Poiesis
Chris Tănăsescu, Note despre vizionarismul prozodic al lui Eminescu
"Iată bijuteria eminesciană pe care nu mă pot abține să o citez în întregime:
Când priveşti oglinda mărei,
Vezi în ea
Ţărmuri verzi şi cerul sărei,
Nor şi stea.
Unda-n plesnetul ei geme
Şi Eol
Sună-n papura ce freme
Barcarol.
Un minut dacă te-i pierde,
Tu, măcar,
Sub noianul mării verde
Şi amar,
Colo-n umeda-i pustie,
Ca-n sicriu,
Te-ai simţi pe vecinicie
Mort de viu.
Vezi pe buza mea pălită
Un surâs,
Vezi pe fruntea-mi liniştită
Dulce vis,
Şi al luncei vânt de vară
Călduros
Cântă-n lira mea amară
Lănguros.
De-ai pătrunde c-o privire
Al meu sân,
Să vezi marea-i de mâhnire
Şi venin,
Ai cunoaşte-atuncea bine
Traiul meu:
Suflet mort, zâmbiri senine
Iată eu.
Tonul e tineresc și jucăuș, dar cu o bună gradare - mergând dinspre descriptivul tabloului spre pateticul subiectivizat și autoironic; lucrul asupra limbii marchează această evoluție - superba eufonie și modelarea modernistă aplicată verbului "a fremăta" din "sună-n papura ce freme" sunt împlinite de neașteptatul adverb care invită brusc și ludicul, și ironicul prin extravaganța sa venețiană - "barcarol". Pustietatea din adâncuri ce e descrisă aparent oximoronic și e sonor încadrată atât de sugestiv de fricative și lichide - "[...]Si amar/Colo-n umeda pustie,/Ca-n sicriu" - pregătește paradoxul deopotrivă de sfâșietor și de autopersiflant din finalul strofei: "Te-ai simți pe vecinicie/Mort de viu". "
Răspunde cu citat
Marcaje