Dacia Edenica


SCRIERI DACICE MENŢIONATE ACUM 2.500 DE ANI


Anul 480 îH. a fost atât de zguduitor pentru istoria universală încât ecouri ale lui, nume care atunci au fost pe buzele tuturor, nu s’au mai stins pe parcursul a douăzeci şi cinci de secole şi au ajuns până la noi. În acest an, Xerxes, regele Persiei, reeditează aventura din urmă cu trei decenii a tatălui său, Darius al lui Hystaspe, aceea de a invada Europa. Acum au loc epopeicele lupte de la Thermopyle, dominate de figura spartanului Leonidas, cucerirea şi incendierea Atenei, ca apoi cumplita confruntare să fie tranşată definitiv la Salamina, unde flota grecească o spulberă pe cea persană.

În timpul ostilităţilor, a căzut în mâinile perşilor şi insula Delos, cea în care se afla celebrul templu al lui Apolo, la concurenţă cu cel din Delfi, cele mai sacre locuri ale întregului spaţiu elen.
S’a întâmplat ca la Delos să fie detaşat cu formaţia sa militară un anume Gobryas. Acesta era foarte mândru că i s’a încredinţat spre pază tocmai „Regina Cicladelor”, cum era denumită insula, care, din mică, pietroasă şi inospitalieră cum era, ajunsese la o înflorire fără egal numai din cauza că, în mijirea vremurilor mitologice, o găzduise pe Latona, fugărită de gelozia Herei, să-i nască pe adorabilii gemeni, Apolo şi Artemis.
Pe insulă, Gobryas, mai din lipsă de ocupaţie, mai din curiozitate intelectuală, şi-a dublat calitatea de militar cu cea de arheolog.

S’a petrecut şi la noi un caz similar. În secolul al XVIII-lea, olandezul Hohenhausen, înrolat ofiţer în armata austriacă, a ajuns cu o misiune militară în Transilvania. Surprins aici de mulţimea monumentelor romane, cum era pasionat de istorie, a început să le studieze, să le descrie şi să le deseneze. Cartea, întitulată Antichităţile Daciei în Transilvania. De pe timpurile când această frumoasă ţară a fost stăpânită de romani, cu desenele originale, a fost tipărită la 1775 din ordinul şi cu cheltuiala împărătesei Maria Tereza. (Capriciile istoriei: în timp ce Viena tipărea Antichităţile Daciei în Transilvania, răpea Daciei altă frumoasă ţară, Bucovina).
Pentru noi cartea este foarte importantă, nu atât prin text cât prin ilustraţii, pentru că, prin intermediul ei, noi avem imaginile a zeci de monumente de dinaintea inventării fotografiei. Unele dintre aceste monumente s’au deteriorat între timp dar noi le putem vedea aşa cum ele arătau acum trei secole, altele au dispărut, aceasta fiind singura sursă ce ni le mai poate oferi privirii.
Cartea, adevărată raritate, a căzut în uitare până când a fost redescoperită de părintele Arhimandrit Ioan Marin Mălinaş, vieţuitor într’o parohie de lângă Viena, care a reeditat-o şi a folosit-o fertil în demonstraţia sa, absolut convingătoare, că biserica din Densuş, care l-a atras pe Hohenhausen în mod deosebit şi căreia i-a făcut cele mai multe desene din toate poziţiile, datează de la începutul secolului II, imediat de după anul 100, fiind astfel cel mai vechi lăcaş creştin de cult rămas în picioare şi în care s’a slujit neîntrerupt.

Şi anticul Gobryas a fost un norocos în episodul detaşării sale pe insula Delos. Ce a văzut acolo, el îi povestea nepotului său căruia, după el, după bunic, i se dăduse tot numele de Gobryas.
El a găsit în insula Delos ceva ce l-a impresionat deosebit şi i s-a imprimat definitiv în memorie. Să mai facem precizarea că, pe lângă apartenenţa sa la casta princiară, om de carte deci, mai era şi mag, oficiant al practicilor ezoterice. Or, aici a dat peste un filon din domeniu ce l-a entuziasmat, despre care i-a povestit apoi nepotului.
Cele narate de bunic s’ar fi pierdut totuşi ca atâtea altele dacă nepotul, la rândul său, nu i le-ar fi spus unui anume om. Acel om s’a întâmplat să fie Socrate, iar Socrate a povestit la rândul lui cele aflate de la Gobryas-nepotul, şi, pentru că atunci când e vorba de Socrate omenirea nu-şi mai poate permite luxul de a uita ce spune el, prin el noi suntem azi în posesia cuvintelor lui Gobryas.

„El [zice Socrate referind-se la Gobryas-nepotul] spune că în timpul expediţiei lui Xerxes, bunicul său, tiz cu povestitorul, fiind trimis la Delos ca să păzească insula aceasta care era locul de naştere al celor două divinităţi Apollo şi Artemis, a aflat din citirea unor tăbliţe de bronz, pe care le aduseseră din ţara hiperboreilor Opis şi Hekaerghe, următoarele…” şi Socrate, după Gobryas, înşiră ce se afla scris pe acele tăbliţe: concepţiile hiperboreilor privitoare la viaţa veşnică.

Deşi par a se învecina cu fantasticul (şi cercetătorii aşa le şi tratează, ca pe nişte scame mitologice), lucrurile se înscriu în rândul faptelor reale, controlabile cu cea mai severă rigurozitate.
Socrate nu e decât „a treia mână” în şirul acestei transmisii, un singur intermediar îl separă de emiţător: el află nişte informaţii de la cel care le auzise direct de la sursă. Cuvintele lui Socrate sunt deasupra oricărei îndoieli. Nici pe Gobryas-nepotul nu-l putem suspecta nicidecum că ar fantaza; e cât se poate de clar că el reproduce cele auzite de la bunicu-său, imprimate atât de exact în memoria lui încât a reţinut perfect conţinutul textului de pe tăbliţe aşa cum bunicul lui i l-a expus.

Momentul evocat de Socrate nu aparţine trecutului îndepărtat ci istoriei celei mai recente atunci. Socrate aproape îl apucase: el s’a născut la numai 11 ani după războiul cu perşii. E ca şi cum cineva născut la noi în anul 2000 ar dori să reconstituie ce s’a petrecut în 1989 şi ar culege de la supravieţuitori, de la participanţi, de la urmaşii imediaţi ai acestora, informaţii care să-l pună în legătură cât mai directă cu evenimentele.

Dar ce aflăm din această relatare? Că pe timpul lui Socrate, în insula Delos existau nişte tăbliţe de bronz, aduse de hiperborei din ţara lor, pe care erau scrise credinţele hiperboreilor despre viaţa viitoare şi pe care un martor identificabil cu nume propriu le-a văzut şi le-a citit.
Că grecii le spuneau „hiperborei” dacilor şi că „ţara hiperboreilor” era Dacia e lucru definitiv stabilit (a se vedea Dacia Edenică, cu bibliografia referitoare la subiect). Iar textul de pe tăbliţe citit şi reţinut de Gobryas (pe care nu-l mai reproducem aici dar în Dacia Edenică există) coincide cuvânt cu cuvânt cu preceptele existente în religia dacilor.

Hiperboreii au ţinut o permanentă legătură cu templele lui Apolo, acele temple, aşa cum autorii greci o spun, fiind de fapt ctitorii ale lor, ale hiperboreilor, iar Apolo şi Artemis-Diana fiind zeii lor naţionali. Fecioare hiperboree aduceau periodic ofrande tainice la templele lui Apolo din Elada: „Prasienii, zice Pausanias, au la ei un templu al lui Apolo, unde, după cât se spune, sosesc ofrande din cele dintâi roade de la hiperborei [...] Aceste roade, primele apărute, le ascund în tulpini de spice de grâu şi nimeni nu ştie în ce constau ele.” Tulpinile acestea de grâu sunt un element foarte important în mersul investigaţiei noastre pentru că ele trădează cine sunt de fapt hiperboreii: „În ce mă priveşte, spune de data aceasta Herodot, arăt acest fapt asemănător acestor ritualuri, femeile din Thracia şi din Paionia, ori de câte ori jertfesc Dianei Regina, nu săvârşesc ritualul fără paie de grâu.” Iar dintre traci, cei mai „nordici”, cei îndreptăţiţi să fie consideraţi „hiperborei”, erau dacii.
Fecioarele hiperboree care aduceau darurile nu se mai întorceau în ţara lor ci rămâneau la templu până la moarte. „Pentru ce să-ţi mai vorbesc de femeile hiperboreene?, spune Clement Alexandrinul. Se numesc Hiperoha şi Loodica şi au fost îngropate în locul consacrat zeiţei Artemis din Delos, care se află în templul lui Apolo Delianul.” Iar Mircea Eliade arată că „Herodot vorbeşte de asemenea despre cele două «Fecioare Hyperboreene» care cândva au adus în persoană ofrande la Delos şi nu s’au mai întors. Istoricul a descris atât de corect mormintele lor încât ele au fost descoperite de săpături făcute de francezi la locul indicat.”
Or, toate aceste legături neîntrerupte dintre hiperboreii daci şi templele lui Apolo, între care cel pe care-l avem acum în vedere, cel de pe insula Delos, fac perfect verosimilă afirmaţia lui Gobryas că hiperboreii au adus aici nişte tăbliţe imprimate cu concepţiile lor religioase. Acestea e posibil să fi fost unul din darurile lor secrete ascunse în „tulpini de spice de grâu” despre care „nimeni nu ştie în ce constau”.
Nimeni, cu excepţia noastră . Pentru că, dacă intuiţia ni se va dovedi exactă, iată, am descoperit ce mesaj secret duceau fecioarele hiperboreene ascuns în mănunchiurile lor de grâu.

Sursa: Miron Scorobete, Dacia Edenică.

„Fecioarele hiperboree, ori de câte ori jertfesc Dianei Regina, nu săvârşesc ritualul fără paie de grâu.”