Dialoguri cu Leucò Cesare Pavese

[latan.elena]

Dialoguri cu Leucò

Cesare Pavese

cuvânt înainte

Dacă ar fi fost posibil, m-aș fi descurcat cu plăcere fără toată această mitologie. Dar mitul, mi se pare, este un limbaj propriu, un instrument de exprimare. Nu este nimic arbitrar în asta. Este un pat de sămânță de forme simbolice, care posedă, ca toate limbile, propria sa furie de semnificații care nu pot fi transmise în alt mod. Când repovestim un vechi mit – un nume propriu, o acțiune, o ispravă eroică – exprimăm, cu cea mai mare economie de mijloace, un fapt general și cuprinzător, un nucleu de realitate care accelerează și hrănește o întreagă creștere organică a pasiunii și existența umană, un întreg complex conceptual. Dacă acest nume sau acțiune mitică se întâmplă să ne fie cunoscut din copilărie, din zilele noastre de școală, cu atât mai bine. Ce este mai deranjant decât să vezi povești familiare tulburate într-o nouă viață? În aceste dialoguri m-am limitat la mitologia greacă. Din motive evidente, aceste mituri nu și-au pierdut niciodată popularitatea; pot conta atât pe o acceptare imediată, cât și pe una tradițională. Cu orice preț am vrut să evit tot ce este informe, neregulat, accidental; chiar și în materie, am vrut să mă îngrădesc într-un cadru dat; Am încercat o prezență concretă, finită. O adevărată revelație, sunt convins, nu poate apărea decât din concentrarea încăpățânată asupra unei singure probleme. Nu am nimic în comun cu experimentaliştii, cu aventurierii, cu cei care călătoresc în regiuni ciudate. Cea mai sigură și cea mai rapidă modalitate prin care ne trezim sentimentul de uimire este să ne uităm, fără teamă, la un singur obiect.

eu

NORUL

Se pare că Ixion a fost condamnat la Tartar din cauza prezumțiilor sale. Dar faptul că el a născut pe nori pe centauri este fals, deoarece rasa centaurilor exista deja la momentul căsătoriei fiului său. Lapiții și centaurii aparțin epocii titanilor, când creaturi foarte diferite încă mai aveau voie să se împerecheze și să se încrucișeze. Rezultatul a fost acel roi de monștri pe care Olimpul l-a urmărit mai târziu cu o ură implacabilă.

Norul, Ixion

Norul: Ixion, există o lege și trebuie să o respectăm.
Ixion: Legea nu are putere aici, Nephele. Aici legea este ghețarul, furtuna, întunericul. Și când în sfârșit vremea se limpezește și te îndrepți încet spre vârf, nu e momentul să te gândești la lege.
Norul: Există o lege, Ixion, care nu exista înainte. O mână mai puternică acumulează norii.
Ixion: Mâna aceea nu ajunge aici. Uite, vremea e senină și tu râzi, nu-i așa? Și când cerul se înnegrește și vântul urlă, cui îi pasă de mâna care ne împrăștie ca ploaia? Așa s-a întâmplat în zilele în care nu era stăpân. Nimic nu s-a schimbat aici, pe munți. Ne-am obișnuit cu toate astea.
Norul: S-au schimbat multe pe munți. Pelion știe asta. Ossa și Olympus știu asta. Munții mai sălbatici o știu și ei.
Ixion: Ce s-a schimbat pe munți, Nephele?
Norul: Nici soarele, nici ploaia, Ixion. Soarta omului s-a schimbat. Sunt monștri. V-a fost impusă o limită, muritorilor. Ploaia, vântul, vârful și norii nu mai sunt de tine. Nu le mai poți ține în brațe, trăiește cu ei. Alte mâini țin acum lumea. Există o lege, Ixion.
Ixion: Ce lege?
The Cloud: Știi deja. Soarta ta, limita impusă ție...
Ixion: Îmi țin soarta în pumn, Nephele. Ce s-a schimbat? Mă pot împiedica acești noi stăpâni să arunc cu bolovani pentru bucuria asta? Sau de a coborî în câmpie și a spart spatele unui inamic? Sunt ele mai groaznice decât oboseala și moartea?
Norul: Nu este asta, Ixion. Încă poți face toate astea și mai mult în afară. Dar nu te mai poți împerechea cu noi, nimfele vântului, zeițele pământului. Destinul s-a schimbat.
Ixion: Nu mai? Ce vrei să spui, Nephele?
The Cloud: Vreau să spun că dacă încerci să faci ceea ce ai făcut cândva, vei face ceva groaznic. Ca un bărbat care încearcă să îmbrățișeze un prieten și îl sugrumă sau este sugrumat.
Ixion: Nu înțeleg. Vrei să spui că pleci de la munte? Ți-e frică de mine?
Norul: Voi fi aici pe munte, aici și peste tot. Dar nu sunt la îndemâna ta, Ixion. Ești neputincios împotriva ploii și a vântului. Trebuie să-ți pleci capul. Aceasta este singura ta mântuire.
Ixion: Ți-e frică, Nephele.
Norul: Da, mi-e teamă. Am văzut vârfurile munților. Dar nu mi-e frică pentru mine, Ixion. nu pot suferi. Mi-e teamă pentru voi — voi care sunteți numai bărbați. Munții ăștia în care ați fost cândva stăpâni, unde ați alergat și aceste făpturi, copiii noștri, zămisliți când eram amândoi liberi, acum tremură din cap. Suntem cu toții sclavii unei mâini mai puternice. Centaurii, fiii vântului și ai ploii, se ascund în râpele adânci. Ei știu că sunt monștri.
Ixion: Cine spune asta?
Norul: Nu sfida acea mână, Ixion. Este soarta. I-am văzut pe alții, mai nesăbuiți decât tine sau centaurii, aruncându-se de pe stâncă și nu mor. Înțelege-mă, Ixion. Moartea, în care ți-a fost definit curajul, îți poate fi luată, ca o binecuvântare refuzată. Știi asta?
Ixion: Mi-ai mai spus asta înainte. Ce conteaza? Vom trăi mai intens.
The Cloud: Nu poți să fii serios. Nu-i cunoști pe nemuritori.
Ixion: Vreau să-i cunosc, Nephele.
Norul:Ixion, crezi că sunt prezențe ca noi, ca Noaptea, Pământul sau vechiul Pan. Ești tânăr, Ixion, dar te-ai născut sub vechea dispensație. Pentru tine nu există monștri, sunt doar prieteni. Pentru tine moartea este ceva care se întâmplă, ca ziua, ca noaptea. Ești unul dintre noi, Ixion. Ceea ce ești este ceea ce faci și asta este tot. Dar pentru ei, nemuritorii, tot ceea ce faci are un sens care persistă. Și cercetează totul de departe, cu ochii, nările, buzele. Sunt nemuritori și nu pot trăi singuri. Ceea ce realizezi sau nu, ceea ce spui, ceea ce cauți — toate aceste lucruri îi bucură sau îi nemulțumesc. Și dacă îi jignești, dacă faci greșeala de a-i tulbura pe Olimpul lor, ei se aruncă asupra ta, aducând moartea - moartea pe care o cunosc, o amărăciune care durează,
Ixion: Încă putem muri.
Norul: Nu, Ixion. Te vor transforma într-un fel de umbră, o umbră care vrea să trăiască, dar care nu moare niciodată.
Ixion: I-ai văzut, acești zei ai tăi?
Norul: Le-am văzut. . . O, Ixion, nu știi ce întrebi.
Ixion: Pe unii i-am văzut și eu, Nephele. Nu le găsesc atât de groaznice.
Norul: Știam asta. Soarta ta este pecetluită. Pe care ai văzut-o?
Ixion: Cum aș putea să-mi dau seama? Era un tânăr. Mergea desculț prin pădure. A trecut pe lângă mine, dar nu a vorbit. Apoi a dispărut în fața unei stânci. Multă vreme am stat acolo căutându-l, prea uimit ca să mă mișc. Am vrut să-l întreb cine este. Părea a fi o creatură de carne, ca tine.
Norul: Este singurul pe care l-ai văzut?
Ixion: L-am revăzut în vis, cu zeițele. Părea că stau lângă ei, vorbesc și râd cu ei. Și îmi spuneau aceleași lucruri pe care le spui tu, dar fără teamă, fără să tremur ca tine. Am vorbit împreună despre soartă și moarte. Am vorbit despre Olimp. Am râs de monștrii ridicoli...
Norul: O, Ixion, Ixion, soarta ta este pecetluită! Acum știi ce s-a schimbat acolo sus, deasupra munților. Și tu te-ai schimbat. Și crezi că ești mai mult decât un bărbat.
Ixion: Îți spun, Nephele, că ești ca ei. De ce să nu-i admir, măcar în vis?
The Cloud: Prostule, nu te poți opri la vise. Vei urca până la ei, vei aspira la ele. Vei face ceva groaznic. Atunci va veni acea moarte a lor.
Ixion: Spune-mi numele tuturor zeițelor.
Norul: Vezi? Visatul nu este suficient pentru tine acum. Crezi în visul tău ca și cum ar fi real. Te implor, Ixion, nu te urca în vârf. Gândiți-vă la monștri și la modul în care au fost pedepsiți. Același lucru vi se va întâmpla.
Ixion: Am avut un alt vis aseară. Ai fost și tu în asta, Nephele. Ne luptam cu Centaurii. Am avut un fiu a cărui mamă era una dintre zeițe — nu știu care. Și arăta ca același zeu tânăr care se plimba prin pădure. Era mai puternic decât mine, Nephele. Centaurii au fugit, iar muntele era al nostru. Râdeai, Nephele. Vedeți, chiar și în visele mele, îmi pot accepta soarta.
Norul: Soarta ta este pecetluită. Nimeni nu-și ridică ochii spre o zeiță cu impunitate.
Ixion: Nici măcar către Zeița Stejarilor, Doamna Vârfurilor?
Norul: Nu contează care, Ixion. Dar nu-ți fie frică. Voi fi cu tine până la sfârșit.

HIMERA

Cu inimile înalte, tineretul Greciei a pornit spre Orient în căutarea gloriei și a morții. Aici curajul și îndrăzneala lor i-au dus printr-o mare de atrocități fabuloase, în care unii dintre ei nu au reușit să-și țină capul. Nu are rost să cităm nume. În plus, au existat mai mult de șapte astfel de cruciade. Însuși Homer este cel care – în cartea a VI-a a Iliadei – ne vorbește despre melancolia care l-a consumat pe ucigașul Himerei la bătrânețe și despre tânărul său nepot Sarpedon, care a murit sub zidurile Troiei.

Hippolochus, Sarpedon

Hippolochus: Ah, aici ești, băiete.
Sarpedon: Hippolochus, l-am găsit pe tatăl tău. Nu va auzi de venirea acasă. Ar trebui să-l vezi. Este o priveliște groaznică – mergând cu greu prin mediul rural, acoperit de murdărie, uitând de vreme. E un cerșetor bătrân, Hippolochus.
Hippolochus: Ce spun țăranii despre el?
Sarpedon: Câmpia Aleiană e pustie, o pustie, nene. Stuf și mlaștină, nimic altceva. Am întrebat de el în valea Xanthusului, dar nu-l mai văzuseră de zile întregi.
Hippolochus: Dar el? Ce spune el?
Sarpedon: Nu are nicio amintire despre casă sau despre noi. Ori de câte ori întâlnește pe cineva, îi vorbește despre Solymi, despre Glaucus, Sisyphus și Himera. Când m-a văzut, mi-a spus: „Dacă aș avea vârsta ta, băiete, m-aș îneca”. Nu îi amenință pe cei vii. „Băiete”, mi-a spus el, „tu ești doar, ești milostiv. Suntem oameni drepți și milostivi. Dacă vrei să rămâi drept și milostiv, nu mai trăiești”.
Hippolochus: Bellerophon amar? Bellerophon mormăind? Nu pot să cred.
Sarpedon: Ar trebui să auzi amenințările teribile pe care le face. Îi îndrăznește pe zei să-și accepte provocarea. Zi și noapte continuă să meargă. Toată răzbunarea lui, toată amărăciunea lui se împrăștie morților – sau mai degrabă zeilor.
Hippolochus: Glaucus și Sisif, vrei să spui?
Sarpedon: El spune că au fost pedepsiți cu trădare. De ce să aștepți până când sunt bătrâni și slăbiți înainte de a le da ambuscadă? „Bellerofon”, spune el, „a fost drept și milos atâta timp cât sângele curgea în trupul lui. Și acum că este bătrân și singur, de ce se hotărăsc zeii să-l abandoneze?”
Hippolochus: E ciudat că ar trebui să-l surprindă. Și că ar trebui să învinovățească zeii pentru ceva ce trebuie să sufere fiecare ființă vie. Dar el a fost întotdeauna drept. Ce au în comun el și acei morți?
Sarpedon: Ascultă, Hippolochus. Când i-am văzut acei ochi disperați ai lui, m-am întrebat și eu dacă acesta era într-adevăr Bellerophon cu care vorbeam. Ceva s-a întâmplat cu tatăl tău. Nu doar bătrânețe. Nu doar mizerie și singurătate. Tatăl tău ispășește moartea Himerei.
Hippolochus: Ești supărat, Sarpedon?
Sarpedon: Tatăl tău îi acuză pe zei de nedreptate pentru că au vrut ca el să omoare Himera. El spune iar și iar: „Din ziua în care m-am pătat cu sângele monstrului, nu am avut o viață adevărată. Am căutat oameni care să lupte, am îmblânzit amazoanele, i-am măcelărit pe Solymi. Am condus asupra Liciei și eu. a plantat o grădină mare — dar toate acestea nu au fost nimic. Unde pot găsi o altă himeră? Unde este puterea brațelor care au ucis-o? Sisif și tatăl meu Glaucus erau doar bărbați, tineri — apoi, pe măsură ce îmbătrâneau, zeii au părăsit-o. pe amândoi, să devină animale sălbatice și să moară. Cum poate omul care a întâlnit-o pe Himera să se resemneze cu moartea?" Așa vorbește tatăl tău. Omul care a fost Bellerophon.
Hippolochus: De la Sisif, care l-a înlănțuit pe pruncul Thanatos, până la Glaucus care a hrănit iepele sale cu oameni vii, rasa noastră și-a rupt limitele. Dar aceștia sunt bărbați din trecut; aparțineau unei epoci a monștrilor. Himera a fost ultimul monstru pe care l-au cunoscut. Pământul nostru este drept și milos acum.
Sarpedon: Ești sigur, Hippolochus? Crezi că a fost suficient să ucizi Himera? Tatăl nostru – pot să-i spun așa – ar trebui să știe. Și totuși este la fel de posomorât ca un zeu – un bătrân vagabond cu părul alb al unui zeu – și se plimbă prin câmpuri și mlaștini vorbind cu morții săi.
Hippolochus: Ce caută?
Sarpedon: Brațul care a ucis Himera. Își dorește mândria lui Glaucus și Sisif, mai ales acum că el, ca și ei, a ajuns la granița lucrurilor, la limită, la final. Curajul lor îl chinuiește. Știe că o a doua himeră nu-l va pândi niciodată printre stânci. Și el sfidează pe zei.
Hippolochus: Sarpedon, sunt fiul lui, dar acestea sunt lucruri pe care nu le pot înțelege. Pământul este doar un loc acum – de ce oamenii nu pot îmbătrâni în bucăți? Într-un tânăr, aproape un băiat ca tine, Sarpedon, pot înțelege tumultul sângelui. Dar numai la un tânăr. Doar pentru o cauză justă. Nu revolta împotriva zeilor.
Sarpedon: Dar știe cum este să fii tânăr, știe cum este bătrânețea. A mai văzut în alte zile. S-a uitat la zei, așa cum tu și cu mine ne uităm acum. El spune lucruri groaznice.
Hippolochus: Atunci de ce să asculți?
Sarpedon: O, Hippolochus, cine s-ar putea ajuta să asculte? Bellerophon a văzut lucruri care nu se întâmplă des.
Hippolochus: Știu, Sarpedon, știu. Dar lumea aceea s-a terminat. Când eram copil, îmi spunea aceleași povești.
Sarpedon: Dar există o diferență – el nu vorbea cu morții în acele zile. Erau doar povești atunci. Dar acum fiecare destin pe care îl întâlnește devine al său.
Hippolochus: Ce ți-a spus?
Sarpedon: Lucruri pe care le știi deja. Dar ceea ce nu poți ști este răceala, disperarea din ochiul lui, ca privirea unui bărbat care nu mai este nimic dar care știe totul. Povești despre Lidia și Frigia, povești vechi, fără dreptate, fără milă. Știi povestea lui Silenus? Cum l-a provocat un zeu la un concurs pe Muntele Celaenae, apoi l-a ucis făcându-l în bucăți, ca un măcelar care tăie o capră? Și acum un izvor – din propriul sânge, spun ei – răsare din peșteră. Sau povestea mamei care a fost transformată în piatră, atinsă de stânca plângătoare, pentru că îi plăcea unei zeițe să-și omoare copiii cu săgeți, rând pe rând? Și povestea lui Arahne, care s-a cutremurat de groază de ura Atenei și a devenit păianjen? Acestea sunt lucruri care s-au întâmplat. Zeii le-au făcut.
Hippolochus: Și zeii au avut dreptate să le facă. Ce contează ele? Nu are rost să te gândești la acele lucruri. Din acele destine nu mai rămâne nimic acum.
Sarpedon: Rămâne izvorul, muntele, teroarea. Visele rămân. Bellerophon nu poate face un pas fără să se poticnească de un cadavru, de o veche ranchiune, de o baltă de sânge, supraviețuind din acele vremuri când totul s-a întâmplat, iar lucrurile nu erau vise. În acele zile, brațul său drept avea o greutate în lume și a ucis.
Hippolochus: Atunci a fost și el crud.
Sarpedon: A fost drept, a fost milos. A ucis-o pe Himera. Și acum că este bătrân și epuizat, zeii îl abandonează.
Hippolochus: Și de aceea cutreieră la țară?
Sarpedon: Este fiul lui Glaucus și Sisif. Se teme de capricii, de ferocitatea zeilor. Simte că devine un animal sălbatic și nu vrea să moară. „Băiete”, îmi spune el, „bătaia și trădarea sunt acestea: mai întâi îți desprind puterile și apoi te disprețuiesc că ești mai puțin decât bărbat. Dacă vrei să trăiești, nu mai trăiește...”.
Hippolochus: Dacă asta crede, de ce nu se sinucide?
Sarpedon: Nimeni nu se sinucide. Moartea este destinul. Tot ce poți face este să vrei, Hippolochus.
ORBUL

La Teba nu s-a întâmplat nimic în care profetul orb Tiresias să nu fi jucat un rol. La scurt timp după această conversație, au început nenorocirile lui Oedip - adică i s-au deschis ochii și el însuși i-a izgonit îngrozit.

Oedip, Tiresias

Oedip: Bătrânul Tiresias, trebuie să cred ce se spune aici în Teba? Că zeii te-au orbit din gelozie?
Tiresias: Dacă este adevărat că totul vine de la zei, atunci trebuie să crezi.
Oedip: Ce spui ?
Tiresias: Că se vorbește prea mult despre zei. A fi orb este o nenorocire cu nimic diferită de a fi în viață. Experiența mea este că dezastrele lovesc la timpul lor bun și lovesc acolo unde trebuie.
Oedip: În acest caz, ce fac zeii?
Tiresias: Lumea este mai veche decât zeii. Înainte să se nască timpul, pământul deja umplea spațiul. A sângerat, a simțit plăcere; pământul era singurul zeu. În acele zile, lucrurile în sine aveau putere. Au fost lucrurile care s-au întâmplat. Pe când acum zeii transformă totul în cuvinte, iluzii, amenințări. Dar zeii nu pot decât să facă necazuri, să unească lucrurile sau să le despartă. Nu le atingeți, nu le schimbați. Au venit prea târziu.
Oedip: Acesta nu este un mod ca un preot să vorbească.
Tiresias: Dacă nu aș ști atâtea, nu aș fi preot. Luați cazul unui băiat care merge să înoate în Asopus. O dimineață de vară, să zicem. Băiatul iese din apă, se întoarce fericit, se scufundă, se scufundă din nou. Apoi are crampe și se îneacă. Ce legătură au zeii cu asta? Ar trebui să-și atribuie moartea zeilor? Sau plăcerea pe care a avut-o? Nici unul. S-a întâmplat ceva – ceva care nu este nici bine, nici rău, ceva care nu are nume – zeii îi vor da un nume mai târziu.
Oedip: Și a da nume lucrurilor, a le explica, ți se pare o chestiune mică, Tiresias?
Tiresias: Ești tânăr, Oedip, ca zeii. Și ca ei explici lucrurile dându-le nume. Încă nu știi că sub pământ este stâncă și că cel mai albastru cer este cel mai gol. Pentru bărbați ca mine, pentru orbi, toate lucrurile sunt o lovitură. O lovitură, Oedip.
Oedip: Și totuși ți-ai petrecut viața în contact cu zeii. Ai meditat asupra anotimpurilor, asupra mizeriilor și plăcerilor omenești. Bărbații spun multe povești despre tine, așa cum ar face-o cu un zeu. Și una dintre ele atât de ciudată, atât de improbabilă, încât trebuie să aibă un fel de înțeles – genul de înțeles pe care îl au norii poate.
Tiresias: Am trăit mult timp. Am trăit atât de mult încât fiecare poveste pe care o aud pare să fie a mea. Ce semnificație au norii?
Oedip: O prezență în gol. . .
Tiresias: Dar ce este această poveste despre care crezi că are un sens?
Oedip: Ai fost întotdeauna omul care ești acum, Tiresias?
Tiresias: Ah, înțeleg. Povestea despre șerpi. Când am fost femeie timp de șapte ani. Ei bine, ce crezi despre acea poveste?
Oedip: Ți s-a întâmplat și știi că s-a întâmplat. Dar fără un zeu astfel de lucruri nu se întâmplă.
Tiresias: Crezi? Pe pământ se poate întâmpla orice. Nu există nimic care să nu se fi întâmplat înainte. În acele zile am avut sentimente de dezgust sexual. Am simțit că spiritul meu, sfințenia mea de preot, caracterul meu au fost degradate de sex. Când i-am văzut pe cei doi șerpi făcându-și plăcerea, făcând dragoste pe mușchi, nu mi-am putut înăbuși dezgustul, i-am atins cu bățul meu. La scurt timp după aceea, am devenit femeie – și ani de zile mândria mea a fost forțată să se supună. Lucrurile lumii sunt stâncă, Oedip.
Oedip: Dar sexul femeii este într-adevăr atât de josnic?
Tiresias: Deloc. Nimic nu este josnic, în afară de zei. Există iritații, sentimente de dezgust și iluzii care, când ajung la stâncă, dispar. Aici stânca era forța sexului, omniprezența și omniprezența sa sub toate formele și schimbările. De la bărbat la femeie și invers (șapte ani mai târziu i-am revăzut pe cei doi șerpi), ceea ce am refuzat să accept cu duhul mi-a fost făcut prin violență sau poftă, iar eu, bărbat mândru sau femeie smerită, m-am lăsat să merg ca femeie și era pasiv ca bărbat. Și am învățat totul despre sex: am ajuns în punctul în care, ca bărbat, am căutat bărbați, iar ca femeie, am căutat femei.
Oedip: Vezi? Un zeu te-a învățat ceva.
Tiresias: Mai presus de sex nu există zeu. Este stânca, vă spun. Mulți zei sunt fiare, dar șarpele este cel mai vechi dintre toți zeii. Când un șarpe se scufundă în pământ, acolo ai imaginea sexului. Viața și moartea sunt în ea. Ce zeu poate întrupa și include atât de multe?
Oedip: Tu însuți. Asa ai zis.
Tiresias: Tiresias este bătrân și nu este un zeu. Când era tânăr, era ignorant. Sexul este ambiguu și întotdeauna echivoc. Este un final care pare un totul. Omul reușește să o întrupeze, să trăiască înăuntrul ei, ca un bun înotător în apă; dar între timp a îmbătrânit, a ajuns la stâncă. Până la urmă, rămâne o idee, o iluzie: că celălalt sex este mulțumit. Ei bine, nu crede. Pentru noi toți este un efort irosit. Știu.
Oedip: Nu este ușor să infirmi ceea ce spui. Nu degeaba povestea ta începe cu șerpii. Dar începe și cu dezgust și oboseală sexuală. Ce i-ai spune unui bărbat sănătos care ți-a jurat că nu a simțit niciodată dezgust?
Tiresias: Că nu este un om sănătos. Este încă băiat.
Oedip: Și eu am avut întâlniri, Tiresias, pe străzile Tebei. Și într-una dintre ele am vorbit despre om — din copilărie până la moarte — și am ajuns și noi la stâncă. Din acea zi am devenit soț și tată și rege al Tebei. Pentru mine în viața mea, nu există nimic ambiguu sau irosit.
Tiresias: Nu ești singur, Oedip, să gândești asta. Dar cuvintele nu ajung la stâncă. Fie ca zeii să te ocrotească! Și eu vorbesc cu tine și sunt bătrân. Numai orbul cunoaște întunericul. Mi se pare că trăiesc în afara timpului, că am trăit pentru totdeauna și nu mai cred în zile. Și în mine există ceva care simte plăcere și ceva care sângerează.
Oedip: Spuneai că acest ceva este un zeu. De ce, bunule Tiresias, nu încerci să te rogi?
Tiresias: Cu toții ne rugăm unui dumnezeu, dar ceea ce se întâmplă nu are nume. Băiatul care se îneacă într-o dimineață de vară — ce știe el despre zei? Ce îl ajută să se roage? Există un mare șarpe în fiecare zi a vieții, care se scufundă și ne urmărește. Te-ai întrebat vreodată, Oedip, de ce nefericiții orbesc pe măsură ce îmbătrânesc?
Oedip: Fie ca zeii să mă scutească de asta!

IEPELE

Hermes, un zeu ambiguu, între viață și moarte, între sex și spirit, între titani și zeii Olimpului, este o figură familiară. Dar cum s-a întâmplat că bunul doctor Asclepius a luat naștere dintr-o lume în care zeul și fiara se amestecau? Asta necesită o explicație.

Hermes al morților, Chiron centaurul

Hermes: Zeii îți cer să crești acest copil, Chiron. Știi deja că frumoasa Coronis a murit. Cu propriile sale mâini nemuritoare, Dumnezeu a smuls copilul din pântecele ei aprins. Am fost chemat la acel biet corp uman, dar era deja în flăcări – părul se înfășura ca pleava. Umbra plecase înainte să vin eu. Cu un singur salt a fugit din rug în Hades.
Chiron: Se spune că a devenit iapă în momentul morții. Este adevarat?
Hermes: Cred că da. Dar coama ei arzătoare și focul arzător erau atât de asemănătoare, încât nu puteam fi sigur. Am ajuns o clipă prea târziu. A trebuit să salvez copilul și să-l aduc aici.
Chiron: Băiețel, ai fi mai bine dacă ai fi rămas în foc. Tot ce ai de la mama ta este acel biet corp uman. Tatăl tău este o lumină crudă, orbitoare, și tu trebuie să trăiești într-o lume a umbrei fără sânge, angoasă, o lume a cărnii purpurite, a febrei și a suspinelor: toate acestea îți vin de la Cel Strălucitor. Aceeași lumină care te-a făcut va scoate lumea în fața ta, implacabil; peste tot va expune tristețea, rănile, ticăloșia lucrurilor. . . Șerpii vă vor veghea.
Hermes: Lumea de ieri a căzut într-adevăr dacă chiar și șerpii au trecut la Lumină. Dar de ce a murit Coronis, știi?
Chiron: Stăpâne al Căilor, n-o vom mai vedea așa cum era, fericită, alergând de la Didymus la Pelion prin frânele și stâncile. Să fie suficient. Cuvintele sunt sânge.
Hermes: Crede-mă, Chiron, o plâng la fel de mult ca tine. Nu știu de ce a ucis-o Dumnezeu. În propria mea țară, Larissa, se povestesc despre întâlniri cu animale în peșteri și pădure. . .
Chiron: La ce te aștepți? Suntem animale. Și chiar și tu, Lord al Căilor, la Larissa ai fost cândva sperma de taur. Și în acele zile de început te-ai împerecheat în slime cu toate lucrurile informe din sânge. Tu, Hermes, ar trebui să înțelegi.
Hermes: Asta a fost demult, Chiron. Acum locuiesc sub pământ sau la răscruce de drumuri. Uneori te văd pe tine și pe frații tăi săriind de pe dealuri, ca niște bolovani mari, boltind peste iazuri și chei, alergând și strigând. Pot să înțeleg copitele tale, natura ta animală. Dar tu ești mai mult decât atât. Privește-ți brațele și pieptul tău, ca la pieptul unui bărbat. Și acel mare râs uman al tău. Și fata care a fost ucisă și dragostea ei pentru Dumnezeu. Și prietenii ei care plâng pentru ea acum - sunteți cumva lucruri diferite. Propria ta mamă, cu siguranță, nu s-a bucurat vreun zeu de ea?
Chiron: Da, lumea s-a schimbat de atunci. Bătrânul zeu s-a transformat într-un armăsar pentru a se apropia de ea. Pe vârful muntelui era.
Hermes: Da, dar răspunde-mi asta. Coronis era o femeie. Ea a mers prin podgorii și s-a jucat cu Cel Luminos până când el a ucis-o și i-a ars trupul.
Chiron: Hermes, ți-ai ridicat vreodată privirea din Larissa și ai văzut Muntele Olimp profilat pe cer după o noapte de vânt?
Hermes: Da. Și am mers și acolo sus, uneori.
Chiron: La fel am făcut și noi odată. Am urcat în galop, am alergat din creastă în creastă.
Hermes: De ce nu te întorci?
Chiron: Coronis s-a întors, Hermes.
Hermes: Ce vrei să spui cu asta?
Chiron: Muntele acela este moartea. Asta am vrut să spun. Acolo locuiesc noii maeștri. Nu sunt ca maeștrii din vremuri, Cronos sau Cel Antic. Ei nu mai sunt ca noi, așa cum eram înainte, când ne delimitam printre lucruri ca lucrurile pe care le eram noi. În acele vremuri, fiarele sălbatice și mlaștina aduceau zei și oameni împreună. Eram munte și cal, plantă și nor și apă curgătoare, eram totul atunci, totul pe pământ. Cine putea muri în acele zile? Ce era bestial atunci, dacă fiara era în noi ca zeul?
Hermes: Ai fete, Chiron, și sunt femei muritoare sau iepe, după bunul plac. De ce să se plângă? Aici voi centauri aveți muntele, câmpia, anotimpurile. Există tot ce ai putea cere aici, chiar și case de oameni, colibe și sate acolo jos, la gura văii, și grajduri și șeminee în care săracii muritori povestesc despre tine și sunt mereu bucuroși să te primească. Nu crezi că lumea este guvernată mai bine de noii stăpâni?
Chiron: Ești unul dintre ei și le iei de partea. Dar cândva erai sperma de taur și furie bestială, Hermes. Acum conduci umbrele fără sânge în lumea de dedesubt. Ce sunt oamenii decât umbre înainte de vremea lor? Dar mă bucur să cred că mama copilului a sărit de una singură. Dacă nu a găsit nimic altceva, s-a trezit așa cum a murit.
Hermes: Acum știu de ce a murit. Ea a urcat pe pantele muntelui, a fost femeie și i-a dat Dumnezeului o asemenea dragoste încât i-a născut copilul. Dumnezeu nu are milă, zici tu. Dar chiar crezi că Coronis și-a lăsat în urmă dorințele animalelor în mlaștini? A lăsat în urmă frenezia fără formă a sângelui care a dat naștere ei?
Chiron: Bineînțeles că nu a făcut-o. Ce atunci?
Hermes: Noii zei ai Olimpului zâmbesc mereu, dar există un lucru la care ei nu zâmbesc. Crede-mă, am văzut destinul. Ori de câte ori haosul se revarsă în lumină, în lumina lor, atunci ei trebuie să lovească, să distrugă și să refacă. De aceea a murit Coronis.
Chiron: Dar ei nu pot reface Coronis. Am avut dreptate când ți-am spus că Olimpul este moartea.
Hermes: Dar Luminosul a iubit-o. Dacă nu ar fi fost un zeu, ar fi plâns-o. El a smuls copilul din trupul ei — ți-l dă cu bucurie. El știe că numai tu poți face din el un bărbat adevărat.
Chiron: V-am spus deja care va fi soarta lui în casele oamenilor. El va fi Asclepius, stăpânul trupurilor, un om-zeu. El va trăi printre carne purpurită și suspine. Oamenii se vor întoarce la el pentru a scăpa de soarta lor, pentru a reține cu o noapte, printr-o singură clipă, durerile morții. Acest copil mic va merge între viață și moarte, ca și tine, Hermes, care cândva ai fost spermă de taur și acum ești doar ghidul umbrelor. Aceasta este ceea ce au pregătit olimpienii pentru oamenii muritori.
Hermes: Dar nu este mai bine ca oamenii să moară astfel decât să ajungă la acea osândă străveche, să se împerecheze cu fiara sau cu copacul, să devină taur care zboară sau șarpe târât, să devină stâncă veșnică sau izvor plângător?
Chiron: Da. Atâta timp cât Olimpul este raiul. Dar și Olimpul va trece.
FLOAREA

Acest act de infamie rafinată, insuficient în sine pentru a ne întoarce împotriva unui zeu al primăverii precum Apollo Lucidul, trebuie să fi fost martor la cele două divinități ale lui Leopardi, Eros și Thanatos. Acest lucru este clar ca lumina soarelui.

Eros, Thanatos

Eros: Te așteptai la asta, Thanatos?
Thanatos: De la un olimpic mă aștept la orice. Dar nu că s-ar termina așa.
Eros: Mortalii, din fericire, o vor numi un accident.
Thanatos: Nu este prima dată și nu va fi ultima.
Eros: Și între timp Hyacinth a murit. Surorile lui îl plâng deja. Floarea inutilă care a fost pătată de sângele lui acum pretutindeni stea în văile Eurotasului. E primăvară, Thanatos, și băiatul ăsta nu o va vedea.
Thanatos: Oriunde a fost un nemuritor, aceste flori înfloresc. Dar în trecut a existat măcar un pretext, o încercare de evadare sau un fel de ofensă. S-au luptat împotriva zeului sau au fost vinovați de vreo răutate. Așa a fost cu Daphne și cu Actaeon. Dar Hyacinth era doar un băiat. Și-a trăit viața făcând onoare stăpânului său. Se juca cu zeul așa cum se joacă un copil. Era entuziasmat, uluit. Știi asta, Eros.
Eros: Mortalii spun deja că a fost un accident. Nimeni nu se oprește să creadă că Bright One ratează rareori.
Thanatos: Tot ce am văzut a fost zâmbetul lui încruntat în timp ce urmărea zborul discului și îl privea coborând. A aruncat-o sus, în soare, iar Hyacinth a ridicat privirea și a ridicat mâinile și a așteptat-o, orbită. De ce s-a întâmplat asta, Eros? Cu siguranță trebuie să știi.
Eros: Ce pot să spun, Thanatos? Nu pot fi mișcat de milă de un capriciu al unui zeu. Și știi la fel de bine ca mine că atunci când un zeu se apropie de un muritor, se întâmplă întotdeauna ceva crud. Tu ai vorbit despre Daphne și Acteon.
Thanatos: Dar ce s-a întâmplat de data asta?
Eros: Un capriciu, cum am spus. Bright One a vrut să se joace, a coborât printre oameni și a văzut-o pe Hyacinth. Timp de șase zile a trăit în Amyclae, șase zile care au schimbat întreaga viață lui Hyacinth și au remodelat lumea pentru el. În cele din urmă, domnul a vrut să plece și Hyacinth se uită la el, uluită. Așa că discul a căzut și l-a lovit între ochi.
Thanatos: Poate că Apollo nu a vrut să plângă.
Eros: Nu, Luminosul nu știe ce este plânsul. O știm, totuși, noi, tinerii zei și demoni, care eram în viață când Olimpul era încă stâncă goală. Am văzut multe lucruri, am văzut până și copaci și pietre plângând. Dar domnul este diferit. Șase zile, o viață — toate sunt la fel pentru el. Nimeni nu știa asta mai bine decât Hyacinth.
Thanatos: Chiar știa aceste lucruri? Oare nu s-a gândit el la zeu ca la un model, la un prieten mai vechi, la un frate în care avea încredere și în care arăta? L-am văzut doar când și-a ridicat brațele pentru a juca jocul – nu era nimic în ochii lui decât încredere și uimire. Nu, Hyacinth nu știa cine este Luminatorul.
Eros: Poate, Thanatos. Poate că nici măcar nu știa despre Acteon și Daphne. Este greu de spus unde se oprește frica și unde începe încrederea. Dar cu siguranță a petrecut șase zile de experiență intensă.
Thanatos: Ce crezi că a simțit cu adevărat?
Eros: Ce simte fiecare tânăr. Dar de data aceasta centrul gândurilor și acțiunilor lui era prea mult, prea mult pentru un băiat. Era cu străinul peste tot; oriunde era zeul, era el — unde bărbații se luptau, în camerele palatului, lângă Eurotas, vorbind cu el, ascultându-l. El a ascultat poveștile zeului despre Delos și Delphi, despre Typho și Tesalia și țara hiperboreenilor. Un lucru este sigur, zeul nu a spus nimic despre casa lui de pe Olimp, despre ceilalți nemuritori, despre lucrurile divine. Nu, a vorbit despre el și despre sora lui, despre Grații, în felul în care oamenii vorbesc despre viața obișnuită: minunat, dar obișnuit. Uneori ascultau împreună un poet rătăcitor care stătea peste noapte.
Thanatos: Nimic în neregulă în toate astea.
Eros: Chiar nimic, foarte liniştitor. Hyacinth a aflat că stăpânul din Delos, cu acei ochi de nedescris și cu modul lui liniștit de a vorbi, a văzut și a experimentat lucruri care i s-ar putea întâmpla cândva. Zeul a vorbit și despre el și despre soarta lui. Viața de zi cu zi a lui Amyclae era o carte deschisă pentru el. Și-a făcut planuri de viitor, l-a tratat pe Hyacinth ca pe un egal, ca pe cineva de vârsta lui, iar numele lui Aglaia, Eurynome și Auxo, femei zâmbitoare îndepărtate, tinere, care trăiseră cu zeul într-o intimitate ciudată — el le-a rostit numele dezinvolt, calm, cu o bucurie lenevă care o făcu pe Hyacinth să tremure. Așa a trăit și a simțit băiatul. Când era cu zeul, totul părea ușor și clar. Simțea că poate face orice.
Thanatos: Am cunoscut și alți bărbați. Bărbați cu experiență, mai înțelepți, mai puternici decât Hyacinth. Și fiecare dintre ei a fost distrus de această dorință de a face totul.
Eros: Dar în Hyacinth era doar speranță, o speranță tremurătoare de a deveni ca străinul. Dar zeul a refuzat entuziasmul pe care l-a citit în ochii băiatului — a fost suficient să-l stârnească. Ceea ce a văzut în ochii lui și în părul lui creț a fost frumoasa floare violet care a fost soarta lui Hyacinth. Nu dădea atenție cuvintelor sau lacrimilor – venise să vadă o floare. Și această floare trebuia să fie vrednică de el, ceva în același timp minunat și obișnuit, ca amintirea Harurilor. Așa că, liniștit, a creat floarea.
Thanatos: Suntem niște lucruri feroce, noi nemuritori. Mă întreb cât timp vor face olimpicii destinului. Ei îndrăznesc totul: asta i-ar putea distruge și pe ei.
Eros: Cine poate spune? Din vremea haosului, nu a existat decât sânge. Sângele bărbaților, sângele monștrilor, al zeilor. Începem și murim în sânge. Cum crezi că te-ai născut, Thanatos?
Thanatos: Pentru a se naște, un lucru trebuie să moară: chiar și bărbații știu asta. Dar olimpienii nu știu asta, au uitat. Într-o lume care trece, ei rezistă. Nu există, sunt . Fiecare capriciu al lor este o lege fatală. Pentru a exprima o floare, ei distrug un om.
Eros: Da, Thanatos. Dar nu ar trebui să ținem cont de bogăția de sentiment pe care a experimentat-o ​​Hyacinth? Acea speranță tremurătoare în care a murit a fost și nașterea lui. Era un băiat, mintea lui era încă proaspătă și neformată, încă înăbușită în negura timpurie a copilăriei, fiul lui Amyclas, regele neimportant al unei țări fără importanță — ce ar fi fost fără străinul din Delos?
Thanatos: Un om printre oameni, Eros.
Eros: Știu. Și mai știu că nimeni nu scapă de soarta lui. Dar nu este felul meu de a fi mișcat de un capriciu al unui zeu. Hyacinth a trăit șase zile în umbra unei lumini. Nu-i lipsea nimic – cunoștea bucuria perfectă, știa sfârșitul ei rapid și amar. Ceea ce nu știu olimpienii și nemuritorii. Ce ar putea să ceară mai mult, Thanatos?
Thanatos: Că Apollo ar trebui să plângă pentru el, așa cum facem noi.
Eros: Ceri prea mult, Thanatos.

DOAMNA FIARELOR

Dragostea lui Artemis și Endymion a fost, sunt sigur, castă. Acest lucru, desigur, nu înseamnă că cel mai puțin energic dintre cei doi nu era pasionat de a vărsa sânge. În mod evident, nu era nimic blând în caracterul zeiței fecioare: stăpână a fiarelor sălbatice, ea a izvorât din acea hoardă de mame divine de nedescris, născute de Mediterana bântuită de monștri. Cât despre Endymion, știm că cineva care nu poate dormi tânjește să doarmă și trece în legendă ca eternul visător.

Endymion, un străin

Endymion: Ascultă, ești un străin, pot vorbi cu tine. Nu te speria dacă ochii mei par supărați. zdrențele alea de cerșetor înfășurate în jurul picioarelor tale nu sunt mai frumoase decât ochii mei. Și totuși arăți genul de om care s-ar putea stabili în satul ales de el și s-ar putea găsi un adăpost și de lucru și să-și facă o casă acolo. Dacă ai rămas pe drum, sunt sigur că este pentru că singurul lucru pe care îl ai este propria ta soartă. Iată-l, abia în zori, și ești deja în mișcare. Asta pentru că îți place să fii treaz când lucrurile tocmai ies din întuneric, încă neatinse. Vezi muntele acela? Latmos, ei îl numesc. Am urcat acolo de multe ori noaptea, în bezna întunericului, și am așteptat zorii printre fagi. Și totuși simt că cumva nu am atins niciodată muntele.
Străin: Cine a simțit vreodată că a atins lucrurile din jurul lui?
Endymion: Uneori mi se pare că suntem ca vântul care trece, de neatins. Sau ca visele pe care le avem când dormim. Îți place să dormi ziua, străine?
Străin: dorm oricând. Cand ma simt obosita ma culc.
Endymion: Ești un bărbat care merge pe drumuri. Spune-mi, când adormi, auzi zgomotul vântului, și păsările și iazurile, foșnetul, felul în care vorbește apa? Nu găsești că niciodată nu ești mai singur decât atunci când dormi?
Străin: Nu știu, prietene. Întotdeauna am trăit singur.
Endymion: Somnul nu-mi mai dă odihnă. Cred că am dormit mereu, dar știu că nu este așa.
Străin: Arăți puternic și sănătos.
Endymion: Sunt, străine, sunt. Somn după vin și somnul ăla greu lângă o femeie — știu cum sunt, dar nu ajută. Când sunt în pat, sunt încordată, gata să sară în sus în orice moment. Uită-te la ochii mei, sunt ochii unui bărbat care se uită în întuneric. Simt că aș trăi mereu așa.
Strain: Ai pierdut pe cineva drag?
Endymion: Cineva? O, străine, pentru ce ne iei? Muritoare?
Străin: Este un prieten care a murit?
Endymion: Mult, mult mai mult decât orice prieten. Străin, când urc pe Muntele Latmos nu mai sunt muritor. Nu te uita la ochii mei! Nu sunt nebun. Și știu că nu este un vis. A trecut atât de mult de când am dormit. Vezi petele întunecate pe care le fac fagii pe munte? Aseară am fost acolo sus, așteptând. Așteptând-o.
Strain: Pe cine asteptai?
Endymion: Nu trebuie să rostim numele ei. Nu rosti numele ei. Ea nu are nume – sau are multe. Prietene, ești bărbat, știi fiorul de teroare pe care îl ai noaptea când deodată se deschide în fața ta un fel de poienă în pădure? Nu, nu. Sau cum noaptea iti aduci aminte de luminișul prin care ai trecut ziua: ai văzut acolo o floare, sau un fel de boabe legănându-se în vânt — și această floare, această boabă, a devenit ceva sălbatic, ceva de neatins, muritor, acolo printre toți. lucrurile sălbatice? Stii ce spun? O floare ca o fiară sălbatică? Spune-mi, prietene, te-ai uitat vreodată la intimele unei lupice, ale unei căprioare sau ale unui șarpe? Privit cu groază și dorință?
Străin: La sexul unei fiare?
Endymion: Mai mult, mai mult decât atât. Ai cunoscut vreodată pe cineva care a fost multe lucruri într-unul, care le-a adus cu ea, astfel încât tot ceea ce a făcut, fiecare gând despre ea pare să conțină întreaga infinitate de lucruri din care este alcătuit țara ta, cerul tău, amintiri și zile plecate? prin tu nu vei ști niciodată, și zilele care vor veni, și certitudinile, o altă țară, un alt cer pentru totdeauna străin — ai cunoscut vreodată o astfel de persoană, străine?
Strain: Am auzit de asemenea lucruri.
Endymion: Și dacă această ființă ar fi fiara sălbatică, lucrul sălbatic, natura de neatins pe care nimeni nu o poate numi?
Străin: Acestea sunt lucruri înfricoșătoare despre care vorbești.
Endymion: Da, dar sunt mai multe, chiar mai multe. Asculți și ar trebui. Dacă mergi pe drumuri, știi că divinitatea și teroarea sunt peste tot pe acest pământ. Dacă vorbesc cu tine, este pentru că amândoi, călători și străini, avem ceva divin despre noi.
Străin: Am văzut multe lucruri. Și unele dintre ele erau lucruri groaznice. Dar nu e nevoie să pleci de acasă. Amintește-ți – nu știu dacă asta te va ajuta – că sunt și zei în șemineu.
Endymion: Bine, înțelegi. Mă vei crede atunci. Am adormit într-o seară pe Latmos, sprijinit de un copac. Era întuneric – hoinărisem târziu. Luna strălucea când m-am trezit. În visul meu am simțit un fior de groază la gândul că mă aflu acolo, în luminiș, în lumina lunii.
Apoi am văzut-o. Am văzut-o uitându-se la mine, uitându-se la mine cu acea privire piezișă a ei. Dar ochii ei erau neclintiți, limpezi, cu adâncimi mari în ei. Nu știam atunci, nici măcar a doua zi, dar eram deja al ei, cu totul al ei, prins în cercurile ochilor ei, în spațiul pe care îl umplea, luminișul și dealul. Ea mi-a zâmbit, timid. — Doamnă, i-am spus, iar ea s-a încruntat, ca o fată, ca un timid, sălbatic, de parcă ar fi înțeles că am fost uimit, cumva consternat, să mă trezesc că o numesc Doamnă. Consternirea pe care am simțit-o atunci a fost mereu între noi.
Apoi mi-a rostit numele și a stat lângă mine – tunica ei abia îi ajungea până la genunchi – și-a întins mâna și mi-a atins părul. Era ceva ezitant în felul în care m-a atins și ea a zâmbit, un zâmbet incredibil, de muritor. M-am gândit la toate numele pe care o numesc bărbații și aș fi căzut în genunchi, dar ea m-a susținut, așa cum cineva ține un copil, punându-și mâna sub bărbia mea. Uită-te la mine, sunt un bărbat matur. Și era doar o ființă sălbatică, o fată ușor stângace. În afară de ochii ei, acei ochi ai ei. M-am simțit ca un băiețel. „Nu trebuie să te mai trezești niciodată”, a spus ea. — Nu încerca să mă urmezi. Am să mai vin la tine. Și a plecat prin poiană.
Am mers prin tot Latmos în noaptea aceea, până în zori. Am urmărit luna peste tot, prin chei și tufiș, până la vârfuri. Am ascultat, am ascultat, și tot ce am putut auzi era vocea ei, ca sunetul apei mării, o voce răgușită, rece și maternă. Fiecare foșnet, fiecare umbră m-a oprit. Am zărit animale sălbatice, alergând. Când a venit lumina — o lumină lividă, voalată —, m-am uitat în jos la câmpie, la acest drum pe care mergem acum, și am știut că casa mea nu mai era printre oameni. Nu mai eram unul dintre ei. asteptam noaptea.
Străin: Îmi este greu de crezut, Endymion. Adică te-ai întors pe munte și totuși ești încă în viață, ești încă bărbat, iar Sălbaticul, doamna cu multe nume, nu te-a făcut al ei.
Endymion: Sunt al ei , străine.
Străin: Adică. . . Cunoașteți povestea acelui cioban care a fost sfâșiat de câinii săi, omul-cerbului?
Endymion: Străinule, știu totul despre ea, totul. Vorbim și vorbim, iar eu mă prefac că dorm, mereu, în toate acele nopți, și nu-i ating niciodată mâna, mai mult decât ar atinge o leoaică sau apa verde a unui iaz sau lucrul care este cel mai aproape și mai aproape. Ea stă acolo în fața mea, o fată ușoară, nezâmbitoare, privindu-mă. Și acei ochi mari transparenți au văzut alte lucruri. Ei încă îi văd. Sunt acele lucruri . Fructele sălbatice și fiarele sălbatice sunt în ochii ei, iar urletele, moartea, cruzimea cărnii s-au transformat în piatră. Sângele vărsat, carnea sălbatică, pământul răpitor, pustia — toate acestea le știu. Pentru ea, Sălbatică, aceasta este sălbăticie și singurătate. Pentru ea fiarele sunt pustie. Mângâierile ei sunt ca mângâierile pe care le faci unui câine sau unui copac. Dar ease uită la mine, străine, se uită la mine — o fată ușoară care stă acolo în tunică, ca o fată din satul tău.
Străin: Dar n-ai vorbit niciodată cu ea despre viața ta ca bărbat?
Endymion: Străinule, ai văzut lucruri groaznice. Trebuie să știi că fiara și zeul împreună îl șterg pe om.
Străin: Adevărat, când urci pe Muntele Latmos nu mai ești muritor. Dar nemuritorii știu să trăiască singuri, iar tu refuzi singurătatea. Ai nevoie de întâlnirea cu animalele, atingerea sexului. Când ești cu ea, te prefaci că adormi. Ce vrei de la ea?
Endymion: Vreau să zâmbească încă o dată. Și apoi lasă-mă să-mi vărs sângele pe pământ la picioarele ei, carnea mea sfâșiată de câinii ei.
Străină: Și ea ce spune?
Endymion: Nimic. Ea se uită la mine. În zori se duce și mă lasă în pace. Și o caut printre fagi. Lumina zilei îmi rănește ochii. „Nu trebuie să te mai trezești niciodată”, mi-a spus ea.
Străin: O, om muritor, în ziua în care te vei trezi cu adevărat, vei ști de ce ți-a cruțat zâmbetul.
Endymion: Știu acum. Străin, vorbești ca un zeu.
Străin: prezențe asemănătoare lui Dumnezeu și îngrozitoare parcurg lumea și mergem pe drumuri. Tu ai spus asta.
Endymion: O, Dumnezeule rătăcitor, dulceața ei este ca zorile, sau ca pământul și cerul descoperite. Este asemănător lui Dumnezeu. Dar pentru alții, pentru lucruri și fiare deopotrivă, ea râde — pe scurt. Ea comandă — iar comanda ei anulează. Și nimeni nu a atins-o vreodată de genunchiul ei.
Străin: Inimă de moarte, resemnează-te. Nimeni nu s-a atins de ea, nici zeu, nici om. Vocea ei, acea voce maternă aspră a ei, este tot ce vă poate oferi.
Endymion: Și totuși...
Strain: Si totusi?
Endymion: Atâta timp cât muntele stă în picioare, nu voi dormi în pace.
Străin: Fiecare are felul lui de somn, Endymion. Somnul tău este infinit cu strigătele și vocile lucrurilor, este plin de pământ și cer și ziua următoare. Dormi-ți somnul curajos, nu ai nimic mai bun. Singurătatea, locurile sălbatice ale pământului sunt ale tale. Iubește-i așa cum îi iubește ea. Și acum, Endymion, trebuie să te părăsesc. O vei vedea în seara asta.
Endymion: Doamne rătăcitor, îți mulțumesc.
Străin: La revedere. Dar nu trebuie să te mai trezești niciodată, amintește-ți asta.

SPUMA DE MARE

Britomart, nimfa cretană și minoică, este menționată în Callimachus. Că Sappho era o lesbiană din Lesbos este regretabil, dar mult mai tristă este nemulțumirea care a făcut-o să se arunce în Marea Egee. Această mare este plină de insule și pe cea mai estică dintre ele, Cipru, a venit pe uscat Afrodita, născută din valuri. Era o mare care cunoștea multe povești tragice. Ariadna, Fedra, Andromaca, Helle, Scylla, Io, Cassandra, Medea — cine nu-și amintește numele? Toți au trecut pe acolo și unii dintre ei au rămas acolo. Acele ape, s-ar putea spune, erau ude în spermă și lacrimi.

Sappho, Britomart

Sappho: E plictisitor aici, Britomart, marea e plictisitoare. Ești aici de secole, nu te-ai săturat?
Britomart: Ți-a plăcut mai mult să fii în viață, știu. Să deveniți o buclă de val spumant nu este suficient pentru voi muritorii. Și totuși oamenii caută moartea, această moarte. De ce te-ai înecat, Sappho?
Sappho: Nu știam că este așa. Credeam că totul s-a încheiat cu acel salt final. Am crezut că dorul și neliniștea și tumultul se vor termina. Marea înghite, marea se anulează, m-am gândit.
Britomart: Totul moare în mare și revine la viață. Stii acum.
Sappho: Dar tu, Britomart, ai fost una dintre nimfe. Ce ai vrut de la mare?
Britomart: De la mare? Nimic. Am locuit la munte. Un bărbat m-a urmărit și am fugit. Nu știi pădurile noastre, Sappho, cât de înalte sunt. Muntele cade abrupt, iar marea dedesubt. . . Am sărit, ca să mă salvez.
Safo: Să te salvezi? Dar de ce?
Britomart: Să scap de omul care mă urmărea. Să fiu eu însumi. A trebuit, Sappho.
Sappho: A trebuit? A fost oribil?
Britomart: Nu știu, nu l-am văzut. Tot ce știam era că trebuie să scap.
Safo: Dar de ce? Adică să-ți părăsești viața de zi cu zi, dealurile și câmpurile? Să părăsești pământul și să devii spumă de mare — toate acestea pentru că trebuia. A trebuit la ce? Cu siguranță toate astea au însemnat ceva pentru tine, nu au fost și aceste lucruri parte din tine?
Britomart: Dar Sappho dragă, dorința și dorul te-au făcut ceea ce ești acum. Și totuși mă învinovățiți că am fugit.
Sappho: Nu erai muritor, știai că nu există scăpare.
Britomart: Dar nu am încercat să scap de dorință, Sappho. Am ceea ce îmi doresc. Am fost o nimfă a stâncilor, acum sunt o nimfă a mării. Așa suntem făcuți. Viața noastră este frunze și trunchi, apă de izvor, spumă de mare. Ne jucăm cu suprafața lucrurilor, nu fugim de ele. Noi schimbăm. Aceasta este dorința noastră, acesta este destinul nostru. Singura noastră teroare este că un om ar trebui să ne stăpânească, să ne prindă. Acesta ar fi sfârșitul tuturor. Îl cunoști pe Calypso?
Sappho: Am auzit de ea.
Britomart: Calypso s-a lăsat prinsă de un bărbat. Și nimic nu o mai putea ajuta. Ani de zile nu și-a părăsit peștera. Au venit toți, Leucothea, Callianeira, Cymodoce, Oreithyia, Amphitrite. . . Au vorbit cu ea, au luat-o și au salvat-o. Dar a durat ani; iar mai întâi omul trebuia să plece.
Safo: Îl pot înțelege pe Calypso. Dar nu înțeleg de ce te-a ascultat. Dacă ar fi fost cu adevărat îndrăgostită, cum ar fi putut să cedeze?
Britomart: Oh Sappho, val mortal, nu vei învăța niciodată ce înseamnă să zâmbești?
Sappho: Știam când eram în viață. Și am plecat în căutarea morții.
Britomart: Dar asta nu înseamnă zâmbet, Sappho. A zâmbi înseamnă a trăi ca un val, ca o frunză, a-ți accepta soarta. Înseamnă să mori într-o formă și să renaști într-o altă formă. Înseamnă a accepta — a te accepta, a accepta soarta.
Sappho: Și ai acceptat, Britomart?
Britomart: Am fugit, Sappho. E mai ușor pentru nimfe. . .
Sappho: Și eu am știut să fug, când eram în viață. Felul meu a fost să privesc în lucruri, în tumult și să-l transform în vorbire, în cântec. Dar soarta este ceva cu totul diferit.
Britomart: De ce, Sappho? Soarta este bucurie și când îți cântai cântecul erai fericit.
Sappho: Nu am fost niciodată fericit, Britomart. Dorința nu este cântec. Distruge și arde, ca un șarpe, ca vântul.
Britomart: Dar ai cunoscut vreodată femei muritoare care trăiau liniștite în dorință și tumult?
Safo: Niciuna. Așteaptă, da, poate. . . Dar nu femeile muritoare ca Sappho. Erai încă o nimfă de munte, încă nu m-am născut, când a trecut o femeie pe această mare, o femeie muritoare, care a trăit mereu în furtună și ceartă. Poate că era în pace. Ea a ucis, a distrus, a orbit. Era ca o zeiță – mereu ea însăși, neschimbată. Poate că nici nu trebuia să zâmbească. Era drăguță, nu era proastă, iar în jurul ei nu era decât luptă și moarte. Bărbații au luptat și au murit pentru ea, Britomart, cerând doar ca numele ei să fie alăturat pentru o clipă de al lor, ca numele ei să fie dat celor vii și mori. Și au zâmbit pentru ea. O cunoști – Helen, fiica Ledei.
Britomart: Și ea, a fost fericită?
Sappho: Cel puțin ea nu a fugit, asta e sigur. Era suficientă pentru ea însăși. Ea nu a întrebat care era soarta ei. Oricine a avut voința – și puterea – a condus-o. Timp de zece ani a urmat un erou; au luat-o de la el și au căsătorit-o cu un alt bărbat. Și el a pierdut-o, nenumărați bărbați au luptat pentru ea peste mări. Apoi al doilea bărbat a luat-o înapoi și ea a locuit cu el, în pace. A fost înmormântată, iar în Hades a cunoscut și mai mulți bărbați. Nu a mințit pe nimeni, nu a zâmbit nimănui. Poate că era fericită.
Britomart: Și tu o invidiezi pe această femeie?
Sappho: Nu invidiez pe nimeni. am vrut să mor. Nu este suficient să fiu altcineva, iar dacă nu pot fi Safo, mai devreme aș fi nimic.
Britomart: Atunci îți accepti soarta?
Sappho: Nu accept. Eu sunt soarta mea. Nimeni nu-i accepta soarta.
Britomart: Nimeni în afară de noi. Noi care știm să zâmbim.
Sappho: Ce este atât de greu în asta? Face parte din soarta ta. Dar ce înseamnă?
Britomart: Înseamnă a te accepta și a te accepta pe tine însuți.
Sappho: Da, dar ce înseamnă? Cum poți accepta o forță care te prinde și te transformă în dorință, într-o dorință înfiorătoare care se zbate peste un trup, al unui bărbat sau al unei fete, ca spuma dintre stânci? Și acest trup te respinge și te zdrobește, iar tu cazi și tânjești să îmbrățișezi stânca, să o accepți. Uneori ești tu însuți stânca, iar spuma și tumultul se răsucesc la picioarele tale. Nimeni nu este niciodată în pace. Cum se poate accepta toate acestea?
Britomart: Trebuie să-l accepți. Ai încercat să fugi, Sappho, și unde ești acum? Un pic de val spumant.
Sappho: Dar nu simți, Britomart, acest langour, această tulburare adâncă de maree? Totul aici este sfâșiat și chinuit la nesfârșit. Chiar și lucrurile moarte continuă să se lupte.
Britomart: Ar trebui să cunoști marea, Sappho. Ai venit de pe o insulă.
Sappho: O, Britomart, chiar și când eram copil m-a speriat. Acea viață neîncetată este monotonă, tristă. . . Nu există cuvinte pentru oboseala.
Britomart: Odată ajuns pe insula mea, am văzut oameni venind și plecând. Au fost femei ca tine, Sappho, femei care au trăit din dragoste. Nu mi s-au părut niciodată triști sau obosiți.
Sappho: Știu, Britomart, știu. Dar i-ai urmărit în călătoriile lor? A fost o femeie care s-a spânzurat de grinda ei de pe acoperiș într-o țară străină. Și unul care s-a trezit într-o dimineață pe o stâncă, părăsit. Și ceilalți, atâția alții, din toate insulele și toate ținuturile care au coborât la mare. Unii au fost înrobiți, alții au fost torturați, alții și-au ucis proprii copii. Au fost unii care au trudit noapte și zi, și alții care nu s-au mai atins niciodată de pământ solid și au devenit lucruri, făpturi ale mării.
Britomart: Dar Helen — a ieșit nevătămată, ai spus?
Safo: Semănat foc și sacrificare. Nu a zâmbit nimănui, nu a mințit pe nimeni. Era o femeie demnă de mare. Dar Britomart, îți amintești cine s-a născut acolo?
Britomart: La cine te referi?
Sappho: Există o insulă pe care nu ai văzut-o niciodată. În fiecare dimineață, când soarele răsare, atinge prima insula aceasta.
Britomart: Oh Sappho.
Safo: Acolo a sărit din mare, zeița care nu are nume, cea chinuită și neliniștită care zâmbește în sinea ei.
Britomart: Dar ea nu suferă. Ea este o mare zeiță.
Safo: Și tot ce este sfâșiat și chinuit în mare este substanța și respirația ei. Ai văzut-o, Britomart?
Britomart: Oh Sappho, nu mă întreba. Sunt doar una dintre micile nimfe.
Sappho: Atunci trebuie să fi văzut-o?
Britomart: În prezența ei fugim cu toții. Nu vorbi despre ea, copile.
MAMA

Viața lui Meleager a fost legată de un brand pe care mama sa Althaea l-a scos din foc când s-a născut. Era o femeie cu o minte puternică, iar când Meleager și-a ucis unchiul matern într-o luptă pentru pielea de mistreț, ea s-a înfuriat, a aruncat brandul înapoi în foc și a lăsat-o să ardă.

Meleager, Hermes

Meleager: Hermes, am ars ca un brand.
Hermes: Dar nu ai putut suferi prea mult.
Meleager: Furia, pasiunea de dinainte — erau mai rele decât focul.
Hermes: Ascultă, Meleager. Ești mort acum. Flăcările, căldura, sunt lucruri din trecut. Ești mai puțin acum decât fumul care s-a ridicat din acel foc. Nu ești aproape nimic. Resemnați-vă. Pentru voi lucrurile lumii – dimineața, seara, locul acesta sau altul – nu sunt nimic. Privește în jurul tău acum.
Meleager: Nu văd nimic. Ce conteaza? Sunt din nou un jar. . . Ce ai spus despre locurile din lume? O, Hermes, cât de frumos, divers și dulce trebuie să fie lumea pentru un zeu ca tine! Ai ochi de zeu, Hermes. Pe când eu eram doar Meleagro, un vânător și un fiu de vânători. Nu mi-am părăsit niciodată pădurile natale, mi-am petrecut viața lângă vatră, iar când m-am născut soarta mea era deja cuprinsă în brandul pe care mama l-a tras din foc. Câțiva prieteni, animalele sălbatice – asta a fost tot ce am știut vreodată.
Hermes: Crezi că vreun om din lume a mai știut vreodată altceva?
Meleager: Nu știu. Dar am auzit de vieți care au fost trăite liber dincolo de munți și râuri; povești despre traversarea mării, despre arhipelaguri, despre întâlniri cu monștri și zei. Dintre bărbați și mai puternici decât mine, bărbați mai tineri, marcați cu semnul unor destine ciudate.
Hermes: Fiecare dintre ei a avut o mamă, Meleager. Și munci de îndeplinit. Și aceeași moarte îi aștepta pe toți. Toți au murit din pasiunea altuia. Niciunul dintre ei nu era propriul său stăpân și nici nu știa altceva.
Meleager: O mamă. . . Niciunul dintre ei nu a avut o mamă ca a mea. Nimeni nu știe ce înseamnă să știi că viața ta stă în mâinile ei și să te simți aprins, și acei ochi ațintiți pe foc. De ce a scos marca din foc în ziua în care m-am născut? De ce nu m-a lăsat să mă prăbușesc în cenușă? Și a trebuit să cresc mare, să devin Meleager, să plâng și să mă joc, să merg la vânătoare, să privesc iarna și anotimpurile, să fiu bărbat, dar știut mereu celălalt lucru, purtând acea greutate în mine, văzându-mi zilnic soarta în ochii ei. Asta doare. Un inamic nu este nimic.
Hermes: Sunteți ciudați, muritorilor. Lucrul pe care îl știi deja te uimește. Că un inamic nu este nimic este evident. Are și el o mamă, ca oricine altcineva. Deci, de ce nu poți accepta cunoașterea că viața ta stă în mâinile ei?
Meleager: Hermes, noi vânătorii avem un acord. Când urcăm pe munte, fiecare om îl ajută pe celălalt. Fiecare ține viața celuilalt în mâini; nu-și trădează niciodată prietenul.
Hermes: Prostule, un prieten este întotdeauna trădat. . . Dar asta nu este. Viețile voastre sunt pentru totdeauna cuprinse în brandul care arde, iar mama voastră vă trage din foc, iar voi trăiți pe jumătate aprins. Pasiunea din care mori este pasiunea mamei tale, care mocnește în tine. Ce ești tu decât carnea și sângele ei?
Meleager: Erau ochii ei, Hermes. Trebuie să fi văzut acei ochi. I-ai văzut din copilărie, să-i cunoști, să trăiești cu ei, să-i simți fixați pe fiecare pas, pe fiecare acțiune, zile, ani de zile și să știi că îmbătrânesc, că mor și să suferi ceea ce suferă ei, să te rănești rănindu-i, să mergi îngrozit să-i jignești. Atunci se holbează la foc, urmăresc marca în timp ce arde, devin insuportabile.
Hermes: Știi și tu asta și te surprinde, Meleager? Faptul că acei ochi îmbătrânesc și mor înseamnă că în interval devii bărbat și știind că îi jignești, mergi altundeva în căutarea lor — ochi vii, ochi adevărați. Și dacă îi găsești — și le găsești mereu, Meleager — persoana căreia îi aparțin este din nou mama ta. Și atunci nu mai știi cu cine ai de-a face și ești aproape fericit. Dar există un lucru de care poți fi sigur – ei știu. Amândoi deopotrivă, ea bătrână și cei tineri. Și nimeni nu poate scăpa de soarta care l-a marcat de la naștere cu semnul focului.
Meleager: A mai avut cineva soarta mea, Hermes?
Hermes: Toată lumea, Meleager. Toata lumea. Aceeași moarte îi așteaptă pe toți. Toți mor din pasiunea altuia. În carnea și sângele fiecărui om, mama lui se înfurie. Adevărat, mulți bărbați sunt lași, mai răi lași decât tine.
Meleager: Nu am fost laș, Hermes.
Hermes: Îți vorbesc ca pe o umbră, nu ca pe un muritor. Atâta timp cât un bărbat nu știe, el este curajos.
Meleager: Nu sunt laș acum, nu aici, văzând ce văd. Știu multe lucruri acum. Dar nu cred că ea – tânăra ea – știa nimic despre acei ochi.
Hermes: Ea nu știa, Meleager. Ea era acei ochi.
Meleager: Atalanta . . . Va deveni și ea mamă? Putea să se uite la foc? Atalanta?
Hermes: Vezi dacă îți amintești ce ți-a spus ea, noaptea în care ai ucis mistrețul.
Meleager: În noaptea aceea. Noaptea pactului. Nu am uitat noaptea aceea, Hermes. Atalanta era furioasă pentru că l-am lăsat pe mistreț să scape în zăpadă. M-a lovit cu securea și m-a lovit pe umăr. Abia am simțit lovitura, dar am izbucnit, și mai supărat decât ea: "Întoarce-te în casă, Atalanta! Întoarce-te cu femeile! Nu este locul pentru izbucnirile tale prostuțe". Și mai târziu în acea seară, când mistrețul a fost ucis, Atalanta a mers lângă mine, printre ceilalți vânători, și mi-a dat securea. Se întorsese singură să-l caute în zăpadă. În acea seară am făcut un pact că, atunci când ieșim la vânătoare, unul dintre noi să nu ia arme. Așa celălalt nu ar fi tentat de furie.
Hermes: Și ce a spus Atalanta?
Meleager: Îmi amintesc clar, Hermes. „Fiul Altheei”, a spus ea, „pielea de mistreț se va întinde pe patul nostru conjugal. Va fi ca prețul sângelui tău – al tău și al meu”. Și ea a zâmbit, de parcă și-ar fi cerut iertare.
Hermes: Meleager, niciun muritor nu reușește să se gândească la mama lui ca la o fată. Dar nu crezi că persoana care ar putea rosti astfel de cuvinte ar fi capabilă să se uite la foc? Bătrâna Althaea a fost cea care te-a ucis, pentru un preț de sânge.
Meleager: Hermes, toate acestea sunt soarta mea. Dar cu siguranță trebuie să fi existat muritori care au trăit o viață plină, bărbați ale căror vieți nu au stat în mâinile altcuiva. . .
Hermes: Știi de vreunul, Meleager? Ar fi zei. O, câțiva lași au reușit să se ascundă, dar și ei au purtat sângele mamei lor și, mai devreme sau mai târziu, ura, pasiunea, furia le-a aprins în inimile. Într-o seară a vieții, chiar și ei s-au simțit ardând din nou. Nu toți, adevărat, ați murit din cauza asta. Voi toți, când știți, duceți viața morților. Crede-mă, Meleager, ai avut noroc.
Meleager: Dar nici măcar să-mi văd proprii copii, abia să-mi cunosc propriul pat. . .
Hermes: Ai avut noroc. Copiii tăi nu se vor naște. Patul tău este gol. Prietenii tăi merg la vânătoare, așa cum făceau înainte să fii tu. Ești o umbră, un nimic.
Meleager: Și Atalanta? Ce zici despre ea?
Hermes: Casa este goală așa cum era cândva când se lăsa noaptea și tu și bărbații ați venit târziu acasă de la vânătoare. Atalanta, care te-a condus la răzbunare, nu e moartă. Cele două femei locuiesc împreună fără să vorbească. Se uită la vatra unde a fost ucis fratele mamei tale și unde ai devenit cenuşă. Poate că nici măcar nu se urăsc. Se cunosc prea bine. Fără bărbat, femeile nu sunt nimic.
Meleager: Atunci de ce m-au ucis?
Hermes: Întreabă de ce te-au făcut, Meleager.

PRIETENII

Nu are rost să-l facem din nou pe Homer. Scopul meu este pur și simplu să raportez o conversație care a avut loc în ajunul morții lui Patroclu.

Ahile, Patroclu

Ahile: Patroclu, de ce atunci când oamenii vor să se încurajeze spun mereu: „Am văzut mai rău decât asta”. Ceea ce ar trebui să spună este: „Urmează să vină și mai rău. Va veni o zi când suntem cadavre”.
Patroclu: Ahile, nu te recunosc.
Ahile: Te recunosc, totuși. Este nevoie de mai mult de o picătură de vin pentru a-l coborî pe Patroclu. În această seară știu că, când totul este spus și gata, nu e nicio diferență între noi și comunitatea bărbaților. Există un lucru mai rău pentru noi toți. Este ultimul lucru care vine și îți umple gura ca un pumn de pământ. O, este foarte bine să poți spune: „Am văzut asta, am suferit asta”, dar nu este nedrept că atunci când vine cel mai crud lucru dintre toate, nici nu ne putem aminti?
Patroclu: Ei bine, cel puțin unul dintre noi își va putea aminti pentru celălalt. Așa vom păcăli destinul.
Ahile: De aceea bărbații beau noaptea. Ți-a trecut vreodată prin cap că un copil nu bea pentru că pentru el moartea nu există? Ai băut când erai băiat, Patroclu?
Patroclu: Tot ce am făcut s-a făcut cu tine. Și așa cum ai face-o.
Ahile: Vreau să spun că, când eram mereu împreună, jucându-ne și vânând, iar ziua era scurtă, dar anii nu treceau niciodată, știai atunci ce este moartea, moartea ta? Un băiat se poate sinucide, dar nu știe ce este moartea. Apoi, brusc, vine ziua în care înțelegi, moartea este în tine și din acel moment ești un om matur. Lupți și zaruri, bei, îți dorești nopți plecate. Dar ai văzut vreodată un băiat beat?
Patroclu: Mă întreb când am fost prima dată beat. Nu știu, nu-mi amintesc. Mi se pare că am băut mereu, că nu am știut niciodată ce este moartea.
Ahile: Ești ca un băiat, Patroclu.
Patroclu: Întreabă-ți dușmanii despre asta, Ahile.
Ahile: O voi face. Dar pentru tine moartea nu există. Iar omul care nu se teme de moarte nu este un soldat bun.
Patroclu: Și totuși sunt cu tine în seara asta și beau.
Ahile: Dar nu ai amintiri, Patroclu? Nu spui niciodată: „Am făcut asta, am văzut asta” și te-ai întrebat ce ai făcut cu adevărat, ce fel de viață ai dus, ce amprentă ai lăsat în lume? La ce bun să trăiești dacă nu lăsăm amintiri în urma noastră?
Patroclu: Când eram băieți împreună, Ahile, nu ne amintim nimic. Doar să fii împreună toată ziua a fost suficient.
Ahile: Își mai amintește cineva din Tesalia acele zile, mă întreb? Și când acest război se va termina și tovarășii noștri se vor întoarce acasă, cine va merge pe străzile pe care obișnuiam să mergem, cine va ști că și noi am fost cândva băieți acolo — doi băieți care nu se deosebesc de alții de acolo? Oare băieții care cresc acolo știu ce îi așteaptă?
Patroclu: Un băiat nu se gândește la astfel de lucruri.
Ahile: Mai sunt atâtea zile pe care nu le vom vedea niciodată.
Patroclu: Da, dar nu am văzut deja multe, Ahile?
Ahile: Nu, Patroclu, nu atât de mulți! Va veni ziua când vom fi cadavre. Când ni se vor umple gura cu un pumn de pământ. Și nici nu vom ști ce am văzut.
Patroclu: De ce să te gândești la aceste lucruri?
Ahile: Cum să nu te gândești la ei? Un băiat este ca un nemuritor, arată și râde. Nu știe cât costă lucrurile. Nu cunoaște transpirația și amărăciunea. Lupta lui este un joc. Se aruncă la pământ și face mortul, apoi râde și continuă jocul.
Patroclu: Dar avem alte jocuri. Femeile și prada. Dusmanul. Și bem împreună noaptea. Ahile, când ne întoarcem la luptă?
Ahile: Ne întoarcem, poți fi sigur de asta. Ne așteaptă un destin. Când vezi nave în flăcări, acesta va fi momentul.
Patroclu: Nu până atunci?
Ahile: Te sperie așteptarea? Nu ai văzut mai rău decât asta?
Patroclu: Mă înnervează așteptarea. Am venit aici să-l terminăm. De ce nu mâine?
Ahile: Nu e nicio grabă, Patroclu. Să spună zeii Mâine. Doar pentru ei va fi ceea ce a fost.
Patroclu: Dar dacă putem spune sau nu, am văzut mai rău decât asta, asta depinde de noi. Până la capăt. Așa că bea, Ahile. Bea până la suliță, bea până la scut. Ceea ce a fost va fi din nou. Ne vom întoarce la luptă, la pericol.
Ahile: Eu beau oamenilor muritori și nemuritorilor. Tatălui meu și mamei mele. La ceea ce a fost, lucrurile pe care ni le amintim. Și nouă nouă.
Patroclu: Ai atât de multe de reținut?
Ahile: Nu mai mult decât un slujitor bătrân sau un cerșetor. Au fost și ei tineri.
Patroclu: Ești bogat, Ahile, și pentru tine averea este doar o cârpă de aruncat. Doar un bărbat ca tine se poate compara cu un cerșetor. Tu, omul care ai luat cu asalt cetatea Tenedos și a rupt brâul Amazonului și te-ai luptat cu urșii pe dealuri. Ce alt copil a fost temperat de mama lui pe foc? Tu ești sabie și suliță, Ahile.
Ahile: Cu excepția focului, ai fost mereu cu mine.
Patroclu: Ca umbra după nor. Ca Pirithous cu Tezeu. Într-o zi, Ahile, poate că și tu vei coborî în Hades, ca să mă salvezi.
Ahile: Era mai bine când nu era Hades. Când rătăceam prin păduri și pe lângă pâraie și ne spălam sudoarea de pe trup, când eram băieți. . . Fiecare gest, deci, fiecare mișcare, era un joc. Eram memorie și nimeni nu știa asta. Am fost curajoși? Nu știu, nu contează. Știu că pe muntele centaurului era vară, era iarnă, era toată viața. Eram nemuritori.
Patroclu: Și apoi a venit cel mai rău. A venit pericolul și moartea. Și am plecat în Troia.
Ahile: Nu există soartă scăpată. Nu mi-am văzut niciodată fiul. Chiar și Deidamia a murit. Oh, de ce am părăsit vreodată insula cu femeile?
Patroclu: Amintirile tale ar fi fost sărace atunci, Ahile. Mai bine să suferi decât să nu fi trăit niciodată.
Ahile: Dar de unde să-mi dau seama că viața va fi așa? O, Patroclu, asta este. Trebuia să vedem ce e mai rău.
Patroclu: Mâine ies la luptă. Cu tine.
Ahile: Nu, ziua mea încă nu a venit.
Patroclu: Atunci voi merge singur. Și ca să te fac de rușine, îți iau sulița.
Ahile: Nu m-am născut când au tăiat cenușa pentru a o face. Mă întreb dacă luminișul din pădure mai este acolo.
Patroclu: Vino să lupți și vei vedea că sulița ta este demnă de tine. Un inamic pentru fiecare ciot.
Ahile: Corăbiile nu ard încă.
Patroclu: Îți voi lua ciripile și scutul. Va fi ca și cum să te am lângă mine. Nimeni nu va putea să mă atingă. Va fi un fel de joc.
Ahile: Chiar ești ca un băiat care bea, Patroclu.
Patroclu: Când erai băiat, Ahile, alergând cu centaurul, nu te gândeai la amintirile tale. Și nu ai fost mai nemuritor decât ești în seara asta.
Ahile: Numai zeii cunosc destinul și trăiesc. Dar te joci la destin.
Patroclu: Încă o băutură, Ahile. Apoi mâine, poate în Hades, voi spune: „Bea din nou, Ahile”.
DRUMUL

Toată lumea știe că, după ce Oedip a învins Sfinxul și s-a căsătorit cu Iocasta, a descoperit cine este interogând ciobanul care l-a salvat pe Muntele Cithaeron. Atunci s-a dovedit adevărată profeția că el avea să-și ucidă tatăl și să se căsătorească cu mama lui. Asa ca Oedip si-a scos ochii ingrozit si a plecat de la Teba si a murit cersetor.

Oedip, un Cerșetor

Oedip: Eu nu sunt un om ca ceilalți bărbați, prietene. Am fost condamnat de soartă. Am crescut la munte. Vederea unui munte sau a unui turn m-a entuziasmat – sau a unui oraș văzut în depărtare în timp ce mergeam în praf. Și nu știam că îmi caut soarta. Zilele astea nu mai văd nimic, iar munții mă obosesc. Tot ceea ce fac este destin. Înțelegi?
Cerșetor: Sunt bătrân, Oedip, și mi-am văzut partea de destine. Dar nu crezi că altor oameni – chiar și sclavi, cocoași, schilozi – ar fi vrut să fie regele Tebei ca tine?
Oedip: Dar nu e asta, vă spun. Necazurile mele merg mai în urmă, pe vremea de dinainte de a mă naște, când s-ar putea să fiu încă un bărbat ca ceilalți bărbați. Dar nu, a fost acel destin al meu. A trebuit să ajung la Teba. A trebuit să-l ucid pe acel om. Tată acei copii. Ce rost are să faci ceva care a fost la fel de bun ca și făcut înainte de a te naște?
Cerșetor: Există un punct, Oedip. Este soarta noastră, acesta este un punct suficient pentru noi. Lăsați restul în seama zeilor.
Oedip: Nu există zei în viața mea. Soarta mea este mai crudă decât zeii. Am fost ignorant, așa cum toți oamenii sunt ignoranți. Voiam să fac bine, voiam să găsesc ceva bun — ce, nu știam — ceva care să mă consoleze în noapte, o speranță de a mai face ceva mâine. Chiar și cei răi pot spera la asta. Dar bănuielile m-au urmat peste tot, zvonuri vagi, amenințări. La început a fost doar un oracol, un cuvânt de rău augur și am sperat să scap. Am trăit toți acești ani ca un fugar, privind în spatele meu. Am îndrăznit să cred doar în propriile mele gânduri, în clipele de armistițiu, în trezirile neprevăzute. A fost ca o ambuscadă. Am fost mereu în alertă. Și nu am scăpat. Tocmai în acea clipă s-a împlinit soarta mea.
Cerșetor: Dar Oedip, este la fel pentru noi toți. Asta înseamnă o soartă. Nu că nu ai suferit îngrozitor.
Oedip: Nu, nu înțelegi. Nu e asta. Aș prefera ca suferințele mele să fi fost mult mai grave. Aș fi preferat să fiu cel mai de jos om de pe pământ dacă aș fi putut dori ceea ce am făcut. Nu doar am suferit-o când am vrut să fac altceva. Ce este Oedip, ce sunt toți oamenii de pe pământ dacă dorința noastră cea mai secretă se agită deja în sânge înainte de a ne naște, dacă totul a fost deja spus?
Cerșetor: Chiar și tu, Oedip, ai cunoscut cu siguranță câteva zile de fericire. Nu mă refer la momentul în care ai biruit Sfinxul și toată Teba te-a aclamat sau când s-a născut primul tău fiu sau când ai stat în stare printre consilierii tăi. Desigur, nu te poți lăsa să te gândești la astfel de lucruri. Cu toate acestea, ai trăit viața pe care o trăim cu toții. Erai tânăr, vedeai lumea, râdeai, glumeai și vorbeai — ca înțeleptul care erai. Ți-au plăcut lucruri, să te trezești și să dormi și să mergi pe drumuri. Acum ești orb, da. Dar ai văzut zile mai bune, Oedip.
Oedip: Aș fi un prost să neg. Și viața mea a fost una lungă. Dar vă spun din nou: m-am născut să vă stăpânesc, să fiu rege. Pentru un om bolnav, chiar și cele mai bune fructe au un gust urât. Și boala mea este destinul - frica, oroarea perpetuă de a face exact ceea ce ești sortit să faci. Știam, am știut mereu, că eram ca veverița care crede că se urcă în cușcă când face doar să se întoarcă banda de alergare. Și mă întreb: cine este Oedip?
Cerșetor: Și poți răspunde: un om grozav. Așa obișnuiau oamenii să vorbească despre tine pe străzile Tebei. Și a fost un om care a plecat de acasă și a călătorit prin Beoția și a văzut marea și s-a dus la Delphi să consulte oracolul — toate acestea pentru a avea aceeași soartă ca și tine, Oedip. Soarta ta a fost atât de excepțională, vezi, încât a schimbat-o pe a altora. Dar ce zici de bărbatul care a trăit mereu în același sat, a făcut aceeași treabă în fiecare zi, a avut copiii obișnuiți, festivalurile obișnuite și moare la aceeași vârstă cu tatăl său de necazul obișnuit?
Oedip: Știu că nu sunt un bărbat ca ceilalți bărbați. Dar mai știu că cel mai de jos sclav, idiotul din sat, dacă ar ști cum va fi viața lui, ar detesta chiar și săraca plăcere pe care o oferă. Și acei sărmani diavoli care au vrut să-mi atingă soarta — crezi că au scăpat de a lor?
Cerșetor: Se pot întâmpla multe în viața unui bărbat, Oedip. Eu însumi am fost unul dintre acei bărbați. Am plecat de acasă și am călătorit prin toată Grecia. Am consultat oracolul de la Delphi și am ajuns la mare. Ceea ce îmi doream era o întâlnire, să-mi fac avere, să-l cunosc pe Sfinx. . . Știam că ești fericit în palatul tău de la Teba. Aveam sănătatea mea atunci. Și chiar dacă nu l-am întâlnit pe Sfinx și niciun oracol nu a vorbit despre mine, m-am bucurat de viața pe care mi-am făcut-o. Tu ai fost oracolul meu, mi-ai transformat viața, soarta. Cerșetor sau prinț, care este diferența? Amândoi am trăit. Lăsați restul în seama zeilor.
Oedip: Nu vei ști niciodată dacă ceea ce ai făcut este ceea ce ți-ai dorit cu adevărat. Dar cu siguranță există ceva uman, ceva unic uman, în mersul pe drumul deschis. Tortuoasă, singuratică, este o imagine a tristeții care ne mănâncă. O întristare care este aproape uşurare, ca ploaia după căldură: atât de liniştită, atât de liniştită, încât pare că a izvorât din lucruri, din adâncul inimii. Această oboseală, această liniște, după toată zarva destinului nostru – ele sunt poate singurele lucruri care ne aparțin cu adevărat.
Cerșetor: A fost o vreme când noi nu am existat, Oedip. Asta înseamnă că până și cele mai profunde dorințe ale inimii noastre, sângele nostru, momentele noastre de trezire, au izvorât din nimic. Chiar și dorința ta de a scăpa de destin este poate destin. Nu noi suntem cei care ne-am făcut propriul sânge. Este suficient să simți și să trăiești ca oameni liberi, așa cum ne cere oracolul.
Oedip: Da, atâta timp cât un bărbat încă caută. Ai avut norocul să nu-ți atingi niciodată scopul. Dar vine ziua când te întorci în Cithaeron, uiți totul și muntele pare că îți readuce copilăria. Te uiți la ea zi de zi și poate te urci pe ea. Apoi cineva îți spune că te-ai născut acolo sus. Și totul se prăbușește.
Cerșetor: Am înțeles, Oedip. Dar toți avem un munte care face parte din copilăria noastră. Și oricât de departe am rătăci, ne trezim mereu mergând din nou pe cărările lui. Acolo am fost făcuți ceea ce suntem.
Oedip: Una este să vorbești, prietene, alta este suferința. Dar cu siguranță vorbirea aduce un fel de mângâiere inimii. Ca să mergem pe drumuri zi și noapte, așa cum facem noi, fără niciun scop în vedere. Nu ca călătoriile tinerilor care își caută avere. Și tu, ai vorbit mult și ai văzut multe: chiar ai vrut să fii rege?
Cerșetorul: Cine știe? Ce știu este că a trebuit să mă schimb, să devin altceva. Cauți un lucru și găsești ceva cu totul diferit. Dar vorbirea ne ajută să ne regăsim pe noi înșine.
Oedip: Ai o familie? Cineva?
Cerșetor: O familie? Nu aș fi ceea ce sunt.
Oedip: Ciudat. Pentru a ne înțelege aproapele trebuie să ne depărtăm de el. Și doar cu străinii, în întâlniri întâmplătoare, spunem cu adevărat adevărul. Așa ar fi trebuit să trăiesc — eu, Oedip, de-a lungul drumurilor Focidei și Istmului, când încă mai aveam ochii. Și nu urca pe munți, nu ascult oracole. . .
Cerșetor: Dar există o întâlnire pe care ai uitat-o, Oedip.
Oedip: Care, prietene?
Cerșetor: Întâlnirea de la răscruce. Când ai întâlnit Sfinxul.

II

MUNTELE

În istoria lumii, epoca numită după Titani a fost populată cu oameni și monștri și cu zei care nu erau încă organizați pe Olimp. Dar unii oameni cred că doar monștrii existau atunci - adică inteligențe închise în corpuri de animale deformate. De aici și suspiciunea că mulți dintre ucigașii de monștri, începând cu Heracles, au vărsat sânge rude.
Heracles, Prometeu

Heracles: Prometeu, am venit să te eliberez.
Prometeu: Te așteptam. Sunt foarte recunoscator. Ai avut o călătorie lungă și înfricoșătoare. Dar nu știi ce înseamnă frică.
Heracles: Ești mult mai rău decât mine, Prometeu.
Prometeu: Chiar nu știi ce este frica? Nu, presupun că nu o faci.
Heracles: Dacă frica nu înseamnă să faci ceea ce ar trebui să faci, atunci n-am cunoscut niciodată frica. Dar sunt bărbat și uneori nu sunt sigur ce ar trebui să fac.
Prometeu: Omul este milă și frică. Nimic altceva.
Heracles: Prometeu, mă ții aici să vorbesc și fiecare clipă care trece tortura ta continuă. Am venit să te eliberez.
Prometeu: Știu, Heracles. Știam că când erai doar un copil în înfășări, știam chiar înainte de a te naște. Dar sunt ca cineva care a suferit foarte mult — în închisoare, în exil, din cauza unui pericol. Când vine momentul să plece, cu greu se poate decide să părăsească locul în care a suferit atât de mult.
Heracles: Adică nu vrei să-ți părăsești stânca?
Prometeu: Trebuie să-l las, Heracles, am spus că te aștept. Dar acesta este un moment greu, la fel de greu pentru mine ca și pentru bărbatul din închisoare. Știi că acesta este un loc de suferință?
Heracles: Pot spune asta privindu-te la tine, Prometeu.
Prometeu: Suferi până vrei să mori. Într-o zi vei urca pe propriul tău munte și vei ști și asta. Dar nu pot muri. De altfel, nici tu nu vei muri, Heracles.
Heracles: Ce vrei să spui?
Prometeu: Un zeu te va ridica. Sau mai degrabă o zeiță.
Heracles: Nu aș ști, Prometeu. Iată, lasă-mă să te dezleg.
Prometeu: Da, vei fi ca un bebeluș, plin de recunoștință și dragoste. Îți vei uita munca și cruzimea Herei și vei petrece zilele lăudând zeii pentru înțelepciunea și bunătatea lor.
Heracles: De ce nu? Tot ce avem nu vine de la ei?
Prometeu: O, Heracle, există o înțelepciune mai veche decât a lor. Lumea este veche, mai veche decât această stâncă. Chiar și ei știu asta. Totul are un destin. Dar zeii sunt tineri, aproape la fel de tineri ca tine.
Heracles: Nu ești și tu un zeu?
Prometeu: Voi fi într-o zi. Deci destinul vrea. Dar cândva am fost titan și am trăit într-o lume fără zei. Da, a existat o astfel de lume. Îți poți imagina, Heracles?
Heracles: Era o lume de stânci și munți.
Prometeu: Fiecare om are piatra lui - de aceea iubesc oamenii. Numai zeii nu cunosc încă stânca. Ei nu știu să râdă sau să plângă. Ei zâmbesc destinului.
Heracle: Cine te-a bătut aici, Prometeu? Spune-mi asta.
Prometeu: O, Heracle, învingătorul este întotdeauna un zeu. Atâta timp cât omul-titan se luptă și îndură, el poate râde și plânge. Și dacă te bat aici în cuie, sau te urci pe munte, asta este victoria pe care ți-o permite soarta. Ar trebui să fim recunoscători pentru asta. Ce este o victorie, ci un gest transformat în milă, salvarea altora pe cheltuiala ta? Toți lucrează pentru alții, sub legea destinului. Chiar și eu, Heracles, dacă sunt eliberat astăzi, îi datorez cuiva.
Heracles: Am avut sarcini mai grele decât aceasta, Prometeu. În plus, încă nu te-am eliberat.
Prometeu: Nu vorbesc despre tine, Heracles. Ești curajos și plin de compasiune. Dar deja ți-ai făcut treaba.
Heracles: Nu am făcut nimic, Prometeu.
Prometeu: Nu ai fi bărbat dacă ai ști ce este destinat. Dar tu trăiești într-o lume a zeilor, iar zeii ți-au luat această cunoaștere și de la tine. Nu știi nimic și deja ai făcut totul. Amintește-ți de centaur.
Heracles: Omul-fiară pe care l-am ucis în această dimineață?
Prometeu: Monștrii nu pot fi uciși. Nici măcar zeii nu pot face asta. Va veni o zi în care vei crede că ai ucis un al doilea monstru, mult mai puțin uman decât primul, și tot ce vei fi făcut este să-ți pregătești piatra. Știi pe cine ai doborât azi dimineață?
Heracles: Un centaur.
Prometeu: Pe Chiron l-ai ucis, bunul și plin de compasiune Chiron, prietenul titanilor și al oamenilor.
Heracles: O, Prometeu. . .
Prometeu: Nu fi tulburat, Heracle. Destinele noastre sunt contopite. După legea lumii, nimeni nu este liber decât dacă sângele altuia nu este vărsat pentru el. La fel se va întâmpla și cu tine, pe Muntele Oeta. Și Chiron știa asta.
Heracles: Vrei să spui că s-a sacrificat?
Prometeu: Ce altceva? Așa cum odată am știut că furtul focului va însemna stânca mea.
Heracle: Lasă-mă să te dezleg, Prometeu. Atunci îmi poți spune totul despre Chiron și Mt. Oeta.
Prometeu: Sunt deja liber. Aș putea fi eliberat doar dacă cineva mi-a luat locul. Chiron s-a lăsat doborât de tine; și ai fost trimis de soartă. Dar în această lume născută din haos există o lege a dreptății. Mila, frica și curajul sunt doar instrumentele sale. Orice se face trebuie să se repete într-o zi. Sângele pe care l-ați vărsat, pe care îl veți vărsa, vă va conduce până la Oeta pentru a muri acolo. Va fi sângele monștrilor pe care acum trăiești pentru a-i distruge. Și rugul pe care îl montezi va arde cu focul pe care l-am furat.
Heracles: Dar mi-ai spus că nu pot muri.
Prometeu: Moartea a intrat în această lume împreună cu zeii. Voi muritorii vă temeți de moarte pentru că știți că zeii, fiind zei, sunt nemuritori. Dar fiecare are moartea pe care o merită. Va veni și ziua lor.
Heracles: Ce vrei să spui, Prometeu?
Prometeu: Nu totul poate fi explicat. Dar amintiți-vă întotdeauna că monștrii nu mor. Ceea ce moare este frica pe care o inspiră. Așa și cu zeii: când oamenii nu se mai tem de ei, ei vor dispărea.
Heracles: Și titanii se vor întoarce atunci?
Prometeu: Stâncile și pădurile nu se întorc. Sunt. Ceea ce a fost va fi.
Heracles: Și totuși voi, Titanii, ați fost schimbați de zei. Și tu, Prometeu.
Prometeu: Titan este un nume, nimic mai mult. Înțelege-mă, Heracles. Lumea are anotimpurile ei, ca câmpurile, ca pământul. Se întoarce iarna, se întoarce vara. Cum putem spune că pădurea moare sau rămâne la fel? În curând, bărbații vor fi Titanii.
Heracles: Noi muritorii?
Prometeu: Voi muritorii – sau nemuritori. Numele nu contează.

INCONSOLABILUL

Sexul, beția și sângele au evocat întotdeauna lumea de dedesubt și, câtorva aleși, au promis o viață binecuvântată printre morți. Dar Tracul Orfeu – cântăreț, călător în Hades și victimă, sfâșiat în bucăți ca însuși Dionysos – a promis și mai mult.

Orfeu, Bacchante

Orfeu:Așa s-a întâmplat. Urcam pe poteca prin Pădurea Umbrelor. Cocytus, Styx, skiff-ul lui Charon și țipetele damnaților erau departe de noi. Reflectat pe frunze, am putut distinge doar prima licărire a cerului. Dar eram încă acolo jos, în Hades, și acel frig era încă cu mine. Mă gândeam că într-o zi va trebui să mă întorc, că ceea ce a fost va fi din nou. Mă gândeam la viața mea cu ea, cum fusese înainte; într-o zi ar trebui să se termine din nou. Ce a fost, va fi. Mă gândeam la acel frig, la acel gol prin care trecusem și pe care îl purta cu ea în oase, în măduvă, în sânge. A meritat angoasa de a reveni la viață? Mă gândeam la asta, când am văzut prima sclipire a luminii. Apoi am spus: „Să terminăm odată pentru totdeauna”. Și m-am întors. Eurydice a dispărut ca o lumânare stinsă. Tot ce am auzit a fost un țipăit slab, ca un șoarece care se zboară spre gaura lui.
Bacchante: O poveste ciudată, Orfeu. abia îmi vine să cred. Oamenii de aici spuneau că ești iubit de zei și de muze. Și la fel ca mine, mulți Bacchantes te urmăresc pentru că știu că ești îndrăgostit și nefericit. Ai fost atât de îndrăgostit, încât singurul dintre oameni ai trecut prin porțile neantului. Nu, nu te cred, Orfeu. Nu este vina ta dacă destinul te-a indus în eroare.
Orpheus: Destinul nu are nimic de-a face cu asta. Destinul meu nu induce în eroare. E absurd ca dupa o asemenea calatorie, dupa ce privesc nimicul in fata, sa fi intors dintr-un impuls brusc, sau din greseala.
Bacchante: Aici se spune că ai făcut-o din dragoste.
Orfeu: Nimeni nu iubește morții.
Bacchante: Și totuși ai plâns-o, rătăcind pe munți și pe dealuri — căutând-o, chemând-o. Ai coborât în ​​Hades. Nu a fost dragoste?
Orpheus: Tu pretinzi că vezi lucrurile ca un bărbat. Atunci trebuie să știi că un om nu poate face nimic cu moartea. Eurydice pe care am plâns-o a fost un anotimp al vieții. Căutam acolo jos ceva foarte diferit de iubirea mea. Căutam un trecut despre care Eurydice nu știe nimic. Am înțeles asta printre morți în timp ce îmi cântam cântecul. Am văzut umbrele înțepenindu-se și uitându-mă neobișnuit, am auzit bocetele oprindu-se. Persefona și-a ascuns fața, iar Hades însuși, stăpânul inscrutabil al umbrelor, s-a aplecat înainte ca un om muritor și a ascultat. Am înțeles că morții nu sunt nimic.
Bacchante: Suferința ți-a distras mintea, Orfeu. Cine nu și-ar dori din nou trecutul? Eurydice aproape a renascut.
Orfeu: Renăscut pentru ce? Doar să mor din nou, Bacchante. Să port în sângele ei groaza lui Hades și să tremur lângă mine noapte și zi. Nu știi ce este nimicul.
Bacchante: Prin cântatul tău ai recuperat trecutul. Dar, în schimb, l-ai respins și l-ai distrus. Nu, nu pot să cred.
Orfeu: Ascultă, Bacchante. Numai în cântecul meu trecutul era real. De îndată ce am început drumul înapoi, acel trecut a dispărut, a devenit amintire, a gustat din moarte. Când am văzut prima sclipire de lumină, am sărit de bucurie ca un copil, abia crezând. A fost bucurie pentru mine, bucurie egoistă, bucurie pentru lumea celor vii. Sezonul pe care îl căutasem era acolo în acea sclipire de lumină. Femeia care mă urmărea nu mai conta. Trecutul meu a fost prima sclipire de lumină, a fost cântecul și dimineața. Și m-am întors.
Bacchante: Nu-mi vine să cred, Orfeu. Cum ai fi putut îndura o asemenea pierdere? Cei care ți-au văzut fața când te-ai întors s-au speriat. Pentru tine Eurydice a fost un anotimp al vieții.
Orfeu: Prostii. Când Eurydice a murit, a devenit altceva. Orfeu care a coborât în ​​Hades nu mai era nici soț, nici văduv. Durerea pe care am simțit-o în același timp a fost ca durerea unui copil – zâmbești când ți-o amintești. Acel sezon s-a terminat. Când plângeam, nu o mai căutam pe ea, ci pe mine. Pentru o soartă, dacă vrei. mă ascultam.
Bacchante: Mulți dintre noi te urmăm pentru că credem în tristețea ta. Ne-ați indus în eroare atunci?
Orfeu: O, Bacchante, Bacchante, de ce nu intelegi? Destinul meu nu induce în eroare. Mă căutam pe mine. Ce altceva se mai poate căuta?
Bacchante: Suntem oameni simpli, Orpheus. Aici credem în dragoste și moarte; râdem și simțim durere cu ceilalți. Cele mai vesele sărbători ale noastre sunt cele în care curge sângele. Femeile din Tracia nu se tem de astfel de lucruri.
Orfeu: Dacă viața este tot ce știi, totul este frumos. Dar odată ce ai fost printre morți. . . Crede-mă, nu poți spune asta.
Bacchante: N -ai fost așa o dată. Nu obișnuiai să vorbești despre nimic. Întâlnirea cu moartea ne face ca niște zei. Tu însuți ai fost cel care ne-ai învățat că extazul confundă viața și moartea și ne face mai mult decât oameni. . . Ai văzut festivalul.
Orpheus: Nu sângele contează, fată. Extaz și sânge - aceste lucruri nu sunt suficiente. Soarta unui om nu este atât de ușor de definit. Nu știi răspunsul, Bacchante.
Bacchante: Nu ai fi nimic fără noi, Orfeu.
Orpheus: Nu am negat niciodată asta. Ce conteaza? Am coborât în ​​Hades fără tine. . .
Bacchante: Te-ai dus acolo să ne cauți...
Orfeu: Dar nu te-am găsit acolo. Îmi doream ceva foarte diferit. Ceva ce am găsit când m-am întors la lumină.
Bacchante: A fost o vreme când cântai Eurydice pe munți...
Orfeu: Timpul trece, Bacchante. Munții sunt încă acolo, Eurydice nu. Aceste lucruri au un nume, iar numele lor este om. Invocarea zeilor ritului tău nu este de ajutor aici.
Bacchante: I-ai invocat și tu odată.
Orfeu: În viață un om face totul. Crede totul. El chiar crede că propriul său sânge curge în venele altora. Sau că ceea ce a fost poate fi anulat. El crede că extazul lui poate spulbera soarta. Știu toate astea și nu este nimic.
Bacchante: Nu știi ce să faci cu moartea, Orfeu, și totuși moartea este singurul tău gând. A fost o vreme când ritul nostru ne-a făcut nemuritori.
Orfeu: Haide, atunci, bucură-te de ritul tău. Doar ignoranța ta face posibil. Fiecare trebuie să coboare măcar o dată în propriul iad privat. Ritualul destinului meu s-a încheiat în Hades, când am cântat, doar eu am dreptul să cânt, al morții și al vieții.
Bacchante: Spui că destinul tău nu induce în eroare. Ce vrei să spui?
Orfeu: Vreau să spun că este în interiorul tău, faptul că ființa ta, mai adânc decât sângele, dincolo de orice extaz. Niciun Dumnezeu nu o poate atinge.
Bacchante: Poate, Orfeu. Dar nu o căutăm pe Eurydice. Deci de ce să ne spui că toți trebuie să coborâm în iad?
Orfeu: De fiecare dată când invoci un zeu, întâlnești moartea. Și cobori în Hades pentru a aduce ceva înapoi, pentru a încălca un destin. Nu învingi întunericul și pierzi lumina. Ești sfâșiat, ca un bărbat posedat.
Bacchante: Ești rău, Orfeu. . . Adică ai pierdut lumina?
Orfeu: Eram aproape pierdut, apoi am cântat. Prin înțelegere m-am regăsit.
Bacchante: Dacă acesta este prețul, merită? Există o cale mai simplă, calea ignoranței și bucuriei. Zeul este ca un lord, la jumătatea drumului între viață și moarte. Cedezi extazului lui, ești sfâșiat și îi sfâșii pe alții. Și renaștem, Orfeu, de fiecare dată și ne trezim — ca tine când te-ai întors la lumină.
Orfeu: Nu vorbi despre lumina zilei, despre trezire. Puțini bărbați știu. Femeile ca tine nu știu ce este.
Bacchante: Poate de aceea femeile din Tracia te urmăresc. Pentru ei ești ca zeul. Ai coborât din munți. Cânți cântece de dragoste și moarte. . .
Orfeu: Nebun. Dar măcar pot vorbi cu tine. Poate într-o zi vei fi ca un bărbat.
Bacchante: Atâta timp cât femeile din Tracia...
Orfeu: Da?
Bacchante: Nu-l sfâșie pe zeu.

[latan.elena]

VÂRCOLACUL

Zeus l-a schimbat pe Lycaon, stăpânul Arcadiei, într-un lup ca pedeapsă pentru inumanitate. Dar mitul nu spune unde și cum a murit Lycaon.

Primul vânător, al doilea vânător

Primul vânător: Nu este prima dată când un animal este ucis.
2nd Hunter: Dar este prima dată când ucidem un bărbat.
1st Hunter: Asta nu este grija noastră. Câinii l-au înroșit. Nu e treaba noastră cine a fost. Când l-am văzut întorcându-se pe stânci, stropindu-se în noroi, blana lui albă stropită de sânge și colții mai roșii decât ochii — cine se îngrijoa atunci de cine era și de poveștile vechi? A murit sălbatând sulița ca și cum ar fi gâtul unui câine. Avea inima de animal, precum și pielea. A trecut mult timp de când în aceste păduri nu s-a văzut un lup de asemenea mărime.
2nd Hunter: Mi -am făcut griji pentru asta. Mi-am amintit cine era. Oamenii vorbeau despre el când eram băiat. Povești incredibile despre ceea ce s-a întâmplat când era om – cum a încercat să-l ucidă pe Domnul Muntelui. Pielea lui avea culoarea zăpezii călcate în picioare – era bătrân, cenușiu, o fantomă – iar ochii lui erau de culoarea sângelui.
1st Hunter: Ce s-a făcut s-a făcut. Să-l jupuim și să ne întoarcem la vale. Gândește-te la sărbătoarea pe care ne-o vor da.
Vânătorul 2: Să plecăm în zori. Vom face foc în seara asta pentru a ne încălzi. Câinii vor urmări cadavrul.
Primul vânător: Nu este un cadavru, este o carcasă. Dar ar fi mai bine să-l jupuim acum, sau mâine va fi dur ca piatra.
2nd Hunter: Ce crezi? Ar trebui să-l îngropăm după ce-l jupuim? A fost bărbat cândva. Sângele lui de animal este cel care a înmuiat pământul. Și odată ce va fi jupuit, nu va mai rămâne decât o grămadă mică de oase și carne, ca a unui bătrân sau a unui copil.
Primul vânător: E bătrân în regulă. A fost un lup înainte de a exista bărbați în acești munți. Era mai bătrân decât lichenii de pe copaci. Cine își amintește acum că avea un nume, era cineva? Dacă mă întrebi, ar fi trebuit să moară cu mult timp în urmă.
Vânătorul 2: Dar putem să-i lăsăm trupul neîngropat? Acesta a fost Lycaon. Era un vânător ca noi.
Primul vânător: Oricine dintre noi și-ar putea întâlni moartea aici sus, pe munte și nimeni, în afară de ploaia sau soarele, nu l-ar găsi vreodată. Dacă era într-adevăr un vânător, a întâlnit un final rău.
Vânătorul 2: A luptat ca un bătrân, cu ochii. Dar nu crezi că a fost vreodată bărbat, nu-i așa? Nu crezi că avea un nume. Dacă ai face-o, nu ai vrea să-i insulti cadavrul. Ai ști că și el i-a dezonorat pe morți, că și el a trăit cu brutalitate și cruzime – și de aceea Domnul Muntelui l-a transformat într-un animal sălbatic.
Primul vânător: Se spune că a prăjit oameni de vii.
2nd Hunter: Cunosc bărbați care au făcut mult mai puțin și, cu excepția urletelor și furișului în pădure, sunt lupi. Ești atât de sigur pe tine încât nu simți uneori un Lycaon în tine? Cei mai mulți dintre noi avem zile în care, dacă ne-ar atinge un zeu, urlăm și rupem gâtul oricui ne iese în cale. Singurul lucru care ne salvează este să ne trezim și să descoperim că avem mâini și gură și vorbire umană. Dar pentru el nu a existat nicio scăpare – a lăsat în urmă pentru totdeauna ochii și casele oamenilor. Acum că a murit, lasă-l să zacă în pace.
Primul vânător: Pacea nu a fost ceea ce și-a dorit el. Pacea pentru el se înghesuia printre stânci și urla la lună. Am trăit în pădure suficient de mult pentru a știu că lucrurile sălbatice nu au groază de sfânt: animalele privesc la cer doar pentru a căscă, copacii își foșnesc frunzele. Și într-o privință, sunt ca zei: nu au sentimentul de vinovăție.
Vânătorul 2: Să te aud vorbind, a fi lup este o soartă bună.
Primul vânător: N-aș ști dacă e bine sau nu, dar știu asta – n-am auzit niciodată de o plantă sau un animal care să vrea să se transforme într-o ființă umană. În timp ce aceste păduri sunt pline de bărbați și femei care au fost atinși de divinitate și au devenit tufiș, pasăre sau lup. Indiferent cât de răi au fost sau ce crime au comis, mâinile lor au fost curățate de sânge, au fost eliberați de vinovăție și speranță, au uitat că sunt oameni. Nu asta înseamnă să fii zeu?
2nd Hunter: O pedeapsă este o pedeapsă. Dar înlătură speranțele și temerile păcătosului și face destinul remușcării sale. Chiar dacă animalul nu are amintire despre trecut și trăiește doar pentru prada lui, pentru moarte, lucrul care a fost rămâne. Acolo, pe deal, bătrânul Callisto zace îngropat. Cine își amintește acum care a fost crima ei? Stăpânii cerului au pedepsit-o aspru. Gandeste-te. O femeie frumoasă, se spune că a fost, transformată într-un urs care mârâie și plânge. Îi era frică de întuneric și voia să meargă acasă. Există un animal care nu avea pace. Fiul ei a venit și a ucis-o cu lancea, iar zeii nu au mișcat niciun deget. Unii spun că zeii s-au pocăit mai târziu și au transformat-o într-o încurcătură de stele. Dar trupul a rămas și acesta a fost îngropat.
Vânătorul 1: Și așa? Știu și poveștile vechi. Nu era vina zeilor dacă Callisto nu știa cum să-i accepte soarta. Este ca cineva care poartă doliu la o sărbătoare sau se îmbătă la o înmormântare. Dacă aș fi un lup, aș fi un lup chiar și în somn.
Vânătorul 2: Pentru că nu știi calea sângelui. Zeii nu adaugă nimic, nu iau nimic. Tot ce fac ei este să te atingă ușor – și să te pună în cuie acolo unde ești. Ceea ce odată a fost dorință sau alegere, găsești că este soarta. Asta înseamnă să devii un lup. Dar ceva din tine rămâne, tu care ai fugit din casă, bătrânul Lycaon din noi toți.
Vânătorul 1: Vrei să spui că Lycaon a suferit ca un om când câinii și-au înfipt dinții în gât?
Vânătorul 2: Era bătrân, pe ultimele picioare. Ai spus tocmai acum că nu se poate apăra. În timp ce el murea acolo, pe stânci, incapabil să scoată un cuvânt, m-am gândit la acei sărmani cerșetori bătrâni și la cum se opresc imediat lângă poartă, în timp ce câinii își încordează lesele încercând să ajungă la ei. Acesta este ceva ce am văzut chiar și aici. A recunoscut, a trăit ca un lup. Dar când a murit și s-a uitat la noi, a știut că era bărbat. Ochii lui spuneau că era.
Primul vânător: Prietene, ultimul lucru pe care l-a văzut au fost bărbați care îl vânau. Crezi că pentru el contează dacă putrezește sub pământ, ca un bărbat?
2nd Hunter: Există o pace dincolo de moarte. Un lot comun. Contează pentru cei vii, contează pentru lupul din noi toți. A fost soarta noastră să-l ucidem. Cel puțin ce putem face este să onorăm obiceiul și să lăsăm jignirile în seama zeilor. Să mergem acasă cu mâinile curate.

OASPETELE

Frigia și Lidia erau țări despre care grecilor le plăcea să spună povești groaznice. Nu poate exista nicio îndoială că toate au avut loc în Grecia, dar asta a fost în vremuri mai vechi.
Nu este nevoie să spunem cine a câștigat concursul de secerat.

Liyerses, Heracles

Liyereses: Aici e câmpul, străine. Nu te gândi să pleci. Știm ce este ospitalitatea la fel de bine ca și voi, grecii. Ești oaspetele nostru și vrem să stai aici. Ai mâncat cu noi, ne-ai băut vinul, iar acum aceste câmpuri ale noastre vor bea sângele tău. Va fi o recoltă extraordinară în Valea Meandrului anul viitor.
Heracles: Trebuie să fi avut un număr destul de mare de crime în aceste câmpuri?
Liyerses: Oh, un număr corect. Dar nimeni cu o construcție ca a ta. Nu vom avea nevoie de nimeni în afară de tine anul acesta. Pielea ta este roșie ca pământul proaspăt turnat, iar ochii tăi sunt ca florile. Vei fertiliza bine aceste câmpuri.
Heracles: Cine te-a învățat această practică a ta?
Liyerses: Așa a fost întotdeauna. Dacă un om nu hrănește pământul, de ce ar trebui să-l hrănească pământul?
Heracles: Recolta de anul acesta arată ca una splendidă. Grâul stă la fel de sus ca umerii secerătorului. Cine a fost victima?
Liyerses: Nu am putut primi străini anul trecut. Așa că a trebuit să ne descurcăm cu un sclav bătrân și cu o capră. Era sânge moale. Pământul abia a simțit-o. Uite cât de subțiri sunt urechile. Înainte de a tăia corpul, trebuie să-l transpiram la soare până când ajunge la o spumă. Și de aceea o să te punem la treabă, culegând și aducând snopii până vei alerga cu transpirație. Și apoi, în ultimul moment, când sângele tău fierbe pur și spumă ca o ființă vie, e momentul în care îți vom tăia gâtul. Da domnule. Ești un tânăr puternic.
Heracles: Zeii tăi aprobă această practică?
Liyerses: Deasupra acestui câmp nu există zei. Există doar pământul, Mama, Peștera. Ea așteaptă mereu și prinde viață când sângele curge până la ea. În seara asta vei coborî în peștera ei, străine.
Heracles: Nici unul dintre voi frigieni nu vizitează vreodată peștera?
Liyerses: O lăsăm când ne naștem – nu ne grăbim să ne întoarcem.
Heracles: Cred că înțeleg. Atunci îi îngrășați pe zeii tăi cu sânge uman?
Liyerses: Nu zeii, străine. Pământul este zeul nostru. Nu te închini pământului unde locuiești?
Heracles: Zeii noștri nu sunt sub pământ. Ei stăpânesc marea și pământul, pădurea și norul, așa cum un păstor își păzește turma sau un stăpân își guvernează slujitorii. Ei trăiesc depărtați, pe munți, ca gândurile pe care le vezi în ochiul unui om când îți vorbește, sau ca norii de pe cer. Ei nu cer sânge.
Liyerses: Străinule, nu înțeleg. Pentru noi norul și muntele și peștera au toate același nume, toate sunt una. Sângele pe care ni l-a dat Mama, ni-l dăm înapoi în sudoare, moarte și bălegar. Trebuie să vii de departe, străine. Acei zei ai tăi nu au sens.
Heracles: Rasa lor este nemuritoare. Au cucerit pădurea, pământul și monștrii săi. Cât despre oamenii ca tine, care hrănesc pământul cu sânge, i-au alungat în peșteră.
Liyerses: Nu spun că zeii tăi nu-și cunosc treaba. Probabil că au hrănit pământul cu mult sânge. În plus, niciun pământ înfometat nu a născut vreodată un om ca tine.
Heracles: Liyerses, începem să culegem?
Liyerses: Ești un tip ciudat. Știi, este prima dată când cineva îmi spune asta. Nu ți-e frică să mori printre șiruri? Presupun că crezi că vei fugi prin brazde ca o veveriță sau o prepeliță?
Heracles: Dacă te înțeleg, asta nu înseamnă moarte; este o întoarcere la mamă, un cadou de prietenie al unui oaspete. Toți acești țărani care transpira pe câmp îl vor saluta pe omul care își dă sângele pentru ei. Îi vor oferi cântece și rugăciuni. Este o mare onoare.
Liyerses: Spune, străine, mulțumesc. Sclavul ăla pe care l-am ucis anul trecut nu a vorbit așa, pot să vă spun! Era un bătrân, pe ultimele sale picioare, dar a trebuit să-l legăm oricum cu cutii. Chiar și așa, s-a bătut în gând să încerce să evite secerele atât de mult încât își pierduse tot sângele înainte de a cădea.
Heracles: Nu se va întâmpla de data asta, Liyerses. Dar când l-ai ucis pe bietul om, ce faci cu el?
Liyerses: Carnea lui este spartă cât timp este încă în viață. Și apoi împrăștiem bucățile peste câmpuri pentru a o trezi pe Mamă și a o atinge în viață. Învelim capul în snopi și flori, apoi cântăm și dansăm și îl aruncăm în Meandru. Ea este nor și apă curgătoare.
Heracles: Ești un om înțelept, Liyerses, și înțeleg de ce ești regele câmpurilor de la Celaenae. Dar ce zici de Pessinus? Există și crime acolo?
Liyerses: Ei omoară oameni peste tot, străine. Grâul nostru poate crește doar din pământul care a fost atins la viață. Pământul este un lucru viu. Și ea trebuie hrănită.
Heracles: Dar de ce omori mereu străini? Cu siguranță pământul, peștera din care ai venit, și-ar lua mai devreme pe a sa, nu-i așa? Nu îți plac cel mai mult pâinea și vinul din câmpurile tale?
Liyerses: Știi, îmi place de tine, străine. S-ar putea să fii aproape unul dintre noi. Dar întrebați-vă de ce suportăm sudoarea și truda lucrului acestor câmpuri. A trăi, nu? Ei bine, atunci este corect să rămânem în viață și să ne bucurăm de recoltă și să lăsăm pe ceilalți oameni să moară. Dar presupun că nu ai ști. Nu ești un țăran.
Heracles: Dar nu ar fi și mai bine să găsești o modalitate de a pune capăt crimelor și de a lăsa pe toți, străinii și oamenii tăi deopotrivă, să se bucure de recoltă? Nu ar fi mai bine să avem o ultimă ucidere care ar face ca pământul, norii și puterea soarelui să fie pentru totdeauna roditoare?
Liyerses: Nu ești compatriotă, oricine poate vedea asta. De ce, nici nu știi că fiecare solstițiu pământul începe din nou, iar anul în cursul său uzează totul.
Heracle: Dar trebuie să existe cineva care a fost hrănit, din generație în generație, cu seva fiecărei anotimpuri, cineva atât de bogat, de puternic și de plin de sânge încât ar putea dintr-o singură lovitură să înnoiască pământul pentru totdeauna?
Liyerses: Mă faci să râd, străine. Știi, s-ar putea să vorbești despre mine. Familia mea este singura din Celaenae care este aici de generații. Eu sunt regele aici și tu știi asta.
Heracles: Da, tu ești omul pe care l-am avut în minte, Lityerses. Deci, să începem să culegem. Am venit din Grecia pentru această faptă de sânge. Vom secera, Liyerses, iar diseară vei coborî în peșteră.
Liyerses: Vrei să mă omori? Pe teren propriu?
Heracles: Vreau să mă lupt cu tine. Pana la moarte.
Liyerses: Ești sigur că te descurci cu o seceră, străine?
Heracles: Nu-ți face griji, Liyerses. Haide să mergem.
Liyerses: Știi, străine, arăți puternic. . .
Heracles: Să mergem, Liyerses.
FOCURILE DE TABĂRĂ

Chiar și grecii practicau sacrificiul uman. Fiecare cultură țărănească a făcut acest lucru și toate culturile au fost la un moment dat culturi țărănești.

Doi Păstori, Tatăl și Fiul

Fiul: Tot muntele arde!
Tatăl: Oh, nu-i mare lucru, fiule. Pe Cithaeron, acum, asta va fi ceva de văzut. Sau pășunile sunt prea înalte anul acesta. Ai adunat animalele?
Fiul: Focul nostru este atât de mic încât nimeni nu îl poate vedea.
Părintele: Am aprins-o, asta contează.
Fiul: Uite, sunt mai multe focuri decât stele!
Tatăl: Aruncă cărbunii, fiule.
Fiul: Poftim.
Tatăl: O, Zeus, acceptă această ofrandă de lapte și miere. Suntem doar niște bieți păstori, doamne, iar oile nu sunt ale noastre să le dăm. Și fie ca acest foc arzător să ne alunge necazurile. Și așa cum acest fum se încolăpește peste acest foc, tot așa să se adune norii de ploaie peste câmpurile noastre.
Repede, fiule, stropește apa. Vor ucide un vițel la una dintre marile ferme în seara asta. Asta ne va aduce ploaie. Dacă plouă într-un loc, plouă peste tot.
Fiul: Acele incendii sunt acolo jos, tată, sau stele?
Tatăl: Hei, uite ce faci. Trebuie să stropești pe aici, spre mare. De acolo vine ploaia.
Fiul: Dacă plouă într-un loc, plouă peste tot? Chiar și la Thespiae? Chiar și la Teba? Nu au mare la Teba.
Părintele: Dar au pășuni, prostule. De aceea au fântâni. Au aprins și focuri în seara asta.
Fiul: Și cum rămâne după Thespiae? Si dupa aceea? Unde trăiesc oamenii care merg toată noaptea și toată ziua și nu ies niciodată din munți? Am auzit că acolo sus nu plouă niciodată.
Părintele: Peste tot ard foc în noaptea asta.
Fiul: De ce nu plouă acum? Au aprins focurile.
Tatăl: Pentru că e sărbătoare, fiule. Ploaia ar stinge focurile. N-ar face nimănui nici un strop de bine. Mâine va ploua.
Fiul: Și nu a plouat niciodată pe focuri când încă ardeau?
Tatăl: Cine știe, fiule. Aprindeau aceste focuri cu mult înainte ca tu sau eu să ne naștem. Aceeași noapte în fiecare an. Dacă mă gândesc bine, a fost o vreme când a plouat pe foc. Sau așa spun ei.
Fiul: Chiar a făcut-o?
Tată:Da, dar a fost cu mult timp în urmă. Oamenii erau mai buni decât sunt acum și chiar și fiii de împărați erau păstori în acele zile. Întreaga țara asta arăta atunci ca o aria, treierată îngrijită și curată, și a făcut ceea ce i-a spus regele Athamas să facă. Oamenii au muncit și au trăit viața, nu au fost nevoiți să ascundă iezii de proprietari. Un an, spun ei, zilele câinilor din august au adus o vrajă de căldură atât de rea încât câmpurile și fântânile s-au secat și oamenii au murit. Au aprins focuri de tabără, dar nu a făcut nici un pic de bine. Așa că Athamas a luat sfat. Dar era un bătrân și se căsătorise cu o tânără soție nu cu mult timp în urmă. Ea i-a ordonat în jur, așa cum fac acele tinere. Și ea îi tot spunea că acesta era un moment pentru măsuri puternice dacă nu vrea să-și piardă creditul. Presupun că vrei să știi de ce au făcut-o nu te rogi si stropesti apa? Ei bine, au făcut-o. De ce nu au sacrificat un vițel și un taur, mulți tauri? Ei bine, au făcut-o. Si ce s-a intamplat? Nimic, asta este.
Așa că au trebuit să-și sacrifice fiii. Nu fiii lui de ea. Nu, domnule. Nu a avut fii de la ea. Nu, aceștia erau doi fii adulți de la prima lui soție – au lucrat pe câmp toată ziua. Ei bine, Athamas, prostul nebun, a decis să o facă. Du-te și ia-le, spuse el. Dar fiii regilor nu sunt atât de proști, știi. Așa că au decolat. Atunci ce? Ei bine, de îndată ce un zeu a auzit ce se întâmplă, a trimis norii de ploaie în jos. Și în momentul în care băieții au decolat, norii aceia au dispărut. Următorul lucru a fost că vrăjitoarea unei soții a lui spunea: „Vezi tu! Ți-am spus. Norii se îngrămădeau deja. Trebuie să omorâm pe cineva”. Ei bine, ea a continuat așa până când oamenii au decis să-l ia pe Athamas și să-l ardă de viu. Au făcut focul și l-au aprins. L-au adus pe Athamas, legat și acoperit cu flori ca un bou sacru. Dar deodată, tocmai când erau pe cale să-l arunce pe foc, cerul s-a înnegrit. Tunete și fulgere, apoi ploaia a venit. Recolta a fost salvată. Ploaia a stins focul și ce crezi că face acel bătrân nebun Athamas? El îi iartă pe toți, chiar și pe soția lui. Ai grijă de femei, fiule. Este mai ușor să deosebești un șarpe de doamna lui decât să știi ce se întâmplă în mintea unei femei.
Fiul: Dar ce s-a întâmplat cu fiii regelui?
Tatăl: N-am mai auzit niciodată. Dar doi tineri ca ăsta se vor simți mereu.
Fiul: Dar dacă bărbații erau buni pe vremea aceea, tată, de ce au vrut să-i ardă pe cei doi băieți?
Părintele: Pentru că era august, prostule. Nu știi cum sunt adevăratele zile ale câinilor. Dar eu le cunosc, iar bunicul tău le cunoștea. În comparație cu ei, iarna nu e nimic. Iarna este aspră, sigur, dar știi mereu că face bine recoltele. Nu zilele câinilor. Zilele câinelui înseamnă secetă. Totul moare, iar setea și foamea îi fac lucruri omului. Un bărbat care nu a mâncat vrea să se lupte. Și nu uitați că în acele vremuri oamenii se înțelegeau între ei. Fiecare avea bucata lui de pământ, erau oameni cumsecade, prosperi. Apoi deodată fântânile se usucă, grâul arde, oamenii sunt flămânzi și însetați. În scurt timp se transformă în animale sălbatice.
Fiul: Atunci trebuie să fi fost răi.
Tatăl: Nu mai rău decât suntem noi. Zilele câinilor sunt acum stăpânele noastre și nicio ploaie nu ne poate elibera de ele.
Fiul: Nu-mi plac aceste focuri. Nu acum. La ce le fac zeilor? Este adevărat că au fost oameni arși pe ei odată?
Tatăl: Oh, nu oricine. Au ars copii schilozi, mocasini, idioti. Oameni nefolositoare, sau oameni care au furat grâu. Și asta a fost suficient pentru zei. Bun sau rău, ploua mereu.
Fiul: Ce le-a plăcut zeilor la asta? Adică, dacă a plouat oricum. Și cum rămâne cu Athamas? Nu au stins zeii focul?
Tatăl: Uite, zeii sunt stăpânii noștri. Ei sunt ca proprietarii de pământ – sunt și stăpânii noștri. Crezi că l-ar lăsa pe unul din felul lor să ardă? Nu ei. Se ajută unul pe altul. Dar la noi, e diferit. Nimeni nu ne ajută. Ploaie sau soare, ce le pasă zeilor? Aprindem focurile în seara asta. Aduce ploaia, spun ei. Dar le pasă proprietarilor de pământ? Ai văzut vreodată pe unul dintre ei coborând pe câmp?
Fiul: Nu, niciodată.
Tatăl: Înțelege-ți singur. Să presupunem că un foc de tabără poate face să plouă, iar arderea unui mocasnic inutil poate salva recolta. Ei bine, câte case ale proprietarilor ar trebui să ardă, câți proprietari ar trebui să ucizi pe străzi pentru a aduce ceva dreptate înapoi în lume și a ne face din nou propriii noștri stăpâni?
Fiul: Dar zeii?
Tatăl: Ce treabă au zeii cu asta?
Fiul: Nu ai spus că zeii și proprietarii sunt împreună? Sunt stăpâni.
Tatăl: Da, ei sunt stăpânii. Ei bine, le vom da capra lor. Ce altceva putem face? O să ardem mocasinii nefolositoare, hoții care ne fură grâul! Vom face un adevărat foc.
Fiul: Aș vrea să fie dimineață, tată. Acești zei mă sperie.
Tatăl: Ai dreptate, fiule. De aceea trebuie să încercăm să-i punem pe zei de partea noastră. La vârsta ta ar fi un lucru rău să uiți cum sunt zeii.
Fiul: Vreau să uit. Zeii nu sunt doar. De ce trebuie să ardă oamenii de vii?
Tatăl: Nu ar fi zei dacă nu ar fi. Ei nu trebuie să lucreze — cum altfel vă așteptați să-și petreacă timpul? În zilele dinainte erau proprietari de pământ și mai exista dreptate pe lume, cineva trebuia să fie ucis din când în când pentru a-i face pe zei fericiți. Așa sunt ei. Dar în zilele noastre nu mai au nevoie de așa ceva. Sunt atât de mulți dintre noi nefericiți încât zeii sunt fericiți doar stând acolo, privindu-ne. Asta îi satisface .
Fiul: Deci ei sunt mocasinii inutili!
Tatăl: Ai dreptate, fiule. Mocasini inutili sunt exact ceea ce sunt.
Fiul: Dar copiii infirmi? Ce au făcut când au fost arse? Au țipat?
Tatăl: Nu țipătul contează, fiule, ci cine face țipetele. Oameni infirmi sau criminali — amândoi sunt inutile. Dar când un bărbat cu copii ai lui vede o mulțime de mocasini îngrășându-se pe cheltuiala lui, asta doare. Asta e nedreptatea.
Fiul: Mă înfior când mă gândesc la focurile pe care le aveau pe vremuri. Privește acolo jos. Focuri de tabără ard peste tot.
Tatăl: Nu a fost așa cum crezi tu, fiule. Nu era un băiat ars la fiecare foc de tabără. Au făcut-o atunci, așa cum facem noi acum cu caprele. Descoperiți-vă singur. Dacă o capră face să plouă, este suficientă ploaie pentru toată lumea. Un om era suficient pentru un întreg versant de munte, un întreg sat.
Fiul: Nu vreau să mă gândesc la asta. Nu voi. Dacă așa ne-am tratat unii pe alții, atunci proprietarii de terenuri au tot dreptul să ne mănânce de vii. Zeii au dreptate să ne privească suferind. Suntem răi, toți suntem răi.
Tatăl: Udă ramurile, fiule, și stropește apa. Ești prea tânăr ca să înțelegi. Cine ești tu să vorbești despre ce este bine și ce este rău? Nu, prostule, acolo, spre mare.
O, Zeus, acceptă această ofrandă. . .

III

INSULA

Toată lumea știe că atunci când Ulise a naufragiat în drum spre casă din Troia, a petrecut nouă ani pe insula Ogygia, unde singurul său însoțitor era Calypso, o zeiță străveche.
Ulise, Calypso

Calypso: Ulise, situațiile noastre sunt aproape la fel. Tu vrei să trăiești pe o insulă, și eu la fel. Ai văzut și ai suferit totul. Într-o zi poate vă voi spune ce am suferit. Ne-am săturat amândoi de o datorie împovărătoare. De ce merge mai departe? Ce vă pasă dacă această insulă nu este cea pe care o căutați? Nimic nu se întâmplă niciodată aici. Un pic de pământ și un orizont. Aici poți trăi pentru totdeauna.
Ulise: O viață nemuritoare.
Calypso: Nemurirea înseamnă a accepta momentul, a nu mai recunoaște un mâine. Dar dacă îți place cuvântul, folosește-l. Chiar ai ajuns la acel punct?
Ulise: Credeam că omul care nu se teme de moarte este nemuritor.
Calypso: Nu, nemuritor este omul care nu spera să trăiască. Omul care aproape ești. Și tu ai suferit foarte mult. Dar de ce această nerăbdare de a se întoarce acasă? Încă ești neliniștit. De ce rătăciți singur printre stânci și vorbiți cu marea?
Ulise: Te-ar supăra dacă plec mâine?
Calypso: Vrei să știi prea multe, dragă. Să spunem că sunt nemuritor. Dar dacă nu renunți la amintiri și visele tale, dacă nu-ți lași dorul deoparte și nu accepți orizontul, nu vei scăpa niciodată de acea soartă pe care o cunoști atât de bine.
Ulise: Întotdeauna același sfat. Acceptă orizontul. Și ce-mi va aduce?
Calypso: Pace și liniște, Ulise. Te-ai întrebat vreodată de ce până și noi, zeii, vrem somn? Te-ai întrebat vreodată unde merg zeii vechi, zeii pe care lumea i-a uitat? De ce se scufundă adânc în timp, ca pietrele în pământ, deși trăiesc pentru totdeauna? De ce sunt eu, cine este Calypso?
Ulise: Te-am întrebat dacă ești fericit.
Calypso: Nu este asta, Ulise. Aerul, chiar și aerul acestei insule pustii, care tremură acum de vuietul tern al mării și strigătele păsărilor, este prea gol. În acest gol nu există nimic de regretat, nimic absolut. Dar nu ai simțit-o și tu — în anumite zile, o liniște, o pauză, ca urma unei tensiuni și prezențe vechi, dispărute de mult?
Ulise: Deci vorbești și tu cu stâncile?
Calypso: E o tăcere, vă spun. Ceva îndepărtat, aproape mort. Ceva care a fost și care nu va mai fi niciodată, din vechea lume a zeilor când tot ce am făcut era destin. Aveam nume groaznice, Ulise. Pământul și marea m-au ascultat. Apoi am obosit. A trecut timpul. Mi-am pierdut voința de a mișca. Câțiva dintre noi au rezistat noilor zei; Mi-am lăsat numele să se cufunde adânc în timp. Totul s-a schimbat și totul a rămas la fel; nu a meritat osteneala de a contesta destinul cu noii zei. Din acel moment mi-am cunoscut orizontul și de ce Cei Bătrâni nu luptaseră alături de noi.
Ulise: Dar nu erai tu nemuritor?
Calypso: Am fost și sunt, Ulise. Nu am nicio speranță de a muri. Și nicio speranță de a trăi. Accept momentul. Voi muritorii acceptați așa ceva, bătrânețea și regretul. De ce nu-ți pleci capul ca mine, aici, pe această insulă?
Ulise: Aș face-o, dacă aș crede că ești resemnat. Cândva ai fost stăpâna tuturor lucrurilor. Dar acum ai nevoie de mine, un muritor, să te ajut să îndurați,
Calypso: Favoarea este reciprocă, Ulise. Singurele tăceri adevărate sunt împărtășite.
Ulise: Nu este suficient să fiu aici cu tine acum?
Calypso: Nu ești aici cu mine, Ulise. Nu accepti orizontul acestei insule. Există ceva ce regretați.
Ulise: Ceea ce regret este o parte vie din mine, la fel cum tăcerea ta este o parte din tine. Ce s-a schimbat pentru tine din ziua aceea când pământul și marea ți-au ascultat? Ai observat că ești singur, că erai obosit și ți-ai uitat numele. Nu ți s-a luat nimic. Ce ai vrut să fii, ești.
Calypso: Ceea ce sunt eu este aproape nimic, dragă. Aproape muritor, aproape o nuanță ca tine. Totul este un somn lung care a început cine știe când. Și ai ajuns în acest somn ca un vis. Mi-e frică de zori, de trezire. Dacă mă părăsești, mă voi trezi.
Ulise: Nu este un mod ca o zeiță să vorbească.
Calypso: Mi-e frică să nu mă trezesc, așa cum îți este frică de moarte. Da. Cândva eram mort, acum știu asta. Singurul lucru care mi-a rămas pe această insulă a fost vocea vântului și a mării. Oh, n-am suferit, dormeam. Dar când ai venit, ai adus o altă insulă cu tine.
Ulise: Am căutat de prea mult timp insula aceea. Nu știi cum e să vezi pământul și apoi să închizi ochii pentru a te înșela. Nu pot accepta, nu pot să tac.
Calypso: Dar după voi, oameni buni, Ulise, nu a venit niciodată bine să recuperați ceea ce ați pierdut. Trecutul nu se întoarce. Nimic nu rezistă trecerii timpului. Ești un om care s-a uitat la Ocean, la monștri, la Câmpurile Elize. Vei mai putea recunoaște casele umane, propria ta casă?
Ulise: Tu ai spus că am purtat o insulă cu mine.
Calypso: Oh, dar schimbat, pierdut, o tăcere. Ecoul mării între două stânci, sau un fir de fum. Nimeni nu vă poate împărtăși. Casele vor arăta ca chipul unui bătrân. Cuvintele tale vor avea un sens care nu este al lor. Vei fi mai singur decât ai fost pe mare.
Ulise: Măcar voi ști că acolo se termină călătoria mea.
Calypso: Nu e bine, Ulise. Dacă nu te oprești acum, aici și acum, nu te vei mai opri niciodată. Ceea ce faci acum, vei face pentru totdeauna. Trebuie să te rupi de soarta ta o dată pentru totdeauna; trebuie să te oprești și să te lași adânc în timp. . .
Ulise: Nu sunt nemuritor.
Calypso: Vei fi, dacă mă asculți. Ce este viața veșnică dacă nu acceptă momentul care vine și momentul care pleacă? Beția, plăcerea și moartea nu au alt scop. Ce a mai fost rătăcirea ta neliniştită până acum?
Ulise: Dacă aș fi știut, m-aș fi oprit. Dar ai uitat ceva.
Calypso: Ce?
Ulise: Obiectul căutării mele este în interiorul meu. Și la fel este și al tău.
LACUL

Hippolytus, vânătorul cast al lui Troezen, a întâmpinat o moarte teribilă din cauza mâniei Afroditei. Dar Diana l-a readus la viață și l-a dus în Italia (Hesperia). Aici, în Dealurile Alban, ea l-a atașat de cultul ei și ia dat numele de Virbius. Virbius a avut copii de la nimfa Aricia.
Pentru cei din vechime, Occidentul era — ca și în Odiseea — țara morților.

Virbius, Diana

Virbius: Recunosc că m-am bucurat să vin aici. Acest lac mi-a amintit de marea veche. Și eram fericit să-ți trăiesc viața, să fiu mort pentru lume, să te slujesc în pădure și pe munți. Aici animalele sălbatice, culmile, țăranii nu știu decât pe tine. Este un loc în care lucrurile nu au trecut, un loc al morților.
Diana: Hippolitus ...
Virbius: Hippolytus a murit. Virbius este numele pe care mi l-ai dat.
Diana: Hippolytus, voi muritorii nu vă uitați viața chiar și când sunteți mort?
Virbius: Ascultă. În ceea ce privește lumea, sunt mort; Eu sunt slujitorul tău. Când m-ai smuls din Hades și m-ai adus înapoi la lumină, tot ce mi-am dorit a fost să mă mișc, să respir și să te închin. M-ai așezat aici, unde pământul și raiul sclipesc de lumină, unde totul este viguros și verde, totul este nou. Chiar și noaptea aici este proaspătă și adâncă, mai proaspătă și mai adâncă decât era acasă. Aici timpul nu trece. Nu există amintiri. Și tu ești singura putere aici.
Diana: Ești plin de amintiri, Hippolytus. Dar să presupunem că recunosc pentru o clipă că acesta este țara morților. Ce fac morții din Hades decât repetă trecutul?
Virbius: Hippolytus a murit, vă spun. Și acest lac care seamănă atât de mult cu cerul nu a auzit niciodată de Hippolitus. Dacă nu aș fi aici, țara asta ar fi exact așa cum este acum. Pare un loc imaginat, un pământ îndepărtat întrezărit printre nori. Când eram încă băiețel, mă gândeam că dacă urcam pe cealaltă parte a munților mei natali, departe în depărtare unde apune soarele – tot ce trebuia să fac era să continui să merg – voi ajunge în țara copilăriei. , unde era mereu dimineață, țara vânătorii și a jocului perpetuu. Un sclav mi-a spus: „Ai grijă de ceea ce îți dorești, băiete. Zeii o acordă întotdeauna”. Acesta era locul pe care mi-l doream. Nu știam că vreau să mor.
Diana: Doar o altă amintire. De ce esti nefericit?
Virbius: Oh, Sălbatic, nu știu. Se pare că abia ieri am deschis ochii aici. Știu că a trecut mult timp și că acești munți, acest lac, acești copaci mari sunt la fel, muți și nemișcați. Cine este Virbius? Sunt eu diferit de un băiat care se trezește în fiecare dimineață și se întoarce la jocurile lui de parcă timpul nu ar fi existat?
Diana: Tu ești Hippolytus, băiatul care a murit ca să mă urmeze. Și acum trăiești dincolo de timp. Nu ai nevoie de amintiri. Cei care locuiesc cu mine trăiesc ziua, ca iepurele, ca cerbul, ca lupul. Ei fug și sunt urmăriți pentru totdeauna. Aceasta nu este țara morților, ci amurgul viu al unei dimineți trainice. Nu ai nevoie de amintiri pentru că aceasta este singura viață pe care ai cunoscut-o vreodată.
Virbius: Dacă ceva, această țară este mai vie decât a mea. În orice, și în soare, există o strălucire de lumină ca și cum ar veni din interior, o vigoare care pare cumva neatinsă de zile. Ce înseamnă acest pământ Hesperia pentru voi, zeilor?
Diana: Nimic diferit de orice altă țară de oriunde. Nu trăim din trecut sau viitor. Pentru noi fiecare zi este ca prima zi. Ceea ce ți se pare o tăcere vastă este cerul nostru.
Virbius: Dar am locuit în locuri pe care le preferați decât asta. Am plecat la vânătoare pe Didymus; Am alergat de-a lungul plajelor din Troezen, locuri la fel de sărace și sălbatice ca mine. Dar această tăcere inumană, această viață dincolo de viață — n-am mai respirat așa ceva până acum. Ce face să fie atât de singur aici?
Diana: Singură, copile? Un loc în care niciun om nu a pus piciorul vreodată va fi întotdeauna o țară a morților. Din mările și insulele tale vor veni alți oameni și vor crede că intră în Hades. Și sunt și alte țări și mai îndepărtate. . .
Virbius: Alte lacuri, alte dimineți ca acestea. Apa este mai albastră decât prunele dintre frunze. Parcă sunt o umbră printre umbrele copacilor. Cu cât mă încălzesc mai mult în acest soare și mă hrănesc din acest pământ, cu atât mai mult par să mă dizolv în foșnet și picături de apă, în sunetul lacului și în mârâitul pădurii. În spatele trunchiurilor copacilor, în pietre, în propria mea sudoare, e o îndepărtare, o distanță.
Diana: Acestea sunt neliniștile copilăriei tale.
Virbius: Nu mai sunt un copil. Te cunosc și am fost în Hades. Propria mea țară este la fel de departe ca norii aceia de sus. Uite, mă alunec între copaci și obiecte ca și cum aș fi un nor.
Diana: Ești fericit, Hippolytus. Dacă fericirea este posibilă pentru om, ești fericit.
Virbius: Băiatul care am fost, băiatul care a murit, este fericit. L-ai salvat și îți mulțumesc. Dar omul care a renăscut, slujitorul tău, fugarul din Hades care-ți păzește stejarii și pădurile — nu este fericit pentru că nici măcar nu știe dacă există. Cine îi răspunde la voce, cine îi vorbește? Ziua lui de azi adaugă ceva la ziua de ieri?
Diana: Asta e tot, Virbius? Vrei companie?
Virbius: Știi ce vreau.
Diana: Muritorii termină întotdeauna prin a-și dori asta. De ce? E ceva în sângele tău?
Virbius: Mă întrebi ce este sângele?
Diana: Sângele sacrificial are în el aroma lui Dumnezeu. De câte ori te-am văzut trăgând înapoi capul unui ied sau al lupului, tăindu-i gâtul și cufundându-ți mâinile în sângele lui! Mi-ai placut pentru asta. Dar acel alt sânge, propriul tău sânge, care îți umflă venele și arde în ochi — eu sunt mai puțin familiarizat cu acel sânge. Știu că pentru tine este viața și destinul.
Virbius: Am vărsat deja acel sânge. Și simțindu-l azi neliniștit și confuz în mine este dovada mea că sunt în viață. Lumina lacului, împingerea verde a copacilor — acestea nu sunt suficiente pentru mine. Sunt lucruri ca norii, rătăcitori veșnici ai dimineții și serii, gardieni ai orizontului, forme ale Hadesului. Doar alt sânge mai poate al meu. Sângele curge neliniștit și apoi s-a oprit. Satul.
Diana: Pe scurt, vrei să te sacrifici?
Virbius: Asta vreau, Wild One. Înainte, când eram Hippolytus, sacrificam animale sălbatice. Erau de ajuns. Dar aici, în această țară a morților, până și animalele se dizolvă între mâinile mele ca norii. Este vina mea, cred. Dar am nevoie de apropierea sângelui cald, sânge de felul meu. Trebuie să am o voce și o soartă. O, Sălbatic, dă-mi asta.
Diana: Ai grijă, Virbius-Hippolytus. Ai fost fericit.
Virbius: Nu-mi pasă, doamnă. M-am uitat prea des la reflectarea mea din lac. Imi doresc viata, nu fericirea.

VRĂJITOARELE

Când Ulise a venit pe insula lui Circe, el fusese avertizat de pericol și imunizat, în mod magic, împotriva vrăjilor ei. Dar vrăjitoarea Circe – o veche zeiță mediteraneană coborâtă în lume – știa de ceva vreme că un Ulise va intra în viața ei. În acest sens relatarea lui Homer lasă de dorit.
Circe, Leucothea

Circe:Crede-mă, Leucò, nu am înțeles deodată. Uneori greșești formula, mintea ta devine brusc goală. Și totuși l-am atins. Adevărul este că mă așteptam la el atât de mult încât nu mă mai gândeam la asta. În momentul în care am înțeles – a făcut o mișcare bruscă și a întins mâna spre sabia lui – aproape că am zâmbit, m-am simțit atât de fericită și în același timp dezamăgită. Chiar am crezut că aș putea evita toată afacerea și să scap de ceea ce fusese sortit. La urma urmei, mi-am spus, Ulise este un om care vrea să meargă acasă. M-am gândit să-l pun imediat într-o barcă. Iată-l, dragul meu Leucò, fluturând acea sabie a lui, ridicol și deștept așa cum poate fi doar un muritor – și a trebuit să zâmbesc și să-l privesc drept în ochi așa cum fac cu ei, apoi să mă uit surprins și să mă retrag. . M-am simțit ca și cum aș fi din nou fată – când eram fete și ne spuneau ce vom face când vom fi mari și am chicotit cu toții. Totul a fost ca un dans. M-a luat de încheieturi, și-a ridicat vocea, m-am înroșit — am pălit pe dinăuntru, Leucò — i-am strâns genunchii și am intrat în acțiune. „Cine ești, ce pământ te-a născut...”. Săracul, m-am gândit în sinea mea, nu știe ce îi rezervă. Era un bărbat mare, cu părul creț, chipeș, Leucò. Ce mistreț minunat ar fi făcut — sau poate un lup. nu știe ce îi rezervă. Era un bărbat mare, cu părul creț, chipeș, Leucò. Ce mistreț minunat ar fi făcut — sau poate un lup. nu știe ce îi rezervă. Era un bărbat mare, cu părul creț, chipeș, Leucò. Ce mistreț minunat ar fi făcut — sau poate un lup.
Leucothea: Dar i-ai spus toate astea, în anul petrecut cu tine?
Circe: O, copile, nu vorbești despre lucrurile destinului cu un muritor. Ei cred că au spus ultimul cuvânt când îl numesc Lanțul de Fier, Decretul Fatal și așa mai departe. Ei ne numesc Doamnele Fatale, știi.
Leucothea: Nu știu să zâmbească.
Circe: Da. Unii dintre ei pot râde în fața destinului, dar râd după. La momentul respectiv trebuie să fie serioși în privința asta sau mor. Ei nu știu să glumească despre lucruri divine, nu au simțul de a juca un rol, așa cum facem noi. Viața lor este atât de scurtă încât nu suportă să facă lucruri deja făcute sau deja cunoscute. Dacă am vorbit cu Ulise în acest sens, a părut nedumerit și a început să vorbească despre Penelope. Și era un om curajos.
Leucothea: Ce obositor.
Circe: Da, dar vezi că l-am înțeles cu adevărat. Cu Penelope nu trebuia să zâmbească; cu ea totul, chiar și masa lor zilnică, era serios și nerepetit – s-ar fi putut pregăti pentru moarte. Nu vă puteți imagina modul în care îi fascinează moartea. Sunt sortiți să moară, desigur, este o repetare, ceva ce știu dinainte. Și totuși se înșeală crezând că schimbă ceva.
Leucothea: Atunci de ce nu a vrut să devină mistreț?
Circe: O, Leucò, nici nu voia să devină un zeu, deși Calypso, acea creatură proastă, l-a tot cicălit din cauza asta. Dar așa a fost Ulise, nici mistreț, nici zeu, om doar, un om foarte inteligent și deștept în fața destinului.
Leucothea: Spune-mi, draga mea, te-ai distrat cu el?
Circe: Mi se întâmplă ceva, Leucò. Niciuna dintre noi, zeițele, nu a încercat vreodată să devină muritoare, nimeni nu și-a dorit asta vreodată. Totuși, acesta ar putea fi lucrul nou, lucrul care ar putea rupe lanțul.
Leucothea: Ți-ar plăcea?
Circe: Serios, Leucò. Ulise nu a înțeles de ce am zâmbit. De multe ori nici nu înțelegea că zâmbesc. M-am gândit că odată i-am explicat de ce animalele sunt mai mult ca noi nemuritorii decât poate fi un om curajos și inteligent. Un animal mănâncă, se montează, nu are memorie. Mi-a răspuns că acasă îl aștepta un câine, un biet câine care poate că era deja mort. Și mi-a spus numele. Câinele ăla avea un nume, Leucò.
Leucothea: Ne dau și nume, știi.
Circe: Ulise mi-a dat multe nume când era în pat cu mine. De fiecare dată era unul nou. La început a fost ca zgomotul pe care îl face un animal, un mistreț sau un lup, dar, încetul cu încetul, el însuși și-a dat seama că scria silabele unui singur cuvânt. M-a numit pe numele tuturor zeițelor, ale surorilor noastre, m-a numit pe numele Mamei tuturor viețuitoarelor. Parcă se lupta cu mine, cu soarta. A vrut să mă numească, să mă țină în brațe, să mă facă muritor. A vrut să spargă ceva. A adus inteligență și curaj slujbei – le avea pe amândouă – dar nu putea niciodată să zâmbească. Nu a înțeles niciodată zâmbetul zeilor, felul în care zâmbim noi, cei care cunoaștem destinul.
Leucothea: Nimeni nu ne înțelege pe noi, nici animalele. I-am văzut pe acești oameni ai tăi – transformați în lupi sau mistreți, ei încă urlă ca niște oameni adevărați. E chinuitor. Sunt atât de grosolan în ciuda inteligenței lor. Te-ai jucat mult cu ei?
Circe: Mă distrez cu ei, Leucò, cât pot de bine. Nu mi s-a dat un zeu în patul meu și singurul om a fost Ulise. Toate celelalte se transformă în animale la atingerea mea; înnebunesc și vin după mine, ca fiarele sălbatice. Nebunia lor nu este nici mai bună și nici mai rea decât dragostea unui zeu. Dar cu ei nici nu trebuie să zâmbesc. Îi simt că mă urcă și apoi fug înapoi în bârlogurile lor. Nu cobor ochii.
Leucothea: Și Ulise . . .
Circe: Nu mă întreb numele lor. Știi cine a fost Ulise?
Leucothea: Da, Circe?
Circe: Într-o seară a descris sosirea lui la Aeaea. Oamenii lui s-au speriat, au pus paznici lângă corăbii, iar el mi-a povestit că toată noaptea, s-au întins pe mal sub mantie, au ascultat hohotetele și mârâitul. Apoi, când a răsărit soarele, au văzut o spirală de fum dincolo de pădure și au strigat de bucurie în timp ce și-au recunoscut țara și casele. El a zâmbit când îmi spunea despre asta – în felul în care zâmbesc bărbații – stând lângă mine în fața focului. A spus că vrea să uit cine sunt și unde este el. În seara aceea mi-a spus Penelope.
Leucothea: O, Circe, ce prostie!
Circe: Și eu am fost prost, Leucò, și i-am spus să plângă.
Leucothea: De ce, ideea.
Circe: Nu, dar nu a plâns. Știa că Circe iubește animalele sălbatice, care nu plâng. A plâns mai târziu, în ziua în care i-am povestit despre lunga călătorie de făcut și despre coborârea în Avernus și în întunericul Oceanului. Dar erau genul de lacrimi care-ți curăță ochii și îți dă putere — și eu le pot înțelege. Dar în acea seară, râzând ciudat, mi-a vorbit despre copilăria și destinul lui și m-a întrebat de mine. Vorbea jucăuș, desigur.
Leucothea: Nu înțeleg.
Circe: Gura și vocea îi râdeau, dar ochii îi erau plini de amintiri. Și apoi mi-a spus să cânt. Și în timp ce cântam, m-am dus la războaie, și i-am pus casa și copilăria în vocea aceea aspră a mea, am îndulcit-o, am fost Penelopa lui. Și-a luat capul între mâini.
Leucothea: Cine a râs ultimul?
Circe: Nimeni, Leucò. În seara aceea, am fost și eu muritor. Aveam un nume: Penelope. A fost singura dată când mi-am privit soarta în față fără să râd, singura dată când am lăsat ochii în jos.
Leucothea: Și omul acesta iubea un câine?
Circe: Un câine, o femeie, fiul lui și o barcă pentru a naviga pe mare. Nu a privit niciodată ciclul nesfârșit al zilelor ca un destin, a alergat spre moarte știind ce este și a îmbogățit pământul cu cuvinte și acțiuni.
Leucothea: Nu am ochi ca tine, Circe, dar aici simt că e rândul meu să zâmbesc. Ai fost naiv. Dacă i-ai fi spus că lupii și mistreții te călare ca pe un animal, s-ar fi transformat el însuși într-un animal.
Circe: I-am spus. Gura i s-a contractat, totuși doar puțin, și după un timp spuse: — Atâta timp cât nu sunt oamenii mei.
Leucothea: Deci era gelos.
Circe: Nu, nu gelos. Le-a fost loial. A înțeles totul, acel om, în afară de felul în care zâmbim noi, zeii. În ziua în care a plâns în patul meu, nu pentru că îi era frică, ci pentru că ultima lui călătorie i-a fost impusă de soartă, era ceva ce știa dinainte. — De ce probleme să faci călătoria, în cazul ăsta? m-a întrebat în timp ce se încingea sabiei și cobora spre mare. I-am adus mielul negru și în timp ce oamenii lui plângeau, a observat un zbor de rândunele peste acoperiș. — Deci se duc și ei, spuse el. — Nu știu ce fac. Dar știi, doamnă.
Leucothea: Asta e tot ce a spus?
Circe: Asta a fost tot.
Leucothea: Circe, de ce nu l-ai ucis?
Circe: Sunt o adevărată proastă. Uneori uit că noi nemuritorii știm. Atunci sunt la fel de fericit ca și cum aș fi încă o fată. Ca și cum toate aceste lucruri s-ar fi întâmplat marilor zei, olimpienilor și s-ar fi întâmplat în acest fel, inexorabil, dar absurd, neprevăzut. Ceea ce nu reușesc niciodată să prevăd este tocmai asta, pe care l -am prevăzut, că știu mereu ce am de gând să fac și să spun. Și în acest fel ceea ce fac și spun devine mereu ceva nou și surprinzător. Ca un joc, ca acel joc de șah pe care m-a învățat Ulise, toate regulile și regulamentele, dar atât de noi și de captivante, cu acele piese minunate de fildeș! Jocul ăla e ca viața, obișnuia să spună. Potrivit lui, a fost o modalitate de a depăși timpul.
Leucothea: Ai prea multe amintiri despre el, Circe. Nu l-ai transformat într-un mistreț sau un lup. L-ai transformat în memorie.
Circe: Acesta este singurul lucru nemuritor despre un muritor, Leucò. Amintirea pe care o poartă cu el, amintirea pe care o lasă în urma lui. Așa sunt numele și cuvintele. Când își amintesc până și bărbații zâmbesc. Un zâmbet de resemnare.
Leucothea: Circe, și tu spui cuvinte.
Circe: Îmi cunosc destinul, Leucò. Niciodată să nu te temi.

TAURUL

Toată lumea știe că Tezeu, în drum spre casă din Creta, s-a prefăcut că uită pânzele negre care zburau din catarg în semn de doliu. Rezultatul a fost că tatăl său, crezându-l mort, s-a aruncat în mare și și-a lăsat regatul lui Tezeu. Aceasta este în întregime grecească. Și la fel de greacă este dezgustul față de orice cult mistic al monștrilor.
Lelegus, Tezeu

Lelegus: Dealul e acasă, domnule.
Tezeu: Când ești departe de casă, orice deal văzut în amurg arată ca propriile tale dealuri.
Lelegus: Da, când am văzut soarele scufundându-se în spatele Muntelui Ida, am băut un toast la întoarcerea noastră.
Tezeu: E bine să vii acasă, Lelegus, și bine să pleci. Hai să bem din nou. Să bem în trecut. Lucrurile pe care le-am pierdut și apoi le-am recuperat sunt lucruri bune.
Lelegus: Cât am fost în Creta, nu ai vorbit niciodată despre casă. Nu te-ai gândit la toate lucrurile pe care le-am lăsat în urmă. Ai trăit ziua. Și te-am văzut plecând din Creta în același fel în care ai plecat de acasă, fără să te uiți o dată înapoi. Te gândești la trecut în această seară?
Tezeu: Suntem în viață, Lelegus; e vin pe masă, suntem în apele de acasă. Un bărbat se gândește la multe lucruri într-o seară ca asta. Mâine, poate, aceste lucruri — vinul, marea — nu ne vor da aceeași liniște.
Legus: De ce ți-e frică? De ce nu dai ordin să coboare aceste pânze negre și să spargi albul? I-ai promis tatălui tău că o vei face.
Theseus: Ajunge timp pentru asta mai târziu, Lelegus. Timp suficient mâine. Îmi place să ascult pânzele acestea trosnind în vânt. Aceleași pânze pe care le-am purtat când ne-am pornit spre Creta și spre pericol, și niciunul dintre voi nu știa dacă va mai vedea vreodată acasă.
Lelegus: Dar știai, Tezeu?
Tezeu: Mai mult sau mai puțin. Securea mea nu ratează niciodată.
Lelegus: Nu pari foarte sigur.
Tezeu: Nu este asta. Mă gândesc la cretani și la cât de puțin știam despre ei. Mă gândesc la marele munte și la rolul nostru pe insulă. Și acele ultime zile în palat, cu curțile ei nesfârșite una după alta și soldații care mă numeau Regele-Taur — îți amintești, Lelegus? Devii ceea ce ucizi în Creta. Mai târziu am început să cred că le-am înțeles. Apoi ne-au povestit despre pădurile din Ida unde sunt peșterile zeilor, unde s-au născut zeii și unde au murit. Știai, Lelegus? Pe insulă zeii sunt uciși, uciși ca animalele. Iar omul care ucide un zeu devine el însuși un zeu. Atunci am încercat să urcăm pe Muntele Ida.
Legus: Un bărbat se simte curajos când este departe de casă.
Tezeu: Și ne-au spus lucruri incredibile. Femeile lor — îți amintești de acele femei blonde înalte care își petrec dimineața la soare pe terasele palatului și noaptea urcă pe câmpurile Idei și se întind cu copaci și fiare? Uneori rămân acolo definitiv.
Lelegus: Numai femeile sunt curajoase acolo. Știi asta, Tezeu.
Tezeu: Știu un lucru – prefer femeile care stau la războaie.
Lelegus: Dar în Creta nu există războaie. Ei cumpără pânză străină. Ce vă așteptați să facă?
Tezeu: Să nu stai la coacere la soare, gândindu-te tot timpul la zei. Nu căuta zei în trunchiurile copacilor și în mare. Nu alergați după tauri. La început am crezut că e vina taților lor – acei negustori decadenți care se îmbracă ca femeile și își petrec timpul urmărind băieții sărind peste tauri. Și asta nu este tot. Parcă ar fi o altă rasă, o altă rasă. A fost o vreme când pe Ida erau doar zeițe. Doar o singură zeiță. Ea era soarele, ea era copacii, ea era marea. Și în prezența ei zei și oameni au fost călcați în picioare. Când o femeie fuge de un bărbat pentru a fi cu soarele și cu fiarele, nu este vina bărbatului. Sângele este putred. Acesta este haos.
Lelegus: Numai dumneavoastră puteți spune, domnule. Este Ariadna despre care vorbești?
Tezeu: Da, și ea.
Lelegus: Sunteți căpitanul, domnule, și nu este locul nostru să vă criticăm. Dar nouă ni se părea o fată blândă, docilă.
Tezeu: Prea docil, Lelegus. Ca iarba, ca apa de mare. Te-ai uitat la ea și ai realizat că nici măcar nu știa de tine. Asemenea pajiştilor Idei — mergi înainte, cu mâna pe secure, apoi deodată liniştea devine sufocantă şi trebuie să te opreşti. Se aude un sunet de respirație, ca o fiară pe cale să primească. Până și soarele pare să stea la pândă, chiar și aerul. . . Nu există luptă cu marea Zeiță. Nu poți lupta cu pământul și cu tăcerile lui.
Lelegus: Da, am știut și eu aceste lucruri. Dar Ariadna — te-a lăsat să ieși din labirint. Ea a plecat de acasă pentru tine. Și-a abandonat zeii pentru a te urma. Dacă sângele ei ar fi putrezit, așa cum spui, nu ar fi făcut asta.
Tezeu: Dar zeii ei nu au abandonat-o.
Lelegus: Nu ai spus că ucid zeii pe Ida?
Tezeu: Și ucigașul este noul zeu. O, Lelegus, poți ucide zei și tauri într-o peșteră, dar zeul pe care îl porți în sânge nu poate fi ucis. Și Ariadna era sânge și rasa insulei. Am cunoscut-o așa cum am cunoscut taurul.
Lelegus: Ai fost prea crud, Tezeu. Ce crezi că a spus, săraca fată, când s-a trezit pe Naxos?
Tezeu: Știu, știu. Trebuie să fi urlat, ca un lucru sălbatic. Dar în zadar. Își va fi chemat țara, casa și zeii ei. Ea mai are pământul și soarele. Noi grecii nu suntem nimic pentru ea acum.
Lelegus: Era frumoasă, domnule. Ea a fost făcută din pământ și soare.
Tezeu: Pe când noi suntem doar bărbați. Sunt sigur că va fi trimis să o consoleze un zeu, vreun zeu blând ambiguu, un zeu al durerilor, unul dintre cei care au savurat deja moartea și pe care Marea Mamă îl poartă în poală. Ce va fi, mă întreb? Un copac, un cal, un berbec? Sau poate un lac sau un nor? Se poate întâmpla orice pe marea aia a ei.
Lelegus: Domnule, iartă-mă că vorbesc clar. Dar nu te înțeleg. Uneori vorbești ca un băiat care joacă un joc. Și uneori suni bătrân și crud, de parcă insula ar fi lăsat ceva de la sine în tine.
Tezeu: Poate că ai dreptate. Un bărbat devine lucrul pe care îl ucide. Dar am venit de departe, ai uitat asta.
Lelegus: Acest vin grecesc bun ar trebui să vă înveselească, domnule.
Tezeu: Încă nu am ajuns acasă, Lelegus.

ÎN FAMILIE

Evenimentele tragice care au afectat casa lui Atreus sunt binecunoscute. Aici trebuie doar să-mi amintesc anumite relații de familie. Tantal a fost tatăl lui Pelops; Pelops din Thyestes și Atreus; Atreus a fost tatăl lui Menelaus și Agamemnon și Agamemnon din Oreste, care și-a ucis mama. Am fost de multă vreme convingerea că zeița arcadiană a mării Artemis se bucura de un cult special în această familie. Gândiți-vă, de exemplu, la sacrificiul propus de Iphigenia de către tatăl ei.
Castor, Polydeuces

Castor: Îți amintești, Poly, cum am recuperat-o după ce a fugit cu Theseus?
Polydeuces: A fost o noapte grozavă!
Castor: Atunci era doar un copil. Îmi amintesc că mă gândeam în timp ce călăream noaptea cât de îngrozită trebuie să fie ea, galopând prin pădure pe calul lui Tezeu, cu noi galopând după ea. Eram naivi.
Polydeuces: De data aceasta a luat măsuri de precauție mai bune.
Castor: Da, de data aceasta are toată armata troiană să lupte pentru ea. Ea a pus marea între noi.
Polydeuces: Atunci vom trece marea.
Castor: M-am săturat. Acum depinde de Atreidae. Nu este o preocupare a noastră.
Polydeuces: Vom trece marea!
Castor: Crede-mă, Poly, nu merită. Nu fii naiv. Lasă-i pe Atreidae să aibă grijă de ea – ea este grija lor acum.
Polydeuces: Dar ea este sora noastră!
Castor: Ar fi trebuit să știm că nu va rămâne niciodată pe loc la Sparta. Nu e genul de fată pe care o poți ține închisă într-un palat.
Polydeuces: Ce mai vrea, Castor?
Castor: Ea nu vrea nimic, doar atât. Este același copil care a fost întotdeauna! E incapabilă să ia în serios o casă sau un soț. Dar nu are rost să o alergi după ea. O să se întoarcă într-o zi, vei vedea.
Polydeuces: Cerul știe ce vor face Atreidae pentru a răzbuna acest afront adus familiei lor. Nu sunt oameni care să înghită o insultă. Acolo unde este în joc onoarea lor, ei sunt la fel de sensibili ca zeii.
Castor: Lasă zeii afară din asta. Aceștia sunt oameni care s-au mâncat unul pe altul în trecut. Începând cu Tantalus, care și-a servit propriul fiu la masă. . .
Polydeuces: Chiar crezi acele povești?
Castor: La asta te-ai aștepta de la ei. Oameni care locuiesc în castele la Micene și Sparta, care poartă măști de aur; conducătorii mării care se uită la ea prin fante de săgeți — sunt capabili de orice. Nu te întrebi uneori, Polydeuces, de ce femeile lor – și o includ pe Helen – mai devreme sau mai târziu devin sălbatice și violente, de ce ucid și îi conduc pe alții la ucidere? Nu există niciun bărbat din casa lui Pelops, nici unul, a cărui soție a închis ochii la moarte. Dacă asta înseamnă a fi sensibil la onoarea lor. . .
Polydeuces: Dar sora noastră mai mică Clitemnestra — nu este ca acele femei.
Castor: Nu-ți număra puii, Poly.
Polydeuces: Dacă știai toate astea, de ce le-ai lăsat pe fete să se căsătorească în acea familie?
Castor: Nu le-am lăsat. Aceste lucruri se întâmplă. Toată lumea primește soția pe care o merită.
Polydeuces: Ce vrei să spui cu asta? Că femeile lor sunt la fel de rele ca și ei? O critici pe sora noastră?
Castor: Hai, Poly. Nimeni nu ascultă. Nu înțelegi că bărbații din această familie se căsătoresc mereu cu aceeași femeie? Suntem frații lui Helen, poate că nu o cunoaștem cu adevărat. A fost nevoie de Tezeu ca să ne dea o idee. Apoi a fost Menelaus. Acum e Paris, un străin. Vă întreb, toate acestea sunt doar o coincidență? Trebuie să se îndrăgostească mereu de bărbați așa? Nu, este evident că au fost făcuți unul pentru celălalt.
Polydeuces: Ești nebun!
Castor: Nimic nebunesc în asta! Dacă Tantalidele și-au pierdut capul – la propriu, în unele cazuri – asta e treaba lor. O rasă de regi ai mării care trăiesc închiși în acele castele de munte ale lor. . . S-ar putea să fi fost o vreme când au văzut lumea – Tantal cu siguranță a văzut-o. Dar după el s-au închis cu femeile lor și cu grămezile lor de aur – suspicioși și nemulțumiți, incapabili de energie sau acțiune. Marea i-a hrănit, i-a hrănit bine: bărbați grasi, slăbănogi, lacomi. O familie de ospătători! De aceea și-au dorit ca femei puternice, pe jumătate sălbatice, să închidă cu ele în castele. Întotdeauna au găsit ceea ce și-au dorit.
Polydeuces: Dar nu văd ce legătură are Helen cu toate astea. Sau de ce spui că a fost făcută pentru bărbați ca Tezeu și Paris.
Castor: Pentru ei sau pentru alții, Poly, numele nu contează. Este casa lui Atreus despre care vorbim. Iar dacă femeile acelei case, de la Hipodameia încolo, erau ca o turmă de iepe sălbatice, nu era vina lor. Aproape că ai putea spune că povestea acelei familii este același bărbat care caută aceeași femeie: și o găsește, iar și iar. Fiecare dintre femeile lor, de la Hippodameia până la Helen și Clitemnestra, a trebuit să lupte și să se apere. Aceasta este, evident, ceea ce le place Tantalidelor la femeile lor. Ei nu știu, dar este ceea ce își doresc. Sunt intrigători, oameni de sânge. Bărbați grasi, umflați de putere. Au nevoie de o femeie cu bici.
Polydeuces: Cui îi pasă ce a făcut Hippodameia? Bine, așa că și-a biciuit caii în cursa aia de care. Știu și eu povestea. Ce legătură are asta cu sora noastră? Helen are mâna unui copil, o mână care nu a ținut niciodată un bici. Cum le poți compara?
Castor: Nu știm multe despre femei, nu, Poly? Am crescut cu toții împreună, iar pentru noi ea este încă o fetiță care joacă mingea. Dar o femeie nu trebuie să bată caii pentru a-și simți sângele curgând. Este suficient pentru a mulțumi fantezia unui bărbat ca Menelaus.
Polydeuces: Oricum, ce era atât de rău la Hippodameia?
Castor: Ea a tratat bărbații ca și cum ar fi cai. Asta e ceea ce. Și-a pus carul să-și ucidă tatăl. Apoi l-a pus pe Pelops să-l ucidă pe căruș. A dat naștere lui Atreus și Thyestes, ambii ucigași. Ea a făcut să curgă sânge în torenți. Ea nu a fugit, nu ea.
Polydeuces: Dar nu ai spus că toate acestea au fost vina lui Pelops?
Castor: Am spus că Pelops și toți bărbații din familia lui preferau femeile așa. Că au meritat femeile pe care le-au primit.
Polydeuces: Dar Helen nu ucide. Ea nu face bărbați să ucidă.
Castor: Ești sigur, Poly? Îți amintești când am primit-o înapoi de la Tezeu – trei cai care galopau prin pădure? Dacă nu am fost uciși cu toții atunci, a fost pentru că eram băieți și pentru noi a fost aproape un joc. Și nu tu ai întrebat tocmai acum cât sânge vor vărsa Atreidae?
Polydeuces: Dar ea nu conduce pe nimeni la crimă.
Castor: Crezi că Hipodameia a condus careul? Pur și simplu a zâmbit și a spus că tatăl ei o vrea. Nici măcar nu a spus că nu-i place ideea. . . O privire poate ucide. Apoi, când Myrtilus a văzut că a fost păcălit de Pelops și a vrut să strige adevărul, tot ce a avut de spus Hipodameia soțului ei a fost: „Păstrează-ți ochii pe bărbatul ăla – el știe despre Oenomaus”. Tantalidelor le place astfel de discuții.
Polydeuces: Atunci toate femeile lor ucid?
Castor: Nu, nu toate. Unii își pleacă capul și se resemnează. Dar, mai devreme sau mai târziu, castelul dezlănțuie fiara din ele. Tantalidele ucid și sunt uciși. Trebuie să biciuiască sau să fie biciuiți.
Polydeuces: Helen tocmai a fugit.
Castor: Crezi, Poly? Îți amintești de soția lui Atreus, Aerope?
Polydeuces: S-a înecat.
Castor: Dar nu înainte de a-și conduce iubitul să fure berbecul de aur. Există o femeie care a fost împinsă de castel. O femeie care și-ar fi putut petrece zilele în desfrânare, îngrășând alături de iubitul ei. Dar iubitul ei era Thyestes, soțul ei era Atreus. O aleseseră și nu i-au lăsat nicio ieșire. Au dezlănțuit și fiara în ea, ca și celelalte femei. Tantalidele au o poftă de violență.
Polydeuces: Și sora noastră? Vrei să spui că o vor omorî pentru adulter? Adică e o curvă?
Castor: Dacă ar fi ea, Poly, dacă ar fi ea. Dar să fii curvă nu este o chestiune de alegere. Nu când ești căsătorit cu unul dintre Atreidae. Nu vezi că pentru ei plăcerea sexuală înseamnă să ia o femeie cu forța, să o bată până sângerează? Nu ar ști ce să facă cu o femeie blândă și supusă. Au nevoie de o femeie cu ochi reci, de ucigaș, ochi fără rușine. Ochii ca niște săgeți. Ca a lui Hippodameia.
Polydeuces: Am văzut privirea aceea în ochii lui Helen.
Castor: Au nevoie de cruzimea unei fecioare. Fecioara care se mișcă pe munți. Ea, ea este femeia cu care se căsătoresc. Pentru ea își slujesc fiii, pentru ea își ucid fiicele. . .
Polydeuces: Acele zile s-au dus pentru totdeauna.
Castor: Tocmai încep, Polydeuces.

ARGONAUȚII

Templul de pe Acrocorint, cu hierodulele însoțitoare, este menționat de un autor nu mai puțin decât Pindar. Faptul că tinerii ucigași de monștri ar fi trebuit cu toții (inclusiv Teseu Atenianul) să fi avut probleme cu femeile este ceva ce ne-am fi putut imagina pentru noi înșine, chiar dacă tradiția nu a sugerat în unanimitate acest lucru. Cu una dintre cele mai rele dintre aceste femei, Medea — vrăjitoare, soție geloasă, pruncucidere — Euripide se ocupă cu generozitate de o piesă celebră.
Jason, Melita

Jason: Haide, trage draperiile larg, Melita. Simt briza umflandu-l. Într-o dimineață ca aceasta, chiar și Jason vrea să vadă cerul. Spune-mi cum este marea, spune-mi ce se întâmplă în port.
Melita: O, rege Jason, e minunat de aici de sus. Docurile sunt pline de oameni și există o navă mare care iese între bărci. Este atât de clar încât îl poți vedea reflectat cu capul în jos în apă. O, uită-te la steaguri și la prora atârnată cu flori — dacă le-ai putea vedea! Și ce mulțime de oameni! Au urcat chiar și pe statuile de pe docuri. Acum soarele e în ochii mei.
Jason: Celelalte fete sunt probabil acolo să-și ia rămas bun. Poți să-l vezi, Melita?
Melita: Nu stiu, sunt atatia oameni. Uite, marinarii ne fac semn cu mâna. Oh, cât de mici arată, acolo sus, pe tachelaj.
Jason: Fă-le semn cu mâna, Melita. Trebuie să fie nava Ciprului. Vor trece pe lângă insulele tale, iar când vor vorbi despre Corint și faimosul său templu, vor vorbi și despre tine.
Melita: Ce ar spune despre mine, domnule? Cine din insule își amintește de mine?
Jason: Tinerii au întotdeauna pe cineva care își amintește de ei. E bine să ne amintim de tineri. Zeii sunt tineri, nu-i așa? De aceea ne amintim cu toții de ele și îi invidiăm.
Melita: Îi slujim, rege Jason. O slujesc și pe zeiță în felul meu.
Jason: Va fi cineva, Melita, un oaspete sau un marinar care se urcă la templu să se culce cu tine și nu cu oricare dintre ceilalți. Cineva care îți lasă doar o parte din ofranda lui. Sunt bătrân, Melita, și nu pot urca acolo sus acum. Dar a fost o vreme, la Iolchos — nici nu te-ai născut atunci — când aș fi urcat mai mult decât un munte ca să fiu cu tine.
Melita: Dați ordinele, domnule. La templu facem ceea ce spui. Uite, nava întinde vele! Totul e alb. Vino și uită-te, rege Jason.
Jason: Nu, stai la fereastră, Melita, și eu mă voi uita la tine în timp ce te uiți la navă. Aproape vă văd pe cei doi luând vântul împreună. Aerul dimineții m-ar face să tremur. Sunt un bătrân. Aș vedea prea multe lucruri dacă m-aș uita acolo jos.
Melita: Nava se înclină la soare. Cum zboară! Ea scutură apa ca un porumbel.
Jason: Și ea merge doar spre Cipru. În zilele noastre, corăbii pleacă din Corint și din insule, brăzdând marea peste tot. Dar a fost o vreme când această mare era ca un deșert. Nu te-ai născut atunci, Melita. Cât de demult pare totul.
Melita: Chiar vrei sa spui, domnule, ca nimeni nu a indraznit sa treaca marea?
Jason: Există o virginitate în lucruri, Melita, mai înspăimântătoare decât pericol. Gândiți-vă la teroarea vârfurilor muntilor, la felul în care sunetul răsună acolo.
Melita: Muntii nu sunt pentru mine. Dar nu pot să cred că marea a speriat vreodată pe cineva.
Jason: De fapt, nu a fost așa. Era într-o dimineață ca aceea am ieșit din Iolchos. Toți eram tineri și zeii erau cu noi. A fost minunat să navighez mai departe, fără să mă gândesc la ziua de mâine. Apoi au început să se întâmple lucruri ciudate, incredibile. . . Era o lume mai tânără, Melita, cu zile ca dimineți senine, nopți de întuneric dens, o lume în care se putea întâmpla orice. Uneori lucrurile ciudate erau bărbați, alteori erau monștri, sau izvoare sau stânci. Unii dintre noi au dispărut, alții au murit. Fiecare aterizare a fost o pierdere. În fiecare zi marea era mai frumoasă, mai virgină. Zilele treceau aşteptând ceva. . . Apoi au venit ploile, ceață, spumă neagră.
Melita: Da, mi-ai spus aceste lucruri.
Jason: Pericolul nu era marea. Ne-am dat seama, de la o atingere la alta, că am crescut în timpul călătoriei noastre. Eram mai puternici, mai detașați. Eram ca niște zei, Melita, dar asta ne-a condus către riscuri fatale. Așa că am făcut pământ la Phasis, acolo pe câmpurile de crocus de aur. Eram tânăr atunci și m-am uitat direct la soarta mea.
Melita: Când vorbim despre tine și tovarășii tăi, în templu, coborâm vocea.
Jason: Da, și uneori râzi, Melita, știu. Corint este un loc gay și oamenilor le place să râdă. Când va înceta bătrânul ăla să mai alerge despre zeii lui, spun ei. Oricum, acei zei sunt morți, nu-i așa, ca ceilalți zei? — Viața este ceea ce vrea Corint.
Melita: Sus, la templu, vorbim despre vrăjitoare, regele Jason. Unii oameni încă își amintesc de ea. Spune-mi despre ea, domnule.
Jason: Toată lumea cunoaște o vrăjitoare, mai puțin aici, la Corint, unde templul îi învață pe oameni să râdă. Noi argonauții, bătrâni sau tineri, cunoșteam cu toții o vrăjitoare.
Melita: Dar ce zici de vrăjitoarea ta , domnule?
Jason: Am încălcat marea, am distrus monștri, ne-am plimbat prin câmpurile de șofran. Un nor auriu strălucea în pădure. Și totuși, toți dintre noi am murit prin artele unei vrăjitoare, fiecare dintre noi am murit prin vrăjile pasiunii unei vrăjitoare. Unul din echipajul nostru i s-a smuls capul și a fost aruncat într-un râu. Unul a îmbătrânit. El vorbește cu tine acum. . . Și-a văzut copiii sacrificați de mama lor în nebunia ei.
Melita: Se spune ca nu e moarta, domnule, se spune ca vrajile ei au cucerit moartea.
Jason: Este destinul ei – nu o invidiez. A respirat moartea, a împroșcat-o în jurul ei. Poate că a plecat acasă.
Melita: Dar cum a putut să pună mâna pe proprii ei copii? Trebuie să fi plâns îngrozitor. . .
Jason: N-am văzut-o niciodată plângând, Medea nu putea să plângă. Și singura dată când a zâmbit vreodată a fost când a spus că va pleca cu mine.
Melita: Dar a plecat cu tine, rege Jason, și-a părăsit țara și casa, și-a acceptat soarta. Ai fost crud ca toți tinerii. Chiar si tu.
Jason: Eram tânăr, Melita. Nimeni nu râdea de mine în acele zile. Dar nu știam atunci că calea ta, calea templului, este mai înțeleaptă și că ceea ce i-am cerut zeiței era imposibil. Dar pentru noi totul părea posibil. Distrusesem dragonul, capturasem norul de aur. Oamenii fac răul încercând să fie grozavi, încercând să fie zei.
Melita: Dar de ce victima ta este mereu femeie?
Jason: Micuță Melita, ești una dintre fetele templului. Cu siguranță știți cu toții că atunci când un bărbat se urcă acolo, este pentru că vrea să devină zeu, măcar pentru o zi, pentru o oră. Pentru că vrea să se culce cu tine ca și cum ai fi zeița. Întotdeauna se preface că se culcă cu ea, apoi își dă seama că avea de-a face doar cu carne de moarte, sărmane creaturi umane ca tine și prietenii tăi de acolo sus, ca toate femeile. Apoi zboară în furie și încearcă să fie un zeu în altă parte.
Melita: Deși unii bărbați par destul de fericiți de noi, domnule.
Jason: Da, bărbați au îmbătrânit înainte de vremea lor, bărbați care vă fac vizite. . . Dar nu înainte de a încerca orice altceva. Nu cineva care a văzut în alte zile. Ai auzit de fiul lui Egeu care s-a coborât în ​​Hades pentru a-l aduce înapoi pe Persofone — fiul acelui rege al Atenei care s-a aruncat în mare?
Melita: Oamenii din Phaleron vorbesc despre el. Era un marinar ca tine.
Jason: Micuță Melita, era aproape un zeu. Și-a găsit femeia peste ocean, o femeie care l-a ajutat într-o sarcină fatală, așa cum m-a ajutat vrăjitoarea pe mine. A abandonat-o, pe o insulă, într-o dimineață devreme. Apoi au fost noi cuceriri, noi orizonturi și Antiopa lunară, acea Amazon neliniștită, era a lui. Și apoi Fedra, lumina zilei, și ea s-au sinucis. Și Helen, fiica Ledei. Până în cele din urmă a încercat să o smulgă pe Persefona din fălcile lui Hades. A fost o singură femeie pe care nu și-a dorit-o niciodată – cea care a fugit din Corint, care și-a ucis copiii, vrăjitoarea... . . Știi despre ea.
Melita: Dar vă mai amintiți de ea, domnule. Ești mai amabil decât regele Tezeu. Și de atunci nu ai făcut nicio femeie să plângă.
Jason: Aici, la Corint, am învățat să nu fiu un zeu. Și te cunosc, Melita.
Melita: O, rege Jason, ce sunt eu?
Jason: O fată din insule care coboară de la templul ei când o cheamă bătrânul. Și tu ești și zeița.
Melita: Sunt sclava ei.
Jason: Are un mare sanctuar într-o insulă din vest, care îți poartă numele.* Știai?
Melita: E un nume obisnuit, domnule, mi l-au dat in gluma. Uneori mă gândesc la acele nume minunate pe care le au vrăjitoarele și la femeile care plângeau după bărbați grozavi ca tine.
Jason: Megara, Iole, Auge, Hippolyta, Omphale, Deianeira. . . Știți ce bărbat a fost cel care a plâns pentru ei?
Melita: Oh, dar era un zeu. Și acum trăiește cu zeii.
Jason: Așa spun ei. Bietul Heracles, era și el unul dintre noi. Nu-l invidiez.
* Melita = Malta. [Trad.]
PODGORIA

După aventura din labirint, Ariadna a fost abandonată de Tezeu pe insula Naxos. Acolo, Dionysos, la întoarcerea sa din India, a recoltat frumusețea ei și a pus-o printre constelațiile cerului.

Leucothea, Ariadna

Leucothea: Cât o să mai plângi, Ariadna?
Ariadna: Oh. De unde ai venit?
Leucothea: De la mare, ca tine. Ei bine, ai încetat să plângi?
Ariadne: Nu prea pot să plâng cu tine aici, nu-i așa?
Leucothea: Credeam că voi, femeile muritoare, plângeți doar când aveați audiență.
Ariadna: Pentru o nimfă, ai o limbă ascuțită.
Leucothea: Deci a plecat și el, nu-i așa? De ce crezi că te-a părăsit?
Ariadna: Uite cine esti ?
Leucothea: O fată care a făcut ce nu ai făcut tu. Am încercat să mă înec. Ino era numele meu atunci. O zeiță m-a salvat, iar acum sunt nimfa insulei.
Ariadna: Ei bine, ce vrei de la mine?
Leucothea: Dacă acesta este tonul tău, știi deja răspunsul. Am venit să-ți spun că iubitul tău frumos, cu promisiunile fine și buclele violete, a dispărut definitiv. Te-a părăsit. Vela neagră care va dispărea din vedere va fi ultima ta amintire despre el. Așa că plângeți și continuați cât doriți. S-a terminat.
Ariadne: Ai încercat să te sinucizi. Ai fost părăsit și tu?
Leucothea: Nu vorbim despre mine, dragă. Ești o fată proastă și încăpățânată. Nu meriți ceea ce am de gând să-ți spun.
Ariadna: Ascultă, nimfă de mare, ce vrei de la mine, nu știu. Mi-ai spus foarte puțin sau mult prea multe. Dacă vreau să mă sinucid, o să mă descurc singur, mulțumesc.
Leucothea: Crede-mă, prostule. Lacrimile tale sunt banale.
Ariadna: Asta ai venit să-mi spui?
Leucothea: De ce crezi că te-a părăsit?
Ariadna: O, nimfă, te rog nu. . .
Leucothea: Hai, plânge. Face lucrurile mai ușoare. Să vorbești nu te va ajuta. Numai plânsul te va scăpa de mândria ta proastă și te va expune durerea pentru lucrul mărunt care este. Dar până când ți se va rupe inima, până când nu urli ca o cățea și vrei să te snogi în mare ca un brand aprins, nu vei ști ce este durerea.
Ariadna: Inima mea. . . este rupt . . . deja.
Leucothea: Continuă. Strigăt. Nu spune un cuvânt. . . Nu știi nimic. Te așteaptă altcineva.
Ariadna: Cum te cheamă acum, nimfă?
Leucothea: Leucothea. Ascultă, Ariadna. Vela neagră a dispărut definitiv. Capitolul acela s-a terminat.
Ariadna: Și viața mea s-a terminat cu asta.
Leucothea: Te așteaptă altcineva, prostuță. Spune-mi, ce zeu te-ai închinat în țara ta?
Ariadna: Ce zeu îmi poate trimite nava înapoi?
Leucothea: Te-am întrebat ce zeu te închinai.
Ariadna: În țara mea există un munte care a inspirat groază până și marinarilor. Marii zei se nasc pe acel munte și ei sunt zeii cărora îi venerăm. M-am rugat deja la toți, dar niciunul nu m-a ascultat. Ce pot sa fac?
Leucothea: Ce aștepți de la zei?
Ariadna: Nu mă mai aștept la nimic.
Leucothea: Atunci ascultă. Vine cineva.
Ariadna: Ce vrei să spui?
Leucothea: Vă spun că vine cineva.
Ariadna: Dar tu ești doar o nimfă.
Leucothea: Poate. Dar chiar și o nimfă poate anunța un mare zeu.
Ariadna: Un zeu, Leucothea? Care zeu?
Leucothea: Te gândești la zeu? Sau iubitul tău?
Ariadna: Nu stiu. Ce vrei să spui? Îngenunch în fața zeilor.
Leucothea: Atunci ai inteles. El este un nou zeu. Cel mai tânăr dintre toți zeii. Te-a văzut și te place. Numele lui este Dionysos.
Ariadna: Nu am auzit niciodată de el.
Leucothea: S-a născut la Teba și parcurge lumea. El este un zeu al bucuriei. Întreaga omenire îl urmează și îl aclama.
Ariadna: E puternic?
Leucothea: El ucide în râs. Taurii și tigrii merg lângă el. Viața lui este un festival și te place.
Ariadna: Dar când m-a văzut?
Leucothea: Cine știe? Ai fost vreodată într-o vie de pe un deal de lângă mare, în acea oră de somnolență în care pământul emite parfumul său aparte? Un miros persistent de viță de vie, la jumătatea distanței dintre smochin și pin? La ora când strugurii se coc, iar aerul este plin de must? Ați văzut vreodată o rodie, înflorind și fructificând? Aici crește și se află Dionysos, și în răcoarea iederii, printre pini și peste arie.
Ariadna: Nu există vreun loc pe pământ atât de singuratic încât zeii să nu ne poată vedea acolo?
Leucothea: Draga mea, zeii sunt locul însuși, singurătatea, trecerea timpului. Dionysos va veni și o să crezi că ai fost învârtit de un vânt mare, ca acei draci de praf care se învârte peste arie și vii.
Ariadna: Când va veni?
Leucothea: Sunt aici să anunț venirea lui, dragă. Acesta este motivul pentru care barca a plecat.
Ariadna: Cine ți-a spus toate astea?
Leucothea: Casa mea este Teba, Ariadna. Sunt sora mamei lui.
Ariadna: În țara mea oamenii spun că zeii s-au născut pe Muntele Ida. Niciun muritor nu a urcat vreodată dincolo de linia lemnului. Până și umbra aruncată de munte ne înspăimântă. Cum pot accepta ceea ce spui?
Leucothea: Ai mai riscat înainte, micuțo. Prietenul tău cu bucle violet nu era ca un zeu pentru tine?
Ariadna: Era un zeu, a cărui viață i-am salvat-o. La ce mi-a făcut bine?
Leucothea: O mare afacere. Ți-a fost frică, ai suferit. Te-ai gândit să mori. Ai învățat ce este trezirea. Acum ești singur și te aștepți la un zeu.
Ariadna: Cum e el? Este crud?
Leucothea: Toți zeii sunt cruzi. Divinitatea este crudă din fire. Zdrobește ființa fragilă care rezistă. Pentru a te trezi, pentru a te trezi bine, trebuie să cedezi somnului. Niciun zeu nu poate cunoaște remuşcările.
Ariadna: Acest zeu teban al tău. . . Ai spus că ucide în râs?
Leucothea: Cei care îi rezistă. Cei care îi rezistă sunt sfâșiați. Dar el nu este mai nemiloasă decât alți zei. Pentru el, râsul este ca și respirația.
Ariadna: Atunci el nu este diferit de orice muritor.
Leucothea: Și aceasta este o trezire, copile. Va fi ca și cum ai iubi un loc, un curent de apă, o oră din zi. Niciun bărbat nu îți poate oferi asta. Zeii durează atâta timp cât lucrurile care îi fac zei. Atâta timp cât caprele zboară printre pini și vii, el îți va face plăcere și tu îi vei face pe plac.
Ariadna: Voi muri ca orice capră.
Leucothea: Stelele strălucesc peste podgorii noaptea. Zeul care te așteaptă este un zeu al nopții. Nu-ți fie frică.

IV

OMENIREA

Kratos și Bia — Putere și Forță — au trăit, ne spune Hesiod, „nu departe de Zeus”. Aceasta a fost recompensa lor pentru ajutorul pe care i l-au oferit în lupta sa împotriva Titanilor. Toată lumea știe despre zborul lui Zeus și despre numeroasele sale aventuri.

Kratos, Bia

Kratos: A plecat să viziteze omenirea. A luat drumul prin văi, zăbovește printre vii sau pe malul mării. Uneori se urcă la porțile unui oraș. Nimeni nu l-ar lua drept Domnul, Tatăl zeilor și al oamenilor. Nu pot să înțeleg ce caută. După toate acele necazuri pe care le-am avut, punem lumea în mâinile lui — dându-i câmpurile, vârfurile munților și norii. . . Putea să stea acolo în largul lui. Și ce face? El pleacă să viziteze omenirea.
Bia: Ce e atât de ciudat în asta? Dacă ești șeful, faci ce vrei.
Kratos: Fără să mă gândesc la Olimp sau la noi. Și mulțumită nouă, slujitorii săi umili, este la conducere. El ar trebui să fie mulțumit să-i fie frică lumii de el și să se roage lui. De ce îl interesează bărbații, nenorocitele creaturi?
Bia: Și ei fac parte din lume, știi.
Kratos: Lucrurile nu mai sunt ce au fost, cumva. „Va veni ca furtuna”, a spus mama, „și anotimpurile se vor schimba”. Acest fiu al Muntelui care domnește cu încuviințarea lui nu este ca vechii stăpâni, Noapte și Pământ și Părintele Ouranos și Haos. Lumea pare a fi divizată. Fiecare eveniment a avut scopul lui și tot ceea ce a trăit a fost unul singur. Dar acum există o lege și o minte. Zeus s-a făcut nemuritor și noi împreună cu el. Chiar și bărbații ne acordă atenție: ei știu că trebuie să moară și asta îi determină să se gândească la noi. Până în acel moment îi pot înțelege – de aceea ne-am luptat cu Titanii. Dar ceea ce nu-mi place este că el, Domnul, care din scaunul său de pe munți ne-a promis aceste daruri să părăsească vârfurile și să plece să se distreze printre oameni. Nu-mi place, vă spun.
Bia: El nu ar fi Domnul dacă ar fi legat de legile pe care le-a făcut. Dar crezi că într-adevăr își încalcă propriile legi?
Kratos: Nu-l înțeleg și asta este un fapt. Când am făcut asaltul asupra munților, el a zâmbit - de parcă ar fi câștigat deja. S-a luptat cu încuviințarea din cap, cu câteva cuvinte scurte. Nu a arătat niciodată că era supărat pe Titani pentru revolta lor. Au fost învinși și el pur și simplu a zâmbit, a zâmbit. Așa a zdrobit Titanii și omenirea. L-am admirat atunci; era fără milă. Și îmi amintesc o altă ocazie când a zâmbit la fel: când a decis să dea omenirii femeia, Pandora, să-i pedepsească pentru furtul focului. Pur și simplu nu înțeleg după asta cum își poate petrece timpul în vii și orașe.
Bia: Poate că femeia, Pandora, nu este o simplă nenorocire. Poate că vede ceva bun în ea, poate că îi face plăcere. La urma urmei, el a dat-o bărbaților.
Kratos: Dar îți dai seama ce sunt bărbații? Nenorocitele creaturi care sunt obligate să moară. Mai nenorociți decât viermii sau frunzele de anul trecut: sunt morți și nici nu știu că mor. Dar bărbații știu și vorbesc despre asta, nu încetează să ne invoce, încercând să ne smulgă o favoare sau o privire. Ne aprind focuri — focurile pe care le-au furat în tulpina de fenicul. Și cu femeile lor și cu jertfele lor și cu cântecele lor și cu cuvintele lor frumoase, ei i-au convins pe unii dintre noi, nemuritori, să coboare printre ei și să fie buni cu ei și să aibă copii cu ei. Vezi ce caută, înșelăciunea lor nenorocită și nesăbuită? Înțelegi acum de ce sunt supărat?
Bia: Mama avea dreptate, lumea s-a schimbat. Asta spui tu. Nu este prima dată când stăpânul Muntelui coboară printre oameni. Ai uitat cât timp în urmă a trăit în exil pe o insulă din mare, unde a murit și a fost îngropat? Asta se întâmpla cu zeii în acele zile.
Kratos: Da, este o poveste veche.
Bia:Dar asta nu însemna că i s-a pierdut puterea. Nu, stăpânii Haosului au fost cei pierduți, ei care au condus cândva asupra unei lumi fără lege. La început, oamenii și animalele și chiar și pietrele erau zei. Totul s-a întâmplat fără nume și fără lege. Schimbarea a venit mai târziu. A fost nevoie de mult pentru a-l transforma pe fiul lui Kronos în Bunul Judecător, într-o minte neliniștită, nemuritoare. A trebuit mai întâi să-și ia zborul și să sufere pedeapsa nedreaptă de a trăi în exil printre oameni când era încă prunc, alăptat de o capră. A trebuit să crească pe munte și păduri. Bărbații trebuiau mai întâi să găsească cuvinte și legile după care să trăiască, durerea și moartea și sentimentul de pierdere. Abia atunci fiul lui Kronos și-a schimbat natura. Și tu, crezi că l-ai ajutat cu adevărat să-i zdrobească pe Titani? De ce, a luptat de parcă ar fi câștigat deja. Tu ai spus asta.
Kratos: Așa să fie. Pentru lege a meritat să lupți. Dar de ce trebuie să coboare acolo din nou acum că ne stăpânește pe toți?
Bia: Frate, dragă, vrei să încerci să înțelegi că, deși lumea nu mai este divină, tocmai din acest motiv zeii care coboară de pe Munte o găsesc mereu nouă și mereu plină de satisfacții. Să auzi vorbirea oamenilor — ce experiență minunată poate fi! Ei știu că suferă, se luptă, stăpânesc pământul. Toate acestea se dezvăluie în cuvintele lor. Nu e de mirare că tinerii zei, care au venit după stăpânii Haosului, sunt toți pe pământ printre oameni. Și dacă unii dintre zei încă își păstrează dragostea pentru locurile înalte, pentru peșteri și cerurile sălbatice, asta pentru că oamenii au pătruns și acolo. Acolo vocilor le place să ne violeze tăcerea.
Kratos: Dacă fiul lui Kronos s-ar mulțumi doar să viziteze bărbații. Cu ascultarea lor și pedepsirea lor, conform legii. Dar cum poate el însuși să se bucure de ele și să fie bucurat de ei? Cum le poate fura femeile și fiii lor?
Bia: Dacă i-ai fi cunoscut, ai înțelege. Bărbații sunt bieți viermi, dar cu ei totul este neprevăzut, totul este o descoperire. Poți înțelege un animal și chiar un zeu, dar nimeni, nici măcar noi nemuritori, nu știe ce se întâmplă în inimile oamenilor. Unii dintre ei chiar îndrăznesc să ia o poziție împotriva destinului. Doar dacă trăiești cu ei și pentru ei te poți bucura de savoarea lumii.
Kratos: Sau savoarea femeilor? Fiicele Pandorei, animale -
Bia: Femei sau animale, totul e la fel. Sau frate, nu înțelegi. Sunt cel mai ales fruct al vieții muritorilor.
Kratos: Zeus îi abordează ca pe un animal sau ca pe zeu?
Bia: Ca bărbat, prostule. Acesta este ideea.

MISTERUL

Tuturor le place să audă că misterele eleusine i-au prezentat inițiatului o imagine divină a nemuririi în persoana lui Dionysos și Demeter (tot Core și Pluto). Ceea ce ne place mai puțin este amintirea că Demeter este spicul de grâu - pâinea - și Dionysos strugurii - vinul. — Ia și mănâncă asta...

Dionysos, Demeter

Dionysos: Acești muritori sunt cu adevărat distrași. Știm lucruri și ei le fac. Mă întreb cum ar fi viața noastră fără ele. Ce am fi noi, olimpicii? Ne cheamă cu vocile lor slabe și ne dau nume.
Demeter: Am existat înainte de a exista bărbați și pot să vă spun că a fost singur. Pământul era pădure, șerpi, țestoase. Eram pământul, aerul, apa. Ce s-ar putea face? În acele zile am început obiceiul de a fi nemuritori.
Dionysos: Cu bărbații, asta nu se întâmplă niciodată.
Demeter: Adevărat. Tot ceea ce ating ei devine timp. Devine acțiune. Aşteptare şi speranţă. Chiar și moartea lor este ceva.
Dionysos: Au un mod de a-și da nume, lucrurilor și nouă, care îmbogățește viața. La fel ca viile pe care au învățat singuri să le cultive pe aceste dealuri. Când am adus prima viță de vie la Eleusis, nu am visat niciodată că vor face un loc atât de delicios din aceste versanți sălbatici și stâncoși. Și același lucru este valabil și pentru culturile și grădinile lor. Oriunde își dedică transpirația și vorbirea, se naște un ritm, un simț, o odihnă.
Demeter: Și acel talent pe care îl au de a face povești despre noi! Uneori mă întreb dacă eu sunt cu adevărat Gaia, Rhea, Cybele, Marea Mamă, așa cum se spune că sunt. Au talentul de a ne da nume care ne dezvăluie nouă înșine, Iacchus. Ne ridică din eternitatea cenușie a sorții și ne dă viață cu culori, pictându-ne în zilele și locurile în care ne aflăm.
Dionysos: Pentru noi vei fi mereu Deo.
Demeter: Cine ar fi putut ghici că viețile lor nenorocite ar putea deține asemenea bogății? Pentru ei sunt un munte înverșunat, plin de pădure; Eu sunt nor și peșteră, zeița recoltelor și a turnurilor și a orașelor; Doamna Leilor, zeița leagănului și a mormântului și mama lui Core. Tot ceea ce sunt eu le datorez.
Dionysos: Mereu vorbesc și despre mine.
Demeter: Atunci nu ar trebui să-i ajutăm mai mult, Dionysos? Să le repare cumva? Stați alături de ei în scurta clipă a vieții lor?
Dionysos: Le-ai dat cereale, Deo. Le-am dat vița. Lasa-i sa fie. Ce mai au nevoie?
Demeter: Nu știu de ce este, dar darurile noastre sunt întotdeauna ambigue. Topoare cu două lame. Fiul meu Triptolemus aproape că i s-a tăiat gâtul când i-a adus acel străin scit darul său de cereale. Chiar și darurile tale provoacă vărsarea de sânge nevinovat, Dionysos. Sau așa aud.
Dionysos: Dar nu ar fi bărbați dacă nu ar fi nenorociți. Pentru moarte sunt născuți. Moartea îi împinge spre eforturile lor, spre memorie și previziune. Și nu presupune, Deo, că sângele lor este mai bun decât grâul sau vinul cu care îl hrănim. Sângele este josnic, urât, nenorocit.
Demeter: Ești tânărul Iacchus și nu știi că ne-au descoperit în sânge. Curgi neliniștit prin lume, iar pentru tine moartea este ca vinul: exaltator, un extaz. Dar uiți că muritorii au suferit fiecare poveste pe care o spun despre noi. Câte mame muritoare și-au pierdut Miezul și nu au mai văzut-o? Chiar și astăzi, cea mai bogată ofrandă pe care o pot face este sângele.
Dionysos: Este o ofrandă, Deo? Știi mai bine decât mine că a fost o vreme când ei credeau că ucigându-și victima ne ucid pe noi.
Demeter: Îi poți învinovăți? De aceea am spus că ne-au descoperit în sânge. Dacă pentru ei moartea este sfârșitul și începutul, atunci trebuie să ne omoare pentru a ne vedea renașterea. Sunt foarte nefericiți, Iacchus.
Dionysos: Crezi? Mie mi se par prosti. Dar poate că nu. Sunt atât de muritori încât, omorându-se, dau un sens vieții. Ei trebuie să trăiască și să moară propriile povești. Luați ce sa întâmplat cu Icariu . . .
Demeter: Biata Erigone.
Dionysos:Da, dar Icarius a fost ucis pentru că a vrut să fie ucis. Poate că a crezut că sângele lui era vin. A strâns strugurii, i-a strâns și a scos vinul. A lucrat ca un nebun. Era pentru prima dată când se vedea vreodată o spumă de must pe o ierar. Tufișurile, pereții, lopețile erau împroșcate cu el. Până și Erigone și-a băgat mâinile în el. Atunci ce a făcut prostul bătrân, decât să coboare pe câmp și să le ceară păstorilor să bea cu el? Iar când s-au îmbătat cu el, otrăviți, mâniind ca niște animale sălbatice, l-au rupt în bucăți ca pe o capră printre tufăr și apoi l-au îngropat ca să crească mai mult vin. Știa ce se va întâmpla, era ceea ce își dorea. A fost Erigone surprinsă? Nu, gustase acel vin, știa că se va întâmpla și ea. Așadar, cum altfel ar putea ea să încheie această poveste decât spânzurându-se la soare ca un ciorchine de struguri? Nu e nimic trist în asta. Muritorii își spun poveștile cu sânge.
Demeter: Și crezi că așa ceva este demn de noi? Te întrebai cum am fi noi fără ei. Știi că într-o zi s-ar putea să se sătura de noi, zeii. Înţelegi? Interesele tale ca zeu sunt legate de sânge - acel sânge nenorocit, cum îl numești tu.
Dionysos: Dar ce să le dăm? Orice ar fi, îl vor transforma în sânge. Întotdeauna sânge.
Demeter: Există un singur lucru de făcut și știi ce este.
Dionysos: Ce?
Demeter: Dați un sens morții lor.
Dionysos: Dar cum?
Demetra: Învățându-i viața fericiților.
Dionysos: Dar asta e soarta ispititoare, Deo. Sunt muritori.
Demeter: Ascultă. Va veni ziua când ei se vor gândi la asta. Și o vor face fără noi, cu o poveste. Vor spune povești despre oameni care au cucerit moartea. Au pus deja pe unul din numărul lor în rai. La fiecare șase luni, unul dintre ei coboară în Hades. Unul dintre ei a luptat cu Moartea și a recâștigat o creatură vie. . . Fii atent la cuvintele mele, Iacchus. O vor face singuri. Și apoi vom reveni la a fi ceea ce am fost: aer, apă și pământ.
Dionysos: Nu îi va ajuta să trăiască mai mult.
Demeter: Sigur că nu, prostule. Dar moartea lor va avea un sens. Vor muri și ei pentru a renaște și nu vor mai avea nevoie de noi.
Dionysus: Ce sugerezi, Deo?
Demeter: Învață-i că pot deveni ca noi, dincolo de durere și moarte. Dar le vom spune noi înșine. Învață-i că, așa cum grâul și vița coboară sub pământ pentru a se naște din nou, tot așa moartea este o viață nouă și pentru ei. Dă-le această poveste sfântă. Condu-i în sus prin această poveste. Învățați-i o soartă care este țesută cu a noastră.
Dionysos: Oricum vor muri.
Demeter: Vor muri și vor cuceri moartea. Vor vedea ceva dincolo de sânge, ne vor vedea pe noi doi. Nu se vor mai teme de moarte și nu vor trebui să o liniștească vărsând alt sânge.
Dionysus: Putem face asta, Deo, putem. Le putem oferi povestea vieții veșnice. Aproape că îi invidiez. Ei nu vor cunoaște destinul și vor fi nemuritori. Dar nu vă așteptați să înceteze vărsarea de sânge.
Demeter: Singurul lor gând va fi eternitatea. Dar există un pericol. Ei pot neglija aceste câmpuri fertile.
Dionysos: Pentru o vreme. Dar odată ce grânul și via capătă sensul vieții veșnice, știi ce vor vedea oamenii în pâine și vin? Carne și oase, ca acum, ca întotdeauna. Carnea și sângele vor fi vărsate, nu pentru a calma moartea, ci pentru a ajunge la eternul care îi așteaptă.
Demeter: Parcă ai putea citi viitorul. De unde ştiţi?
Dionysus: Din privire la trecut, Deo. Crede-ma. Dar sunt de acord cu tine. Va fi mereu o poveste.

POTOPUL

De asemenea, potopul grecesc a fost o pedeapsă pentru o omenire care își pierduse respectul pentru zeii săi. Este bine cunoscut faptul că pământul a fost mai târziu repopulat prin aruncarea anumitor pietre . . .

Satir, Hamadryad

Hamadryad: Mă întreb ce cred muritorii despre această ploaie.
Satirul: Ce știu ei despre asta? Ei o iau. Poate că unii dintre ei speră că va însemna o recoltă mai mare.
Hamadryad: Râurile sunt deja inundate, măturând copacii. Oriunde plouă, acum plouă pe apă.
Satirul: Sunt înghesuiți împreună în peșteri și colibe de pe munți. Ei ascultă ploaia. Se gândesc la oamenii din văi care luptă împotriva inundațiilor și speră.
Hamadryad: Vor continua să spere în restul nopții. Dar mâine dimineață, în acea zori groaznice, când nu vor vedea decât o foaie de apă care se întinde până la orizont, iar munții s-au micșorat la nimic, nu se vor întoarce în peșteri. Se vor uita. Își vor acoperi capul împotriva ploii și se vor uita.
Satirul: Le confundați cu animale sălbatice. Niciun muritor nu poate ști că este pe moarte și se uită direct la moarte. Bărbații trebuie să fugă, să gândească, să vorbească. Vorbește cu supraviețuitorii.
Hamadryad: De data aceasta nu vor mai fi supraviețuitori. Ce vor face atunci? Asta vreau să văd.
Satirul: Când își vor da seama că sunt toți condamnați, fiecare om de pe pământ, vor sărbători. Vei vedea. Poate că vor veni să ne caute.
Hamadryad: Noi? Ce treabă avem noi cu ei?
Satir: O mare afacere. Pentru ei suntem festivalul pe care îl sărbătoresc. Suntem viata. Vor veni la noi în căutarea vieții. Vor căuta viața până la capăt.
Hamadryad: Nu văd ce viață le putem oferi. Nici nu putem muri. Tot ce putem face este să ne uităm. Privește și știe. Dar după tine nu pot privi moartea și nu știu să se resemneze. Deci ce pot dori ei de la noi?
Satirul: Multe lucruri, capră dulce. Pentru ei suntem ca niște animale sălbatice. Animalele se nasc și mor ca frunzele. Ne zăresc dispărând între ramuri și încep să se gândească la noi ca fiind cumva divini – că atunci când alergăm să ne ascundem suntem viața care dăinuie în pădure – o viață ca a lor, dar veșnică, o viață mai bogată. Vor veni să ne caute. Ia aminte. Vom fi ultima lor speranță.
Hamadryad: Speranță? Într-o ploaie ca asta? Și ce vor face?
Satirul: Nu știi ce înseamnă să speri? Vor crede că o pădure în care trăim nu poate fi inundată. Ei își vor spune că este de neconceput ca omenirea să dispară cu totul, cu totul; altfel ce sens ar avea să te naști și să ne cunoști? Ei își vor da seama că marii zei, zeii Olimpului, își doresc moartea. Dar noi, ca și ei, ca și animalele mici, suntem viața, pământul, realitatea care contează. Anotimpurile vieții lor sunt festivaluri, iar noi suntem festivalurile lor, viața pe care o sărbătoresc.
Hamadryad: Este convenabil. Ei au speranța, iar noi avem destinul. Dar e o prostie.
Satirul: Nu atât de prost pe cât crezi. Vor salva ceva.
Hamadryad: Da, dar cine a provocat mânia marilor zei în primul rând? Cine a făcut atâta mizerie de lucruri încât până și soarele i-a ascuns fața? Au făcut-o, dacă mă întrebați pe mine. Deci le servește corect.
Satirul: Hai, draga mea, chiar crezi prostiile astea? Nu crezi că, dacă ar fi încălcat cu adevărat viața, viața însăși i-ar fi putut pedepsi fără ca Olimpul să trimită acest potop? Crede-mă, dacă cineva a încălcat ceva, nu ei sunt.
Hamadryad: Da, dar ei o fac pe moarte. Cum se vor simți mâine când vor ști ce s-a întâmplat?
Satirul: Ascultă torentul, micuțo. Mâine vom fi și noi sub apă. Îți place să arăți; Ei bine, vei vedea niște priveliști urâte. E bine că nu putem muri.
Hamadryad: Uneori nu sunt atât de sigur. Mă întreb cum ar fi să mori. Moartea este singurul lucru pe care nu-l avem cu adevărat. Știm totul și totuși acest lucru simplu nu îl știm. Aș vrea să-l încerc – și apoi să mă trezesc, desigur.
Satirul: Ascultă fata. Dar a muri este tocmai asta – să nu mai știi că ești mort. Și asta înseamnă acest potop: a muri într-un număr atât de mare încât nu va mai rămâne nimeni care să știe. De aceea vor veni să ne caute. Și ne vor cere să-i salvăm și vor dori să devină ca noi, ca plantele și pietrele - lucruri insensibile care nu sunt altceva decât destin. În ei se vor salva. Când apele se vor retrage, ele vor ieși ca pietre și copaci, așa cum au făcut înainte. Și asta este tot ceea ce își doresc muritorii, la fel ca înainte.
Hamadryad: Oameni ciudați. Ei tratează destinul și viitorul ca și cum ar fi un trecut.
Satirul: Acesta este sensul speranței. Dându-i destinului un nume după care să-l amintească.
Hamadryad: Și crezi că într-adevăr vor fi transformate în pietre și copaci?
Satirul: Ei au talentul de a face mituri, acești muritori. Viețile lor viitoare vor fi modelate după forma imaginativă pe care o dau terorii lor din această seară și din ziua de mâine. Vor fi animale sălbatice, pietre și plante. Vor fi zei. Ei vor îndrăzni chiar să-i omoare pe zei pentru a-i face să trăiască din nou. Ei își vor da un trecut pentru a scăpa de moarte. Sunt doar și întotdeauna aceste două lucruri: speranță sau destin.
Hamadryad: Dacă este așa, nu pot să-mi fie milă de ei. Trebuie să fie minunat să trăiești într-o lume plină de imaginație.
Satirul: Da, este minunat. Dar nu trebuie să presupuneți că sunt conștienți de improvizație, de imaginația lor. Cele mai miraculoase evadari ale lor au fost făcute din întâmplare, când erau deja prinși în strânsoarea zdrobitoare a destinului. Ei nu au timp să savureze propria lor imaginație. Tot ce pot face este să plătească personal. Atât pot face.
Hamadryad: Ei bine, sper ca acest potop să servească măcar să-i învețe sensul festivalului și al jocului. La urma urmei, există o imaginație pe care destinul ne-o impune nouă, nemuritorilor și de care suntem conștienți – de ce nu pot învăța ei să-și trăiască imaginația ca și cum fiecare moment din nefericitele lor vieți ar fi etern? De ce nu își vor da seama că tocmai scurtarea vieții lor le dă valoare?
Satirul: Nu se poate avea totul, micuțo. Noi, cei care știm, nu avem preferințe. Iar ei, care trăiesc momente imprevizibile, unice, nu cunosc valoarea lor. Ei ne invidiază eternitatea noastră. Așa este lumea.
Hamadryad: Și ei vor învăța ceva mâine. Iar boabele de pământ și pietrele în care se vor întoarce cândva la lumină, nu vor trăi doar în speranță sau suferință. Vei vedea. În lumea nouă, chiar și cele mai scurte vieți vor fi într-un fel binecuvântate.
Satirul: Doamne voiește, micuțo. Aș vrea și mie.

MUZELE

O temă vastă. Scriitorul care a întrezărit o singură zeitate în spatele celor nouă Muze ale tradiției – sau Muze și Grații împreună, trei câte trei, sau doar trei, sau chiar două – își asumă un risc nu mic, așa cum știe bine. Dar el este convins de viziunea lui, ca și de multe alte lucruri. În lumea despre care scriem, mamele sunt adesea fiice – și invers. Ideea ar putea fi dovedită. Este nevoie de dovada? Prefer să cer cititorilor mei să savureze faptul că, pentru greci, festivalurile imaginației și memoriei erau aproape întotdeauna sărbătorite pe munți, sau mai degrabă pe dealuri, și refondate continuu pe măsură ce grecii se mutau în josul peninsulei.

Mnemosyne (Memorie), Hesiod

Mnemosyne: Pe scurt, nu ești fericit.
Hesiod: Ascultă. Dacă mă gândesc la vreun eveniment care s-a întâmplat, la sezoane deja trecute, mi se pare că am fost fericit atunci. Dar zi de zi e diferit. Simt o oboseală pentru lucrurile și lucrările pe care le simte un bețiv. Apoi opresc munca și urc aici pe munte. Dar când mă gândesc înapoi, mi se pare din nou că am fost fericit.
Mnemosyne: Întotdeauna va fi așa.
Hesiod: Știi toate numele. Cum numești această stare de spirit?
Mnemosyne: Poți să-i dai numele meu sau al tău.
Hesiod: Melete, numele meu de bărbat nu este nimic. Dar cum ar trebui să te invoc? Numele care te cheamă este diferit de fiecare dată. Ești ca o mamă al cărei nume s-a pierdut în trecut. Jos, în valea în care locuiesc bărbații și pe potecile din care se întrezăresc munții, se vorbește mult despre tine. A fost o vreme, spun ei, când te găseai pe cei mai inaccesibili munți, printre copaci negri, zăpadă și monștri, în Tracia și Tesalia, iar oamenii te numeau Muza. Alții vă spun Calliope sau Clio. Care este numele tau real?
Mnemosyne: Vin din acele locuri. Și am multe nume. Voi avea și alte nume când voi mai coborî — Aglaia, Hegemonie, Phaenna, după capriciul locului.
Hesiod: Vrei să spui că aceeași oboseală pe care o simt că te duce din loc în loc? Atunci nu ești o zeiță?
Mnemosyne: Nici oboseală, nici zeiță, draga mea. Astăzi îmi place acest munte de Helicon pentru că ești aici. Îmi place să fiu acolo unde sunt bărbații, dar puțin depărtați. Nu caut pe nimeni anume și vorbesc cu cei care știu să vorbească.
Hesiod: Dar, Melete, nu stiu sa vorbesc. Și mi se pare că doar când sunt cu tine știu ceva. În vocea voastră și în numele voastre este trecutul, fiecare anotimp pe care mi-l amintesc.
Mnemosyne: În Tesalia, numele meu era Mneme.
Hesiod: Un om a spus odată că ești la fel de bătrân ca broasca țestoasă, dur și decrepit. Potrivit altora, ești o nimfă adolescentă, ca un boboc de trandafir sau un nor. . .
Mnemosyne: Ce spui ?
Hesiod: Nu știu. Tu ești Calliope, ești Mneme. Vocea și privirea ta sunt nemuritoare. Ești ca un deal sau o apă curgătoare – lucruri care nu sunt nici tinere, nici bătrâne, pentru că pentru ei nu există timp. Ei exista. Asta e tot ce știm.
Mnemosyne: Dar și tu existi, draga mea, și pentru tine existența este oboseală și nefericire. Cum îți imaginezi viața pe care o trăim noi nemuritorii?
Hesiod: Nu-mi imaginez, Melete. Îl închin cât pot, cu inima curată.
Mnemosyne: Continuă, îmi plac cuvintele tale.
Hesiod: Asta e tot ce este de spus.
Mnemosyne: Vă cunosc muritori. Nu spui niciodată toată povestea.
Hesiod: Când ne întâlnim față în față cu zei, tot ce putem face este să adorăm.
Mnemosyne: Uită de zei. Am existat înainte de a exista zei. Poti vorbi cu mine. Bărbații îmi spun totul. Adoră-ne dacă trebuie, dar spune-mi cum crezi că este viața mea.
Hesiod: De unde să știu? Nicio zeiță nu m-a considerat vreodată vrednic de patul ei.
Mnemosyne: Prostule, lumea are și anotimpurile ei și acel sezon s-a terminat.
Hesiod: Tot ce știu este pământul pe care lucrez.
Mnemosyne: Ești mândru, ciobane. Ai mândria aceea de muritor. Dar va fi soarta ta să știi alte lucruri. Spune-mi de ce te simți fericit când vorbești cu mine.
Hesiod: Pot să-ți răspund la asta. Pentru că există o candoare, o prospețime, în lucrurile pe care le spui, care lipsește în viața de zi cu zi. Numele pe care le dai lucrurilor le fac diferite, ciudate și totuși la fel de familiare și dulci ca o voce mult timp tăcută. Sau ca atunci când te vezi brusc oglindit în apă și strigi: „Cine este omul acesta?”
Mnemosyne: Draga mea, ți s-a întâmplat vreodată ca atunci când ai văzut o plantă, o piatră, un gest, să fi trăit același lucru?
Hesiod: Da, da.
Mnemosyne: Și ai descoperit de ce?
Hesiod: A fost doar o clipă, Melete. Cum aș putea să-l înțeleg?
Mnemosyne: Te-ai întrebat vreodată de ce o clipă te poate face dintr-o dată fericit, fericit ca un zeu? Te uiți, să zicem, la măslin, măslinul de pe poteca pe care l-ai parcurs în fiecare zi de ani de zile și, deodată, vine o zi în care sentimentul de stăpânire te părăsește și mângâi cu o privire trunchiul noduros, ca deși ai recunoscut un vechi prieten și ți-a spus exact cuvântul pe care inima ta îl spera. Uneori este privirea unui bărbat care trece pe stradă. Uneori ploaia care doboară zile în șir. Sau strigătul răgușit al unei păsări. Sau un nor pe care crezi că l-ai mai văzut undeva. Pentru o clipă, timpul se oprește și experimentezi evenimentul banal ca și cum înainte și după nu ar exista. Te-ai întrebat vreodată de ce ar trebui să fie asta?
Hesiod: Tu ești cel care spui de ce. Acea clipă a făcut din eveniment o amintire, un model.
Mnemosyne: Nu poți concepe o existență compusă în întregime din aceste momente?
Hesiod: Pot să-l concep.
Mnemosyne: Atunci știi cum este viața mea.
Hesiod: Te cred, Melete, pentru că ochii tăi o confirmă. Și faptul că mulți bărbați îți spun Euterpe nu mă mai surprinde. Dar aceste momente muritoare nu sunt o viață. Dacă aș fi vrut să le repet, și-ar pierde prospețimea. Învechirea revine mereu.
Mnemosyne: Dar ai spus că acel moment a fost o amintire. Și ce altceva este memoria decât o experiență repetată în intensitatea ei? Mă înțelegi?
Hesiod: Nu. Ce vrei să spui?
Mnemosyne: Vreau să spun că știi cum este viața nemuritoare.
Hesiod: Când vorbesc cu tine, îmi este greu să nu cred. Ai văzut lucrurile așa cum erau la început. Tu ești măslinul, privirea, norul. Vorbești despre un nume, iar lucrul există pentru totdeauna.
Mnemosyne: Hesiod, te găsesc aici sus în fiecare zi. Înaintea ta am găsit pe alții în munții de la nord, lângă torenții sterpi din Tracia și Pieria. Te plac mai mult decât ceilalți. Știi că lucrurile nemuritoare sunt la îndemână.
Hesiod: Nu este greu să știi asta. Ceea ce este greu este să le atingi.
Mnemosyne: Trebuie să trăiești pentru ei, Hesiod. Asta înseamnă puritatea inimii.
Hesiod: Când te ascult, da. Dar viața unui om este acolo jos, la vale, pe câmp, acasă. Lângă o vatră și într-un pat. Și fiecare zi care răsare te confruntă cu aceleași osteneli, aceleași eșecuri. În cele din urmă, îl uzează pe un bărbat, Melete. O furtună bruscă poate împrospăta câmpurile — nu moartea și tristețile mari îl fac pe om să-și piardă inima. Dar truda veșnică, măcinată, efortul de a rămâne în viață de la o zi la alta, recunoașterea răului din ceilalți, răul mărunt, la fel de obositor ca muștele verii — asta e viața care schilodește un om, Melete.
Mnemosyne: Vin din locuri mult mai sumbre, din râpe inumane cețoase, unde totuși viața a prins rădăcini. Printre aceste măsline și sub acest cer, nu cunoști acea soartă. Ați auzit vreodată de mlaștina din Boibeïs?
Hesiod: Nu.
Mnemosyne: O mlaștină umedă de slime și stuf, exact așa cum era la începutul timpurilor, o tăcere clocotită, clocotită. A dat naștere monștri de excremente și sânge. Chiar și astăzi tesalienii vorbesc rar despre asta. Nici timpul, nici anotimpurile nu o schimbă. Nicio voce nu ajunge acolo.
Hesiod: Dar între timp tu vorbești despre asta, Melete, și i-ai sfințit soarta. Vocea ta a ajuns la el. Acum este un loc teribil și sacru. Măslinele și cerul lui Helicon nu sunt întreaga viață.
Mnemosyne: Nici stăpânirea, nici truda, nici întoarcerea la runda zilnică. Nu înțelegi că omul, fiecare om, se naște în mlaștina aceea de sânge? Că sacru și divin sunt și cu tine? În pat, pe câmp, înaintea focului? În tot ceea ce faci, reînnoiești un model divin. Zi și noapte, nu există o clipă, nici măcar cea mai zadarnică, care să nu fi izvorât din tăcerea originilor voastre.
Hesiod: Tu vorbești, Melete, și nu pot să nu cred. Doar lasă-mă să te ador.
Mnemosyne: Draga mea, ai o alternativă.
Hesiod: Ce este asta?
Mnemosyne: Încearcă să le spui muritorilor lucrurile pe care le știi.

ZEII

— Muntele este sălbatic, prietene. Pe iarba ruginita din iarna trecuta mai sunt petice de zapada. Arată ca halatul centaurului. Aceste locuri înalte sunt toate așa. Câteva schimbări minuscule, iar peisajul rural devine exact ceea ce era atunci când s-au întâmplat aceste lucruri.
— Mă întreb dacă chiar i-au văzut.
- Cine poate spune? Dar cu siguranță i-au văzut. Și-au spus numele și asta a fost tot. Acolo se află toată diferența dintre povești și adevăr. „A fost acest om, sau acel om”. „A făcut asta, a spus asta”. Omul care spune adevărul este mulțumit de asta. Nici măcar nu bănuiește că ascultătorii săi s-ar putea să nu-l creadă. Noi suntem mincinoșii. Nu am văzut niciodată aceste lucruri și totuși știm exact ce halat purta centaurul sau culoarea strugurilor de pe aria lui Icarie.
— Este nevoie doar de un deal, un vârf, un țărm. Orice loc singuratic în care ochii tăi se ridică și se opresc la cer. Ușurarea incredibilă a lucrurilor conturate în aer încă stăpânește inima. Din partea mea cred că un copac, o stâncă, profilată pe cer, au fost zei încă de la început.
— A fost o vreme când nici măcar acele lucruri nu existau aici sus.
- De acord. Înaintea lor erau vocile pământului — rădăcinile, izvoarele, șerpii. Dacă demonul leagă pământul cu cerul, el trebuie să iasă în lumină din întunericul pământului.
- Nu știu. Oamenii aceia știau prea multe lucruri. Cu un nume simplu au spus povestea norului, a pădurii, a destinelor. Au văzut cu certitudine ceea ce noi abia știm. Nu aveau nici timpul, nici gustul să se piardă în vise. Au văzut lucruri groaznice, incredibile și nici măcar nu au fost surprinși. Ei știau ce este. Dacă ceea ce au spus ei este fals, cine i-ar putea învinovăți? În acele zile nici măcar tu nu puteai să spui „E dimineață” sau „pare ploaie” fără să-ți pierzi capul.
— Da, au rostit nume. Atât de mult încât uneori mă întreb dacă lucrurile sau acele nume au venit pe primul loc.
— Crede-mă, au venit împreună. Și s-a întâmplat aici, în aceste locuri sălbatice și singuratice. Este ceva surprinzător în venirea lor aici? Ce altceva ar fi putut căuta acei oameni într-un loc ca acesta, dacă nu o întâlnire cu zeii?
— Cine poate spune de ce s-au oprit aici? Dar în fiecare loc părăsit rămâne un gol, o așteptare.
— Este singurul lucru la care se poate gândi un bărbat, aici. Aceste locuri au nume pentru totdeauna. Rămâne doar iarba și cerul și totuși suflarea vântului este mai parfumată în memorie decât o furtună într-o pădure. Nu există nici goliciune, nici așteptări. Ceea ce a fost există pentru totdeauna.
— Dar oamenii aceia sunt morți și îngropați. Aceste locuri sunt acum ceea ce erau înainte de a exista bărbați. Sunt dispus să vă garantez că ceea ce au spus ei este adevărat. Dar ce mai rămâne? Vei recunoaște că nu mai avem întâlniri cu zei pe potecile de munte. Când spun: „E dimineață” sau „Se pare că plouă”, nu vorbesc despre zei.
— Am vorbit despre zei în seara asta. Ieri vorbeai despre vară și despre dorința pe care o simți când respiri aerul cald al serii. Alteori vorbești despre om, despre oameni pe care i-ai cunoscut, despre gusturile tale din trecut, despre întâlniri neașteptate. Toate lucrurile care au existat cândva. Vă pot asigura că v-am ascultat așa cum ascult din nou acele nume străvechi din mine. Când îmi spui lucrurile pe care le știi, nu te întreb: „Dar ce mai rămâne?” sau dacă cuvântul sau lucrurile au venit mai întâi. Trăiesc cu tine și mă simt în viață.
— Nu este ușor să trăiești ca și cum ceea ce s-a întâmplat în altă epocă ar fi fost real. Ieri, când ne-a cuprins ceața în țara singuratică și câteva pietre s-au prăbușit de pe deal până la picioarele noastre, nu ne-am gândit la lucruri divine sau la o întâlnire fantastică, ci doar la noapte și la iepurii pe care îi tresărisem. Cine suntem și ce credem noi ies la iveală atunci când ne confruntăm cu greutăți, în ceasul riscului.
— Când vom fi din nou acasă, va fi plăcut să vorbim cu prietenii noștri despre noaptea trecută și despre iepurii pe care i-am tresărit. Dar frica noastră este ceva de care să zâmbim dacă ne gândim la teroarea acelor oameni cărora tot ce s-a întâmplat a fost mortal, fatal. Oameni pentru care aerul era plin de terori nocturne, amenințări misterioase, amintiri îngrozitoare. Gândiți-vă, de exemplu, la furtuni sau la cutremure. Și dacă neliniștea lor era reală – așa cum a fost cu siguranță – atunci speranța, curajul, descoperirea bucuroasă a puterilor, a promisiunilor, a întâlnirilor, erau și ele reale. La mine, nu mă obosesc să-i aud povestind despre terorile din noapte și despre lucrurile în care își pun speranțe.
— Și tu crezi în monștri? În poveștile oamenilor transformați în fiare, în stâncile care respiră, în zâmbetele divine și cuvintele care au anihilat?
— Cred în ceea ce fiecare om a sperat și a suferit. Dacă ei la vremea lor au urcat pe aceste înălțimi împrăștiate cu stânci sau au cutreierat lumea după mlaștini fatale, a fost pentru că au găsit în acele locuri ceva despre care noi nu știm. Nu pâine, nu plăcere. Sănătate nu prețioasă. Bărbații știu unde se găsesc acele lucruri. Nu aici. Cât despre noi, cei care trăim departe, pe mal sau pe câmp, am pierdut acel lucru.
— Celălalt lucru? Ce vrei să spui?
- Tu stii. Acele întâlniri ale lor.

SURSA:https://sysprv-com.translate.goog/le...o&_x_tr_pto=sc