Sursa de inspiraţie pentru dezideratul „şcolii muncii” o constituie pedagogia lui Rousseau,dar şi preocuparea manifestată în Germania, unde Simion Mehedinţi îşi făcuse studiile, pentru „Arbeitsschule”. De ce şcoala muncii? Pentru că munca este însuşirea fundamentalăa omului. Dacă este adevărat că dezvoltarea sufletească a omului, de când a depăşit treaptaanimalităţii, a fost pricinuită de nevoia de a muncii tot mai mult şi cu unelte tot mai diferite,atunci nu mai încape nici o îndoială că şcoala muncii nu este o formulă născocită de un pedagog, ci este chiar legea dezvoltării umane. Şcoala muncii este o metodă de cunoaştereşi de acţiune practică. Nu este vorba însă de o activitate care să-i confere copilului unanumit statut social şi profesional, ci de una în sine, pornită din dorinţa de a modela natura pentru a o face armonioasă şi conformă cu caracteristicile poporului, căruia îi aparţine.Şcoala muncii nu trebuie confundată cu manuilismul, ci o direcţie de gândire şi de acţiuneeducativă, ce adaugă elementul local (etnic) la maiestuoasa arhitectură a pedagogieigenerale. Spre deosebire de lucrul manual, care are ca scop să facă dintr-un copil unmeşteşugar, şcoala muncii înseamnă să pui în mişcare toate puterile sufletului şi alecorpului copiilor, pentru a le spori şi, în acelaşi timp, să identifici însuşirea cea mai puternică a fiecărei personalităţi, pentru a-i da îndrumarea cea mai rodnică pentru individ şi pentru societate. Ca soluţie practică, Simion Mehedinţi recomanda proiectarea programuluituturor anilor de studiu „peste munca din fiecare colţ de pământ al ţării, potrivit cu ritmul eiîn timp”, astfel ademenindu-l pe copil la o viaţă şcolară cât se poate de intensă şi asociindu-i pregătirea fizică, intelectuală şi morală la munca concretă a celor dimprejurul şcolii.
În concepţia lui Simion Mehedinţi, munca este un declanşator de forţe interne, un generator de energiiomeneşti, un izvor nesecat de idei, căci nimic nu învaţă omul deplin până nu munceşte, avea să proclame el:„Dezvoltarea copilului şi a genului omenesc, aşa cum ne-o arată antropologia, pedologia, psihologia, pedagogia şi etnografia, ne duce la o singură încheiere: în afară de munca efectivă, toate căile educaţiei suntfalse şi deci primejdioase”
7
. Două condiţii trebuie îndeplinite pentru ca educaţia prin muncă să-şi atingăscopul: să corespundă posibilităţilor fizice ale elevilor şi să nu i se dea rolul de pedeapsă. Simion Mehedinţiconsideră că munca trebuie privită întotdeauna ca un dar şi nu ca o pedeapsă. Orice cadru didactic se poateconvinge în activitatea sa cotidiană de următoarea realitate: cât de dăunătoare este greşeala de a-l pedepsi peşcolar dându-i să efectueze o anumită muncă şi cât de mari sunt roadele muncii, pe care o desfăşoară tineriiatunci când, ca urmare a intervenţiei educatorului, înţeleg că prin aceasta li se oferă posibilitatea să-şi dezvolte personalitatea. Din sfera preocupărilor lui Simion Mehedinţi pentru cultivarea în şcoală a interesului şi arespectului pentru muncă face parte şi problema orientării profesionale, abordată sub două aspecte: alînsemnătăţii ei şi al vârstei la care se poate începe. Şcoala trebuie să crească copiii pentru carieră, se arată înlucrarea
Ce poate face un educator
(1932). Îndrumarea profesională din partea şcolii nu este posibilădecât abia pe la 14 sau 15 ani, deoarece acum încep să se manifeste înclinaţiile şi dispoziţiile sufleteşti alecopilului. Până la această vârstă, factorii educativi şi în primul rând învăţătorii trebuie să urmăreascămanifestările elevilor în cele mai caracteristice şi diverse situaţii ale vieţii şcolare şi extraşcolare, identificândcu atenţie obiectele şi activităţile spre care aceştia se simt mai mult atraşi şi încurajând deprinderile practice,care constituie premisele psihologice ale orientării profesionale de mai târziu. În plus, în această perioadăelevii pot fi informaţi, prin predarea diferitelor discipline şi prin alte activităţi (vizite, întâlniri etc.), cu privirela unele meserii sau ramuri de activitate. Aşadar, abia pe la 14 sau 15 ani poate începe specializarea profesională.
Pentru Simion Mehedinţi, un scop prioritar al educaţiei îl constituie formarea caracterului.Copilul are din naştere anumite însuşiri, care pot determina o parte a caracterului, cealaltăfiind determinată prin educaţie
8
. Totuşi, caracterul nu este un dar, ci o sumă de deprinderidobândite prin muncă. El se formează treptat, prin colaborarea dintre însuşirile moştenite şicele dobândite în cursul vieţii. Fiecare om îşi are caracterul său, adică un ansamblu dedeprinderi şi obişnuinţe, care stau în centrul vieţii sale sufleteşti. Formarea acestuia prin
7
Idem,
Altă creştere – Şcoala muncii
, p. 211
8
Ibidem, p. 261 şi urm.; vezi şi
Şcoala poporului
, Bucureşti, 1923, p. 249








educaţie nu se poate face însă fără a ţine seama de însuşirile native ale individului.Cunoaşterea lor intră în sarcina educatorului, dacă vrea să păşească pe căi cât mai sigure.
Dezideratul care îl animă pe Simion Mehedinţi este readucerea poporului, decăzut din punct de vedere moral,la „bunele rânduieli arhaice”, printr-o „Evanghelie a muncii şi a iubirii” propovăduită în mediul său de viaţă.Un rol important în acest sens îi revine învăţătorului, care trebuie să lucreze cât mai practic, să lege şcoala demuncă, să-l determine pe copil să treacă la faptă, privită de către Simion Mehedinţi ca o acţiune de purificare aomului şi a naturii. Succesele şcolii în realizarea instrucţiei şi educaţiei depind, în bună măsură, de personalitatea educatorului, de competenţele şi trăsăturile lui de caracter. Convingerea sa, exprimată în studiul
Către noua generaţie
(1912), este că la renaşterea neamului poate contribui doar un dascăl înzestrat cuanumite calităţi, un dascăl ce aduce în şcoală însufleţire şi care pe lângă cunoştinţele pedagogice necesare predării unui obiect de studiu are şi interesul superior din punct de vedere cultural de a da neamului nu numaiabsolvenţi cu certificate, ci adevărate „valori sociale”. În scrierea intitulată
Profesorul
(1929), SimionMehedinţi consideră că de la cadrele didactice trebuie să se pornească în orice reformă a educaţiei. Grija pentru cultura neamului este exprimată şi în articolul
Îndărăt – spre şcoală!
(1912), unde autorul îşi aratădezaprobarea pentru legea din 1905, care acorda profesorilor dreptul de a ocupa funcţii în administraţia publică, într-o vreme când şcoala avea mare nevoie de ei. Un rol important în educaţia copiilor îl joacăfamilia, considerată prima şcoală a copilului, care uneori exercită asupra acestuia o influenţă atât de adâncă,încât urmele ei rămân pentru toată viaţa. În familie, copilul îşi formează primele reprezentări şi noţiuni desprelumea înconjurătoare, precum şi atitudini, care, în unele cazuri, îi influenţează întreaga evoluţie viitoare.
Un loc aparte în concepţia lui Simion Mehedinţi despre învăţământ îl ocupă principiulintuiţiei, rezultat şi el din necesitatea apropierii şcolii de viaţă, de muncă
9
.În esenţă, acestaconstă în faptul că prezentarea teoretică a problemelor trebuie îmbinată cu observareadirectă a obiectelor şi fenomenelor. Aplicarea acestui principiu este recomandată îndeosebi pentru clasele mici, deoarece impresiile directe sunt pentru aceşti copii mult mai vii şi cu o putere mai mare de întipărire decât cele provocate de cuvânt, ajutând, totodată, lamenţinerea atenţiei un timp mai îndelungat şi la prevenirea apariţiei oboselii. SimionMehedinţi se pronunţă şi pentru stimularea judecăţii în timpul predării lecţiilor, pentrudezvoltarea gândirii şi a spiritului de independenţă al elevilor. El condamnă învăţământulce se bazează doar pe memorizare, împiedicându-i pe elevi să-şi însuşească în aşa felcunoştinţele încât să li se dezvolte şi capacitatea de a le aplica, de a le folosi în munca lor independentă.
Una dintre cele mai importante sarcini ce îi revin învăţământului, se arată în articolul
Ce poate face uneducator
(1932), este stârnirea interesului elevului pentru ceea ce face. Fie că se joacă, fie că lucrează,şcolarul trebuie să simtă un real interes. Aceasta presupune, din partea educatorului, a renunţa la solicitareaexclusivă a memoriei, care nu numai că nu creează interesul, ci dimpotrivă, dă naştere unei repulsii. Altemodalităţi de a trezi interesul ţin de întocmirea judicioasă a conţinutului manualelor şi de activitatea profesorului în clasă. Simion Mehedinţi tratează şi problema accesibilităţii învăţământului, considerând căvolumul şi complexitatea cunoştinţelor studiate de elevi în şcoală, ca şi forma lor de transmitere trebuie săcorespundă nivelului de dezvoltare la care au ajuns elevii, capacităţii lor de muncă. Problema pedagogică pecare o constituie volumul de cunoştinţe se reduce la două întrebări esenţiale: Cât? şi Ce? li se oferă elevilor spre învăţare. Dacă la aceste întrebări se va răspunde: doar ceea ce elevii pot să pătrundă cu puterea lor de judecată şi atât cât capacitatea lor de muncă permite, atunci înseamnă că s-a ţinut seama de cerinţaaccesibilităţii învăţământului. Accesibilizarea se realizează în primul rând printr-o anumită manieră de a predacunoştinţele, anume prin trecerea gradată de la simplu la complex, de la uşor la greu, de la fapte concrete lageneralizări, de la generalizări mai simple la altele mai complicate. De vină pentru greutăţile întâmpinate deelevi în învăţare nu este numai metoda intelectualist-autoritară practicată de profesori, ci şi manualele şcolarecu un conţinut abstract, ce depăşeşte puterea de înţelegere a elevilor. Simion Mehedinţi aprecia elaborareamanualelor şcolare ca fiind o muncă ştiinţifică, pedagogică şi literară deosebit de complexă. Un bun manualtrebuie să fie scurt, adică să cuprindă doar date şi fapte caracteristice, a căror dobândire să constituie nu doar un act de memorare, ci şi un ferment pentru cugetare. Manualul trebuie să-l înveţe pe elev nu numai să
9
Idem, „O eră nouă în învăţământ”, în
Revista generală a învăţământului
, nr. 5-6, 1939








dobândească nişte date factuale, ci şi să urmărească o idee, să mediteze asupra ei. Observând şi gândind,elevul ajunge la stadiul în care operează cu noţiunile şi regulile însuşite, rezolvă cu ajutorul lor probleme noi.Folosirea unor variate forme de expunere, precum comparaţia, exerciţiile sau indicaţiile practice, dămanualului un spor de intuiţie, de accesibilitate, de valoare.Concepţia lui Simion Mehedinţi educaţie şi profesia de educator este clar conturată în lucrarea
Trilogii
. Înanaliza pe acre o face semnificaţiei conceptelor de „educaţie” şi de „educator”, el se apropie de pedagogia luiE. Krieck. Educaţia înseamnă „actul de a integra pe copil în viaţa neamului său”, încadrarea eului individual şiempiric în eul normativ specific neamului. Simion Mehedinţi vede în educaţie un act de transformare aculturii neamului şi o pregătire a tinerilor în vederea creaţiei culturale. Prin educaţie, el cere să realizăm un om plin de pasiune, căci nu raţiunea, ci pasiunea stă la temelia vieţii. Din punct de vedere al conţinutului, educaţiaeste „suma tuturor acţiunilor, prin care individul este pus în stare să moştenească tot ce este esenţial dintradiţia de civilizaţie şi de cultură a neamului din care face parte, precum şi din patrimoniul obştesc al omenirii pentru a dezvolta cât mai complet însuşirile sale creatoare”
10
. Pentru a o realiza, este nevoie de educatoricapabili, cu conştiinţa vocaţiei şi bine pregătiţi din punct de vedere ştiinţific. Pe lângă acestea, ei mai trebuiesă dovedească şi alte însuşiri fundamentale: armonie lăuntrică, o reală iubire faţă de alţii, atitudinecontemplativ-religioasă în faţa tainelor universului. Principalul izvor al forţei educative a şcolii rezidă în personalitatea profesorului, în capacitatea lui de a se constitui într-un model de cugetare şi simţire, în personalitatea lui etică. Pentru Simion Mehedinţi, profesorul este purtătorul permanent al valorilor şiidealurilor, un exemplu pentru elevi în întreaga lor viaţă şcolară şi extraşcolară. Dar pentru ridicarea calităţiiînvăţământului este necesară perfecţionarea continuă a celor ce au menirea să răspândească lumina cărţii înrândurile tinerei generaţii până la sfârşitul carierei, perfecţionare impusă de progresul permanent al ştiinţei şiculturii.
Om de ştiinţă şi profesor universitar cu o îndelungată activitate la catedră, SimionMehedinţi a fost şi un pedagog, ce a căutat soluţii pentru problemele majore cu care seconfrunta învăţământul din acea vreme. În scrierile sale, el a dovedit o gândire pedagogicăoriginală, care a îmbogăţit prin ideile promovate patrimoniul pedagogiei româneşti.
10
Idem,
Trilogii
, p. 224












Sursa de inspiraţie pentru dezideratul „şcolii muncii” o constituie pedagogia lui Rousseau,dar şi preocuparea manifestată în Germania, unde Simion Mehedinţi îşi făcuse studiile, pentru „Arbeitsschule”. De ce şcoala muncii? Pentru că munca este însuşirea fundamentalăa omului. Dacă este adevărat că dezvoltarea sufletească a omului, de când a depăşit treaptaanimalităţii, a fost pricinuită de nevoia de a muncii tot mai mult şi cu unelte tot mai diferite,atunci nu mai încape nici o îndoială că şcoala muncii nu este o formulă născocită de un pedagog, ci este chiar legea dezvoltării umane. Şcoala muncii este o metodă de cunoaştereşi de acţiune practică. Nu este vorba însă de o activitate care să-i confere copilului unanumit statut social şi profesional, ci de una în sine, pornită din dorinţa de a modela natura pentru a o face armonioasă şi conformă cu caracteristicile poporului, căruia îi aparţine.Şcoala muncii nu trebuie confundată cu manuilismul, ci o direcţie de gândire şi de acţiuneeducativă, ce adaugă elementul local (etnic) la maiestuoasa arhitectură a pedagogieigenerale. Spre deosebire de lucrul manual, care are ca scop să facă dintr-un copil unmeşteşugar, şcoala muncii înseamnă să pui în mişcare toate puterile sufletului şi alecorpului copiilor, pentru a le spori şi, în acelaşi timp, să identifici însuşirea cea mai puternică a fiecărei personalităţi, pentru a-i da îndrumarea cea mai rodnică pentru individ şi pentru societate. Ca soluţie practică, Simion Mehedinţi recomanda proiectarea programuluituturor anilor de studiu „peste munca din fiecare colţ de pământ al ţării, potrivit cu ritmul eiîn timp”, astfel ademenindu-l pe copil la o viaţă şcolară cât se poate de intensă şi asociindu-i pregătirea fizică, intelectuală şi morală la munca concretă a celor dimprejurul şcolii.
În concepţia lui Simion Mehedinţi, munca este un declanşator de forţe interne, un generator de energiiomeneşti, un izvor nesecat de idei, căci nimic nu învaţă omul deplin până nu munceşte, avea să proclame el:„Dezvoltarea copilului şi a genului omenesc, aşa cum ne-o arată antropologia, pedologia, psihologia, pedagogia şi etnografia, ne duce la o singură încheiere: în afară de munca efectivă, toate căile educaţiei suntfalse şi deci primejdioase”
7
. Două condiţii trebuie îndeplinite pentru ca educaţia prin muncă să-şi atingăscopul: să corespundă posibilităţilor fizice ale elevilor şi să nu i se dea rolul de pedeapsă. Simion Mehedinţiconsideră că munca trebuie privită întotdeauna ca un dar şi nu ca o pedeapsă. Orice cadru didactic se poateconvinge în activitatea sa cotidiană de următoarea realitate: cât de dăunătoare este greşeala de a-l pedepsi peşcolar dându-i să efectueze o anumită muncă şi cât de mari sunt roadele muncii, pe care o desfăşoară tineriiatunci când, ca urmare a intervenţiei educatorului, înţeleg că prin aceasta li se oferă posibilitatea să-şi dezvolte personalitatea. Din sfera preocupărilor lui Simion Mehedinţi pentru cultivarea în şcoală a interesului şi arespectului pentru muncă face parte şi problema orientării profesionale, abordată sub două aspecte: alînsemnătăţii ei şi al vârstei la care se poate începe. Şcoala trebuie să crească copiii pentru carieră, se arată înlucrarea
Ce poate face un educator
(1932). Îndrumarea profesională din partea şcolii nu este posibilădecât abia pe la 14 sau 15 ani, deoarece acum încep să se manifeste înclinaţiile şi dispoziţiile sufleteşti alecopilului. Până la această vârstă, factorii educativi şi în primul rând învăţătorii trebuie să urmăreascămanifestările elevilor în cele mai caracteristice şi diverse situaţii ale vieţii şcolare şi extraşcolare, identificândcu atenţie obiectele şi activităţile spre care aceştia se simt mai mult atraşi şi încurajând deprinderile practice,care constituie premisele psihologice ale orientării profesionale de mai târziu. În plus, în această perioadăelevii pot fi informaţi, prin predarea diferitelor discipline şi prin alte activităţi (vizite, întâlniri etc.), cu privirela unele meserii sau ramuri de activitate. Aşadar, abia pe la 14 sau 15 ani poate începe specializarea profesională.
Pentru Simion Mehedinţi, un scop prioritar al educaţiei îl constituie formarea caracterului.Copilul are din naştere anumite însuşiri, care pot determina o parte a caracterului, cealaltăfiind determinată prin educaţie
8
. Totuşi, caracterul nu este un dar, ci o sumă de deprinderidobândite prin muncă. El se formează treptat, prin colaborarea dintre însuşirile moştenite şicele dobândite în cursul vieţii. Fiecare om îşi are caracterul său, adică un ansamblu dedeprinderi şi obişnuinţe, care stau în centrul vieţii sale sufleteşti. Formarea acestuia prin
7
Idem,
Altă creştere – Şcoala muncii
, p. 211
8
Ibidem, p. 261 şi urm.; vezi şi
Şcoala poporului
, Bucureşti, 1923, p. 249








educaţie nu se poate face însă fără a ţine seama de însuşirile native ale individului.Cunoaşterea lor intră în sarcina educatorului, dacă vrea să păşească pe căi cât mai sigure.
Dezideratul care îl animă pe Simion Mehedinţi este readucerea poporului, decăzut din punct de vedere moral,la „bunele rânduieli arhaice”, printr-o „Evanghelie a muncii şi a iubirii” propovăduită în mediul său de viaţă.Un rol important în acest sens îi revine învăţătorului, care trebuie să lucreze cât mai practic, să lege şcoala demuncă, să-l determine pe copil să treacă la faptă, privită de către Simion Mehedinţi ca o acţiune de purificare aomului şi a naturii. Succesele şcolii în realizarea instrucţiei şi educaţiei depind, în bună măsură, de personalitatea educatorului, de competenţele şi trăsăturile lui de caracter. Convingerea sa, exprimată în studiul
Către noua generaţie
(1912), este că la renaşterea neamului poate contribui doar un dascăl înzestrat cuanumite calităţi, un dascăl ce aduce în şcoală însufleţire şi care pe lângă cunoştinţele pedagogice necesare predării unui obiect de studiu are şi interesul superior din punct de vedere cultural de a da neamului nu numaiabsolvenţi cu certificate, ci adevărate „valori sociale”. În scrierea intitulată
Profesorul
(1929), SimionMehedinţi consideră că de la cadrele didactice trebuie să se pornească în orice reformă a educaţiei. Grija pentru cultura neamului este exprimată şi în articolul
Îndărăt – spre şcoală!
(1912), unde autorul îşi aratădezaprobarea pentru legea din 1905, care acorda profesorilor dreptul de a ocupa funcţii în administraţia publică, într-o vreme când şcoala avea mare nevoie de ei. Un rol important în educaţia copiilor îl joacăfamilia, considerată prima şcoală a copilului, care uneori exercită asupra acestuia o influenţă atât de adâncă,încât urmele ei rămân pentru toată viaţa. În familie, copilul îşi formează primele reprezentări şi noţiuni desprelumea înconjurătoare, precum şi atitudini, care, în unele cazuri, îi influenţează întreaga evoluţie viitoare.
Un loc aparte în concepţia lui Simion Mehedinţi despre învăţământ îl ocupă principiulintuiţiei, rezultat şi el din necesitatea apropierii şcolii de viaţă, de muncă
9
.În esenţă, acestaconstă în faptul că prezentarea teoretică a problemelor trebuie îmbinată cu observareadirectă a obiectelor şi fenomenelor. Aplicarea acestui principiu este recomandată îndeosebi pentru clasele mici, deoarece impresiile directe sunt pentru aceşti copii mult mai vii şi cu o putere mai mare de întipărire decât cele provocate de cuvânt, ajutând, totodată, lamenţinerea atenţiei un timp mai îndelungat şi la prevenirea apariţiei oboselii. SimionMehedinţi se pronunţă şi pentru stimularea judecăţii în timpul predării lecţiilor, pentrudezvoltarea gândirii şi a spiritului de independenţă al elevilor. El condamnă învăţământulce se bazează doar pe memorizare, împiedicându-i pe elevi să-şi însuşească în aşa felcunoştinţele încât să li se dezvolte şi capacitatea de a le aplica, de a le folosi în munca lor independentă.
Una dintre cele mai importante sarcini ce îi revin învăţământului, se arată în articolul
Ce poate face uneducator
(1932), este stârnirea interesului elevului pentru ceea ce face. Fie că se joacă, fie că lucrează,şcolarul trebuie să simtă un real interes. Aceasta presupune, din partea educatorului, a renunţa la solicitareaexclusivă a memoriei, care nu numai că nu creează interesul, ci dimpotrivă, dă naştere unei repulsii. Altemodalităţi de a trezi interesul ţin de întocmirea judicioasă a conţinutului manualelor şi de activitatea profesorului în clasă. Simion Mehedinţi tratează şi problema accesibilităţii învăţământului, considerând căvolumul şi complexitatea cunoştinţelor studiate de elevi în şcoală, ca şi forma lor de transmitere trebuie săcorespundă nivelului de dezvoltare la care au ajuns elevii, capacităţii lor de muncă. Problema pedagogică pecare o constituie volumul de cunoştinţe se reduce la două întrebări esenţiale: Cât? şi Ce? li se oferă elevilor spre învăţare. Dacă la aceste întrebări se va răspunde: doar ceea ce elevii pot să pătrundă cu puterea lor de judecată şi atât cât capacitatea lor de muncă permite, atunci înseamnă că s-a ţinut seama de cerinţaaccesibilităţii învăţământului. Accesibilizarea se realizează în primul rând printr-o anumită manieră de a predacunoştinţele, anume prin trecerea gradată de la simplu la complex, de la uşor la greu, de la fapte concrete lageneralizări, de la generalizări mai simple la altele mai complicate. De vină pentru greutăţile întâmpinate deelevi în învăţare nu este numai metoda intelectualist-autoritară practicată de profesori, ci şi manualele şcolarecu un conţinut abstract, ce depăşeşte puterea de înţelegere a elevilor. Simion Mehedinţi aprecia elaborareamanualelor şcolare ca fiind o muncă ştiinţifică, pedagogică şi literară deosebit de complexă. Un bun manualtrebuie să fie scurt, adică să cuprindă doar date şi fapte caracteristice, a căror dobândire să constituie nu doar un act de memorare, ci şi un ferment pentru cugetare. Manualul trebuie să-l înveţe pe elev nu numai să
9
Idem, „O eră nouă în învăţământ”, în
Revista generală a învăţământului
, nr. 5-6, 1939








 dobândească nişte date factuale, ci şi să urmărească o idee, să mediteze asupra ei. Observând şi gândind,elevul ajunge la stadiul în care operează cu noţiunile şi regulile însuşite, rezolvă cu ajutorul lor probleme noi.Folosirea unor variate forme de expunere, precum comparaţia, exerciţiile sau indicaţiile practice, dămanualului un spor de intuiţie, de accesibilitate, de valoare.Concepţia lui Simion Mehedinţi educaţie şi profesia de educator este clar conturată în lucrarea
Trilogii
. Înanaliza pe acre o face semnificaţiei conceptelor de „educaţie” şi de „educator”, el se apropie de pedagogia luiE. Krieck. Educaţia înseamnă „actul de a integra pe copil în viaţa neamului său”, încadrarea eului individual şiempiric în eul normativ specific neamului. Simion Mehedinţi vede în educaţie un act de transformare aculturii neamului şi o pregătire a tinerilor în vederea creaţiei culturale. Prin educaţie, el cere să realizăm un om plin de pasiune, căci nu raţiunea, ci pasiunea stă la temelia vieţii. Din punct de vedere al conţinutului, educaţiaeste „suma tuturor acţiunilor, prin care individul este pus în stare să moştenească tot ce este esenţial dintradiţia de civilizaţie şi de cultură a neamului din care face parte, precum şi din patrimoniul obştesc al omenirii pentru a dezvolta cât mai complet însuşirile sale creatoare”
10
. Pentru a o realiza, este nevoie de educatoricapabili, cu conştiinţa vocaţiei şi bine pregătiţi din punct de vedere ştiinţific. Pe lângă acestea, ei mai trebuiesă dovedească şi alte însuşiri fundamentale: armonie lăuntrică, o reală iubire faţă de alţii, atitudinecontemplativ-religioasă în faţa tainelor universului. Principalul izvor al forţei educative a şcolii rezidă în personalitatea profesorului, în capacitatea lui de a se constitui într-un model de cugetare şi simţire, în personalitatea lui etică. Pentru Simion Mehedinţi, profesorul este purtătorul permanent al valorilor şiidealurilor, un exemplu pentru elevi în întreaga lor viaţă şcolară şi extraşcolară. Dar pentru ridicarea calităţiiînvăţământului este necesară perfecţionarea continuă a celor ce au menirea să răspândească lumina cărţii înrândurile tinerei generaţii până la sfârşitul carierei, perfecţionare impusă de progresul permanent al ştiinţei şiculturii.
Om de ştiinţă şi profesor universitar cu o îndelungată activitate la catedră, SimionMehedinţi a fost şi un pedagog, ce a căutat soluţii pentru problemele majore cu care seconfrunta învăţământul din acea vreme. În scrierile sale, el a dovedit o gândire pedagogicăoriginală, care a îmbogăţit prin ideile promovate patrimoniul pedagogiei româneşti.
10
Idem,
Trilogii
, p. 224