Vintilă Horia a fost un diplomat, eseist, filozof, jurnalist, pedagog, poet și romancier român, care a scris în special în limbile română și franceză, cunoscând consacrarea internațională după exilul său. Wikipedia



Anul nașterii: 18 decembrie 1915, Segarcea



Data morții: 4 aprilie 1992, Collado Villalba, Spania



Educație: Colegiul Național „Sfântul Sava"



Nume la naștere: Vintilă Caftangioglu



Opere semnificative: Dumnezeu s-a născut în exil



Cărți: Dumnezeu s-a născut în exil: roman, MAI MULTE






HORIA VINTILĂ

Rugăciune pentru rănile ţării

Nu da, Doamne, nici unui duşman
Suferinţa noastră dintr-un an
Şi ne iartă nouă dacă plânge
Inima din noi de-atâta sânge.

Pâinea noastră coaptă-n bunătate,
Dă-ne-o nouă ca şi până-acum,
Fă-ne, Doamne, prin durere drum
Ca unei corăbii pe-noptate.

Lasă-ncet din cerul Tău să cadă
Pacea peste noi ca o zăpadă
Şi pe-o rază de luceafăr mare
Dă-ne semn de milă şi-ndurare.

Dintr-un cap în celălalt al zării,
Abătut cândva la o răscruce,
Umilit ca Fiul Tău pe Cruce,
Zace-n lacrimi trupul rupt al Ţării.

Pică-i, Doamne din uleiul sfânt
Peste rănile cioplite în pământ
Şi înalţă din puterea gliei
Chipul cel rotund al României.


Cântec de sfârşit cartea

Uitaţi-mi, prieteni, şi ochii şi cântul,
Uitaţi-mi şi mâna cu care v-am scris,
Pe genele ude coboară un vis
Mai greu ca pământul.

Când umbrele serii pe rând vor veni
Să-mi şteargă din minte-nnoptate poeme,
Voi scrie cu pana uitării pe vreme:
– „Eu nu voi muri!”

Desprins dintr-o viaţă, voi merge spre alta,
Nu văd deci, prieteni, de ce m-aţi jeli,
Păstraţi-mi doar chipul în marmoră gri
Cioplită cu dalta.

Căci vreau să rămână şi fruntea şi visul
Şi gura aceasta cu care-am iubit,
În marmora rece şi-n chipul cioplit
Voi şti Paradisul.

Şi-n serile-nchise în linişte brună,
Când gâlgâe vinul din cer în podgorii,
Strângeţi-mi cu grijă pierdutele glorii
În albă cunună.

Pierdeţi-mi, prieteni, şi urma-n cetate,
Uitaţi-mi şi mâna cu care v-am scris,
Pe genele ude coboară un vis
Din singurătate.




CÂNTEC DE EXIL (II)

Adu-ți aminte de Țară când treci
Peste munți, printre oameni, pe ape,
Fie-ți sufletul ei pe aproape
Ca o umbra de veci.

Nu o rugă să spui pe-nserate,
Țara nu e un sfânt, nici o taină,
Ci chiam-o pe nume și-ascultă sub haină
Clopotul-l viu în piept cum îți bate.

Nici o faptă nu ne duce-nnapoi,
Nici un vânt, nici o treaptă.
Peste timp amintirea e-n noi
Dintre căi cea mai dreaptă.

Călător pe aprinse poteci,
Pestă văi ca o umbra amară,
Pe izvorul de seară tremurând cânt te-apleci,
Adu-ți aminte de Țară.