Prostia oamenilor deştepţi

Să încep cu două exemple grăitoare. Primul e luat din lumea de strictă exigenţă intelectuală a revistelor de specialitate. Acum cîţiva ani, doi psihologi americani, Peters şi Ceci, au făcut un experiment aiuritor. Au ales douăsprezece articole din douăsprezece renumite reviste de psihologie, ai căror autori erau fără excepţie cadre didactice profesînd în cele mai prestigioase universităţi din SUA. Cei doi psihologi au schimbat numele autorilor şi au rebotezat instituţiile de învăţămînt din care proveneau aceştia, inventînd cu dezinvoltură universităţi a căror titulatură nu exista niciunde în lume: de pildă, „Centrul de la Tres Valles pentru studiul potenţialului uman”. Au trimis apoi articolele aceloraşi reviste în care apăruseră prima oară. Rezultatul a fost pe măsura îndrăznelii experimentului. Numai trei reviste au recunoscut textele, în timp ce opt dintre celelalte nouă articole au fost respinse chiar de redacţiile ce le acceptaseră mai înainte, motivul invocat fiind acela că textele nu corespundeau exigenţelor impuse de colectivul redacţional.

Prin urmare, aceiaşi oameni care prima dată acceptaseră un text pe motiv că avea o înaltă ţinută teoretică îl respingeau a doua oară pe motiv că nu întrunea condiţiile de calitate şi conţinut cerute de redacţie, cînd de fapt ceea ce atîrnase hotărîtor în balanţa refuzului nu fusese conţinutul articolelor, ci amănuntul psihologic că numele autorilor nu atrăgea atenţia, cum nici centrele universitare cărora le aparţineau nu impuneau prin prestigiu. Pe scurt, nişte redactori de a căror inteligenţă şi cultură nu se îndoia nimeni se comportaseră ca nişte bieţi diletanţi, lăsîndu-se păcăliţi de detalii pe care în mod normal nu trebuiau să le ia în calcul, ba chiar stăruind cu fermitate că decizia lor de a respinge textele fusese una cît se poate de întemeiată. Exemplul e sugestiv în privinţa felului cum un om inteligent poate avea o atitudine prostească.

Dacă generalizăm problema, ea ar suna astfel: ce se petrece în mintea unui om inteligent atunci cînd ajunge să se poarte ca un prost? Al doilea exemplu e luat din lumea bătăliilor istorice. În timpul războiului Crimeei, brigada de cavalerie engleză condusă de lordul Raglan a efectuat o şarjă eroică la Balaklava împotriva artileriei ruse. Ordinul dat de lordul Raglan a pornit neîndoielnic dintr-un impuls pe cît de eroic pe atît de prostesc. Dovadă că, din cei 700 de călăreţi, 500 au fost seceraţi de puşcaşii ruşi, şarja cavaleriei dovedindu-se sinucigaşă şi inutilă. Iată un exemplu de cum poate un comportament excepţional prin devotamentul din care a luat naştere să nu se potrivească cu contextul în care a avut loc. 500 de oameni au murit degeaba din cauza unui ordin stupid, pornit dintr-o minte care nu a ţinut seama de particularităţile cîmpului de bătălie. Un exemplu de prostie omenească culminînd într-o baie de sînge. Deşi atît de diferite, ambele exemple au ceva în comun: e vorba de cît de prosteşte se pot purta nişte oameni cărora, în condiţii obişnuite, nimeni nu este dispus să le conteste inteligenţa. În plus, e vorba de o nepotrivire stridentă între inteligenţa oamenilor şi contextul în care ea este folosită.

Nu e suficient să ai o inteligenţă nativă, problema este cum o foloseşti odată ce te-ai pomenit într-o anumită situaţie. Exemple de acest fel pot fi date cu nemiluita, şi ceea este straniu e că viaţa nici unuia dintre noi nu ne scuteşte de împrejurări în care, în ciuda inteligenţei pe care o avem, ne purtăm ca şi cum nu am avea-o. Toţi suferim uneori de o „prostie inteligentă”, adică de o prostie în care hiba nu e de căutat într-un IQ mai mare sau mai mic, ci într-o aberantă folosire a inteligenţei înnăscute. Inteligenţa în acţiune este adevărata inteligenţă. Şi, în acţiune fiind, ei i se poate da o întrebuinţare pentru care nu este făcută, cum tot atît de bine se poate să nu i se dea niciuna.

Pentru José Antonio Marina, filozof specializat în fenomenologie, psihologie genetică şi lingvistică, inteligenţa nu este nimic altceva decît o facultate menită a ne ghida comportamentul. Inteligenţa este aşadar un instrument pragmatic, iar nu o facultate teoretică a cărei sarcină ar fi, chipurile, aceea de a cunoaşte realitatea. Dintr-o asemenea perspectivă, cauzele prostiei sînt legate de principalele facultăţi umane care răspund de uzul inteligenţei: cunoaşterea, simţirea şi voinţa. În fond, personalitatea cu care ieşim din adolescenţă şi pe care o vom purta pînă la sfîrşitul vieţii constă dintr-un nucleu stabil de obişnuinţe, aşteptări şi reacţii în jurul cărora se configurează identitatea noastră, iar în formarea acestui nucleu stabil cunoaşterea, simţirea şi voinţa joacă rolul esenţial. Şi cum personalitatea desemnează putinţa de a reacţiona la mediul ambiant printr-un anumit set de gesturi dobîndite, prostia inteligentă se manifestă atunci cînd felul în care reacţionăm este viciat de forme aberante de cunoaştere, simţire şi voinţă.

Există aşadar o prostie a cărei cauză stă într-o cunoaştere falsă, apoi există o prostie născută dintr-un sentiment nepotrivit, cum există în fine şi o prostie provocată de o motivaţie deviată. Să le luăm pe rînd. În cazul cunoaşterii, se poate ca, în ciuda agerimii de care dai dovadă, să-ţi faci o imagine greşită despre realitate. Acesta e cazul prejudecăţilor, superstiţiilor şi convingerilor fanatice. De fiecare dată e vorba de apariţia unor chisturi mentale – viziuni inflexibile – care ajung să pună stăpînire pe comportamntul uman. Se petrece o sclerozare interioară a individului prin configurarea unor tipare reactive de care nu mai poate scăpa. În cazul prejudecăţii, comportamentul îţi este influenţat de idei preconcepute pe care nici o dovadă nu ţi le poate schimba. De pildă, prejudecata rasială. În cazul superstiţiei, avem de-a face cu un om a cărui certitudine este pe cît de sigură pe atît lipsită de argumente. De pildă, superstiţia cifrei 13. Simţi că ceva nu e în regulă şi totuşi comportamentul tău ascultă involuntar de teama pe care o provoacă cifra 13 sau pisica care îţi taie calea. În cazul fanatismului, ideea fixă nu numai că se alimentează singură, dar poate fi hrănită chiar de contra-argumentele pe care adversarii ţi le pun la dispoziţie.

Fanatismul îşi trage forţa din rezistenţa pe care o întîmpină. E genul de autosugestie care îndeamnă la acţiune, de unde şi pericolul pe care îl reprezintă. Dar tot în categoria cunoaşterii deficitare intră şi credulitatea sau neîncrederea spontană a oamenilor în tot ceea ce văd în jurul lor. În plus, necunoaşterea are ca rezultat neputinţa de a alcătui o ierarhie valorică a situaţiilor în care nimerim în viaţă, de unde şi lipsa de potrivire dintre conjunctura în care ai nimerit şi comportamentul pe care îl ai. Încercînd să ofere o regulă menită a evita neconcordanţa dintre cum te porţi şi împrejurarea în care te afli, José Antonio Marina propune „criteriul ierarhiei contextelor”. Contextul e cel care îţi spune cum anume trebuie să-ţi foloseşti inteligenţa, în nici un caz idealurile tale. Şi tot contextul îţi spune ce scopuri poţi avea la un moment dat.

Pesemne că principiul acesta ar fi trebuit mai bine să se numească „principiul corespondenţei dintre context şi comportament”: nu te porţi la teatru ca pe stadion, şi nu porneşti în şarje sinucigaşe atunci cînd situaţia nu o cere. Cînd îţi alegi un scop nepotrivit contextului sau cînd te porţi sfidînd condiţiile contextului, vei dovedi prostie, ceea ce înseamnă că flexibilitatea e semn de deşteptăciune. Din păcate, impresia pe care o lasă acest principiu este cel de invitaţie la oportunism, la adaptare spăşită. Căci dacă eficienţa adaptativă e criteriul suprem după care măsori inteligenţa unui om, atunci cu cît te adaptezi mai bine cu atît eşti mai inteligent, ceea ce înseamnă că inteligenţa este o facultate amorală. O laudă indirectă adusă oportuniştilor şi descurcăreţilor.

În cazul sentimentelor, nu mai este vorba de cum cunoşti realitatea, ci de cum o simţi în mod spontan, aşadar e vorba de pragul emotiv dinlăuntrul căruia reacţionezi la ea. Fiecare om are o dispoziţie sufletească de bază pe care o manifestă în contact cu lumea. Un depresiv se comportă altfel decît un euforic, cum şi un resentimentar reacţionează în alt mod decît un om avînd o umoare optimistă. Şi cum orice sentiment induce o anumită tonalitate în modul în care ne mişcăm în lume, tocmai de aceea unii oameni sînt proşti pentru simplul fapt că sentimentele lor sînt în răspăr cu mediul în care se află.

Există aşadar o prostie ce vine din suflet. În cazul voinţei, e vorba de dorinţe şi motivaţii pe care nimeni nu le mai poate ţine în frîu. Este cazul impulsivităţii, cînd între declanşarea unui impuls afectiv şi gestul la care trimite el nu se mai interpune răgazul deliberării conştiente, caz în care acţionezi automat sub presiunea directă a unei dorinţe irepresibile. Sau e cazul compulsiilor, cînd deşi ai stat să reflectezi asupra unei dorinţe, frămîntîndu-te sub apăsarea indeciziei de a o satisface sau nu, totuşi nu te poţi abţine şi treci la faptă. Dependenţele de orice fel sînt exemple de compulsie irezistibilă. Ele sînt cu atît mai dureroase cu cît sînt însoţite de conştiinţa clară a neputinţei de a li te opune. Tot în această categorie intră cazurile de lipsă a voinţei, abulia definitivă şi apatie iremediabilă. Toate sînt forme de eşecuri ale inteligenţei umane, adică forme de irosire a capacităţilor pe care le are un om. José Antonio Marina scrie clar şi alert, dovedind condeiul unui eseist de bună calitate. De aici uşurinţa şi chiar plăcerea cu care îi citeşti cartea.

Despre Prostie. Omul între Homo Sapiens şi Homo Stupidus
Motto: „…Împotriva prostiei Zeii înşişi luptă în zadar…” (Schiller)

1. Motivaţie

Cred că un intelectual, cu atât mai mult un psiholog, trebuie să abordeze frontal teme majore care ţin de om şi rolul acestuia în societate, cu un scop pragmatic, acela de a disemina cunoaşterea ştiinţifică utilă în viaţa de zi cu zi, într-un limbaj accesibil, pentru a creşte calitatea vieţii oamenilor şi funcţionarea socială. Eu m-am obligat să fac asta din când în când, în ciuda constrângerilor de timp, vorbind până acum despre teme precum fericirea, moartea, cunoaşterea, mintea umană, emoţiile umane, etc. Astăzi a venit rândul Prostiei! De ce prostia şi nu altă temă? Oricum îi venea rândul cândva. Am scris acum acest articol fiind exasperat de debandada societăţii în care trăim, care se generalizează la nivelul grupurilor şi experienţelor personale. Modelul cultural ideal, care ar trebui să genereze coeziune socială şi să tragă civilizaţia înainte, este contaminat astăzi de prostie, contaminare exprimată plenar prin câţiva indicatori cheie:

(1) la nivelul cunoaşterii: apar acţiuni care fac concesii pseudo şi nonştiinţelor (ex. se reduc fondurile pentru cercetarea ştiinţifică şi se critică cu tupeu cercetarea ştiinţifică de către actori interesaţi de banii şi abordări alternative, nu de progresul cunoaşterii ştiinţifice), la postul public de televiziune se discută pretenţios dacă Astrologia este ştiinţă, unii demnitari (ex. miniştri) declară public că ei cred în Horoscop şi că îşi ghidează comportamentul (sper că cel de acasă, nu şi deciziile administrative care mă afectează şi pe mine) şi în funcţie de acesta, etc.;

(2) la nivelul moralei: asistăm la o relativizare a valorilor, în care cultul trupului, asociat cu prostia, tupeul şi obrăznicia bate cultul spiritului, raţionalităţii/logicii şi bunului simţ. Toate acestea se întâmplă acum când omenirea se confruntă cu probleme majore (ex. schimbarea climei, suprapopularea, epuizarea resurselor, foametea şi mortalitatea infantilă uriaşă în anumite zone de pe glob, ameninţările meteoriţilor etc.), iar societatea românească este serios afectată de criza economică şi de cea axiologică.
Inevitabil, văzând acestă stare de fapt, ajungi să te întrebi: suntem proşti? Dacă da, cât de proşti suntem şi de ce? Ca să răspundem la aceste întrebări hai să vedem întâi ce este prostia.

2. Clarificări conceptuale

Etimologic vorbind, în limba engleză, limba în care a fost scrisă cea mai mare parte a bibliografiei acestui text, termenul de prostie (stupidity) provine din latinescul „stupere” care înseamnă stupefiere (ex. mirare, uimire, uluire, toate într-o lentoare până la încremenire). Într-o definiţie de lucru, prostia se referă la capacitatea scăzută de a realiza concordanţa între scopurile pe care ni le propunem şi mijloacele de atingere a lor; aşadar, ea apare la interacţiunea dintre scopuri şi mijloacele de atingere a lor.
Formula Prostiei şi a Inteligenţei:
• P(prostia) = S(scopuri) ∩ M(mijloace)
o Profilul: 1-0; Prost cu pretenţii/autentic: are/îşi propune scopuri variate (adesea ca urmare a presiunii şi modelelor sociale şi educaţionale), dar nu are mijloacele intelectuale adecvate realizării lor.

o Profilul: 0-1; Prost simpatic/ignorant: nu îşi propune/nu are scopuri adecvate sau variate, dar ar avea mijloacele intelectuale necesare realizării lor.
o Profilul: 1-1; Inteligent activ: are/îşi propune scopuri variate şi are mijloacele necesare atingerii lor.
o Profilul: 0-0; Inteligent pasiv sau Prost adaptat; doar dacă îi mobilizezi în sarcini poţi să-i diferenţiezi. Moliere spunea cu referire la această situaţie că un învăţat (inteligent) care tace nu se deosebeşte de un prost care nu spune niciun cuvânt.
• Legenda: 1-prezenţa sau exces; 0-deficit sau absenţă

Aşa cum se vede mai sus, prostul nu este antitetic deşteptului. El este antitetic inteligentului. Opusul deşteptului este novicele. Altfel spus, inteligenţa (şi prin contrapondere prostia) se referă la capacitatea de (1) a ne organiza mintal pentru a rezolva probleme şi/sau a descoperi probleme şi (2) a învăţa rapid şi eficient cunoştinţe noi. Când vorbim de deştept versus novice ne referim la cunoştinţele acumulate. Cineva care este inteligent poate să nu fie foarte deştept, în sensul că nu are un volum mare de cunoştinţe. Această conceptualizare duce la o categorie fascinantă de „proşti deştepţi/experţi”, adică oameni cărora nu le prea funcţionează mintea rapid şi eficient, dar au un volum mare de cunoştinţe, obţinute prin muncă şi efort, care, punctual şi contextual, pot fi utilizate cu succes, ca expertiză, adesea rigidă, inflexibilă! Atenţie însă, dacă un prost poate să fie expert, nu înseamnă că orice expert este prost (aceasta a fost o notă explicită pentru cei tentaţi să interpreteze altfel lucrurile, sic!). Moliere spunea cu referire la această categorie că un prost învăţat este mai prost ca unul neînvăţat.

Din punct de vede al stabilităţii, prostia poate să apară în două variante: ca stare şi/sau ca trăsătură. În literatura de specialitate prostia ca stare apare definită prin următoarele aspecte, numite şi ispite ale prostiei (ex. Perkins, 2000): (1) Impulsivitate; (2) Neglijenţă; (3) Procrastinare (amânare); (4) Ambivalenţa; (5) Automatism (habit); (6) Excese; (7) Experienţa (veteran); (8) Tentaţii. Aşadar, aceste ispite fiind foarte omeneşti, omul are în structura lui predispoziţia spre prostie şi, în consecinţă, în situaţii ţintă, şi un inteligent se poate comporta temporar ca un prost; vestea bună este că aceste ispite pot fi totuşi controlate şi astfel inteligentului îi poate trece prostia. Dacă este vorba de prostie ca trăsătură, lucrurile sunt mai stabile şi adesea nemodificabile; vestea bună aici este însă că fericirea nu depinde de inteligenţă!

Din punct de vedere al cauzelor, prostia poate să fie normală sau patologică. Spre exemplu, dacă ai un coeficient de inteligenţă foarte scăzut, care te situează în zona debilităţii mintale, a imbecilităţii sau idioţeniei, sau dacă ai o tulburare psihică severă, prostia este rezultatul unui proces patologic. Altfel, prostia te reprezintă aşa cum eşti tu, ca stare sau ca trăsătură, fără a avea scuza ca eşti bolnav!

3. Prostia în societate
La nivelul simţului comun prostia este privită adesea cu îngăduinţă, este asociată cu o pace sufletească şi corelată cu alte însuşiri superioare cum ar fi bunătate, altruism, calm, etc. Aici prostul este, cum spunea Pavelcu (1999), adesea favoritul destinului; vezi fenomenul legat de „Norocul Prostului” în cultura populară, când prostul apare ca erou simpatic, superior inteligentului viclean (Pavelcu, 1999). La acest nivel foarte puţini reacţionează negativ la prostie, unii, care nu reacţionează pozitiv şi îngăduitor, având totuşi o neutralitate mai mult sau mai puţin binevoitoare. Această atitudine este de înţeles, deoarece simţul comun este interesat să genereze mai ales morală adecvată, nu cunoaştere; iar în morală trebuie să ne regăsim toţi, indiferent cât suntem de inteligenţi sau proşti.

Religios vorbind, prostia poate îmbrăca veşmântul virtuţii, reprezentată prin umilinţă, resemnare, evlavie, simplitate, candoare (Pavelcu, 1999). Erasmus vorbea despre „…chipul seducător al prostului serafic…”. Din nou, această atitudine este de înţeles, deoarece religia este interesată mai ales de morală.
În societăţile dezvoltate însă interesul ţine nu doar de morală, ci şi de cunoaştere avansată şi riguroasă. Aşadar, odată cu preţuirea inteligenţei, apare pericolul deprecierii prostiei. Prostia însă, prin forţa numărului şi a tupeului, se reinventează mereu. Astfel, au apărut categorii noi (vezi şi Pavelcu, 1999), cum ar fi „prostul cu pretenţii” (adesea „prost cu diplomă”), „prostul deştep/expert” (discutat mai sus) şi chiar „prostul erudit”; ei sunt încurajaţi, în numele umanismului şi accesului la educaţie, să aibă multe scopuri şi idealuri, deşi nu au mijloacele intelectuale să le atingă. Practic, prin astfel de atitudini, vrând să faci un bine prostului, faci rău tuturor, lui şi celorlalţi. Fiecare trebuie încurajat să facă ceea ce poate face, fără să i se dea iluzii dincolo de zona proximei lui dezvoltări.

Atitudinea unui om inteligent faţă de aceste variaţiuni de proşti este diferită. Unii, ca să nu şi-i ridice în cap, tac şi îi ignoră. Acest lucru este grav, deoarece proştii consideră asta ca încurajare şi ca dovadă că au dreptate. Aşa cum am spus mai sus, Moliere spunea în acest context că un învăţat (inteligent) care tace nu se deosebeşte de un prost care nu spune niciun cuvânt. Alţii mizează pe prostia altora, urmând sfatul lui Churchill care spunea că nu merită să râzi de prostia altuia, deoarece ea este şansa ta! Unii se feresc să comită în faţa prostului un act de inteligenţă, făcându-l pe acesta să se simtă prost, deoarece răzbunarea acestuia este înverşunată, prostia fiind dispreţuită chiar în lumea proştilor (Pavelcu, 1999)! În fine, unii inteligenţi merg până acolo încât, ca să nu aibă probleme cu intoleranţa prostului faţă de inteligenţă, simulează prostia.

4. Ce suntem noi?

Homo Sapiens înseamnă omul înţelept/inteligent a cărui minte este orientată spre adevăr şi raţiune, are scopuri diverse şi mijloace adecvate pentru atingerea lor. În plus, el poate înţelege şi accepta lucrurile şi evenimentele analizându-le sau văzându-le la alţii, spre deosebire de prost care adesea trebuie să le trăiască/experienţieze el însuşi – uneori cu costuri foarte mari – pentru a se convinge de realitatea lor, a le înţelege şi accepta. Homo Stupidus are mintea orientată spre mituri şi iluzii, scopuri minimale sau prea diverse şi ambiţioase pentru cât îl duce capul şi mijloace inadecvate şi/sau insuficiente pentru atingerea scopurilor. Din nefericire există multă prostie în societate. Russell spunea că omul n-ar trebui sa facă aceeaşi prostie de două ori; există atâta prostie că ai de unde alege. Confimându-l, Einstein afirma că două lucruri sunt infinite: universul şi prostia umană; dar despre primul nu era sigur! Aşadar, ce suntem noi?

Noi suntem oameni, unii mai aproape de „sapiens” alţii mai aproape de „stupidus”. Este adevărat că şi cei inteligenţi se pot comporta prosteşte uneori, dar le trece repede. Cei proşti (ca trăsătură) au un comportament inteligent doar din greşeală, greşeală care se repetă rar. Cu proştii trebuie să fii foarte atent. Cei a căror prostie derivă dintr-o boală şi/sau au totuşi o înţelegere minimală a condiţiei lor, trebuie susţinuţi şi protejaţi pentru o calitate a vieţii cât mai bună. Cei erudiţi şi cu diplome trebuie să fie înfruntaţi, astfel încât impactul lor asupra mersului societăţii să fie minimal. Acest lucru se poate face doar într-o societate în care funcţionează meritocraţia. Lasă-l pe prost să fie fericit, dar nu îl aduce în poziţii de putere în societate. Unii aleg să-i ignore pe proştii cu diplomă/erudiţi, lăsându-i să se autoorganizeze. Mare greşeală! Aceştia nu au conştiinţa propriilor limite şi, fiind mulţi, se vor întoarce cu forţă să-şi implementeze propria viziune (sic!) asupra lumii şi societăţii; ideile mari ale civilizaţiei umane vor deveni astfel liliputane şi maltratate, spunea Pavelcu, căci doar aşa pot încăpea ele în mintea prostului.

Aşadar, dacă eşti mai aproape de „sapiens” asumă-ţi un cod moral şi un rol activ în societate, şi nu uita că inamicul progresului şi în final al fericirii tale şi a altora asemeni ţie este prostul (mai ales prostia ca trăsătură). Dacă eşti mai aproape de „stupidus” încearcă măcar să ai bun simţ şi foloseşte pastile psihologice (sic!).

4. Pastile Psihologice pentru Prostie şi Inteligenţă
Fii conştient/ă de nivelul tău intelectual (metacogniţie):
o Fă-ţi o testare psihologică ca să ştii cum stai. Faptul că nu o faci şi că nu ştii cum stai, nu anulează realitatea care există acolo.
• Dacă eşti “mai înspre” inteligent („sapiens”):
o Evită cele opt Ispite (ca să nu ai pusee de prostie);
o Dacă îţi pasă de societate şi de oameni, luptă împotriva prostiei (Inteligentul Erou);
o Dacă nu îţi pasă de societate şi vrei doar să ai o viaţa personală liniştită, evită să arăţi inteligenţă în faţa prostului! (dar vei fi un Inteligent Laş).
• Dacă eşti “mai înspre” prost, ca trăsătură („stupidus”):
o Acceptă acest lucru;
o Aminteşte-ţi mereu acest lucru, dar şi că fericirea nu depinde de inteligenţă;
o Lucrează pentru a fi fericit, nu pentru a fi performant;
o Respectă-i pe cei inteligenţi şi fă-ţi-i prieteni;
o Fixează-ţi scopuri realiste care pot fi atinse cu mijloacele pe care le ai;
o Acumulează cunoştinţe pentru a fi măcar un prost deştept/expert!

Sorin Lavric
https://detoatepentrutotisimaimult.b...StFdcKc4QgLjy8