SUNTEM CEEA CE SUNTEM
Arhetipuri ale istoriei româneşti: miracole de fiinţare
„Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc carte şi răzbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui neci prin gând nu-i trece, iubesc acest popor care nu serveşte decât de catalici tuturor acelora ce se-nalţă la putere, popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri. Pe fruntea lui străinii scriu conspiraţiuni şi alianţe; pe seama lui se croiesc revoluţiuni grandioase; a căror fală o duc vro trei indivizi, a căror martiriu şi dezonori le duce poporul, sărmanul”
MIHAI EMINESCU Opere, vol. IX, pg. 488
ARHETIPAREA DEVENIRII ISTORICE A ROMÂNILOR
Onorantă şi nobilă audienţă,
Am plecat în acest excurs ştiinţific, întocmai de la această esenţializare eminesciană, nu doar dintr-o predilectă supunere intelectuală faţă de întemeietorul Doctrinei Naţionale ci, mai exact, pentru a vă pregăti benevolenţa faţă de intransigenţa abordărilor ce urmează. Pentru că filosofia acestei consistente şi lăudabile manifestări colocviale la nivel naţional angajează reprezentarea arhetipală de sine dar mai ales percepţia noastră în conştiinţa timpului istoric. Metoda de lucru ştiinţifică aleasă este cea a euristicii dar fără a neglija noetica, adică teoria sensurilor şi finalităţii lor.
Comparaţiile, statistica, extrapolările, deducţiile şi ipotezele posibililor, m-au ajutat să elimin, atât cât mi-a stat în putinţă, istoricizările balast atât de nocive adevărului simplu! Recunosc în faţa domniilor voastre că unele din ideile ce urmează contravin clişeelor prea bine cunoscute generaţiei mele dar am satisfacţia de a fi produs o reacţie virulentă din partea unor Vizaţi!
Aşadar suntem ceea ce suntem! Nu suntem ce credem fiecare despre noi înşine ci, cu exactitate, suntem produsul sumei integrate a percepţiei împrejurului nostru, despre noi!
Mi-am pus de multă vreme întrebarea obositoare: de unde ni se trage modul nostru de a fi! Mai suntem acel popor din adâncuri la care tot facem trimitere şi, mai mult(!) cât mai este El din ceea ce afirmăm noi că a fost?
Doamnelor şi domnilor,
Dacă vom judeca din perspectiva criticii raţiunii istorice, nu vom putea face o construcţie sănătoasă şi credibilă din afirmaţiile mecanic exprimate dar consacrate deja ca și postulate, că Poporul Român este un produs social strict pozitiv, cu o genealogie metafizică, chiar sacră, fără prihană, fără păcat sau fără de cusur. Mi-am impus să accept cu realism şi deplină obiectivitate faptul că Poporul Român este cu adevărat depozitarul şi practicantul unor valori de excepţie, dar în același timp constat sever că nu este scutit de defecte majore, de judecăţi în eroare şi comportamente pline de cusur. Vrem sau nu, trebuie să admitem că nu întotdeauna acest popor a fost capabil de o atitudine constantă, şi nici nu a fost înzestrat sau cultivat doar cu cele mai indiscutabile calităţi civice, capabile să valideze sau să respingă o tendinţă morală, socială sau politică, în chip de ultimă instanţă suverană, care să-i justifice atât obârșia istorică cât și pretențiile prezente.
Poate că și din acest motiv mi-am formulat rezerve serioase asupra definirii poporului ca fiind o fiinţă colectivă cu conştiență de sine, capabilă de raţiune acţională dirijată, care presupune un plan dinainte stabilit, ființă colectivă care emite judecăţi premeditate şi filtrate de înţelepciune sau izvorîtoare de virtuţi civice.
Dar, pentru a nu produce nici un capăt de confuzie sau răutăcioasă speculație viitoare afirm că, alăturat tuturor acestor rezerve, personal justificate, trăiesc ferma convingere că acestui popor și nu altuia, îi aparțin prin voința creației, aşa cum este el, cu bune și cu rele, şi că soarta lui şi a mea trebuie să fie, și chiar este aceeaşi. Ei bine, tocmai această soartă trebuie regândită şi construită întru bine, prin puterile și hărăzirea națiunii noastre!
Mai mult ca oricând, astăzi continui să mă întreb dacă El, Poporul, Marele Argument care a hrănit discursurile vanitoase ale potentaților tuturor timpurilor, a fost capabil de a-şi gestiona destinul prin proprie lucrare, dat fiind că, de atâtea ori a fost nevoit sau a acceptat de bună voie, mai ales în ultima mie de ani, să fie sub felurite supuneri şi să-şi plătească în viu şi numerar, existenţa.
I s-a fabricat, și din păcate a acceptat, un lung anonimat istoric, chipurile, până când a apărut ca din senin organizat în niște stătuleţe minuscule care, la rândul lor, au fost repede acaparate sau au supravieţuit anemic sub vasalităţi înconjurătoare. Dar, comprimând timpul și extrăgând regula rămân siderat de un paradox istoric: acest popor miracol, după spusa lui Brătianu, când s-a emancipat de unii, repede a căutat să ajungă supus la alţii. Din instinct natural sau dintr-un reflex de conservare dobândit, a intrat în compoziţie chiar cu cotropitorii săi pe care i-a asimilat genetic iar mai apoi i-a împământenit, cu voie sau de nevoie.
Argumentele sunt numeroase şi indubitabile.
Aşa se face că, nu mulţi, dar destui principi ai românilor au fost de obârşie străină. Slavii, iar mai apoi grecii s-au insinuat în cultul religios autohton ca mai apoi să-i domine întreaga Biserică, chiar dacă ţara a fost vatră şi izvor de credinţă apostolică. A încercat Vodă Cuza să scape de ei şi s-a ales cu detronarea. Turcii, grecii, ungurii, ruşii, germanii s-au înstăpânit, rând pe rând, peste fărămițate părți din trupul Vetrei Străvechi. Armenii şi evreii s-au înstărit cel mai rapid în această ţară, ajungând în puncte cheie de prosperitate economică şi decizie politică, declamându-i loialitate și veșnică slujire. Poporul istoric, risipit pe pământuri încăpute pe mâinile altora nu a putut decât arareori să se reprezinte pe sine. Fără identitatea simbolică a instituțiilor statale suverane, El a depins de congregaţii europene de circumstanță, când de francezi, când de englezi, de Napoleon I şi Napoleon III, ba de Bismarck, sau Clémenceau şi Wilson, apoi de Hitler, Stalin, Churchill, sau Roosevelt. Toate și Toţi i-au influenţat soarta după pofta intereselor ce i-au făcut să pronunțe numele locurilor unde trăiau românii. Băncile de la noi, (nu spun ale noastre) au fost în majoritate străine, ca de altfel şi marii afaceriști din toate timpurile. Noi nu am avut marele capital consolidat care să guverneze și să susțină deciziile politice ale vremii. Poate cu acea mică excepție ce s-a numit ceaușescu. Poporul acesta din care facem parte a fost mai întotdeauna simbriaș la veneticul cu bani, în propria lui casă, dată cu chirie sau luată cu japca! Cercetați oamenii politici şi oamenii de cultură proeminentă, din ultima sută de ani. Puțini au produs rezistență națională prin creație proprie, și mai puțini au rămas neatinși de morbul colaboraționismului sau drama exilului. Îi numeri pe degete: Eminescu, Iorga, Eliade, Brâncuşi, Cioran, Ionesco, Blaga, Goga, Brătianu, Țuțea, Maniu sau Antonescu. Şi de e nu, Călinescu, Sadoveanu, Barbu, Preda, Nichita, Sorescu şi Păunescu, cel de pe urmă plecat!
Dintre ceilalţi, o bună parte au rădăcini alogene, fie că unii dintre ei s-au dat drept mari naţionalişti. Numai că aceştia din urmă au emis istorii, dicționare, gramatici și legi pentru poporul românilor dar aidoma modelului lor gândire, ruinându-ne obârșia. Uzurparea firii și felului nostru de a fi a fost ca valul potrivnic ce surpă stânca lovită metodic! Este aşadar un miracol că acest popor(!) și nu altul(!) se prezintă încă atât de unitar și mai are o vădită conștiință de sine! Dar pentru câtă vreme!?
Distinşi domni şi Alese doamne,
Aşadar, de aproape două mii de ani acest popor miraculos a asimilat pe tăcute cam tot ce a trecut pe aici. Nu s-a mai încumetat însă să facă expansiuni războinice, ca în vremea Marelui Regat al Daciei, nu pentru că s-ar fi abținut creștinește, ci pentru că nu a mai fost în stare, pentru că i-a fost stârpită vâna vitejiei, de înseși cei ce trebuiau să fie căpetenii fără prihană, lăsându-se momiți de viclenia urzelilor și voluptatea trădărilor, de ispita bogăției și trufia puterii trecătoare. Zvâcnirile de caracter al acestui popor ancestral le poţi număra pe degete. Cu certitudine, prima s-a produs sub Regalian, când, după toate cele dezvăluite de istoria recuperată a zilelor noastre, s-a refăcut regatul liber al Daciei Edenice. Apoi au fost sacrificiile lui Gelu, Glad şi Menumorut, capul lui Mihai Vodă, Independenţa pe câmpiile morţii de la Plevna, Mărăşeştii şi Marea Întregire. Iar cel din urmă a fost atunci când milioanele de români, prin referendum naţional au hotărât să lupte pentru dezrobirea fraţilor de la Răsărit şi Miază Noapte, obligând astfel pe Rege şi General să ordone „treceţi Prutul”. Iar de atunci, numai umilinţă, decadenţă şi trădări nenumărate...
Mai mereu dislocat, bejenit și siluit, Poporul Meu nu a putut produce nici erupţii spirituale de referință și nici arhitectură grandioasă, așa cum afirmă cu laudă dreaptă italienii sau germanii, ori francezii sau spaniolii. Molcum şi plastilinizat, românul s-a adaptat, a răbdat, s-a conservat şi a supravieţuit cu o vitalitate mocnită, puţin obişnuită la alte seminții. Dar când s-a războit, nevoit fiind, a făcut-o cu curaj. Recursul genetic i-a permis să-și regenereze resursa de vitalitate și nu de puţine ori a fost victorios, a produs epopee recunoscută și respectată. Numai că toate au durat puțin la scara istoriei. Pentru că în marea parte a existenţei sale a vieţuit împilat, exploatat şi înşelat. Înșelat de cel venit de afară, de cel ce i-a fost trimis stăpân, sau chiar de cel de un neam cu El. Așa se face că atunci când a agonisit câte ceva, nu i s-a lăsat niciodată timp suficient ca să construiască în stil durabil. A fost silit să devină superficial, adesea complice cu cel mai tare, uneori cu mai mulţi de odată, modulându-se alunecos, după un anume instinct al pericolului. De foarte multe ori risipit în zâzanie internă care l-a slăbit până aproape de nefiinţă. Când ocupantul discreționar, sau ciocoiul pământean l-a oprimat şi înfometat, şi-a ascuns puțina lui agoniseală, ca să vieţuiască de la o zi la alta. Individul anonim s-a extras subtil, adesea plin de laşitate şi a dat din coate doar pentru sine. S-a iţit de după perdeaua timpului căutând izbăvirea. El, Individul Anonim, sau mai bine zis, molecula de popor, a aşteptat întotdeauna ca un altul să dea semnul ridicării. Şi de abia atunci, precum argintul viu, s-a recompus de fiecare dată din picăturile de vlagă ale celor gata de sacrificiu. Dar forţa lui cea mare cu siguranţă a fost adaptarea, inclusiv adaptarea cu mizeria.
Constrâns peste măsură de nevoia de a trăi chiar cum dă Dumnezeu şi până când dă Dumnezeu, a fost învăţat să ţină cu dinţii de pământul lui, să-şi sporească familia şi să-și mărească neamul. A înţeles că pentru a pune temelie de putere la o ţară trebuie să-și sporescă vârtos seminția şi aceasta a fost o șansă dar și o alternativă serioasă în existenţa lui.
Dar forța și energia numărului nu l-a făcut invadator. Nu a avut niciodată o tentație a expansiunii, ca alţii de prin prejur, din diferite vecinătăţi mai mult sau mai puțin apropiate. Numai că, dintr-o virtute a pacifismului, Românul și-a făcut tot timpul o scuză. El îşi justifică eşecurile prin faptul că e om bun, paşnic, ospitalier, binevoitor şi cu frică de Dumnezeu. Se mărturiseşte oricui că n-a încălcat pe nimeni, că n-a făcut nici un abuz. Şi tare se miră cum de alţii nu sunt ca el. Mai mereu surprins de afară dar și copleşit de neputinţe dinlăuntru său, a admis până și cârdășia cu neprietenii săi, acceptându-i să-L guverneze criminal, alături de cei care s-au între-ucis pentru satisfacerea propriilor ambiţii mărunte, sau au fost asmuţiți de făcătorii regulilor de afară.
Nevoia de adaptare într-un mediu de permanentă primejdie i-a stimulat inteligenţa naturală dar şi corolarul acesteia, oportunismul, sau, mai pe înţelesul cuvintelor noastre - şmecheria. Aşa se exlică de ce n-a fost deprins cu rigoarea, ca stare de viaţă împlinită, şi nici cu disciplina, drept condiţie obligatorie de succes garantat. Poporul Meu este imaginativ, spontan, cu un umor degajant, aluziv și adesea rafinat, dar nu putem spune că este suficient de consecvent în ceea ce spune și face, într-o ţară unde cursul istoric a fost și este scurt şi repede schimbător. Omul din popor prinde repede orice, dar nu se înghesuie după perfecţiune aplicată. De fapt nici nu crede în aşa ceva. Se împacă cu „se poate şi aşa”. Furat mai mereu de prădalnici, se răzbună, la rândul lui, furând. Şi a mai simţit, din experienţă, că totul în lume se poate “aranja”. Se practică marele panaceu al „datului la pace”. Chiar și cu Dumnezeu. Poporul Român are un Dumnezeu aparte, doar al Lui, îngăduitor, şi a toate iertător. „Nu poate păcătui românul, pe cât poate ierta Dumnezeu!” De aceea greşeala i se pare acceptabilă, este “omenească”, mult mai la îndemână decât virtutea şi cumpătarea. Despre asceză, nici nu mai vorbim...
Noi, Românii avem o duplicitate a trăirii. Adică, două feluri de a fi în aceeași mod de a gândi. Unul, bazat pe simplitate, omenie, bun simţ, dar și naivitate ridicolă. Iar altul răcnit, cu revolte subite, colerice, saturate de adrenalină sintetică, doar cu efect de descărcare. Ne vărsăm oful şi iertăm. Așa cum spuneam adineaori: dăm la pace, repede! Ba, chiar uităm de-a-binelea de ce ne-am luat la harță. Sau cine a început primul. Sau cine dracului mai are dreptate, dacă tot am făcut-o împreună! Și o luăm de la capăt, într-o veselie idioată, de secole în șir...
Geografia existenţei Poporului Român, adică a noastră, distinsă audienţă, nu i-a dat răgaz să filosofeze abstract sau să se educe la şcoala marilor teorii. Admitem totuşi, câteva excepţii exponenţiale care compensează întregul. Ostilitatea și barbarismele cu care s-a confruntat acest teritoriu de margine a civilizației europene l-a obligat să-și însușească filosofia simplă a supraviețuirii. Numai că supraviețuirea practicată ca regulă la nivelul unui popor devine un mod de existență nevrednică. Tocmai din această cauză a trăit şi încă mai trăieşte repede, şi simte adesea ispita aparenţei, a superficialului. El speră mereu ca ziua de mâine, sau cineva din această zi de mâine, să-i dezlege problemele de viaţă, deşi în ungherul sufletului său e sceptic. Pentru el poimâine este prea departe! Indiferent sau ranchiunos, pasiv sau cu furii subite care, după cum am spus, îi trec la fel de repede, el poate fi cantonat uşor în câte o ură spontană de care mai apoi se jenează, sau într-o dragoste proscrisă, de care este foarte mândru, ambele fără criterii repetabile.
Astăzi, mai mult ca oricând, constat irevocabil că boala cea mai grea a acestui popor din care fac parte este credinţa în vorbe goale. Cu alte cuvinte, este bolnav de credulitate. Se lasă prostit de aceleași circumstanțe în repetare istorică, care i-au dăunat existența. Se lasă copleşit de voluptatea minciunilor convenabile. E greu să-l convingi de nelegiuirile altora şi să-i provoci reacția etică, pentru că prin felul său de a fi simte şi recunoaşte sincer că nici el nu e uşă de biserică.
Și uite așa se produce marele paradox! Ce ar fi trebuit să respingă sau să pedepsească nemilos, El, Poporul Mulțime, acceptă și iubește cu adoraţie mistică! Își sărută călăul și își îmbrățișează trădătorul! Rememorați ce am ales de fiecare dată! Și nu doar în istoria recentă...
Aşa se face că, de la o vreme încoace, românul, (adică fiecare în parte dintre noi cei care ne privim zilnic în oglinda existenței trecătoare), ca eșantion al mulțimii impersonale, își explică și acceptă eşecurile individuale sau cele comune ca pe un ceva firesc.
Românul prezentului este setat pe un fatalism paralizant. Psihoza perdantului etern îl face umil și resemnat, fie că este vorba de de o competiție economică, de un patent de invenție subtilizat și brevetat de alții sau de o întâlnire sportivă la care ne-a furat arbitrul! Ne bucurăm de cele două bare date mai ales atunci când am pierdut cu cinci la zero! Mereu altcineva este vinovatul, cel mai adesea provenit dintr-o conspirație neidentificată. Sau și mai simplu: așa a vrut Dumnezeu! Asta e!
Tocmai acest mod de acceptare a nefirescului m-a pus serios pe gânduri. Tocmai aceste mutații dizolvante de identitate specifică și apariția unui „homo romeno” deviant în locul lui „homo rumanus” statornic, mă face să nu mă subtilizez unor mituri fragile. Nu am dreptul să accept sentința inexorabilă prin care măreția neamului nostru se datorează faptului că știe să supraviețuiască propriilor abjecții. Pentru că nu se poate proiecta o resurecţie spirituală şi corect comportamentală la nivelul societății, fără recuperarea resursei sănătoase, atât cât a mai rămas, din individul singular.
DUBLA CONGESTIE A NOULUI HOMUNCUL:
CORCITURA!
În orice ţară înfrântă după un război, mai ales după unul preponderent de tip ideologic aşa cum a fost cel de al doilea război mondial, sau zguduită de revoluţii planificate, aşa cum au fost cele din 1989, se produc cel puţin patru lucruri: guvernul se dizolvă iar membrii săi se diseminează subtil în noile structuri; camarila se integrează cameleonic în noul mediu de putere; politicienii îşi schimbă repede culoarea şi apartenenţa ideologică, iar armata şi biserica sunt decimate. Simultan, din primele trei specii apare o clasă pestriţă, abjectă şi fără scrupule, subculturată şi exclusivistă, care guvernează după un singur principiu:”dacă nu noi, atunci cine, dacă nu acum atunci când?”. Acum se fecundează noul prototip social, homunculul fără identitate, mereu în căutarea identităţii: corcitura. Corcitura politică, adică politrucul, corcitura ideologică, adică internaţionalistul sau mai nou, globalistul, corcitura culturală, adică culturnicul multicultural sau licheaua cu ştaif, corcitura estetică, adică kich-ul tupeist şi obositor, corcitura morală, adică moralistul proxenet şi fără scrupul! Şi câte alte asemenea corciri distrugătoare de identitate! Pentru că ţinta mortală a corciturii este Identitatea. Identitatea politică, ideologică, culturală, spirituală, estetică, morală sau chiar etnică.
Corcitura, indiferent de natura ei, provine din cel puţin două entităţi diferite, cu identităţi recunoscute. Adică din A şi din B. Dar ea, corcitura, nu este nici A şi nici B. Ea este doar jumătate din fiecare. Iar suma celor două jumătăţi va da întotdeauna tot o jumătate. Sau chiar mai puţin. Niciodată un întreg. Şi atunci, Corcitul, numele de botez al progeniturii de corcire, îşi va crea propria referinţă: identitatea prin negare. Pentru a fi, el, Corcitul, neagă şi pe A şi pe B. El este rezultatul succesoral al negării celor care l-au făcut. De aceea corcitura neagă tot! Tot ce a fost înaintea sa nu mai este bun. Nici o valoare, nici o filosofie, nici o cultură, nici o amintire, nici un eveniment, nici o istorie, nici un sacrificiu, nici ţară, nici popor, nici drapel, nici imn, nimic!
Astfel, prin acele netrebnice corcituri ni s-au negat, timp de mai bine de 20 de ani după 1947, odată cu abandonul ultimului monarh, peste trei milenii de lege pământeană, toate paternităţile noastre spirituale, întrega noastră natură etnică, devenirea noastră istorică. Dintr-o dată limba noastră a suferit o metamorfoză babilonizantă, aproape nici un cuvânt din dex-urile mârşăvite nu mai era al românilor, toate cică fiind provenite din împrumuturi de pe la greci, slavi, turci, unguri, francezi, italieni, nemţi, finici, ostrogoţi, cumani, bulgari, tătari sau mongoli. Ne mai rămăseseră vreo sută de cuvinte, aproape onomatopeice de la geţii dispăruţi, pe care le puteam socoti ca fiind ale noastre, şi cu care mai puteam gânguri! Şi au mai decis corciturile dracului că, noi ca popor, suntem polietnici, proveniţi din toate rămăşiţele migratoare, de unde şi limba polietimonică. Şi au mai zis corciţii dracului că istoria noastră provine doar de la alţii. Petru şi Asan erau bulgari, Corvineştii deveniseră huniazi, Negru Vodă era, şi mai este pentru unii, cuman, Bogdan descălecătorul era slav, dacă nu chiar rus deabinelea! Ştefan cel Mare n-a fost decât un nenorocit de curvar, iute tăietor de capete. Că-n rest ne-au cârmuit doar fanarioţii şi domnii străini! Și toate aceste bube, când am crezut că am scăpat de ele, au recidivat ca un melanom mortal în ultimii alți 20 de ani!
Reducerea noastră ca naţiune la un derivat substantiv comun a fost politica de căpătâi ale celei dintâi dinastii bolşevice! Şi acest lucru nu trebuie uitat! Cu atât mai puţin iertat! Mai ales pe cei care au fost mentorii şi promotorii acestor crime imprescriptibile. Revenirea lor este fatală...
ŞI SUBCULTURATUL !
Ofensiva destrăbălătoare şi-a găsit loc şi în cultură, unde curentele aşa zise moderniste, mai degrabă mondeniste, îşi refuză ostentativ orice orientare şi consolidare moral-educativă. Din aproape toate creaţiile postdecembriste au fost gonite sublimul, idealul, etosul, reveria, pateticul, şi chiar problematicul cauzal, pierzând în faţa gratuităţii de tip divertisment uşuratec şi a ironiei băşcălioase.
Miniştrii culturii de-a lungul acestei terne perioade nu au fost capabili de o reală construcţie a unei filosofii a actului de cultură majoră, de asanarea reziduurilor ideologice, de stopare a pseudovalorii tupeiste care se afişează cu obrăznicie în capul listelor de premii a Uniunilor de toate felurile. Nici nu au încercat măcat, prin politici liniare coerente să protejeze bazalul, autenticul, în faţa infiltrărilor decadente şi atotmistuitoare de puritate. Culturalul s-a bezmeticit iar produsul său a fost preponderent un fetus imatur, cu malformaţii morale ireparabile.
Culturalul societăţii noastre s-a încuscrit cu maneaua ţigănescă şi a schimbat lista de protocol a unor guvernanţi contagiaţi de colierele de aur atârnate la gâtul însoţitoarelor de companie, de mondiali consacraţi, cu cefe groase. Substanţe culturale autentice nu au mai apărut. Câteva zvârcoliri cu scâncete, câteva nervozităţi răcnite ale câte unui pamfletar sau eseist mai talentat nu pot redefini sterpitudinea, deşertul spiritual şi decondescendenţa generală.
Corciţii culturnici au năpădit cu lăturile lor zoioase peste esenţele noastre batjocorindu-ne simbolurile universale. Eminescu a ajuns „cadavrul din debaraua” naţională la care chipurile facem mereu recurs pentru a ne legitima bruma de prezenţă pe un continent al altora. O nevolnică hoardă de logoreici îşi masturbează limba viperală schimonosind orice urmă de frumos, orice şansă de abstract şi sublim. Această logoree zoioasă nu trebuie doar pusă la index, după spusele unor literaţi oneşti, ci trebuie vidanjată la canalul propriilor lor dejecţii. Pentru un anume nemernic, care, pe deasupra, a luat şi premiul Uniunii Scriitoriilor, România este poligonul imaginar al fanteziilor sale pornografice iar expresiile lui de rahat uscat nu pot fi trimise decât direct în sorbul vidanjelor de closet stătut. Este de a dreptul dramatic să constaţi cum, în numele libertăţăii de creaţie se produc cele mai abjecte atacuri asupra esenţei culturii noastre identitare. Pentru ei, Mioriţa nu este neapărat o baladă a românilor, ea călătorind mai peste tot, prin Balcani şi proiectează spiritul mortuar predestinat, fatalismul perdant. Balada, zice-se, este o cacealma, şi nu mai trebuie să facem apel la un asemenea gen protoartistic! Esenţele noastre nu trebuie să mai ţină de natura primordială, iar cultura pastorală, tradiţională, este predilect tratată ca un handicap ce ne balastează accesul în planul culturii europene. Alogeni fiind, aceşti cretini patentaţi nu au de unde şti că transfigurarea în semnificaţie orfică a existenţei, ba mai mult, a actului martiric!, a luat forma spirituală a evenimentului narat. Prin asumarea ideatică a morţii, românul ancestral nu s-a îngrozit şi nici nu a devenit defect sau curtezan al laşităţii ci a translatat moartea spre sublim.
Asasinii culturali, deloc mioritici, au venit cu sortimente contrafăcute de culturi hibride pe care le basculează în ograda noastră în ambalajele multiculturalismului. Îmi susţin convingerea că multiculturalismul este moartea culturilor autentice! Acest concept, lansat cu ingeniozitate de producătorii unei metaordini mondiale, are drept finalitate distrugerea autenticului, delocalizarea originilor, a rădăcinilor spirituale şi tabularasa-rea mentalului colectiv. Actul de cultură, de creaţie artistică, de ştiinţă, filosofia însăşi, produc coagulantul recognoscibil al identităţii de sine, este amprenta imaterială a unui patrimoniu irepetabil care produce nu atât diferenţa specifică pe cât zidesc genul proxim al profilului deveniri oricărei naţiuni. Aici lovesc năpârcile care au ocupat spaţiul nemijlocit cât şi pe cel adiacent al culturii românilor.
Au reuşit într-un timp nepermis de scurt să producă un mutant greu de identificat în noi înşine. S-a umblat la cromozomul durabilului şi a creaţiei perene pe care l-a supus perversiunilor simple ale consumismului de plăceri uşoare, ale ispitei către digerabil vizual şi apetent la vulgar. Incultul are farmecul său. El se manifestă conform programării sale genetice şi este predictibil. Incultul are un statut recunoscut şi stabil în spaţiul cultural de referinţă. Este un fel de bufon al regelui. Elita nu se simte ameninţată în vre-un fel pentru-că incultul nu încearcă să o uzurpe, ci doar să o şicaneze, doar comparându-se hazliu cu ea, poate ostentativ, dar nicidecum identificându-se cu ea. Mai simplu: incultul are măsura lungului de nas!
Subculturatul este pretenţiosul absurd! Este dobitocul ideal a cărui semidoctă devine ţâfnă academică! El se revendică pe sine marilor valori incontestabile şi îşi administrează merite pe care nu le-a avut vreodată. Le mimează schimonosit. Subculturatul nu se recunoaşte decât în opozabilitate şi negativism iar dacă i se administrează argumentele care îi deconspiră primitivismul, imediat învinuieşte, acuză, culpabilizează ţipat tot ceea ce îl denunţă, dându-se un mare nedreptăţit, un olimpian neînţeles de „fosilizaţii” zilei! Subculturatul de la noi este maestru al improvizaţiei de moment, este cel care ajustează fără decenţă spectacolul în detrimentul veridicului numai pentru-că „aşa dă bine la şefu”.
Lipsa de cultură se poate corecta prin acumulare, printr-o reorientare organizată a mobilării personalităţii, prin extragerea din mediul steril sau chiar fertilizarea răbdătoare a acelui steril. Subculturatul este saturat de sine, îşi este suficient sieşi şi nu acceptă alteritatea. Este esenţialmente surprins în dictonul lui Boileau „un prost găseşte întotdeauna unul mai prost ca el, să-l admire!”. De aceea poate, sălile noastre de teatru, de concerte şi operă, ba chiar şi Atheneul, sunt privite mai mult pe dinafară. Odată intrat înăuntru, subculturatul se aşează lângă un notoriu respectabil şi de îndată începe să exhaleaze un aer de cocotă, de un ridicol grosier. Teatralizarea dramaticului se mută de pe scenă pe fizionomia lui sordidă şi enervantă, mereu în căutare de prim plan şi atenţie publică. Ce rezonanţă artistică,(!) ce trăire a mesajului(!) Nu..., doar să fie văzut..., să dea bine... la spotul de ştiri, că de, este acolo(!), la marele eveniment cultural.
ARHITIPOLOGIA CETĂŢEANULUI PERIFERIC
Cetăţeanul impersonal, atât cât a a mai rămas din el, s-a retras din faţa responsabilităţilor. Este absent la ce se petrece în afara interesului său minor. Comunitatea din care a făcut cândva parte, de care era mândru și care îl reprezenta, a fost desfigurată. El se descoperă plasat mereu la periferie. Privită din centrul Bruxeles-ului imperator, Ţara însăşi a devenit o periferie, ce-i drept, mai mare.
Cetăţeanului periferic, izgonit până şi din conclavul mizerie lui, nu-i rămâne decât abandonul. Peste tot, o mimică idioată a renunțării. „Dar asta e cam de multișor poveste” pentru că ceva se coace. Este deocamdată, o revoltă mocnită, de bălegar umed...Numai că El, perifericul social aruncat acolo fără de vina lui, devine dintr-o dată solidar, prin contestare, cu sutele de mii ca el.
În România a început căutarea de sine a milioanelor de răzvrătiţi care vor altceva. Un altceva care să le satisfacă dorinţa primară de revanşă, un alceva care să le răzbune frustrările şi condiţia de viaţă nemeritată. Până când i se va realiza această recompensă el contestă orice şi pe oricine.
Românul de azi nu este un alienat. Românul de azi este un însingurat bântuit de spaima zilei de mâine.
Concluzii restrânse de sfârşit, pentru ceea ce urmează
Tinerii, fac recurs la istorie, şi se trezesc furaţi de propriul viitor. Ei refuză falsul şi abjectul celora care i-au minţit şi nu iartă. Au început întoarcerea la izvor şi îşi reînvie rădăcinile!
Maturii sunt sufocaţi de insecuritatea zilei de mâine şi caută soluţii disperate şi umilitoare pentru a supravieţui. Peste cinci milioane dintre ei au plecat să slugărească sub vasalitatea baronilor vestici. Din emigranţi au ajuns colonizaţi şi urmează a fi asimilaţi. Se împacă cu soarta în speranţa că Dumnezeu o să îi aibă în pază. Acum şi-n vecii vecilor...
Bătrânii, sănătoşi sau mai degrabă roşi de boli căpătate în anii grei de muncă la colectiv sau fabrică, îşi aşteaptă resemnaţi sfârşitul. Unii chiar şi-l doresc să vină cât mai repede. Nu înainte de a se târâ umilitor la câteva moaşte dătătoare de speranţă ca mai apoi să se îngrămădească la o strachină de borş şi câteva sarmale reci...
Ţăranii nu-şi mai pot lucra pământul roditor. Chiar dacă şi-l iubesc încă, din disperare îl vând cu o inconştienţă criminală lăsându-şi urmaşii fără moştenire de ţară. Se amăgesc cu ajutorul social, se intoxică cu emisiuni teve şi devin tot mai religioşi, tot mai habotnici.
Muncitorii nu mai sunt o clasă socială. Nici măcar o categorie ocupaţională. Şi nici nu-i mai interesează acest lucru. Au devenit între timp negociatori permanenţi pentru drepturi salariale supracuvenite. Sindicalişti fiind, se antrenează în tehnica şantajului şi aşteptă venirea noului regim plin de promisiuni. Trocul public este înscris în cartea de muncă a fiecăruia dintre reprezentanţi, eternizaţi pe funcţii.
Intelectualii de rasă sunt pe cale de dispariţie. Snobismul şi impostura celor cu diplome ID sunt greu de identificat şi se insinuează tot mai perfid în noile modele publice. Nici o ideaţie nobilă nu îi mişcă din turnul de granit al propriilor gratulaţii. Sublima satisfacţie constă în împlinirea orgolioasă a unei opere personale, chiar dacă nu o citeşte nimeni.
Au venit şi euroregionalismele. Nu mai suntem români. Suntem ardeleni, transilvăneni, olteni, valahi, sau moldoveni, sau basarabeni. Mai nou, secui cu ţară proprie. Grupurile se coagulează tot mai abitir în jurul celor care fac diferenţa faţă de mulţimile opozabile. Foamea de o nouă identitate este imensă iar oferta guvernării centrale este neconcludentă, debilă şi repulsivă.
Se pare că nici Naţiune nu mai avem. Civismul sau tot ce este civic este prezentat ca un panaceu universal. Un fals public cu acte în regulă! Societatea omogenă este caducă, chiar anacronică, caz în care s-a trecut la dispersia ei într-o mulţime de subdiviziuni de publicuri, într-o populaţiune compozită paneuropeană. Suntem un public captat la diverse spectacole tematice pentru care plătim cu propria fostă identitate colectivă.
Iar ţara, ultimul reazem de acasă, a devenit o subdiviziune regională continentală, cu contururi probabil, modificabile. Aici vin şi de aici pleacă fără oprelişte şi fără căpătâi, globalişti din toate colţurile lumii.
O ultimă sentinţă
Am secătuit izvorul farmecului incandescent al originalităţii. Am sleit de puteri măduva osului genealogic al sacrului, al reflexivului existenţial şi al marii interogaţii dătătoare de sens căutării şi iluminaţiei divine. Gorunul lui Blaga nu mai este ascultat cu tâmpla minţii şi nimeni nu mai aude cum în fiecare clipă el dospesc scâdurile sicrielor noastre.
Un uriaş sarcofag al sufletului comun abuzat de subculturnicul epocii de pojghiţă! Şi totuşi, în acestă derivă explicabilă dar nicidecum acceptabilă există filonul energetic omniprezent şi quasiperceptibil. Recuperarea creatoare a culturii moştenite este posibilă, după cum posibilă este şi despuţirea caselor sufletelor noastre.
Chemarea nu este una a trecutului ci doar a timpului care vine...
”Singura chestiune care trebuie imediat rezolvată, prin brațele unite ale noastre e dreptul Românimii de a se impune ca stăpână în orice colț al pământului pe care l-a locuit, l-a fructificat prin munca ei și l-a adăpat cu sudorile și sângele ei și al străbunilor.”(Nicolae IORGA)
Rămâne doar să ecologizăm, fără excepţii, propriile noastre conştiinţe.
Dr. MIRCEA CHELARU
Simpozionul OBÂRȘIA NEAMULUI
Craiova 2022
Răspunde cu citat
Marcaje