Recunosc, sunt vinovat!
Deși mă apropii de 80 de ani de viață, nu am ajuns nici un amărât de prof. dr. dr. hab. darămite un ditamai academician!
Copleșit de numărul de ani, dar deocamdată sănătos fizic și psihic, nu am reușit să fac avere, nici să construiesc conace pe malul vreunui lac privat, din care să pot pescui peștii supra-ponderali (plini de pesticide), aruncați în apă lacului de amarăștenii cazați într-o șură plină cu fân, treziți în zori de zi, doar ca mie să nu-mi lipsească nimic.
Dacă ajungeam un baștan, primeam la micul dejun un pahar de șampanie franțuzească (ziua bună se cunoaște de dimineață!), asezonată cu fumul dens al unui trabuc gros adus tocmai din Cuba, care costă ceva peste 150 dolari bucată, la care trebuie adaugăt și tăietorul de muștiucuri, turnat din argint, pentru că la tăierea vârfului de trabuc să nu se piardă niciun dram din tutunul ales cu grijă de cultivatorii lui Fidel Castro Ruz.
Nu am devenit un star de cinema și nici un cântăreț de duzină, cu numele afișat pe tarabele sătești, așa cum este la moda în România – de ex.: Renumitul cântăreț Ion.
Un manelist n-a ieșit din mine (nefiind tuciuriu, cădeam la preselecție), și nici un urlător de dedicații compuse la față locului, pentru care să primesc 5000 de euro pe oră - se înțelege, neimpozabili, pentru că în România justiția e oarbă (dezavantajul acestor sume uriașe este doar modul lor de colectare: trebuie adunați din piscina unde se intră „la costum” și obligatoriu - cu cravată la gât)!
Pentru valorificarea vechilor manuscrise de-a fir a păr, îmi pun în fiecare dimineață o cămașa proaspăt spălată cu apă de izvor (avantajul traiului la țară), cu guler apretat, înnodând apoi cu migală o cravată tare dragă mie (cei din casă au încercat s-o recicleze, dar ochiul vigilent al căutătorului de manuscrise ancestrale, obișnuit să observe totul în timp real, s-a prins, având astfel posibilitatea s-o recupereze). Înainte de a pleca spre birou, trag deobicei cu coadă ochiului spre oglindă să văd dacă nu cumva am uitat să-mi pun pantalonii (deși nu aș fi primul), și atunci – stupoare: văd în față mea un personaj mărunt, insignifiant, neluat în seamă de marii oameni de știință români care au uitat limba română odată cu venirea revoluției din decembrie ’89. Fug îngrozit din calea oglinzii, îmbătrănită și ea odată cu mine.
Dezămăgit de ce-am văzut, mă întorc la cărțile mele, aducându-mi aminte de vorba tatălui, când o amăgea pe fosta mea nevastă (eu îi zic răposată, dar încă se ține bine), recitându-i în stil popular versurile: Te-ai măritat cu un nerod,/Scrie cărți, să zacă-n pod!
Cu ocazia dezbaterilor științifice, de câte ori este adusă vorbă despre Români, îmi vine în minte numele primei țări care apare în biblie - Vlahia 😊 Valahia - Facerea 2: 11). Șocat de brizanța acestui fapt, fac un salt prin epocile istoriei, oprindu-mă la filosoful antic Demostene (n. 384 î.Hr.) și la informația pe care ne-a lăsat-o: „Cantitatea de grâu adusă din Pont este mai mare decât tot ceea ce vine la Atena din celelalte porturi comerciale ”.
Rememorez apoi unul din cele 20 de caiete ale lui Aulus Gellius, care în urmă cu aproape 2000 de ani descria calul Tracului Diomede: „De o mărime nemaivăzută, cu gâtul înalt, roib, cu coama deasă și aurie, care prin calitățile sale îi întrecea pe toți ceilalți cai . Animat de această imagine, mai fac un salt de două secole și gândurile mi se opresc la Sfântul Valah din Sebasteia, medicul român din anii 316 d.Hr., devenit episcop, căruia Germanii i-au ridicat mănăstirea la Baden Württemberg, iar Francezii spitalul Sfântul Valah din Pirinei, caracterizat de UNESCO un „Bijou architectural”! Nici nu mai pomenesc biserica Sfântul Valah din satul Goa, din India.
Aceste construcții stau în picioare și astăzi!
Sfântul Valah - Românul pe care Croații catolici l-au sanctificat aidoma unui papa, declarându-l în anul 1045 „Sveti Vlaho”, ocrotitor al Republicii Ragusa și al orașului Dubrovnik, trecut pe sigiliul republicii și pe monezile timpului. M-a uimit respectul profund al europenilor față de Românii din urmă cu peste 2500 de ani! Curios din fire, sar peste un mileniu de cultura românească, descoperind în Codexul de Vinodol (1288) un Valah care trăia în mijlocul marilor popoare slave, având funcția de „înlocuitor al episcopului”! Menționarea rangului acestui Valah este făcută în art. 1 al acestui briliant document al culturii Croaților, ceea ce presupune existență unei mari comunități românești în această parte a Europei.
Buimac, revin cu picioarele pe pământ și mă opresc la Bula lui Ladislau Postumul din anul 1457, pomenit și de Mihai Eminescu . Un manuscris pe care l-am transliterat din limba latina în limbile română, germană, sârbă, croată, etc. pentru că și alte popoare trebuie să cunoască aprecierile aduse Valahilor de mai marii lumii „acești Valahi cărora le suntem recunoscători din inimă atât noi cât și predecesorii noștri”.
Copleșit de aceste informații uluitoare, despre care școlile românești tac ca porcu-n cucuruz , simt cum se revarsă în mine un sentiment deosebit: Mândria de a fi Român. Revenind la timpurile noastre rememorez întrebarea micului Jurjac , plecat de la Liveni spre Paris, adresându-i se mamei cu întrebarea dacă le poate spune celor de la Viena că este Român (ca să nu-i se reproșeze că se laudă).
În sfârșit, mă mai uit odată peste două poezii necunoscute ale lui Mihai Eminescu (așternute pe doua coli de hârtie și păstrate lângă o fotografie originală a poetului, pe care am privilegiul să le dețin), rememorând discuția inegalabilului poet și filosof român purtată cu Ioan Russu-Șirianu, corector la ziarul Timpul: „Nu cunosc mândrie mai mare decât să fii Român”! Ce timpuri, domnule ....
La un congres internațional de romanistică, am fost abordat de o mare somitate a științei românești, un personaj însoțit de lacheul care-i căra gentoiul plin cu lucrări publicate în multe limbi ale pământului -extrase din reviste științifice care publică lucrările paticipanților (max. 12 pagini de autor și revistă).
Cum era și evident, savantul român n-a auzit de mine. Și chiar dacă o fi auzit, nu mă mai ține minte.
A prins însă din zbor remarca mea despre biserica Sfântului Valah din Goa, India, mai veche ca cea din Dubrovnik, așa că în pauza de cafea s-a apropiat cu un pas ferm de mine, așteptând nerăbdător să închei discuția în limba lui Friedrich Schiller purtată cu un coleg german, căruia-i spuneam: „Atunci când Românii aveau o cultură înfloritoare, strămoșii dvs., Herr Müller, pășteau iarbă pe colinele Rinului”.
Profesorul bucureștean, deși mic de stătură, mă privi de sus, mirat că la interpelarea sa în engleză fostului președinte Ion Iliescu îi răspund românește (numele Ivan Birta afișat pe ecusonul de fildeș acordat invitaților de onoare nu-i suna distinsului profesor a fi sinonim cu Popescu Ion sau Ciobanul Ghiță), întrebându-mă pe un ton didactic: De unde ai dumneata aceste informații de care noi nu știm?
Surprins, deoarece mi s-a părut că a rostit litera d de la dumneata cu litera mică, m-am tras ușor înapoi, după care i-am întins un caiet pe a cărui coperți era trecut: Ivan Birta, Afurisania lui Doja, Berlin, ed. a III-a, adăugând: informații detaliate le găsiți undeva după pagina 714 (era vorba despre coperta a IV-a, unde este redată în culori fotografia bisericii Sfântul Valah din Franța).
Poate că ar fi trebuit să-i răspund în stilu-mi caracteristic: „Șefu’, mai pune mână pe carte, că țară geme de proști”. Sau: Timp de treizeci de ani ai scris mult dar nu ai spus nimic”. Dacă doream să ies în evidență, puteam veni la înaintare și cu un citat preluat de la miticul Academiei Române, Ioan-Adrian Pop, care declarase la un moment dat (ulterior s-a repetat și la televiziunea popilor – TRINITAS TV - în zorii zilei de 25 iulie 2021, 05.30 H): ”Am devenit din obiect, subiect al istoriei”!
Se înțelege că pentru asemenea specimene replică lui I.L. Caragiale: „Te-ai ridicat atât de sus, iubitul meu amic, încât de-aici, de jos, te văd atât de mic! ” s-ar fi potrivit mult mai bine ”
Mi s-a părut însă că aud sfatul ușor dojenitor al mamei mele (Dumnezeu s-o ierte): „Cine se amestecă în lături, îl mănâncă porcii”, și mai ales vorbele înțelepte ale regretatului meu tată, căruia nu-i voi putea mulțumi niciodată îndeajuns pentru tot ce a făcut pentru mine: „Deșteptul cedează”!
În naivitatea care mă caracterizează, am crezut că marii oameni de știință români ar putea gândi la fel ca mine, sau că pot coborî la nivelul de cultură al țăranului român.
Recunosc: sunt vinovat. M-am înșelat, dar nu voi abandona crezul că odată lucrurile se vor îndrepta!
PS: Am notat etnonimul Român cu majuscula. Am o părere bună despre mine, dar de aici și până la a-i corecta pe Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Vasile Alecsandri și pe mulți alții, este cale lungă.
Ivan Birta