Cuvinte ale Sfantului Iustin Popovici
– Capete ascetice și teologice –
(Publicate la editura „Ορθόδοξος Κυψέλη”)


,,Unde este Hristosul Europei? Unde se va naște Hristos? Este în arena siderurgică unde s-a născut germenele nemtesc, războiul european? Creștinismul nu este aici, creștinismul nu este nici acolo, nici în pustie și în cetăți, nici în arme de razboi și în crime, Hristos nu-i de gasit nicăieri: „L-au luat pe Domnul și nu stiu unde L-au pus” (Ioan 20, 13). Mulți au venit imbracati in haina lui Hristos și in launtru erau lupi. Mulți oameni au venit în numele lui Hristos spunând: „Eu sunt Hristosul”, dar am înțeles ca dragostea lui Hristos nu o aveau în inima lor….
Mâncarea oamenilor a devenit cărțile, scrierile pe care le mănânca – literele cu care se hrănesc. Au devenit mâncători de carte și gramatici si de aceea le este mereu foame și sete. Ca și cum si-ar fi astupat urechile și nu mai aud cuvintele Lui: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (Ioan 4, 34). Litera ucide, duhul face viu. Toată înțelepciunea omului și a tuturor sau a științei nu se arata oare că este un rozariu de litere? Omul a devenit literat, a devenit un alfabetizat și se gândește cum a devenit alfabetizatul întregii lumi și chiar al lui Dumnezeu. Cultura noastră s-a născut în tipografii, iar tot ceea ce este civilizat se înclină în fața literelor, în fata acestor idoli delicați. Astfel, literele au devenit comoara si valoarea mai presus de orice valoare. Chiar și Dumnezeu a început să fie tipărit după ce a încetat să mai fie trait. Tipografiile au fost transformate în biserici, în împărății de litere, aceasta este cultura noastră. Peste tot guverneaza litera și ucide peste tot astăzi in Europa, deoarece „litera ucide și duhul face viu”
(2 Corinteni 3, 6).
Când intru într-o cameră fără icoane, mi se pare ca orbecai, mi se pare ceva impersonal, fără fereastră spre cer.
Rugăciunea este prilejuită de durerea si suspinarea (sau de lacrimile nevazute) inimii.
De ce există timp? Care este rostul timpului? Numai pentru a se întrupa veșnicia, prin întruparea lui Dumnezeu în om. Să înfăptuiască îndumnezeirea omului, prin Dumnezeu-Omul și prin om îndumnezeirea timpului și a spațiului, adică a lumii (Rom. 8, și 4, Col. 2). Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, întruparea Sa este centrul timpului și al materiei, al omului ca existență psihofizică.
De când au apărut ziarele sau citirea ziarelor, ele au devenit „rugăciunea de dimineață a omului modern”.
Acest om „modern” va suferi mutații rapide prin transformarea într-un individ „subuman” al cărui stranepot și descendent ultim va fi „transuman”.
În ecumenism, toate slăbiciunile, abaterile, greșelile, vin din absenta Duhului Sfânt. În acest caz, sunt necesare cele mai stricte dogme și vederi ale Sfintilor Părinți: Duhul Sfânt este dat numai Bisericii adica Dumnezeului-Om, ca răsplată pentru credința în Dumnezeu-Omul. Dovada acestui lucru este Cincizecimea. Cincizecimea nu este lucratoare în afara Trupului Bisericii, cu excepția Dumnezeului-Om. Toate abaterile de la credinta ortodoxa nu sunt altceva decât erezii umaniste. Aceasta este Tradiția și moștenirea Apostolică.
Prin harul Botezului, fiecare dintre noi devine un potențial sfânt. Sfintii au aplicat in viata lor toate poruncile lui Hristos prin harul Sfantului Botez, care a fost samanta initiala.
La urma urmei, așa sunt justificate toate „bisericile” și sectele occidentale, sunt puse toate pe seama Duhului Sfânt. Ereziile se manifesta „după om” în felul următor: în loc de metoda Mantuitorului – restaurarea omului launtric prin har – ereziile merg pe calea umanismului european, străduindu-se să transforme persoana, prin relationare si colectivitate și nu pe calea Mantuitorului, care constă în mântuirea prin Mântuitorul, prin Hristos Dumnezeu, și nu prin colectivism si relatii intre oameni ca scop in sine
Nu umbla singur în nici-un fel pe calea acestei lumi decât avându-L pe Domnul Iisus în fața ta sau prin binecuvântarea lui Iisus in viata ta, prin credința în El înaintea ta, prin dragostea pentru El înaintea ta, prin insuflare, lacrimi și suspinarea către El. Atunci fiecare moarte și fiecare ispită va pleca dinaintea voastră, dar nu din cauza meritelor voastre, ci datorită Celui care stă înaintea voastră.
Domnul Hristos, de dragul postului, daruieste rugăciune celui ce postește. De dragul rugăciunii din nou, Hristos dăruieste postul.
” împărăția lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptatea, pacea și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17). „Creștin-socialismul” sau comunismul accentuează invers: împărăția lui Dumnezeu este mancare și bautura!
Ceea ce nu poate zdrobi piatra de moară a rațiunii o va zdrobi piatră de moară a Harului… Rugăciunea calmează treptat sufletul, elimină gândurile și sentimentele necurate, transformă nedeplinatatile in plinatati. Trupul devine în cele din urmă un templu al Duhului Sfânt. Aceasta este calea creștinului: parcursul de la sine insusi la Dumnezeu, ceea ce înseamnă parcursul de la diavol la Dumnezeu.
Și chiar dacă Dumnezeu Și-a retras toate minunile de pe această planetă întunecată, El nu și-a retras cea mai mareata minune a Sa: mila și iubirea. Acestea vor fi retrase ultimele, în Ziua Judecății Infricosate.
Ce sunt viețile sfinților? Ele sunt dogme traduse în viață. Și ce sunt dogmele? Ele sunt viețile sfinților transpuse in dogmatica practică.
Roaga-te ca să usuci patimile inimii tale infranand prin postire patimile trupului. Pentru că prin aceste două virtuți acționează toate celelalte.
Păcatul și răul trebuie percepute ca o boală a naturii umane și nu ca o necesitate naturală, ca un accident necesar, ci ca o boală, ca izvorul tuturor bolilor: moartea, pe care suntem chemați să o vindecăm.
Nici moartea nu este o necesitate, nici sclavia păcatului și a răului, nici slujirea diavolului. Oricine gândește altfel sau învață sau pretinde altfel, nu este creștin. Dimpotrivă, el este un luptător impotriva creștinismului, deoarece respinge esența creștinismului și întreaga luptă prin Hristos – mântuirea. Pentru că El a venit să ne mântuiască: de moarte, de păcat, de diavol. Deci, pentru mulți creștinismul a încetat să mai fie o viata de asceza și de nevointa și a devenit: valoare sau obicei național, tradiție populară, monument, moralism, filosofie, a devenit de toate, cu excepția transformării radicale a omului, de la muritor la nemuritor, de la păcătos la fără de păcat, de la diavol, la a fi omul lui Dumnezeu. Creștinismul a devenit superficial, atât de superficial încât a fost complet distrus. Astfel, civilizația materiei a devenit totul. S-a pierdut sentimentul nemuririi și, prin urmare, al evlaviei, al cerului, a originii cerești a omului, a evlaviei sale ceresti.
Mintea omului se descompune pentru că nu are in ea harul lui Dumnezeu , nu are energia necreata în ea, este precum carnea fără sare. Mintea putrezește, se uzează din cauza ateismului și a necredinței și ne arata ca , „cine nu aduna cu Mine risipeste” (Matei 12, 30).
Pocăința! De îndată ce Domnul Atotcuprinzător trezește în om conștiința păcătoșeniei, Hristos îl introduce deja pe om în lupta împotriva păcatului.
Adevărul Bisericii nu este o axiomă, nu este o învățătură, nu este o concluzie a unui raționament, nu este un concept logic, ci o Persoană Vie, Dumnezeul-Om Hristos, mereu prezent, ca Trup și Cap al Bisericii.
Ortodoxia nu este ceva ce trebuie dovedit, ci este experimentata, traita empiric: „veniți și vedeți”, în primul rând pe Dumnezeul-Om Hristos, pe Sfinți, pe Mucenici….
Eclesiologia, este fie soborniceasca, hristologie generalizată, sau hristificare. Hristologia aplicată este cea care cuprinde întreaga soteriologie. O hristologie empirică, aceasta este eclesiologia.
Studiază Sfanta Scriptura prin Sfinții Părinți și, în același timp, imită viața lor.
Biserica este o bucată de cer pe pământ, o imaterializare a pământului, o oază de nemurire…. o oază de paradis localizata în marea iadului pământesc.
Fie ca viața noastră în afara slujbelor bisericii să devină o prelungire a slujirii în biserica: o prelungire a rugăciunii, a evlaviei și a umilinței noastre.
Doamne, trupul meu nu este al meu, deoarece prin post și rugăciune il fac, al Tau. Sufletul meu, sau conștiința mea, nu sunt ale mele, deoarece prin nevointa evanghelica le fac ale Tale. Ochii mei nu sunt ai mei și urechile mele la fel, deoarece prin trăirea evlavioasa le fac ale Tale.
Gândul este întotdeauna un ac: nu poți sta niciodată pe el. Numai rugăciunea este o stâncă de nezdruncinat pe care poti sta și numai asa poti să supraviețuiesti.
Ateismul a devenit o parte constitutivă a ideologiei de stat, a ideologiei politice și, prin urmare, o datorie a cetățeanului, a omului. Cand cetateanul nu este pe aceeași linie, este perceput impotriva autoritatii, împotriva subiectelor civice. Aceasta este loialitatea politică: oricine se opune ateismului este un trădător al statului. A fi considerat ca esti impotriva statului este in acest registru antementionat fundamentul guvernelor ateiste și totalitare. Ateismul a devenit credința socialismului utopic.
Lupta cu patimile. Cunoașterea este ca o mică insulă în oceanul existenței umane. Pentru o clipă este inundată de o oarecare patima cu valurile sale furioase. Acesta este momentul în care omul înțelege cât de puțin și-a întemeiat, sau aprofundat, înrădăcinat cunoașterea în Domnul Hristos. De exemplu, patima mandriei estompează momentan această minimă cunoaștere, la fel ca și patima avariției, iubirea de bani, invidia, lacomia pantecelui. Ce este nou pentru sfinți? Acestia au extins această cunoaștere despre ei înșiși, au aprofundat-o și au înrădăcinat-o în Hristos. Astfel, ei nu pot fi înghițiți de patimi, care nu pot decât să-i rănească. Ei sunt într-o nevointa constanta a sufletului și al inimii și, prin urmare, nu au niciodată odihnă în lupta lor.
În ecumenismul contemporan, totul se bazează pe următoarea poziție, axioma umanistă:
Biserica nu este Una, ci exista mai multe „biserici”. Este ca și cum Biserica ar fi fost dezbinata în bucăți. Dar Biserica nu poate fi divizată, dezbinata din punct de vedere ontologic. Cineva poate fi doar tăiat (excomunicat) din Biserica și nu dezbinat in ea. In esenta ei, Biserica este un organism Dumnezeu-Omenesc, Trupul Dumnezeului-Om, Chipul Dumnezeului-Om si din acest motiv este intotdeauna Una, in toate lumile Unica. Aici se află universalitatea sau sobornicitatea Bisericii. Ecumenismul nu este altceva decât o adunare de hristoși mincinoși, falși mesia, proroci mincinoși, o adunare plina de o varietate de credințe minicinoase; ecumenismul este schizo-credință și, în cele din urmă, o absență totală. Problema ecumenismului contemporan este pur si simplu laică, politizantă și în esența ei comunist-papală. Totul este redus la valori „sociale” și chiar pământești și trecătoare. Nu există nici-un centru hristocentric prin Dumnezeul-Om, sau prin problema Evangheliei: nu este căutata „mai intai Împărăția lui Dumnezeu” și dreptatea Lui, ci împărăția acestei lumi și tot ceea ce provine de la ea.
Problema unității nu poate fi rezolvată prin niciun „dialog” ci numai prin pocăință înaintea Dumnezeului-Om, ca sa poata fi cineva partas in Biserica: „aduceți-va aminte de cădere și pocăiți-vă” (Apocalipsa 2:5). Fără Dumnezeul-Om, așa-numitele „biserici” nu sunt altceva decât „sinagogi ale Satanei” (Apocalipsa 2, 9). Iesirea din erezie este posibila doar prin pocainta: „pocăiți-vă…” (Apocalipsa 2, 16). Acest lucru este valabil pentru fiecare erezie, pentru toate „cele 232” secte care sunt numite „biserici”.
„Și-a adus aminte de dragostea dintai (Sfânta Tradiție a Adevărului) și s-a pocăit…” (Apoc. 3, 3). Prin ecumenism a fost invadata Biserica și au fost impuse conceptele laice și internaționaliste, probleme ateiste, comuniste. Astăzi este imposibil ca Biserica Ortodoxa să se exprime pentru că sunt ignorati adevărații ei martori – Mucenicii, dar și primii ei Teologi! Așa au aparut teologii superficiali, umanisti, papistasi, eretici și protestanți….
Fiecare moment al vieții mele este al lui Dumnezeu. Atunci de ce să mă tem de ceva sau de cineva în afară de Hristos Dumnezeu?
Domnul Hristos stapaneste, diavolul corupe, dar Dumnezeu îngăduie. Dar este la fel de teribil când omul se zeifica sau corupe, se invarte întotdeauna în afara lui însuși. Prăpastie, când omul se îndumnezeiște luciferc. Prăpastie, când omul devine hulitor. În al doilea caz, este triumful satanismului, în primul caz schimonosirea de sine: „au infatisarea dreptei credinte dar tagaduiesc puterea ei” (2 Tim. 3:5).
Prin industrializare se cladeste epoca de piatră. Cultul pietrei, aceasta este cultura europeană împreună cu surogatele sale Făcătorii de idoli, sufletele pietrificate fac idoli de piatră din idealuri. Totul este uscat, ofilit și pietrificat în acest amestec cultural al cultului manifestarilor din Europa. Arhitecții epocii de piatră: toate puterile umaniste ale Europei!
Dreptar: rugați-vă lui Dumnezeu pentru fiecare persoană pe care ați vizitat-o, ați întâlnit-o sau de la care v-ați luat la revedere. Lasă-l să-și ia rămas bun de la tine cu rugaciunea ta, este cel mai bun insotitor.
Vai de orice gând care nu evoluează, nu se transformă în rugăciune.
Aceasta este ceea ce diavolul caută în mod constant: să prezinte păcatul ca inevitabil, să arate cum păcatul este ceva natural pentru a-l justifica. Acesta este păcatul după Sfântul Macarie Egipteanul, sau logica Satanei. Păcatul are propria sa logică, propria sa apologetică, astfel încât să se poată justifica, astfel încât să poată apărea la fel de necesar, ca si cum ar fi ceva natural. Aceasta este ceea ce diavolul face în mod constant. Dar Hristos este singurul Cuvânt Intrupat, Adevarul lumii, sau Logosul Divin al lumii, este logica binelui, sau logica divină a binelui: Logosul este esența lumii.
Cel care se va întâlni sincer cu Domnul și cu Hristos, va trăi totul raportat la sine, schimbându-se pe sine prin pocainta. Amintiți-vă că un pescar țăran s-a întâlnit cu Hristos, și de la acea întâlnire un apostol Petru a apărut. Saul, cel mai educat om al timpului său, L-a întâlnit pe Dumnezeu în Persoana lui Hristos și a devenit cel mai faimos dintre oameni. Căci cine i-a dat toată puterea aceea pe care a avut-o Însuși Hristos, dacă nu Hristos? S-a întâlnit cu Domnul și Zaheu, orbul și păcătosul vameș și din tot sufletul lor s-au pocait. Același lucru este valabil și pentru Maria Magdalena din care a scos cei șapte demoni. Dar talharul cel rău de pe cruce, s-a întâlnit cu Hristos Dumnezeu și îndată a intrat în rai. Iustin Filosoful s-a întâlnit cu Domnul și a devenit mucenic al lui Hristos. Același lucru este valabil și pentru Sfantul Vasile cel Mare și episcopul Nicolae Achridos și Rastko – Sfantul Sava sârbul. Astfel, întâlnirea cu Domnul a fost întotdeauna cel mai important eveniment.
Când omul trăiește numai pentru sine și prin el însuși, adică atunci când nu are nevoie de nimic de la Hristos Dumnezeu, atunci el nu mai este om. Umanismul autentic, sau umanismul, este cel mai mare păcat pentru că este respingerea completă a lui Hristos Dumnezeu și a tot ceea ce vine de la Dumnezeu. Păcatul lui Adam nu consta in faptul ca a comis o crimă, ci a dorit și să se îndrepte spre decuplarea sau delogarea sa de la Dumnezeu, adică s-a indreptat catre purul umanism. Sufletul omului nu poate exista și nu poate acționa prin el însuși. Este o insuflare necesară sau continuă din cer, de la harul Duhului Sfant. Adam, prin neascultarea sa, a încetat să primească această plenitudine a harului de la Duhul Sfant, motiv pentru care și-a simțit goliciunea.
Odată cu pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor, această umplere a fost reînnoită și se extinde în mod constant în cadrul Bisericii Ortodoxe. Sufletul omului este în sine ca un tub de încercare gol, care trebuie să fie umplut, cu harul Duhului Sfant ca să fie întreg și complet. Nu există ca o gândire umană sa fie completă prin ea insesi. Omul gândește fie prin Dumnezeu, fie, prin diavol. Iată ce îi ne relateaza Dostoievski prin Ivan Karamazov, caci ori de câte ori azvarle spre diavol calimara cu cerneală, el a constatat că dracul i-a șoptit o idee.
Sfinții Părinți sunt îndrumătorii și învățătorii nemuritori ai vieții veșnice. Generalii nemuritori din oastea nemuritoare a Domnului Hristos. Numai atunci când îi urmăm și mergem împreună cu Sfinții Părinți ai Sinoadelor Ecumenice, putem noi, creștinii de astăzi, să fim creștini autentici, să învingem și să ne păstrăm credința. Suntem creștini și chiar autentici atâta timp cât păstrăm credința Sfinților Părinți. Fără această credință
creștinii de astăzi nu pot să fie creștini autentici, de aceea nu trebuie incercarile să ne învingă ci trebuie să ne păstrăm credința. Suntem creștini și chiar ortodocsi autentici atâta timp cât păstrăm credința Sfinților Părinți. Fără această credință nu avem mântuire și nici viață veșnică. Numai în acest fel putem avea conștiința mareata a ortodoxiei care ni se dăruieste prin comuniunea rugăciunii cu toti sfinții".