Dacia Edenică
de Miron Scorobete
„ţara Vlahia” הליךחה
Ce înseamnă “Aurul Bun” din Țara Vlahia? În Dacia Edenică eu identific „ţara haV’lah” (הליךחה) din Geneză (de fapt „ţara Vlahia”, pentru că acel ha în ebraică e articolul hotărât, cel care în română pentru feminin e a) cu Dacia. Unul din multele şi peremptoriile argumente care duc la această concluzie e acela că în Facerea, Întâia carte a lui Moise, Vlahia exclusiv, caz singular între celelalte ţări pomenite în context, e caracterizată prin bogăţiile ei: „ţara Havilah, în care se află aur”. Or, Dacia a fost supranumită „Ţara aurului” (Pârvan, Getica), documentele antice ca şi nenumăratele tezaure descoperite justificându-i cu asupra de măsură acest titlu, situaţie perpetuată apoi în evul mediu şi întâlnită şi azi, România posedând în prezent cel mai mare zăcământ aurifer al Europei, cel de la Roşia Montană.
piatra focului
Spun însă în carte că Moise nu se referea la aurul „ţării Vlahia” doar ca la un metal preţios pentru că el nu scria ca un economist modern ci avea în vedere şi aspectul moral pe care aurul îl simbolizează, viaţa religioasă exemplară pe care dacii o aveau. Mai există însă şi o stare a aurului situată oarecum între aceste două ipostaze, între aurul-minereu şi aurul-calitate spirituală. Fizica actuală a descoperit, deocamdată doar teoretic, faptul că aurul prelucrat după o metodă cu totul specială care să-i ofere o puritate totală, devenit o pulbere albă, are capacităţi uimitoare precum vindecarea unor boli până acum incurabile, sfidarea legii gravitaţiei, puterea de levitaţie, de teleportare, de curbare a continuumului spaţiu-timp.
„Tărâmul celor binecuvântaţi”
Anticii nu numai că aveau cunoştinţă despre aceste capacităţi ale aurului-pudră albă ci le şi utilizau. Mesopotamienii îi spuneau pulberii albe de aur pur an-na („piatra focului”) sau, când aceasta lua formă conică, shem-an-na („piatra conică a focului”), egiptenii o scriau consonantic mfkzt, iar alexandrinii o considerau un „dar al Paradisului”. În piramidele egiptene au fost descifrate scrieri care caracterizează starea mfkzt ca o dimensiune aparţinând altei lumi, „Tărâmul celor binecuvântaţi”.
Tot în piramide s-au găsit basoreliefuri în care apar nişte obiecte de formă conică descrise ca fiind din aur şi numite curios „pâine albă”. Denumirea, derutantă la o primă vedere, se dovedeşte proprie dacă vom spune că pulberea albă de aur se putea mânca (şi vom asista la o asemenea practică puţin mai încolo), ea conferind oamenilor care se hrăneau cu ea capacităţi care depăşesc limitele normalului. Se pune firesc întrebarea dacă Moise, atunci când, după ce precizează că în „ţara Vlahia” se găseşte aur, simte nevoia să adauge: „Aurul din ţara aceea este bun”, nu se referă tocmai la starea aceasta a aurului, la aurul-pulbere albă. Răspunsul tinde să fie pozitiv dacă ţinem seama de faptul că Moise însuşi cunoştea tehnica de preparare a pulberii de aur şi o practica, poate ca rod al iniţierii sale în casa faraonului (într’un basorelief egiptean preotul-vistiernic care-i aduce faraonului preţioasa „pâine albă” de aur e numit „Cel care stăpâneşte secretele Casei Aurului”).
Anumite pasaje din Pentateuh susţin această poziţie. Astfel, shem-an-na chaldeană ne aduce aminte de mana pe care evreii au mâncat-o în pustie. Aceasta avea un aspect cu totul nefiresc, pentru că, aşa cum textul biblic consemnează, evreii la vederea ei au întrebat uimiţi „«Ce-i asta?» Că nu ştiau ce-i.” Cum arăta ea totuşi? „Ceva mărunt”, „albicios”, care sub razele fierbinţi ale soarelui se topea. Iar Moise le-a explicat: „Aceasta-i pâinea pe care v-o dă Dumnezeu să o mâncaţi” (Ieşirea 16, 14-15;21).
Echivalarea cu aurul „pulberea albă” şi cu „pâinea albă” de aur ca „dar al Paradisului” din scrierile mesopotamiene şi egiptene se face de la sine scutindu-ne de a mai insista. Există interpretarea că însuşi Chivotul Legii, care potrivit textului biblic emana nişte raze ce puteau fi mortale, a fost poleit cu aur astfel prelucrat (vd. Laurence Gardner, Secretele pierdute ale Chivotului Legii în Nexus. New Times, an. I, nr. 1, iunie-iulie 2005).
În altă parte a referatului biblic însă, prelucrarea aurului ca „pulbere” este consemnată explicit. În timp ce Moise pe muntele Sinai primea Tora de la Iahve, evreii, cărora traiul de robi din Egipt le apărea preferabil rătăcirii prin deşert şi deveneau nostalgici, i-au cerut lui Aaron să le facă un viţel, replică a boului Apis, căruia, în regretul ţării părăsite, să i se închine.
Aaron, sub presiunea mulţimii, le-a colectat bijuteriile din aur, le-a topit şi a construit tăuraşul. La coborârea de pe munte, Moise a fost atât de indignat de idolatria vădită încât a spart tablele Legii şi a topit viţelul, iar aurul obţinut, „presărându-l în apă”, l-a dat israeliţilor să-l bea. Dar, ne întrebăm pe bună dreptate, dacă viţelul de aur ar fi fost topit în modalitatea obişnuită, aşa cum procedase Aaron la turnarea idolului, cum ar fi putut oamenii să bea metalul cu apă? Explicaţia ne-o dă textul lui Moise: „Apoi luând viţelul, pe care-l făcuseră ei, l-a ars în foc, l-a făcut pulbere şi presărându-l în apă, a dat-o să o bea fiii lui Israel” (Ieşirea, 32, 20).
Marcaje