat un om pe nume Zarathustra, care sătul de societatea din acea vreme, pleacă în munți să trăiască ca un “sihastru” în post și „rugăciune”. După zece ani de “sihăstrie”, coboară din nou printre oameni, spre a-și revărsa din surplusul bogăției lui spirituale (în mare parte cam prea negativă, din punctul meu de vedere). In urma acestei “sihăstrii”, Zarathustra se compară pe sine cu astrul diurn (soarele), care s-ar vădi inutil dacă nu ar exista beneficiari ai luminii și ai căldurii emanate de el.
In drumul lui spre prima localitate întâlnește un om sfânt. Acesta din urmă îl recunoaște și ii pune o întrebare care mi s-a părut foarte … interesantă:
Pe vremea aceea îți duceai cenușa în munți: azi vrei să-ți duci focul în vale? Nu te temi de pedeapsa incendiatorilor?
Aici are loc un dialog extrem de dens și de ezoteric, în pofida vocativului specific adresării directe între cei doi: ascet și pustnic. Primul se recomandă ca fiind un umanist. Zarathustra iubind oamenii și dorind să-și împărtășească din prea-plinul înțelepciunii lui cu aceștia. Cel de-al doilea se definește ca fiind teist. El îl iubește pe Dumnezeu, însă, în mod surprinzător, este incapabil să respecte una din legile creștine fundamentale, acela de a-ți iubi aproapele. Deoarece, dedicându-și viața lui Dumnezeu, dragostea lui faţă de oameni se limitează la oceanul dimensiunii lui interioare. Cu alte cuvinte, Zarathustra „iubea” mai mult oamenii, decât pustnicul.
După ce se despărțiră, ca doi oameni pentru care conversația se dovedise inutilă, ea fiind necesară cititorilor, mai degrabă, Zarathustra enunță pentru sine însuși gândul nietzscheean suveran, anume afirmația morții tuturor idolilor:
Să fie cu putință! Acest sfânt unchiaș n-a auzit vorbindu-se încă în pădurea lui că Dumnezeu a murit?
Nietzsche sparge conceptul de dogmă, înțeleasă ca limita dincolo de care nu se mai poate trasa niciun orizont.
În orașul cel mai apropiat tocmai avea loc un eveniment public. Un echilibrist urma să pășească pe o frânghie suspendată între două clădiri din piața publică. Acesta este momentul în care Zarathustra își începe cuvântarea despre Supraom, criticând spiritualitatea și teismul, și elogiind naturalețea.
Metaforele lui Zarathustra induc mulțimea în eroare, aceasta crezând că „profetul” vorbea despre circar și nu despre noul om al eticii nietzscheene. Inspirat de confuzia mulțimii, Zarathustra își definește omul ca fiind demn de iubire numai în măsura în care, prin modul lui de viaţă, este pasul necesar creării Supraomului. El propovăduia toate virtuțile omului sănătos, ale omului plin de vigoare, ale omului stăpân pe instinctele sale, ale omului care știe să susțină pe umerii săi libertatea. Zarathustra aduce un elogiu exagerat tuturor acelora care se pun în slujba progresului și își asumă rolurile de punți către Supraom. Dar ca o ironie a celor susținute în aceasta carte, Nietzsche a fost toată viața sa un om bolnav.
Făcând o mică “paranteză”, dacă vreți să aflați mai multe despre Nietzsche, dați o căutare pe Google. Găsiți orice vreți să știți despre el.
Revenind la carte:
Începând de aici lui Zarathustra nu-i mai rămâne decât să tot coboare printre oamenii care refuză să gândească prin ei înșiși și să-și creeze singuri propriul destin, dincolo de valorile societății. Potrivit lui, aceștia fac parte din lumea celor morți.
Ideea centrală a cărții este înțelegerea Supraomului. Vechile valori trebuiesc răsturnate, iar fluxul vieții trebuie să-și urmeze cursul său firesc într-un nou cadru.
Dacă vi s-a părut câtuși de puțin interesantă cartea, din descrierea făcută de mine, și vreți să aflați continuarea, eu nu vă opresc să o citiți. Pentru mine a fost o experiență … interesantă citirea ei, dar pe viitor mă voi rezuma să citesc doar cărți pe care le pot înțelege cu mai multă ușurință.
Citate interesante:
Cinstiți somnul și respectați-l! E cel mai de seamă bun.
De zece ori pe zi cată să fi vesel: altcum stomacul tău, acest părinte al supărării, te va neliniștii în timpul nopții.
Virtutea nu o „vreau nicidecum ca pe o poruncă a vreunui Dumnezeu, nici ca pe o legiuire ori neliniștii, trebuința omenească să nu îmi fie nicidecum un arătător de pământuri ori de paradisuri.”
Eu vorbesc despre o virtute pământească: în ea este puțină ințelepciune și ceva mai mult simț obștesc.
Viaţa e tare greu de suportat: dar să n-aveți chipul așa de gingaș. Suntem cu toții măgari și măgărițe de poveri.
Nu vă propovăduiesc munca, ci lupta. Nu vă propovăduiesc pacea, ci izbânda. Fie ca munca voastră o luptă să fie, ca pacea voastră să fie o izbândă!
Nu poți tăcea și rămâne liniștit, decât atunci când ai săgeți și un arc: altcum flecăreală și ceartă este.
Războiul și curajul făcut-au isprăvi mai mari decât dragostea de aproapele.
Unde încetează singurătatea, începe viața publică și unde începe viața publică, începe zgomotul marilor comedianți și bâzâitul muștelor veninoase.
Vă îmbulziți în preajma aproapelui și îl înconjurați cu vorbe frumoase. Dar vă spun că dragostea voastră de aproapele e vinovata dragoste de sine înșivă.
Intrați la aproapele vostru ca să fugiți de voi înșivă și din asta ați vrea să faceți o virtute: dar întrezăresc ‘dezinteresarea’ voastră.
Unul se duce la aproapele pentru că se caută pe sine, iar altul fiindcă ar vrea să se uite pe sine. Josnica voastră dragoste de sine făurește din singurătatea voastră o temniță.
Cu cât te înalți mai mult, cu atât mai mic pari în ochii pizmașilor. Acela care plutește în văzduhuri e cel mai urât dintre toți.
Eu vreau ca închipuirea voastră să nu meargă mai departe de voința voastră creatoare.
Dumnezeu e o credință care zdrobește tot ce este drept, care face să se răstoarne tot ce stă în picioare.
A crea – e marea dezlegare a durerii și ușurarea vieții. Dar pentru ca să se nască Creatorul, trebuie multe dureri și prefaceri. Trebuie să fie în viața voastră multe morți amare … Aşa veți fi apărătorii și călăuzele a tot ceea ce e pieritor.
Iubiți virtutea cum își iubește mama copilul; dar auzitu-s-a vreodată că o mamă a vrut să fie răsplătita pentru dragostea ei?
Nu pretind nimănui o frumusețe, atât cât iți cer ție, ție celui puternic: bunătatea ta să-ți fie cea mai de apoi izbândă asupra ta însuți.
Te cred capabil de toate răutățile, de aceea vreau de la tine binele.

sursa:https://alinapetruta.wordpress.com/2...ich-nietzsche/